Limba vorbita - limba scrisa

Limba vorbita - limba scrisa

Abordarea problemei stilurilor functionale ale unei limbi, a structurii sale stilistice, trebuie sa aiba in vedere cateva principii teoretice generale care trebuie reamintite pe scurt:

Orice vorbitor al unei limbi stapaneste in mod intuitiv un mecanism abstract (o gramatica); aceasta cu regulile sale de functionare, cunoscute implicit sau explicit, ii da posibilitatea sa construiasca mesaje (comunicari) lingvistice corecte in limba data. Aceste mesaje se realizeaza sub forma unor texte - (mesaje comple­te, realizate intre dimensiunile unei propozitii si ale unui ansamblu oricat de mare de fraze) care reprezinta "produsul finit" al gramaticii.

Sub aspectul expresiei sale concrete, textul - verbal sau scris - este numai ultimul rezultat al unui proces de trecere de la general (abstract) catre particular (concret), proces in cursul caruia actioneaza o multime de factori care determina restrictii si reguli in utilizarea unitatilor limbii.

Asupra limbii actioneaza diversi factori de natura lingvistica sau de natura extralingvistica. Structura stilistica functionala a limbii este determinata, de actiunea factorului socio-cultural. Factorul socio-cultural dirijeaza deprinderile lingvistice ale vorbitorului in modul cel mai vizibil la nivelul vocabularului, insa oricat de mari ar fi deosebirile dintre variantele unei limbi, fie ele dialectale sau stiluri, exista si elemente comune care sa justifice incadrarea acestor variante in aceeasi limba. Fiecare varianta reprezinta un sistem cu elemente specifice, dar si cu elemente comune tuturor sistemelor care s-ar putea delimita. Aceste elemente comune se plaseaza in propozitie de mijloc in raport cu celelalte sisteme, ele formeaza ceea ce numim diasistemul limbii (de la grecescul "dia -" = intre).

Sistemele lingvistice subordonate diasistemului au fost numite stiluri sau limbaje. Ele alcatuiesc un ansamblu care a fost reprezentat sub forma unei structuri ierarhice pe mai multe niveluri. La primul nivel actiunea factorului social-cultural determina realizarea diasistemului in limbaj popular si limbaj cultivat (limba literara).

Limbajul popular este varianta limbii care se realizeaza spontan, pe baza unor legi intuitive, dar neexplicitate, in conditiile mai ales ale comunicarii orale fiind dominat de subiectivism si expresivitate. Limbajul popular corespunde culturii populare si folclorice. Faptul ca el se opune unui limbaj "cultivat" nu inseamna ca este un limbaj "incult", ci doar ca nu presupune preocupari speciale pentru dezvoltarea sa, cum ar fi gramaticile, dictionarele, regulile impuse de un for specializat. Cele mai importante caracteristici ale limbajului popular in opozitie cu cel cultivat sunt descrise pe larg in Stilistica functionala a limbii romane a profesorului Ion Coteanu. Acestea sunt:

. Sinonimia bogata in ansamblu, dar redusa la nivelul mesajului. Limbajul popular nu este sinonimic la nivelul vocabularului; aparenta bogatiei sinonimice vine din perspectiva globala in care apare de pilda, un lant ca zapada - nea - omat. In particular insa, la nivelul mesajului concret, intervine si determinarea dialectala, care face ca acolo unde apare unul din termeni, ceilalti sa fie exclusi. Intelegerea acestui aspect este extrem de importanta pentru analiza textelor literare in scoala. Fascinati de bogatia de ansamblu a limbajului popular, marii nostri scriitori, Eminescu, Creanga, Caragiale, Sadoveanu au utilizat corect si real limbajul popular in creatiile lor.

. Brevilocventa, trasatura semnalata inca de Sextil Puscariu, si care inseamna scurtimea relativa a mesajului limbajului popular.

Vorbitorul popular, obligat si de caracterul oral, direct al comunicarii nu divagheaza, nu utilizeaza, mai multe elemente decat sunt necesare intr-o naratiune, descriere sau intr-un dialog. Astfel se explica formulele si structurile fixe, frecventa expresiilor frazeologice, organizarea dialogului in raport de situatia concreta.

. Simplitatea si uniformitatea sintactica a mesajului este proprie limbajului popular.

. Concretetea mesajului popular inseamna nu numai o proprietate semantica, ci mai ales legatura stransa cu o anumita situatie, ca si precizarile circumstantiale (locale sau temporale) foarte frecvente in naratiuni.

In contrast cu limbajul popular, limbajul cultivat sau limba literara, sau limbajul literar standard, este prin definitie un limbaj elaborat, deci ingrijit si corect. Preocuparile de stabilire a unei variante cultivate a limbii romane sunt foarte vechi in cultura romana.

Limbajul cultivat este cel care se invata in scoala. Regulile sale sunt explicitate pentru a se asigura corectitudinea si claritatea expresiei. Analiza gramaticala este constientizata, pentru ca, pe baza ei, sa se dezvolte si capacitatea creativa, a vorbitorului numai in limitele regulilor fixate. De aceea trebuie sa explice elevilor ca formarea deprinderilor de exprimare corecta nu este un scop in sine, ci ea asigura unitatea unei limbi, pentru ca o limba "traieste" prin vorbitorii ei, or daca fiecare ar vorbi dupa bunul sau plac, limba ar fi amenintata de o periculoasa faramitare in variante vorbite de grupuri prea restranse de oameni. Limbajul cultivat este un adevarat reper pentru orice vorbitor al limbii romane, astfel ca trebuie actionat, in spirit stiintific, pentru consolidarea si intretinerea lui. Faptul ca gramaticile normative, dictionarele, indreptarele ortoepice si ortografice consemneaza tocmai aspectele limbajului cultivat, este o dovada a caracterului sau de referinta, fundamental in existenta unui popor.

Limba literara reprezinta o sinteza a posibilitatilor de expresie a limbii intregului popor, ea este caracterizata prin existenta unui sistem de norme care-i confera unitate in spatiu si stabilitate in timp.

Trasaturile limbii literare sunt:

. Caracterul normat. Cei ce utilizeaza limba literara tin seama de niste reguli unanim acceptate numite norme. Normele au un caracter obligatoriu. Ele au un caracter istoric: s-au constituit si s-au impus in mod treptat, pe masura ce s-a simtit nevoia de a reglementa intrebuintarea anumitor fapte de limba. Sistemul de norme s-a dezvoltat si s-a imbogatit pe masura ce limba literara isi largea registrul national. Si variantele teritoriale sau sociale ale limbii au norme, ele sunt locale sau particulare si nu coincid intotdeauna cu normele variantei literare. Pe de alta parte, normele limbii literare consemnate in scris, codificate in indreptare, gramatici normative si dictionare, pe cand normele locale si particulare se intemeiaza exclusiv pe uz si traditie orala. In sfarsit, normele limbii 1iterare sunt atotcuprinzatoare, deoarece privesc toate stilurile functionale, precum si aspectul scris al limbii. Nerespectarea normelor limbii literare se numeste abatere sau greseala. Aceste incalcari ale normelor au drept cauze:

interferenta normelor locale si particulare cu normele limbii literare (use in loc de usa, jafuit in loc de jefuit; dranita, catana in loc de sindrila, soldat; eream, oi scrie, or facut in loc de eram, voi scrie, am facut etc.), inovatiile individuale, ca urmare - fie a presiunii sistemului, fie analogiei (va apare, va place in loc de va aparea, va placea; am intelegut, am mersat in loc de am inteles, am mers; lui Maria, lui prieten meu in loc de Mariei, prietenului meu etc.), fie a influentei cuvantului scris (eu, ara in loc de ieu, iera - incalcare a normei ortoepice), fie a influentei unor modele straine (Mingea a trecut de putin pe langa stalpul drept al portii. Aplauzele au salutat, in timp o serie de succese), fie a perceperii gresite a unor cuvinte noi (marsalier, intinerar).

Nu toate faptele de limba sunt normate. Se cunosc destule cazuri cand apar oscilatii admise de lucrarile normative, de exemplu crater si cratér (accent), bulina si bulin, bulgare si bulgar (nivel lexical), visuri si vise, degajeaza si degaja (nivel gramatical) etc. Normele actuale privesc toate nivelurile limbii: fonetic, morfematic, lexico-semantic, gramatical. Normele ortoepice - reguli de pronuntare corecta a cuvintelor - si normele ortografice - reguli cu privire la reprezentarea grafica a structurii fonetice a cuvintelor - se raporteaza la nivelul fonetic si morfologic. La nivel gramatical sunt norme morfologice, care se refera la modificarea formala a cuvintelor (flexiune), si norme sintactice, care se refera la omogenizarea enunturilor. Tot de acest nivel tin si regulile de punctuatie. La nivel lexico-sintactic se precizeaza mai ales in dictionarele explicative (DLRM, DEX) caracterul literar sau neliterar (popular, regional, familiar, argotic) al cuvintelor. De caracterul normat al limbii literare se leaga si notiunile de corectitudine si puritate, doua din calitatile generale ale vorbirii cultivate.

. Caracterul unitar si stabil. Existenta sistemului de norme acceptat de toti vorbitorii constituie premisa unitatii si stabilitatii relative a limbii literare. Cu alte cuvinte, in manifestarile ei concrete (pe teritoriu) si in timp (in limitele unei epoci), limba literara se prezinta mai mult sau mai putin uniform. Aceasta trasatura se evidentiaza si mai net prin comparare cu variantele teritoriale si sociale care sufera variatii destul de mari in timp si in spatiu. Unitatea si stabilitatea se datoreaza in buna parte faptului ca, desi limba literara este utilizata oral si scris, totusi aspectul scris are rol precumpanitor, iar acest aspect este mai conservator, mai refractar schimbarilor. Celelalte variante ale limbii nu cunosc decat aspectul oral, iar daca, incidental, folosesc aspectul scris, atunci se produce "o alunecare" catre normele literare,

. Existenta intregului registru functional. Limba literara include toate stilurile functionale - oficial, stiintific, publicistic, colocvial, stilul artistic si rudimente ale stilului tehnico-stiintific.

. Rolul director al variantei literare. Limba literara este in interactiune cu celelalte variante ale limbii intregului popor, ea se imbogateste preluand elemente lexicale si gramaticale din celelalte variante, dar in acelasi timp le influenteaza. Aceste influente se exercita la toate nivelurile, producand schimbari care duc treptat la modificarea configuratiei acelei variante.

Limba literara si-a conturat inceputurile pornind de la limba populara si a ramas permanent in strans contact cu aceasta, ea s-a perfectionat o data cu dezvoltarea istorica a poporului si s-a generalizat pe masura raspandirii culturii. Nu se pot face insa delimitari si fixa granite intre limba literara si limba populara, intre ele exista intrepatrunderi si schimbari active. O data cu raspandirea culturii si invatamantului, limba literara tinde sa devina un bun comun al maselor, ridicandu-le pe acestea pana la nivelul ei de formulare si de vehiculare a ideilor si sentimentelor. In lucrarea sa intitulata Compozitiile in scoala, Constantin Parfene sesizeaza cele doua cai pe care se realizeaza comunicarea: orala si scrisa, fiecaruia corespunzandu-le doua sisteme interferente ale aceleiasi limbi. Sistemul oral se manifesta sonor, prin succesiunea fonemelor, sistemul scris se manifesta grafic, printr-o suita de grafeme. In timpul actului comunicarii, omul foloseste ambele sisteme, care sunt aspecte coexistente ale limbajului standard. Cea mai utilizata varianta orala si din aceasta cauza "limbajul standard este, in primul rand, limbajul adresarii directe, al conversatiei, de la om la om, al dialogului sau al monologului". In comunicarea orala, nuantele sunt marcate prin mijloace specifice: debit verbal, modulatiile tonului, pauze, repetitii, cuvinte si expresii incidente, ordinea specifica a cuvintelor si altele. Comunicarea scrisa cere o mai atenta cenzurare a materialului oferit de limba, pentru a fi concordanta cu normele gramaticale si inteligibile prin ea insasi.

Dintre deosebirile existente intre aceste doua variante, amintim constructia dialogului, care in limba vorbita e spontan, nedirijat, pe cand in cea scrisa, acesta e mai elaborat. Dialogul din limba vorbita se caracterizeaza prin abundenta elementelor interogative si afective, prin frecventa enumeratiilor de tipul "intrebare - raspuns", prin prezenta enunturilor incomplete, a mesajelor formulate imprecis.

Cele doua aspecte ale vorbirii se influenteaza reciproc: comunicarea scrisa inraureste comunicarea orala prin construirea unor enunturi complete, organizate sintactic, fapt observat cu ocazia interviurilor, anchetelor realizate la radio si televiziune. Comuni­carea orala influenteaza limba scrisa prin fragmentarea frazei in segmente izolate, cu contur de comunicari independente, prin prezen­ta aportului pozitiv articulat prin intermediul unui substantiv cu sens general. Intre cele doua variante apare un decalaj datorita faptului ca limba vorbita este inovatoare pe cand limba scrisa este conservatoare.