Intalnirea unui copil cu Eminescu
Am auzit, pentru
prima oara, despre Eminescu, pe la cinci sau sase ani. Era intr-o
vara frumoasa si bogata si eu ajunsesem, acolo, in
satul acela dintre dealuri, la bunicii dinspre mama, si, in seara
aceea, din camera cu miros de busuioc si lut proaspat pe
dusumea, au strabatut spre urechile mele doua voci care
cintau tare frumos: "Pe linga plopii fara sot,/ Adesea am
trecut,/ Ma cunosteau vecinii toti,/ Tu nu mai cunoscut."
Cintau mama mea, Maria, si bunica mea, Margareta, in vreme ce una aprindea
lampa iar cealalta pregatea patul in care dormeam."Vai, ce frumos
cintec.!", parca asa am exclamat, atunci, eu, degetarul de om, dar
foarte impresionat. "E un cintec de Eminescu., a spus bunica mea. Sa
stii ca Eminescu este cel mai mare poet al nostru. Cind a murit el,
eu aveam trei ani, dar parintii mei il stiau, tot satul
stia de Eminescu." Si, dupa ce mi-a zis ea cuvintele acestea
acum eu le reproduc cu aproximatie, dar sunt sigur de esenta lor a
cautat, intre niste carti de pe etajera din coltul
camerei, si a luat de acolo un volum, subtire si cam uzat, cu
filele aproape galbene, si a adaugat, cu un glas putin tremurat:"Asta-i
cartea cu poezii de Eminescu. Si tine minte cine nu-l are pe Eminescu
in casa, acela nu-i roman.!" Ce n-as da sa am, acum, acea carte
in biblioteca! Dar anii s-au dus, intimplari triste au facut ca
insesi cartile acelea de pe etajera erau, poate, vreo
douazeci sa dispara ca fumul, mi-au ramas, insa, in
memorie cuvintele bunicii pe care, iata nici acum, dupa atita amar de
vreme, nu le-am uitat. Mai apoi, elev la scoala, m-am "intilnit"
mereu cu Eminescu. Eu sunt convins ca insasi formarea mea ca om
e legata de acest nume care e, fara nici cea mai mica
indoiala, simbolul culturii poporului roman. In definitiv, omul este manifestarea
educatiei sale. Iar generatia mea, generatii de-a rindul s-au
cladit sub sub sceptrul marelui Voievod al Culturii noastre
Nationale. Astfel, nu gresesc cind afirm ca Eminescu
traieste in fiinta fiecaruia dintre noi. Asta o spun
si sub impresia cuvintelor bunicii mele "Cine nu-l are pe Eminescu in
casa, acela nu-i roman!" Adica, in primul rind, in "casa sufletului".
Eminescu e in cugetul si simtirea fiecaruia dintre noi.
Nu stiu in
ce masura copiii si tinerii de azi il simt pe Eminescu. Acum,
cind globalizarea tinde sa "inghita" tari cu traditii
si culturi nationale specifice, nu stiu in ce masura
invatatorii, profesorii de acum, tinerii parinti
si chiar bunici "stiu" sa innobileze sufletele urmasilor
nostri cu spiritul nemuritor Eminescian. Profesorii si educatorii mei
nu mai sint demult. Cu aproape cinci ani in urma cind, la Colegiul National care ii poarta numele, ne-am intilnit
fostii elevi care au absolvit, cu o jumatate de secol in urma,
aceasta prestigioasa scoala, ne-am amintit de profesorul nostru
de Limba si Literatura Romana, George Mihailescu si am
evocat, in fosta noastra clasa, inalta sa tinuta
profesionala si morala. A fost si momentul cind, cu
totii, am zimbit, nostalgic, atunci cind, chiar fiul sau, profesorul
universitar Virgiliu Mihailescu, fost coleg de clasa si prieten
apropiat mie, ne-a amintit cuvintele maestrului: "Cine dintre voi nu-l va
invata pe Eminescu, nu va trece clasa.!" De fapt, erau cuvintele
spuse fiecarei generatii de elevi, iar prin "mina" lui au trecut zeci
de generatii. Nu, n-a ratat nimeni clasa, caci profesorul avea acel
dar innascut de a-si face elevii sa vibreze, insa era
si foarte exigent si, asa, Eminescu s-a statornicit, pentru
toata viata, in sufletul nostru. Acum, cind privesc inapoi, stiu
ca Eminescu traieste in faptura mea datorita celor
care mi-au fost si mi-au ramas atit de dragi.
