Motivul femeii in poezia lui G. Bacovia -pentru seminarul de literatura romana

UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA ROMANA - FRANCEZA

ANUL UNIVERSITAR 2006-2007

Motivul femeii in poezia lui G. Bacovia

- lucrare pentru seminarul de literatura romana -

Cu toate ca opera poetica a lui G. Bacovia nu se intinde pe sute de pagini si materialul artistic in sine este format din cateva zeci de cuvinte, aceasta este profund originala in contextul simbolismului romanesc, pe care, de altfel, il si depaseste prin expresionismul exprimat de extrapolarea starilor sufletesti asupra universului exterior, cosmosul intreg traind agonic, precum poetul il creeaza.

Orasul, odaia, parcul, natura, anotimpurile, timpul, culorile, muzica sunt motive bacoviene cu ajutorul carora se construieste "sfarsitul continuu" , supratema liricii lui G. Bacovia, exprimata prin imaginea obsedanta a unui univers agonizant, a carui dezintegrare este inevitabila, iminenta.

Nici macar iubirea - pe care romanticii o asociau atingerii idealului, sperantei, implinirii, perfectiunii - nu poate evita dezastrul cosmic, ea purtand amprenta descompunerii, a perisabilitatii, asemeni universului intreg. Poezia Plumb, ce deschide primul volum al poetului, fixeaza clar imaginea iubirii: "Dormea intors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig - / Stam singur langa mort . si era frig . / Si-i atarnau aripele de plumb." - esecul, incapacitatea iubirii de a aduce salvarea si iesirea din lumea ostila sunt definitive.

Integrata perfect in atmosfera si decorul dezolant, apasator si lipsit de speranta, este si femeia, a carei imagine - asemeni tuturor celorlalte elemente ce compun universul poetic - este incompleta, esentializata, redusa la cateva linii - caracterizarea fizica se limiteaza, in general, la detalii coloristice si la accesorii: "O femeie in doliu pe strada" (Scantei galbene), "[ . ] o bruna despletita / Canta purtand o mantie cernita", "[ . ] o blonda [ . ] aproape goala [ . ] / Inalta despletita, alba ca de var" (Mars funebru), "o blonda-n alb, si cu pantofi de-argint . " (Dormind), "O fata cu sal negru [ . ]" (De iarna).

In poezia bacoviana femeia apare in doua ipostaze opuse, reprezentand doua esente diferite, asa cum si la Eminescu ea era "inger" sau "demon": cocota si fecioara, asezate in antiteza evidenta in poezia Contrast - "Femeie, masca de culori, / Cocota plina de rafinarii - / Tu, care tipi la desfranari tarzii, / Pe visatori, cu greu ii infiori . / Oh, sunt fecioare cu obrazul pal, / Modele albe de forme fine - / Si singure dorm albe si senine / In albe crivate de cristal . ".

Din aceste versuri reiese cu usurinta atitudinea poetului de condamnare a falsitatii, a artificiului, a contrafacerii imaginii femeii de tipul cocota, a carei iubire este ea insasi un fals, o desfranare ce trezeste dezgustul si dezaprobarea.

Aceasta prima categorie, privita cu dispret si ironie, include "burgheze colorate / In cupeuri de cristal" (Amurg), ca si "Femeia moderna" care "a trecut, si revine / Pe strazi elegante, ca o parere" (Note de toamna), ipostaze ce sugereaza idealul burghez de femeie, decadent, in care feminitatea e subliniata sau reliefata prin culori ostentative ce accentueaza trasaturi de masca.

Insa cea mai cruda ipostaza a femeii este aceea din poezii ca Ecou tarziu - "Sunau tambale, tarzia noapte . / De cabaret comun - / Femei racneau betia falsa / Prin miros de tutun" -, Si ninge . - "Femei nocturne, singurele / La colt de strada se atin, / Desfrau de bere si de vin / Prin berarii si cafenele." sau chiar Seara trista - "Barbar canta femeia-aceea, / Tarziu, in cafeneaua goala [ . ]", unde femeia este coborata cu totul in prozaic, fiind exponenta a degradarii morale, a trivialitatii, dezbracata de feminitatea si idealizarea tipice viziunii romantice.

In categoria opusa, mult mai bine reprezentata la nivelul recurentei in versuri, este fecioara sau fata, caracterizata sumar - uneori fiind doar numita: "O palida fata cu gesturi grabite" (In gradina), "O fata cu sal negru in cerdacul nins . " (De iarna), "Sub streasina, cerdacul / Se-ntuneca mahnit; / Sta rezimat-o fata / De stalpu-nzapezit[2]" (Ninge), "Dintr-un fluier de rachita, / Primavara, / O copila poposita la fantana / Te ingana / Pe campia clara . " (Note de primavara).

Contururile femeii sunt incerte, de cele mai multe ori aparitia fiind sugerata doar, fantomatica - "[ . ] Si-n mijlocul odaii, tot singur ma prezint: / Valsa o blonda-n alb, si cu pantofi de argint . " (Dormind), "Salonul alb visa cu roze albe - / Un vals de voaluri albe . " (Alb) sau "In alb, domnita blonda, in noaptea ideala, / De sus de la fereastra, ca-n vis iesi-n afara, / Scaldata in sineala [ . ]" (Balada).

Mult mai consistente decat vagile trasaturi fizice sunt referirile la degradarea trupului, la boala, care permit conturarea unui portret - tip al fecioarei, construit sub amprenta unei fragilitati excesive - slabiciune fizica, a carei origine este boala: "La geam tuseste-o fata / In bolnavul amurg; / Si s-a facut batista / Ca frunzele ce curg." (Amurg). In acest fel portretul se completeaza cu cateva nuante esentiale - de decadenta, fara a capata propriu-zis materialitate.

Adeseori, aparitia fecioarei este de fapt o consemnare a lipsei ei fizice, materiale din lume, degradarea prin boala fiind inlocuita cu moartea propriu-zisa: "In targ, o fata trista a murit [ . ]" (Note de toamna), "Deja , tusind a murit o fata" (Plumb de toamna).

Femeia apare si in ipostaza de iubita, insa aceasta este atipica - daca ar fi sa ne raportam la poezia romantica si la portretul femeii voluptuoase, feminine, de o frumusete vie, sanatoasa sau pala, cu accente serafice, dar in care elementele de portret fizic abunda.

Iubita face parte din categoria fecioarelor, in sensul ca descrierea sa este marcata de fragilitatea, de inconsistenta acestora. De cele mai multe ori prezenta femeii iubite este sugerata prin apelative: "Iubito, ah, «Corbii» / Poetului Tradem . " (Amurg), "Iubito, sunt eu la usa inghetata" (Tablou de iarna), "Iubito, si iar am venit [ . ]" (Trudit).

Atipica este si relatia de iubire, care este mai degraba o lipsa, o distanta, neexistand propriu-zis cupluri. Nu exista gesturi de tandrete, apropierea indragostitilor - impropriu spus apropiere, mai degraba o comuniune de interese - se realizeaza prin contemplare, cantat sau citit, actiuni in care se condenseaza intreaga intimitate: "In casa iubitei de-ajung, / Eu zgudui fereastra nervos, / Si-o chem ca sa vada cum ploua / Frunzisul, in targul ploios." (Spre toamna).

In Decembre se contureaza o atmosfera familiala, in care iubita indeplineste un adevarat ritual: ea pregateste camera pentru momentul intim al citirii si contemplarii universului acoperit de ninsoare - "Te uita cum ninge decembre, / Spre geamuri, iubito, priveste - / Mai spune s-aduca jaratec / Si focul s-aud cum trosneste. / Si mana fotoliul spre soba, / La horn sa ascult vijelia, / Sau zilele mele - tot una - / As vrea sa le-nvat simfonia. / Mai spune s-aduca si ceaiul, / Si vino si tu mai aproape, - Citeste-mi ceva de la poluri, Si ninga . zapada ne-ngroape. / Ce cald e aicea la tine, / Si toate din casa mi-s sfinte, - / Te uita cum ninge decembre . / Nu rade . citeste-nainte. / E ziua si ce intuneric . / Mai spune s-aduca si lampa - / Te uita, zapada-i cat gardul, / Si-a prins promoroaca si clampa. / Eu nu ma mai duc azi acasa . / Potop e-napoi si-nainte, / Te uita cum ninge decembre, / Nu rade, citeste-nainte."

Calmul si siguranta sunt doar aparente, in realitate iubita este invitata sa contemple procesul descompunerii universale, pe care o insoteste cititul, ca unica forma de evadare, de uitare a apocalipsei. Este insa un esec: ninsoarea, simbolizand apasarea, dezolarea si izolarea completa, acopera totul, amplificand insingurarea, neputinta de a scapa.

Iubita insasi intensifica starea de neliniste, aparand uneori ca posedata de durerea cosmica a sfarsitului. Aceasta imagine este realizata prin introducerea instrumentelor muzicale: "Afara ninge prapadind, / Iubita canta la clavir, / Si targul sta intunecat, / De parca ninge-n cimitir. / Iubita canta-un mars funebru, / Iar eu nedumerit ma mir; / De ce sa cante-un mars funebru . / Si ninge ca-ntr-un cimitir. / Ea plange, si-a cazut pe clape, / Si geme greu ca in delir . / In dezacord clavirul moare, / Si ninge ca-ntr-un cimitit [ . ].", "Iubito, si iar am venit . / Dar astazi, de-abia ma mai port - / Deschide clavirul si canta-mi / Un cantec de mort." (Trudit). La Bacovia femeia in general canta - la clavir sau la scripca -, instrumentele muzicale sugerand prin sunetele lor melancolice si disperare, stridente si iritante declinul biologic si sentimental al fiintei.

Dansul este si el o incercare de apropiere - posibila, dar nu realizata: "La geamuri, toamna canta funerar / Un vals indoliat, si monoton . / - Hai sa valsam, iubito, prin salon, / Dupa al toamnei bocet mortuar. [ . ]" (Vals de toamna). De altfel, apropierea s-ar produce prin dublarea mortii, prin insotirea in moarte: "Acum suspina valsul si mai rar, / O, lasa-ma sa te cuprind . / - Hai sa valsam, iubito, hohotind, / Dupa al toamnei bocet mortuar." (idem).

Poate singurul moment de contact fizic realizat este prezent in Nevroza: "Si plang si eu, si tremurand / Pe umeri pletele-i resfir . ", insa gestul este singular, timid, tradand o incapacitate din partea indragostitului, o neputinta de a se comporta ca atare, de a fi firesc. Esecul de indragostit al eului poetic este foarte bine sugerat de versurile "Deschide, da drumu-adorato, / Cu crengi si foi uscate am venit; [ . ].", postura de indragostit fiind ridicola.

In Pastel gasim gestul de tandrete suprem pentru erotica bacoviana: "- Mai stai de ma alinta / Cu mana ta cea mica, / Si spune-mi de ce-i toamna / Si frunza de ce pica?", insa este vorba de o amintire, el nu se petrece concret, ci este rememorat, dorit, fara a fi implinit, deoarece "Si s-a pornit iubita / Si s-a pierdut in zare - / Iar eu in golul toamnei / Chemam in aiurare . " - asadar, este vorba de un regret, de o rugaminte patetica a unui indragostit parasit, refuzat, ce dubleaza omul invins de calvarul zilnic al mizeriei. De altfel, iubirea la Bacovia nu e niciodata implinita, nu e motiv de jubilatie, de fericire, ci doar o prelungire a calvarului cotidian, o durere acuta a existentei. Iubirea, viciata, desacralizata, este otravita de demonul descompunerii.

In sprijinul acestei idei sta imaginea iubitei cu trupul degradat, macinata de boli, palida, roasa de ftizie, cu "sanul lasat", ducandu-si existenta printre cadavre, imprumutand din caracteristicile acestora - "Iubito, cu fata de mort, / Fecioara uitata in turn, / Plangand in balcon / Cu grai monoton, / Cu suflet taciturn, / In sufletul meu te port. / Iubito, cu fata de mort, / Mireasa pe tron, / Cu grai monoton / In visul meu te port. / Iubito, cu fata de mort, / De geniu traznita, / De-a pururi monotona, / Goala madona, / De crini prafuita - / In visul meu te port." (Psalm)

Sfarsitul este simbolizat si de faptul ca femeia nu se implineste erotic, ea este adeseori o fecioara trecuta, imbatranita, disperata: "Histerizate fecioare pale, / La ferestre deschise, palpita . / In amurguri rosii, nuptiale, / Stau pale si nu se mai marita." (Amurg de vara). Aceasta blocare a fertilitatii, a continuitatii biologice, este cauzata de discordanta iubirii, de incapacitatea nefireasca de a forma cupluri, care tradeaza "dereglarea universului existential, in genere" . Femeia apare, astfel, ca un obiect, lipsita de firesc, de menirea ei de a naste prunci, imaginea conturandu-se in absurd.

Eroticul scapa de sub control, refuleaza in imagini bizare, confuze, brutale, ca un acces de scurta nebunie: "Ea crede c-as fi atacat . / Si cand o sarut se teme, / Dar, sclava placerii, ea geme / Si cere un lung sarutat. / Pe urma, cand spasmul a disparut, / Isi uda-n parfum o batista - / O pune la gura, si trista / Ea sterge un ftizic sarut." (Igiena). Gestul este imediat regretat, de unde esecul impulsului erotic, care se atrofiaza. In Balet sugestia erotica este de o cruzime extrema, evocand parca ritualurile bachice: "Lunecau baletistele albe . / Degajari de puternice forme - / Albe, in fata lumii enorme, / Lunecau baletistele albe . [ . ] / Lunecau baletistele albe . / Tainic trezind complexul organic - / Albe, starnind instinctul satanic, / Lunecau baletistele albe."

Versurile din Psalm tradeaza existenta unui ideal feminin, apropiat de basm sau de povestile cavaleresti - femeia virgina, pura, inchisa in turn, asteptand salvarea printului / cavalerului. Insa imaginea este bizara, deformata, grotesca, e o schimonoseala, o caricatura ce nu face decat sa creeze repulsie - si cu toate acestea, ea nu ar putea fi altfel, deoarece in fiecare element al universului bacovian se concentreaza intregul: sfarsitul atinge fiecare parte, este strigat cu fiecare detaliu al tabloului: este in parc, in flori, in iarna, in ploaie, iata ca si in femeie. Apocalipsa este in fiecare dintre acestea.

In concluzie, in lirica bacoviana iubirea este de natura morbida, neimplinita, alterata, iar iubita ia chipul unei femei care refuza dragostea, care abandoneaza, care este uitata uneori chiar de indragostit: "- Tu ce mai faci, iubita mea uitata?" (Plumb de toamna). Aceasta uitare subliniaza ideea ca iubirea isi pierde importanta in universul bacovian. Ea devine un simplu pretext pentru a sugera ca degradarea cuprinde pana si acest cadru al existentei. La fel si femeia: ea nu este introdusa in poezie pentru a sublinia frumusetea sau implinirea in dragoste, ci pentru a exemplifica si potenta agonia, nelinistea, deteriorarea si ruina lumii.

In realitate, femeia este in poezia lui G. Bacovia oglinda eului poetic, prin imaginea ei proiectandu-se trairile acestuia: angoasa, disperarea.

BIBLIOGRAFIE:

G. Bacovia, Versuri si proza, editie ingrijita, note si bibliografie de Ion Nistor, prefata si tabel cronologic de Mircea Anghelescu, Editura Albatros, Bucuresti, 1972.

Ion Caraion, Sfarsitul continuu, Editia a II a, Editura Cartea Romanesca, Bucuresti, 1979.

Daniel Dumitru, Bacovia, Editura Junimea, Iasi, 1981, pag. 177.

Nicolae Manolescu, Primitivul Bacovia in Teme 4, Editura Cartea Romanesca, Bucuresti,1983.

Nicolae Manolescu, Radicalul Bacovia in Teme 2, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1983.