Iona de Marin Sorescu (drama-parabola neomodernista)

Iona de Marin Sorescu (drama-parabola neomodernista)

Cunoscut mai ales ca poet, Marin Sorescu a impresionat prin fixarea unei noi orientari literare in cadrul literaturii romane, orientare reprezentata de dramaturgia contemporana.

Subintitulata "tragedie in patru acte" si publicata in revista "Luceafarul", in 1968, Iona face parte dintr-o trilogie dramatica semnificativ intitulata Setea muntelui de sare, alaturi de alte doua texte dramatice, Paracliserul si Matca. Titlul acestei trilogii este o metafora care sugereaza setea fara limite de Absolut a omului, dramele amintite fiind parabole pe tema destinului uman si parafrazand trei mituri fundamentale: mitul biblic in Iona, mitul mesterului Manole in Paracliserul si mitul potopului in Matca.

Aparent, piesa lui Marin Sorescu are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona, fiul lui Amitai, care, fiind insarcinat in taina sa propovaduiasca cuvantul Domnului in cetatea Ninive, pentru a opri faradelegile oamenilor, se ascunde, incercand sa fuga pe o corabie la Tarsis. Dumnezeu il pedepseste pentru neascultare, trimite un vant puternic, iar corabierii, pentru a potoli urgia, il arunca in valuri pe fugarul Iona. Tot din porunca divina, Iona este inghitit de un monstru marin, iar dupa trei zile si trei nopti de rugaciune si pocainta, Iona este varsat pe uscat.

In cazul dramei Iona, autorul a folosit mitul biblic ca pretext, personajul dramei deosebindu-se biblicul Iona care voia sa fuga de o misiune. Balena care trebuia sa implineasca porunca transcendenta era ea insasi cuprinsa in traseul unei predestinari. Daca pescarul biblic, inchis in burta pestelui, este eliberat dupa pocainta, pescarul lui Marin Sorescu se afla de la inceput in gura pestelui, fara posibilitatea eliberarii si fara a se fi facut vinovat de vreun pacat.

Plecand de la metafora lui Nietzsche, "Solitudinea m-a inghitit ca o balena", Iona da expresie strigatului tragic al individului insingurat, ilustrand zbaterea individului in efortul sau de aflare a sinelui ("Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona!") Ideea este sustinuta chiar de autor care nu-si poate explica opera prin raportare la vreo calatorie in cosmos sau la vreo alta acceptie mistica. "Totul mi se incurca in memorie. Stiu ca numai am vrut sa scriu despre un om singur, nemaipomenit de singur."

In Iona regasim tehnica monologului adresat sau solilocviul construit pe baza alegoriei care face trimitere la drama fiintei umane a carei limitare ii provoaca reflectii si opinii pe tema singuratatii. Traind intr-o asemenea perioada in care o asemenea atitudine nu putea fi evitata, autorul nu putea evita nici experientele teatrului modern, in sensul promovat de Eugen Ionescu sau Samuel Becket. Astfel, Iona pune, prin esenta problematicii ei, probleme ale contemporaneitatii care se repeta in toata lumea, ilustrand astfel sincronizarea dramaturgiei romanesti cu cea universala.

Existenta in scena a unui singur personaj incalca regulile teatrului "clasic", fapt specific majoritatii dramaturgilor moderni, la fel ca si renuntarea la conventiile de limbaj si de comportament scenic ale personajului dramatic. Astfel autorul isi obliga personajul "sa se dedubleze, sa se plieze si sa se stranga dupa cerintele vietii sale interioare si trebuintele scenice", determinandu-l sa se comporte "ca si cand in scena ar fi doua persoane".

Piesa este alcatuita din patru tablouri, alternand "afara" (tablourile I si IV) si "inauntru" (tablourile II si III). Relatiile spatiale se raporteaza la imaginar, elemente precum marea, plaja sau burtile pestilor fiind metafore ale fiintei umane abrutalizata de existenta si revoltata fata de un determinism necrutator al circumstantelor.

Primul tablou ni-l prezinta pe Iona ca pescar, aflat in fata imensitatii intinderilor marine, in fata vietii, a iluziei libertatii. Asemenea eroilor lui Becket, Iona traieste intr-un perpetuu orizont al asteptarii. Dar, fiindca pestele fabulos intarzie sa apara, iar ghinionul il persecuta, Iona incearca, prin joc, sa-si contrafaca destinul, inscenand realul. Isi aduce un acvariu si imita gestul ancestral, vanand cate o "fata" pe care o arunca apoi in navodul nenorocului. Pentru inceput, Iona nu-si da seama ca in micul vas este prefigurat modelul redus al unui univers pervertit. Iona simbolizeaza omul prins, fara voia lui, insa constientizarea acestei situatii se face treptat. Pentru inceput, omul ignora pericolul acestei conditii: "Scena e impartita in doua. Jumatate reprezinta o gura imensa de peste. Iona sta in gura pestelui, nepasator. E intors cu spatele spre intunecimea din fundul gurii pestelui urias." Constientizarea dezastrului este urmata de incercarea de adaptare la noua situatie, care devine o inchisoare asemenea acvariului in care pestisorii "dau veseli din coada", dand impresia ca s-au obisnuit cu aceasta situatie anormala. Si totusi capcanele exista, apa este intesata de "nade": "Apa asta e plina de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, pestii, inotam printre ele atat de repede, incat parem galagiosi. Visul nostru de aur e sa inghitim una, bineinteles, pe cea mai mare. Ne punem in gand o fericire, o speranta, in sfarsit, ceva frumos, dar peste cateva clipe observam mirati ca ni s-a terminat apa."

Finalul tabloului intai il prezinta pe Iona inghitit de un peste urias, cu care incearca sa se lupte si care reprezinta fata nevazuta a lumii, sugerand o lupta neoprita in care pestele mare inghite pe cel mic.

Tabloul al II-lea prezinta spatiul prizonierului aflat in burta primului peste pe care il va spinteca cu un cutit si se va trezi in burta unuia mai mare decat primul. Iona isi doreste sa se simta liber, facand ceea ce vrea, vorbind sau tacand. Treptat pescarul descopera ca existenta se consuma intre marginile unui univers piscicol, in care pestii se inghit, inexorabil, unii pe altii. In finalul tabloului, Iona devine visator incercand sa construiasca o banca de lemn in mijlocul marii, simbol al dorintei umane de a-si lega numele de o creatie.

Tabloul al III-lea il plaseaza pe Iona in interiorul celui de-al doilea peste, meditand la viata, la conditia omului in lume sau la finalitatea inevitabila a vietii, adica moartea. In cadrul tabloului apar Pescarul I si Pescarul II, ca simboluri ale destinului uman care nu se preocupa de existenta vreunei "inchisori" existentiale. Si pentru ca in limitele acestui spatiu nu exista ecou, ceilalti doi pescari fiind muti, Iona isi ingaduie sa poarte un dialog cu sine insusi despre sensul existentei umane: "De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii? Stiu si eu cum o fi intre pesti? (.) De ce oamenii isi pierd timpul cu lucruri care nu le mai folosesc dupa moarte?" Cu toate acestea, nici in cazul altor avertismente simbolice precum mica moara de vant din tabloul al III-lea, care pare sa fie amenintatoare prin dintii ei de lemn, Iona refuza sa constientizeze situatia si incearca mereu sa se adapteze.

Iona este constrans, impotriva vointei sale, la un exil fortat in spatiul singuratatii absolute. Initial, incidentul nu-i starnise panica, devenind o situatie fireasca. Paradoxal insa, in acest intuneric al existentei, Iona devine constient de rostul sau, se opune unui univers ostil si trece de la starea de inconstienta la luciditate: "Un sfert de viata il pierdem facand legaturi. Tot felul de legaturi intre idei, fluturi, intre lucruri si praf. Totul curge asa de repede si noi tot mai facem legaturi intre subiect si predicat."

In tabloul al IV-lea, iesit, in sfarsit la lumina, desi imbatranit, din spintecatura ultimului peste, pe o plaja pustie, orizontul care i se arata il inspaimanta din nou, pentru ca si acesta, spre nefericirea pescarului, este alcatuit dintr-un alt sir nesfarsit de burti de peste, "ca niste geamuri puse unul langa altul", intre care Iona se crezuse de fiecare data liber: "Sunt ca un Dumenezu - exclama el, disperat - care nu mai poate invia. I-au iesit toate minunile; si venirea pe pamant, si viata, pana si moartea, dar ajuns aici in mormant nu mai poate invia."

Astfel, constatand ca nu exista nicio speranta de salvare sau de inaltare, se declanseaza drama umana. Este momentul formularii unei meditatii care dezvaluie, in fapt, miezul tragediei lui Iona: "Problema e daca mai reusesti sa iesi din ceva, odata ce te-ai nascut. Doamne, cati pesti unul intr-altul". Ceea ce paruse a fi pana aici indistinct, devine explicit. Iona afla o definitie a vietii ("dracia aceea frumoasa si minunata si nenorocita si caraghioasa, formata din ani pe care am trait-o eu"), cauta un nume pentru sine ("Cum ma numeam eu?), isi descopera identitatea, ca fiinta inzestrata cu atributul reflectarii, singura blestemata sa fie astfel ("Mi-am adus aminte: Iona, Eu sunt Iona!) si intelege ca - prizonier al unui univers fizic ostil - a gresit drumul, trebuind sa incerce o cale "inversa", alta decat aceea a necesitatii ce guverneaza o natura fara ratiune. Isi striga numele din departarea in care ratacise si, in loc de a mai taia burti de peste, in speranta unei libertati iluzorii, isi spinteca propriul abdomen, cu sentimentul de a fi gasit nu in afara, ci in sine deplina libertate: "Razbim noi cumva la lumina".

Derogand de la fatalitatea biologica, Iona intrerupe astfel circuitul inconstient al naturii pentru a renaste, prin moarte, in orizontul cunoasterii: "Si acum, daca stau sa ma gandesc, tot eu am avut dreptate. Am pornit-o bine. Dar drumul, el a gresit-o. trebuie s-o iau in alta parte."

Gestul sinuciderii si metafora luminii din final, poate da nastere la interpretari, insa este rezultatul unei aspiratii a omului spre un "dincolo", intangibil in planul realitatii biologice, de unde si sentimentul singuratatii metafizice. Cu toate acestea, sinuciderea nu este o solutie a iesirii din conditia umana, dupa cum sustine si criticul Eugen Simion. Pe Marin Sorescu l-a preocupat ilustrarea posibilitatii de a iesi "din ceva", o data ce te-ai nascut, credinta ca moartea nu e decat un prag simbolic, "un nou drum de capat si nu un sfarsit" in efortul individului de a se recupera pe sine si un statut aparte. Textul nu aduce in discutie numai asumarea mortii ca rezolvare a unui destin individual, cat si revolta ca atitudine polemica fata de un destin-jucarie, implacabil. De aici tragismul, din confruntarea cu propriul destin, in urma careia transpare cunoasterea de sine care este posibila doar prin forta purificatoare spiritului.

Caracterul de parabola este evident, datorita alegoriei bazata pe metafore profunde. Iona este personajul principal al textului, care intruchipeaza umanitatea, aflata in cautarea iesirii dintr-o situatie existentiala imposibil de rezolvat, acel "alt orizont".