Ion ghica - limba romana literara in proza pasoptista si postpasoptista

ION GHICA - LIMBA ROMANA LITERARA IN PROZA PASOPTISTA SI POSTPASOPTISTA

In Arta prozatorilor romani, Tudor Vianu a observat ca realismul romanesc a avut, in faza sa incipienta, un caracter preponderent memorialistic: “Inainte de a obtine icoana vie a realului in sinteza imaginatiei, literatura noastra resimte nevoia de a-si mentine modelul sub ochi, in scrieri in care fuziunea observatiei cu inchipuirea se realizeaza cu un succes inegal”.

Memorialist este si Ion Ghica, un memorialist avand insa vocatia obiectivarii, tinzand mereu sa se elibereze de subiectivism, de stransoarea prea apasata a afectivitatii, fapt remarcat de asemenea, de Tudor Vianu: “Locul pe care Ion Ghica il cucereste in literatura estetica, la o data tardiva a carierei sale, dar cu titluri atat de sigure, este caracterizat prin indepartarea oricarui motiv romantic, pentru a nu retine decat elementul neamestecat al amintirii”.

In sporadicele si scurtele sale aprecieri asupra limbii romane, asupra evolutiei si a configuratiei sale, Ion Ghica isi exprima mai intai admiratia fata de inaintasii sai, mai ales fata de corifeii Scolii Ardelene, care au contribuit in mod substantial la dezvoltarea limbii romane, punand temeiurile acesteia, elogiind “scoala lui Petru Maior, Sincai, Samuil Clain, si altor barbati, carora noi, romanii, le suntem datori cu desteptarea noastra. Ei ne-au dat cea dintai impulsie si de la ei avem lucrarile cele mai insemnate asupra limbii nationale si cele mai anevoie cercetati asupra istoriei neamului”.

Totodata, Ion Ghica a fost preocupat si de predarea si invatarea limbii romane in scoala, activitatea care, in viziunea sa, trebuia sa se desfasoare pe parcursul a trei ani: in primul an se vor preda cunostinte de gramatica si ortografie, concretizate si in compunei simple.

In al doilea an, se vor preda constructia, punctuatia si sintaxa, in timp ce al treilea an de studiu al limbii romane va fi consacrat doar compunerilor. Ion Ghica apreciaza ca trebuie ca profesorul “sa se foloseasca de toate ocaziile ce-I va da gramatica latineasca ca sa dea scolarilor notitii deslusite si adevarate asupra limbii romanesti si sa le arate mai cu seama cum formatia zicerilor romanesti atarna adesea de aceea a zicerilor latine; intr-un cuvant, profesorul sa scrie necontenit gramatica romaneasca in paralel cu cea latina”.

Se poate aprecia ca memorialistica lui Ion Ghica este superioara celei a lui Nicolae Filimon, atat prin obiectivitatea relatarii, cat si prin siguranta notatiilor.

In ceea ce priveste trasaturile limbii literare a creatiilor lui Ion Ghica, se poate spune ca acestea reflecta, in mare masura, stadiul de evolutie al limbii romane din perioada in care a scris autorul.

Astfel, ortografia textelor lui Ghica nu oglindeste cu stricta fidelitate un anumit sistem fonetic structurat in mod riguros. Cu toate acestea, Ion Ghica a avut o pozitie lingvistica suficient de limpede fata de latinism, scriitorul exprimandu-se, adesea, in mod critic.

In aceasta privinta, referindu-se la limba literara a textelor vechi, Ghica afirma ca scriitorii din evul mediu “scriau romaneste fara filologie si fara morfologie, fara sa stie daca sunt etmologisti, fonetisti sau eclectici; dar scriau cum vorbeau si scrisul il numeau icoana, crezand ca el trebuie sa fie reproductiunea exacta a vorbei; puneau cat mai putine buchi, ba pe unele le mai aruncau si pe deasupra ca sa faca economie de timp si de hartie”.

Caracteristice pentru scrierile lui Ion Ghica sunt si anumite regionalisme moldovenesti cum ar fi rapede, a dojani, pane, mane, taiet, muiet¸dar si unele regionalisme muntenesti (genunchi, manunchi).

Vocabularul scrierilor lui Ghica are un caracter preponderent eterogen. Alaturi de unele cuvinte vechi (ispitit, jalete, surghiun), apar si turcisme (arnaut, basibuzuc, cirac, gealat, gugiuman, spahiu, zapciu), sau termeni din neogreaca (anafora, dragoman) sau termeni slavi (cisla, ispravnicel, stolnic, cinovnic, porucic, polcovnic) etc.

In textele lui Ion Ghica apar si numeroase neologisme, precum concuista, girandola, novita, rum, elisa, privilegiu, tecnologie etc. se poate spune ca neologismele din limba franceza ocupa cel mai insemnat spatiu in scrierile lui Ghica. Scriitorul apeleaza, insa, si la unele dublete lexicale: a desbarca/ a debarca, favor/ favoare, gospodar, hospodar, fenomen care este un semn al ezitarilor acestei epoci.

Structura morfologica a scrierilor lui Ghica este tipica pentru secolul al XIX-lea. In mod frecvent, substantivele neutre au desinenta veche de plural in –uri, dar se intalnesc, uneori in aceeasi fraza, si forme mai noi cu desinenta –e sau –i, cum ar fi domeniuri si domenii. Aceste dublete se datoreaza, pe de o parte, ezitarilor specifice epocii si, pe de alta, intentiei autorului de a da o variatie expresiva comunicarii. De asemenea, substantivele feminine au desinenta de plural –e (aripe, datine, intrige, minune, patime, pisice, viete, vioare).

Uneori, chiar si in cazul neologismelor, se intalnesc forme mai vechi, cu modificari de gen (seculi, secule etc.). Apar, de asemenea, si unele forme regionale de plural, fie moldovenesti (carale, fierale), fie muntenesti (bucatele, traisti).

Pe de alta parte, memorialistul utilizeaza de preferinta substantivele asbtracte verbale (infinitivele lungi), precum apararea, explicarea, gandirea, satisfacerea, tratarea etc.

In acelasi timp, articularea arhaica a pronumelui relativ coexista cu forma nearticulata care s-a impus mai tarziu, dupa cum, sub influenta vorbirii moldovenesti, articolul posesiv are, de multe ori, forma invariabila a (“slugi plecate a tuturor puternicilor”).

In privinta verbului, se constata la Ion Ghica mentinerea unor verbe la conjugarea a doua, precum in limba latina: a mentinea, a tinea, a ramanea. Unele forme verbale iotacizate apar in special la conjunctiv si la gerunziu: sa caza, sa prinza, sa creaza, sa scoata, viind s.a. arhaice sunt si unele forme de mai mult ca perfect al indicativului, precum dedea sau dedese.

Ion Ghica a utilizat in scrierile sale numeroase verbe neprefixate, precum in limba veche (a cerca, lenire), a folosit prefixul de origine franceza sur (a surveghea), a preferat unele forme adjectivale cu sufixul –os (ospatos) si a utilizat frecvent locutiuni ca “pe toata ziua”, “pe tot ceasul”, “mai cu deosebire”. Articularea substantivelor masculine se realizeaza adesea in maniera populara, doar cu ajutorul vocalei –u: sfantu, cneazu etc.

Din punct de vedere sintactic se intalnesc frecvente acorduri arhaice la indicativ imperfect, persoana a treia plural (“tinerii traia”, “se numea” etc.). In acelasi context, se poate spune ca elementul corelativ al propozitiei subordonate conceisve este conjunctia dar sau insa: “Desi domnii aveau fiecare un postelnic, dar actiunea acelor functionari se marginea mai mult in cele ce privea interesele suditilor romani”.

Ca si alti carturari din secolul al XIX-lea, Ion Ghica utilizeaza reflexivul cu sens pasiv (“Mitropolitul Grigorie s-a eliberat din exil”). De asemenea, morfemul pe al acuzativului apare uneori in constructii in care nu este strict necesar (“a persecuta pe vreun partid”, “ a sili pe Europa”). Sub influenta straina, unele prepozitii se substituie semantic altora.

Preocuparile lui Ion Ghica pentru o buna realizare stilistica reies din unele scrisori ale sale pe care le putem considera si incercari de poetica si stilistica. In Scoala acum 50 de ani, autorul afirma necesitatea intrebuintarii stilului spontan, de nuanta familiara, marcat de naturalete, stil mult mai adecvat continutului foarte diversificat al epistolelor.

Din aceasta cauza, poate, multe dintre frazele lui Ion Ghica se dezvolta prin juxtapunere. Preocuparea lui Ghica este mai ales aceea de a oferi o imagine veridica a epocii evocate. Ion Ghica este un narator realist, atent la detalii, liber in expresie.

Lasandu-se in voia amintirii, memorialistul pare a consemna ceea ce fluxul memoriei ii dezvaluie. Digresiunile, constructiile parantetice se imbina cu scenele anecdotice si cu portretele memorabile, construite cu o mare grija pentru coerenta, prin descrierea fizionomiei, dar si a limbajului.

Arta povestirii, in care observatia de alura stiintifica se imbina cu evocarea cu caracter nostalgic e marea calitate a scrisului lui Ion Ghica. Valoarea operei sale este, insa, diminuata de unele neglijente stilistice (tautologii, constructii prolixe, incorectitudini sintactice), care se datoreaza oralitatii stilului.

Tot oralitatii i se subordoneaza tendinta determinarilor sau a referirilor duble (“oricum si oricine”, “calugar si mirean”). Acest procedeu atrage dupa sine prezenta epitetului dublu, care uneori devine pleonastic  (“frumoasa si mandra floare”).

Se poate spune, in acest context, ca, sub presiunea evocarilor si a unei foarte dense si serioase documentari, naratiunea lui Ion Ghica se detaseaza si prin numeroase digresiuni si intercalari de episoade inedite, in felul acesta ea avand o mare forta de captare a interesului cititorilor.

Dialogul continuu dintre autor si cititor este mereu intretinut, alimentat de unele expresii si locutiuni populare, precum se ingroasa treaba, a se pune pe fuga, trosc-pleosc, cat te stergi la ochi, ca vai de ea, tam-nesam etc.

Naratiunea este adesea caracterizata de alternanta elementelor populare si a celor culte, precum si de prezenta unor accente folclorice. Avand un deosebit simt al dialogului, Ion Ghica a excelat in redarea conversatiilor cu maxima exactitate lingvistica, cu verva comica si in tonalitate veridica, precum in povestirea Baltaretu.

Aspectul realist al stilului lui Ion Ghica este relevant si in alcatuirea portretelor si a scenelor sociale, in care sunt notate detalii vestimentare sau de mobilier, notatii care au darul de a intregi atmosfera evocata.

De asemenea, naratiunea este inviorata adesea de anecdote sau de accente ironice, autorul straduindu-se sa redea in mod natural, autentic, adevarul istoric.

In afara de aspectul popular si de oralitatea limbii sale literare, inlfuenta franceza este o alta caracteristica a scrisului lui Ion Ghica, atat in ceea ce priveste constructia frazelor, cat si in privinta topicii.

Ion Ghica este autorul a doua opere literare mai importante: Scrisori catre Vasile Alecsandri si Convorbiri economice. Scrisorile lui Ghica sunt fascinate de lumea trecutului, discursul sau fiind structurat in functie de meandrele si fluctuatiile memoriei, dar si prin tehnica divagatiei si a amanuntului revelator.

Scrisorile sunt caracterizate fie de relatarea obiectiva, riguroasa a faptelor (Din timpul zaverei, Scoala acum 50 de ani), fie prin reprezentari ale unor intamplari pitoresti, situate la limita dintre real si fabulos (Tunsu si Jianu, Baltaretu, Teodoros).

Desi este un scriitor memoralist, Ion Ghica are mereu vocatia obiectivarii, el tinzand mereu sa se elibereze de subiectivism, fapt remarcat si de Tudor Vianu: “Locul pe care Ion Ghica il cucereste in literatura estetica, la o data tardiva a carierei sale, dar cu titluri atat de singure, este caracterizat prin indepartarea oricarui motiv romantic, pentru a nu retine decat elementul neamestecat al amintirii”.

Preocuparile lui Ion Ghica pentru o buna realizare stilistica reies din unele scrisori ale sale. In Scoala acum 50 de ani, autorul afirma cu claritate necesitatea utilizarii stilului spontan, de nuanta familiara, marcat de naturalete, care este mult mai adecvat continutului foarte variat al epistolelor sale.

Din aceasta cauza, frazele lui Ion Ghica se dezvolta de cele mai multe ori prin juxtapunere. Preocuparea lui Ion Ghica este, mereu, de a ne oferi o imagine veridica a epocii evocate. Lasandu-se in voia amintirilor memorialistul consemneaza, cu spontaneitate si naturalete, ceea ce fluxul memoriei ii dezvaluie. Digresiunile, constructiile parantetice, se imbina cu scenele anecdotice si cu portretele memorabile, constituite in mod coerent, fie prin descrierea fizionomiei unor personaje, fie prin redarea limbajului.

Arta naratiunii, in care observatia de alura stiintifica se imbina cu evocarea cu caracter nostalgic, e marea calitate a scrisului lui Ion Ghica. Sub presiunea evocarilor si a unei documentari foarte dense, naratiunea lui Ion Ghica se remarca si prin numeroase degresiuni si intercalari de episoade inedite, in acest fel ea avand darul de a capta interesul cititorilor.

Dialogul continuu dintre autor si cititor este  mereu intretinut si alimentat de unele expresii si locutiuni populare (se ingroasa treaba, a se pune pe vorba, cat te stergi la ochi etc.). Naratiunea e caracterizata uneori si de alternanta elementelor populare si a celor culte. Avand un simt al dialogului deosebit, Ion Ghica a excelat in relatarea conversatiilor cu maxima exactitate lingvistica, cu verva comica si in tonalitate veridica.