MARCEL MAUSS - eseu despre dar

MARCEL MAUSS

ESEU DESPRE DAR

In romaneste de Silvia Lupescu, Institutul European, Iasi, 1993, pp. 35-133

Introducere

Despre dar si in particular despre obligatia de a intoarce cadourile

Epigraf

Iata cateva strofe din Havamal, unul din cele mai vechi poeme ale Eddei scandinave. Ele pot servi drept epigraf al acestei lucrari, introducand cititorul direct in atmosfera de idei si de fapte in care se va desfasura demonstratia noastra.

N-am vazut niciodata om atat de generos

Si atat de dornic sa-si cinsteasca oaspetii

incat "primitul sa nu fie primit"

nici un om atat de . (adjectivul lipseste)

al bunurilor sale

incat a primi inapoi sa-i fie neplacut.

Cu arme si vesminte

prietenii trebuie sa-si faca bucurii;

o stie fiecare prin el insusi (din propriile experiente)

Cei care-si fac reciproc daruri,

sunt mult timp prieteni

daca lucrurile reusesc sa ia o buna turnura.

Trebuie sa fii prieten

prietenului tau

si sa oferi cadou pentru cadou;

si mai trebuie sa oferi ras pentru ras,

si durere pentru minciuna.

Stii, daca ai un prieten

in care te increzi

si vrei sa fie bine,

trebuie sa-ti contopesti sufletul cu al sau,

cadou ofera-i la cadou

si vizita sa i-o intorci cat mai des.

De ai un altul

ce crezi ca te inseala

si vrei sa fie bine

sa-i spui cuvinte alese

avand doar ganduri prefacute

si inapoind minciuna la minciuna.

La fel si cel

in care n-ai incredere,

pe care-l suspectezi in sentimente,

tu sa-i surazi

dar sa-i vorbesti in sila,

darurile ce i le faci sa semene cu cele ce-ai primit

Oamenii generosi si de valoare

au viata cea mai buna;

ei nu au pic de frica.

Dar un poltron, de tot se teme;

avarului mereu i-e frica de cadouri. ( . )

Mai bine e sa nu te rogi (sa nu ceri)

decat sa sacrifici prea mult (zeilor):

Cadoul oferit mereu asteapta un cadou in schimb.

Mai bine sa n-aduci ofrande

decat sa cheltui tot cu ele.

Program

Acesta este subiectul. In civilizatia scandinava si in numeroase altele, schimburile si contractele se fac sub forma de cadouri, teoretic de buna voie, in realitate oferite si inapoiate in mod obligatoriu.

Lucrarea este un fragment al unor studii mai vaste. De mai multi ani, atentia noastra s-a indreptat in acelasi timp asupra regimului dreptului contractual si asupra sistemului prestatiilor economice intre diversele sectiuni ori subgrupuri din care se compun societatile asa-zis primitive si cele carora le-am putea spune arhaice. Exista in aceasta privinta o enorma inlantuire de fapte, ce sunt, ele insele, foarte complexe. Totul se amesteca, tot ce inseamna viata sociala a societatilor care le-au precedat pe ale noastre - pana la cele protoistorice. Prin asemenea fenomene sociale "totale", cum ne propunem sa le numim, se exprima simultan toate tipurile de legi: religioase, juridice si morale - politice si familiale in acelasi timp; economice - si acestea presupunand forme particulare de productie si de consum, sau mai curand de prestatie si de distributie; fara a mai lua in calcul fenomenele estetice, la care ne conduc aceste fapte, sau cele morfologice, pe care le manifesta aceste legi.

Din toate aceste teme foarte complexe si din multitudinea de aspecte sociale in miscare nu vrem sa luam in considerare decat o caracteristica, profunda, dar izolata: caracterul voluntar, ca sa zicem asa, aparent liber si gratuit, dar in acelasi timp constrans si interesat, al acestor prestatii. Ele au imbracat aproape intotdeauna forma darului, a cadoului oferit cu generozitate, chiar atunci cand gestul ce insoteste tranzactia nu este decat o fictiune, formalism si minciuna sociala, mascand obligatia si caracterul economic. Si, cu toate ca vom indica riguros diversele principii care au dat acest aspect unei forme de schimb necesare - cu alte cuvinte, chiar diviziunii muncii sociale - dintre toate principiile vom studia in profunzime doar unul. Care este regula de drept si de interes care, in societatile trecute sau arhaice, face ca darul sa fie inapoiat in mod obligatoriu? Ce forta exista in obiectul pe care il oferim, forta care il determina pe cel ce primeste sa intoarca darul la randul sau? Iata problema de care ne vom apropia in mod special, amintind in acelasi timp si altele. Speram ca printr-un numar destul de mare de exemple, sa dam un raspuns la aceasta problema precisa si sa aratam in ce directie se poate angaja un adevarat studiu al problemelor corelate. Vom vedea, de asemenea, spre ce noi probleme suntem condusi: unele privind o forma permanenta a moralei contractuale, adica: modul in care dreptul real ramane pana in zilele noastre legat de dreptul individual; altele privind formele si conceptiile care au guvernat intotdeauna, cel putin in parte, schimbul, si care, partial mai inlocuiesc inca notiunea de interes individual.

Vom atinge astfel un dublu scop. Pe de o parte, vom ajunge la concluzii, intr-un fel arheologice, asupra naturii tranzactiilor umane in societatile care ne inconjoara sau tocmai ne-au precedat. Vom descrie fenomenele de schimb si de contract in acele societati care nu sunt lipsite de piete economice, asa cum s-a pretins, - caci piata este un fenomen uman care, in opinia noastra, nu este strain nici uneia din societatile cunoscute - dar in care regimul schimbului este diferit de al nostru. Vom vedea ca exista si acolo o piata inca inainte de aparitia institutiei negustorilor si inaintea inventiei lor esentiale, moneda propriu-zisa; cum functiona ea inainte de a fi gasite formele, asa-zis moderne (semitice, elenice, elenistice si romane), ale contractului si vanzarii pe de o parte, si moneda batuta pe de alta parte. Vom vedea morala si economia care actioneaza in aceste tranzactii.

Si cum vom constata ca o asemenea morala si o asemenea economie mai functioneaza in societatile noastre, in mod constant si, sa spunem, subiacent, cum credem ca ele constituie piatra pe care s-au cladit societatile noastre, vom putea deduce cateva concluzii morale asupra unor probleme pe care criza dreptului si a economiei noastre le pune, si acolo ne vom opri. Aceasta pagina de istorie sociala, de sociologie teoretica, de concluzii, de morala, de practica politica si economica, nu ne conduce in fond decat la a pune o data in plus, sub forme noi, intrebari mai vechi si totusi noi.

Metoda urmata

Am urmat o metoda de comparatie exacta. Mai intai, ca intotdeauna, n-am studiat subiectul decat in zone determinate si alese: Polinezia, Melanezia, Nord-Vestul american; am abordat cateva sisteme de drept mai importante. Apoi, bineinteles, nu am ales decat drepturile unde, datorita documentelor si muncii filologice, am avut acces chiar la constiinta societatilor insesi, caci este vorba de termeni si de notiuni; aceasta a restrans si mai mult aria comparatiilor noastre. In sfarsit, fiecare studiu a tintit spre sisteme pe care ne-am impus sa le descriem, pe fiecare in parte, in intregime, renuntand deci la acea comparatie constanta in care totul se amesteca si unde institutiile isi pierd orice culoare locala iar documentele savoarea.

Prestatie. Dar si potlatch

Prezenta lucrare face parte dintr-o serie de cercetari pe care le efectuam de mult timp, domnul Davy si cu mine, asupra formelor arhaice ale contractului. Un rezumat al lor este necesar.

Nu pare sa fi existat vreodata, nici pana intr-o epoca mai apropiata de noi, in societatile pe care poate gresit le numim primitive sau inferioare, nimic din ceea ce numim Economie naturala. Printr-o stranie dar clasica aberatie, s-au ales chiar, pentru a reda tipul acestei economii, textele lui Cook despre schimb si troc la polinezieni. Or, sunt aceiasi polinezieni pe care-i vom studia si noi, si despre care vom vedea cat sunt de indepartati, in materie de drept si de economie, de stadiul natural.

In economiile si in drepturile precedente noua, nu s-au constatat, ca sa zicem asa, niciodata simple schimburi de bunuri, de avutii si de produse, in cadrul unei piete desfasurate intre indivizi. In primul rand, nu indivizii ci colectivitatile sunt cele care se obliga reciproc, schimba si contracteaza; persoanele prezente la contract sunt persoane morale: clanuri, triburi, familii, care se infrunta si se opun, fie in grupuri ce se infrunta chiar pe teren, fie prin intermediul sefilor, fie prin ambele posibilitati deodata. In plus, ceea ce schimba, nu sunt numai bunuri si averi, mobile sau imobile, lucruri necesare economic. Sunt, inainte de toate, formule de politete, ospetii, ritualuri, servicii militare, femei, copii, dansuri, sarbatori, targuri in care piata nu constituie decat un moment si in care circulatia valorilor nu este decat unul din termenii unui contract mult mai general si mult mai de durata. In sfarsit, aceste prestatii si contraprestatii se prezinta sub o forma mai degraba voluntara, prin daruri sau cadouri, cu toate ca sunt in fond riguros obligatorii, cel putin in caz de confruntari private sau publice. Numim toate acestea sistemul prestatiilor totale. Tipul cel mai pur al acestor institutii ni s-a parut a fi reprezentat de alianta dintre cele doua fratii din triburile australiene sau nord-americane in general, la care ritualurile, casatoriile, succesiunea la bunuri, legaturile de drept si de interes, rangurile militare si sacerdotale, totul este complementar si presupune colaborarea celor doua jumatati ale tribului. Ele conduc, spre exemplu, jocurile. Triburile tlinkit si haida din nord-vestul american exprima bine natura acestor practici, spunand ca "doua fratii isi arata respectul".

La aceste doua triburi din nord-vestul american si in toata regiunea apare inca o forma cu siguranta tipica, dar evoluata si relativ rara, a prestatiilor totale. Ne-am propus sa o numim potlatch, cum fac de altfel si autorii americani, utilizand numele chinook, devenit parte a limbajului curent al albilor si indienilor din Vancouver pana in Alaska. "Potlatch" inseamna, la baza, "a hrani", "a manca". Aceste triburi, foarte bogate, care traiesc in insule, pe coasta, sau in regiunea dintre Muntii Stancosi si coasta, isi petrec iernile intr-o sarbatoare perpetua: banchete, targuri si piete, constituind, in acelasi timp, adunarea solemna a tribului. Adunarea este ordonata (tinand cont de confreriile sale ierarhice, de societatile    sale secrete, deseori confundate cu primele si cu clanurile) si totul, clanuri, casatorii, initieri, sedinte de samanism si de cult al marilor zei, toteme sau stramosi comuni ori individuali ai clanului, totul se amesteca intr-o tesatura de nedescurcat de ritualuri, de prestatii juridice si economice, de stabilire a rangurilor politice in societatea barbatilor, in trib si in confederatiile tribale si chiar internationale. Dar ceea ce trebuie remarcat la aceste triburi, este principiul de rivalitate si antagonism care domina toate practicile. Se ajunge pana la lupta, pana la trimiterea la moarte a sefilor si a nobililor ce se infrunta astfel. Pe de alta parte, se merge pana la distrugerea somptuoasa a bogatiilor acumulate pentru a eclipsa seful rival si, in acelasi timp, asociat (de obicei un bunic, socru sau ginere). In acest sens este o prestatie totala, caci intregul clan contracteaza pentru toti, pentru tot ce au si tot ce fac, prin intermediul sefului. Dar aceasta prestatie din partea sefului imbraca un aspect agonistic foarte marcant. Este fundamental camatareasca si somptuoasa, si asistam inainte de toate la o lupta a nobililor pentru a stabili intre ei o ierarhie de care mai apoi profita intregul clan.

Propunem sa pastram numele de potlatch pentru acel gen de institutie pe care am putea-o numi, cu maximum de precizie si fara nici un pericol, prestatii totale de tip agonistic.

Pana aici n-am intalnit deloc exemple ale acestei institutii decat in triburile din nord-vestul american si in cele dintr-o parte a nordului american, in Melanezia si in Noua Guinee. In celelalte regiuni, adica in Africa, in Polinezia si in Malaezia, in America de Sud, in restul Americii de Nord, baza schimburilor intre clanuri si familii ni se pare ca ramane tipul cel mai elementar al prestatiei totale. Totusi, unele studii mai aprofundate fac sa apara astazi un numar considerabil de forme intermediare intre schimburile de o rivalitate exacerbata, schimburile de distrugere a bogatiilor precum cele din nord-vestul american si din Melanezia, si celelalte avand un spirit de competitie mai moderat, in care contractantii rivalizeaza in cadouri: astfel, noi ne intrecem azi in a oferi daruri, in banchete, nunti, in simple invitatii, si ne simtim inca obligati si sa ne revanchieren cum spun germanii. Am constatat aceste forme intermediare in lumea indo-europeana antica, in particular, la traci.

In acest tip de drept si de economie sunt continute diverse teme-reguli si conceptii. Cel mai important, printre aceste mecanisme spirituale, este, evident, cel care te obliga sa oferi un dar in schimbul celui primit. Or, nicaieri in alta parte, ratiunea morala si religioasa a acestei constrangeri nu este mai evidenta decat in Polinezia. Studiind-o in amanunt, vom vedea clar care este acea forta ce obliga sa se returneze un dar primit si, in general, sa se duca la indeplinire contractele reale.

CAPITOLUL INTAI

Darurile schimbate si obligatia

de a le restitui (Polinezia)

I

Prestatia totala, bunuri uterine contra bunuri masculine

(Samoa)

In aceste studii asupra extensiei sistemului de daruri contractuale, s-a crezut mult timp ca in Polinezia exista potlatch propriu-zis. Societatile polineziene in care institutiile erau mai evoluate nu pareau sa depaseasca sistemul "prestatiilor totale", al contractelor perpetue intre clanuri care-si pun in comun femeile, barbatii, copiii, ritualurile etc. Faptele pe care le-am studiat, indeosebi in Samoa, obiceiul remarcabil de a schimba rogojini cu blazoane intre sefi, la casatorie, nu ni s-au parut mai presus de acest nivel. Elementul de rivalitate, de distrugere, de lupta parea sa lipseasca; nu si in Melanezia. In sfarsit, aveam prea putine fapte. Acum, am fi mai putin critici.

Mai intai, sistemul de cadouri contractuale din Samoa se extinde dincolo de casatorie: darurile insotesc evenimentele care urmeaza: nasterea unui copil, circumcizia, boala, pubertatea fetelor, ritualurile funerare, comertul.

Apoi, doua elemente esentiale ale potlatch-ului propriu-zis sunt bine conturate: cel al onoarei, al prestigiului, "mana", ce confera bogatie si cel al obligatiei absolute de a intoarce darurile de teama de nu pierde "mana", acesta autoritate, acest talisman si sursa de bogatie ce constituie autoritatea insasi.

Pe de o parte, Turner ne spune: "Dupa ceremoniile legate de nastere, dupa ce au primit si oferit darurile oloa si tonga - adica bunurile masculine si bunurile feminine - sotul si sotia nu sunt mai bogati decat inainte. Dar au satisfactia de a fi vazut, ceea ce ei considera o mare onoare: multimea de bunuri reunite, cu ocazia nasterii fiului." Pe de alta parte, aceste daruri pot fi obligatorii, permanente, si fara alta contraprestatie decat starea de drept care le antreneaza. Astfel, copilul pe care sora, si in consecinta cumnatul, unchi dupa mama, il primesc spre crestere de la frate si cumnat, este el insusi numit tonga, adica un bun uterin. El este "canalul prin care bunurile de natura indigena, tonga, continua sa se transfere de la familia copilului spre aceasta familie. Pe de alta parte, copilul este pentru parintii sai un mijloc de a obtine bunuri, de o natura diferita (oloa) de cea a parintilor ce l-au adoptat, si aceasta pe toata durata vietii copilului". " . Acest sacrificiu (al legaturilor naturale) creeaza o facilitate sistematica de trafic intre proprietatile autohtone si cele straine". In concluzie, copilul, bun uterin, este mijlocul prin care bunurile familiei uterine se schimba contra celor de natura masculina. Si este suficient sa constatam ca, traind la unchiul dupa mama, copilul are evident dreptul de a trai acolo si, in consecinta, dreptul general asupra proprietatilor unchiului, pentru ca sistemul de "fosterage" apare ca fiind cel mai apropiat de dreptul recunoscut al nepotului uterin asupra proprietatilor unchiului in regiunile melaneziene. Nu lipseste decat tema rivalitatii, a luptei si a distrugerii, pentru ca sa fie "potlatch".

Dar sa remarcam cei doi termeni: oloa si tonga; sau mai bine sa-l retinem pe al doilea. Tonga desemneaza unul dintre parapharnalia permanente, in mod special rogojinile de casatorie pe care le vor mosteni fetele nascute din aceasta casatorie, decoratiile, talismanele, ce intra prin intermediul femeii in familia proaspat intemeiata, cu obligatia de returnare; ca destinatie ele sunt un fel de imobile. Oloa desemneaza pe scurt acele obiecte, majoritatea mai ales instrumente, specifice sotului; acestea sunt in mod esential mobile. De asemenea, aplicam acum acest termen lucrurilor provenind de la albi. Este, evident, o extensie recenta a termenului. Putem neglija traducerea lui Turner : "oloa-foreign", "tonga-native". Ea este inexacta si insuficienta, daca nu chiar fara interes, caci ea dovedeste ca unele proprietati numite tonga sunt mai atasate pamantului, clanului, familiei si persoanei decat altele numite oloa.

Dar daca extindem campul de observatie, notiunea tonga ia imediat o alta amploare. In limba maori, in Tahiti, in tanganeza si mangarevana ea conoteaza tot ceea ce este proprietate propriu-zisa, tot ce te face bogat, puternic si influent, tot ceea ce poate fi schimbat, obiectele de compensatie. Acestea sunt in exclusivitate tezaurele, talismanele, blazoanele, rogojinile si idolii sacri, uneori chiar traditiile, cultele si ritualurile magice. Regasim aici notiunea de proprietate-talisman, de care suntem siguri ca este generalizata in toata aceasta lume malaezo-polineziana si chiar in intregul Pacific.

II

Spiritul lucrului oferit (Maori)

Or, aceasta observatie ne duce spre o constatare foarte importanta. Taonga sunt, cel putin in teoria dreptului si a religiei maori, foarte legate de persoana, de clan sau de pamant; taonga constituie suportul pentru "mana", pentru forta magica, religioasa si spirituala. Intr-un proverb, cules de sir. G. Grey si C. O. Davis, taonga sunt rugate sa-l distruga pe ce-l care le-a acceptat. Taonga au deci aceasta putere de distrugere in cazurile in care dreptul, si mai ales obligatia de a inapoia darul, nu ar fi fost indeplinite.

Regretatul nostru prieten Hertz intrevazuse importanta acestor fapte; cu dezinteresul sau impresionant, el a notat, "pentru Davy si Mauss", pe fisa, urmatorul fapt: Colenso spune "Ei aveau un sistem de schimb, sau mai curand de a oferi cadouri, care ulterior, trebuiau schimbate sau inapoiate. Spre exemplu, se schimba peste uscat contra pasarilor conservate sau rogojini. Toate acestea sunt schimbate intre triburi sau familii prietene fara nici un fel de conditii".

Dar Hertz a mai notat - si am gasit in fisele sale - un text a carui importanta ne-a scapat amandurora, desi il stiam la fel de bine.

propos de hau, de spiritul lucrurilor si, in particular, de cel al padurii si al vanatului, Tamati Ranaipiri, unul din cei mai buni informatori maori ai lui Elsdon Best, ne ofera, din intamplare si fara sa ne previna, cheia problemei: "Am sa va vorbesc despre hau . Hau nu este vantul care bate. De loc. Presupuneti ca aveti un anumit articol (taonga) si ca imi oferiti mie acest articol; mi-l veti da fara sa-i puneti un pret. Nu ne vom tocmi in legatura cu el. Or, eu ofer articolul unei a treia persoane care, dupa un timp, se hotaraste sa inapoieze ceva ca rasplata (utu), imi face un cadou (taonga). Or, tocmai acest taonga pe care mi-l ofera este spiritul (hau) din taonga pe care l-am primit de la dumneavoastra si pe care eu l-am oferit lui. Taonga pe care le-am primit pentru taonga oferite de dumneavoastra, eu trebuie sa vi le inapoiez. N-ar fi drept (tika) din partea mea sa pastrez aceste taonga pentru mine, chiar de-ar fi lucruri dorite (rawe), sau dezagreabile (kino). Eu trebuie sa vi le dau caci constituie un hau al lucrului taonga pe care mi l-ati oferit. Daca as pastra acest al doilea taonga pentru mine, ar putea sa-mi aduca nenorocire, serios, poate chiar moartea. Acesta este spiritul hau, hau al proprietatii personale, hau din taonga, hau al padurii. Kati ena (Destul despre acest subiect)."

Un asemenea text esential merita cateva comentarii. Specific maori si impregnat de un spirit teologic si juridic inca imprecis, cel al doctrinelor "casei secretelor", dar in mod curios clar pe secvente, textul nu are decat un element obscur: interventia unei a treia persoane. Dar pentru a-l intelege mai bine pe juristul maori, este suficient sa spunem: "Taonga si toate proprietatile riguros considerate personale au un hau, o putere spirituala. Imi dati un taonga, eu il dau unei a treia persoane, ea imi ofera altul, fiind determinat de acel hau al cadoului meu; iar eu sunt obligat sa vi-l dau dumneavoastra, pentru ca trebuie sa va inapoiez ceea ce, in realitate, este produs de un hau rezultat din taonga pe care mi l-ati oferit."

Interpretata astfel, nu numai ca ideea devine clara dar ea apare ca una din ideile directoare ale dreptului maori. Ceea ce obliga in cazul cadoului primit sau schimbat este faptul ca lucrul primit nu este neinsufletit. Chiar abandonat de donator, el inca ii apartine. Prin el are influenta asupra beneficiarului, si tot prin el, proprietarul are influenta asupra hotului. Deoarece taonga este animat de un hau din padurea sa, din regiunea sa, din pamantul sau; este cu adevarat "nativ": orice hau urmareste pe detinator.

El il urmareste nu numai pe primul donator, chiar in eventualitatea unui primitor neutru, ci urmareste toate persoanele carora taonga le-a fost trimis. In fond, este acel hau care vrea sa revina la locul nasterii sale, in sanctuarul padurii, al clanului, la proprietar. Este taonga sau hau-l sau, el insusi un fel de individualitate - care se ataseaza de seria de utilizatori pana ce ei inapoiaza, la randul lor, propriul taonga, ceva din proprietatile lor sau chiar din munca sau comertul lor, prin ospete, sarbatori si daruri, un echivalent sau o valoare superioara care, la randul ei, va da donatorilor autoritatea si puterea asupra primului donator, devenit ultim primitor. Aceasta este, in Samoa si in Noua Zeelanda, ideea directoare ce pare sa conduca la circulatia obligatorie a bogatiilor, a tributurilor si darurilor.

Un asemenea fapt ne lamureste asupra a doua importante fenomene sociale din Polinezia si chiar din afara ei. Mai intai, sesizam natura legaturii juridice pe care o creeaza transmiterea unui bun. Vom reveni imediat asupra acestui punct. Vom arata modul in care faptele pot sa contribuie la o teorie generala a obligatiei. Dar, pentru moment, este clar ca in dreptul maori, legatura de drept, legatura prin bunuri, este una de suflet, caci obiectul insusi are un suflet. De aici rezulta ca a oferi un bun cuiva inseamna a oferi ceva din tine insuti. Apoi intelegem mai bine natura schimbului de daruri, adica tot ceea ce numim prestatii totale, in particular, "potlatch". In aceasta ordine de idei se intelege in mod clar si logic ca trebuie sa inapoiem celorlalti ceea ce, in realitate, este o parte din natura si substanta lor; caci, a accepta un bun de la cineva inseamna a accepta ceva din esenta lui spirituala, si din sufletul sau; pastrarea darului ar fi periculoasa, chiar mortala, si asta nu numai pentru ca ar fi ilicita, ci si pentru ca lucrul ce vine de la o alta persoana, nu numai din punct de vedere moral, ci si din punct de vedere psihic si spiritual - aceasta esenta, aceasta hrana, aceste bunuri, mobile sau imobile, femei sau descendenti, ritualuri sau comuniuni -, au o influenta magica si religioasa asupra noastra. Darul oferit nu este un bun inert. Insufletit, deseori individualizat, el tinde sa revina la ceea ce Hertz numea "domiciliul sau de origine" sau sa produca, pentru clanul si pamantul din care s-a ivit, un echivalent care sa-l inlocuiasca.   

III

Alte teme: obligatia de a oferi, obligatia de a primi

Pentru a intelege complet prestatia totala a potlatch-ului, nu ne ramane decat sa cautam explicatia altor doua momente ce-i sunt complementare; deoarece prestatia totala nu antreneaza doar obligatia de a oferi daruri pentru cadourile primite, ci inca doua obligatii, la fel de importante: obligatia de a oferi, pe de o parte, iar pe de alta parte obligatia de a primi. Teoria completa a celor trei obligatii, a acestor trei teme ale aceluiasi ansamblu, ar da o explicatie fundamentala si satisfacatoare acestei forme de contract intre clanurile polineziene. Pentru moment, nu putem decat sa indicam modalitatea in care subiectul trebuie tratat.

Vom gasi cu usurinta un mare numar de fapte privind obligatia de a primi daruri. Caci un clan, o familie, o adunare, o gazda, nu sunt libere sa nu ceara ospetie, sa nu primeasca daruri, sa nu faca comert, sa nu incheie aliante de sange sau prin femei. Cei din Dayak au dezvoltat un intreg sistem de drept si de morala asupra obligatiei pe care o au de a nu lipsi de la masa la a carei preparare au asistat sau pe care au vazut-o ca li se pregateste.

Obligatia de a oferi daruri nu este mai putin importanta, studiul sau putandu-ne face sa intelegem cum au ajuns oamenii sa faca schimburi. Noi nu putem decat sa prezentam cateva fapte. Refuzul de a oferi, neglijenta de a invita, ca si refuzul de a primi echivaleaza cu o declaratie de razboi; inseamna sa refuzi alianta si prietenia. Oferim daruri pentru ca suntem obligati, pentru ca acel caruia i se dau are un anume drept de proprietate asupra a tot ceea ce apartine donatorului. Aceasta proprietate se exprima si se considera ca o legatura spirituala. Astfel, in Australia, ginerele, care datoreaza tot ceea ce a vanat tatalui socru si mamei soacre, nu poate consuma nimic de fata cu ei, de teama ca o singura respiratie de-a lor sa nu otraveasca ceea ce el mananca. Am vazut mai devreme drepturile de acest gen pe care le are nepotul uterin (taonga) in Samoa, drepturi care sunt comparabile cu cele ale nepotului uterin (vasu) in Fiji.

In toate acestea, exista o serie de drepturi si obligatii de a consuma si de a inapoia, si ele corespund drepturilor si obligatiilor de a oferi si de a primi. Dar acest amestec de legaturi spirituale intre obiecte apropriate de suflet si indivizi sau grupari sunt considerate aproape ca niste lucruri.

Toate aceste institutii nu exprima decat un fapt, un regim social sau o mentalitate precisa: ca absolut totul - hrana, femeile, copiii, bunurile, talismanele, pamantul, munca, serviciile, oficiile sacerdotale si rangurile - constituie obiect al ofertei si schimbului. Totul pleaca si vine ca si cum ar exista un schimb constant de materie spirituala, incluzand lucrurile si oamenii, intre clanuri si indivizi, repartizati pe ranguri, sexe si generatii.

IV

Remarca

Dar pentru oameni, dar pentru zei

O a patra tema ce joaca un rol in economia si morala darurilor este cea a cadourilor facute prin oameni zeilor. N-am facut studiul general necesar pentru a-i releva importanta. In plus, faptele de care dispunem nu apartin toate arealurilor de care ne-am ocupat. In sfarsit, elementul mitologic, pe care inca nu-l intelegem bine, este prea puternic pentru ca sa-l neglijam. Ne vom limita deci la cateva indicatii.

In toate societatile din nord-estul siberian, la eschimosii din vestul Alaskai cat si la cei de pe coasta asiatica a stramtorii Behring, potlatch-ul are efect nu numai asupra oamenilor care se intrec in generozitate, nu numai asupra lucrurilor ce se transmit sau se consuma, asupra sufletelor mortilor ce asista si iau parte la evenimente si carora oamenii le poarta numele, ci si asupra naturii. Schimburile de daruri intre persoane "name-sakes", omonimi ai spiritelor, incita sufletele mortilor, incita zeii, obiectele, animalele si natura, pentru a fi "generosi cu ei". Se spune ca schimbul de daruri aduce abundenta. Nelson si Porter ne-au oferit o descriere exacta a acestor sarbatori si a influentei lor asupra mortilor, asupra animalelor, a cetaceelor si pestilor pe care ii vaneaza si ii pescuiesc eschimosii. In limbajul vanatorilor englezi de animale cu blana, ele sunt denumite expresiv "Asking Festival" sau "Inviting in festival". In mod obisnuit, ele depasesc limitele satelor de iarna. ()

Populatiile chuckchee maritime, ca si vecinii lor Yuit, eschimosii asiatici despre care vom vorbi, sunt populatii care practica schimburile obligatorii si voluntare de daruri, de cadouri, in timpul indelungatelor "Thanksgiving Ceremonies", ceremonii cu scop de a castiga bunavointa, succedandu-se una dupa alta, mai numeroase iarna, in fiecare casa. Resturile ospatului sacrificial sunt aruncate in mare sau imprastiate in vant; ele se intorc in tarile lor de origine, luand cu ele vanatul ucis in acel an, vanat care va reveni astfel in anul urmator. ()

Domnul Bogoras, pe buna dreptate, apropie aceste obiceiuri de "kolinda" rusa: copii mascati ce merg din casa in casa sa ceara oua si faina, nimeni neindraznind sa-i refuze. Se stie ca obiceiul este european.

Raporturile dintre aceste contracte si schimburile dintre oameni si dintre contractele si schimburile dintre oameni si zei lamuresc o buna parte din teoria Sacrificiului. In primul rand, sunt intelese perfect, mai ales in acele societati in care ritualurile contractuale si economice se practica intre oameni, oameni reprezentand incarnatii mascate, deseori samanice, oameni posedati de spiritul al carui nume il poarta: ei nu actioneaza in realitate decat ca reprezentanti ai spiritelor. Deci aceste schimburi si contracte antreneaza in vartejul lor nu numai oamenii si lucrurile, ci si fiintele sacre care le sunt mai mult sau mai putin asociate. Este cazul, foarte clar, al potlatch-ului tlingit, al unuia din cele doua tipuri de potlatch haida si al potlatch-ului eschimos.

Evolutia a fost naturala. Unul din primele grupuri de fiinte cu care oamenii au trebuit sa contracteze si care, prin definitie, erau acolo pentru a contracta cu ei, au fost spiritele mortilor si ale zeilor. Intr-adevar, ele sunt adevaratii proprietari ai lucrurilor si bunurilor din lume. Cu ele era cel mai util sa schimbi si cel mai periculos sa nu schimbi. Dar si invers, era cel mai usor si mai sigur sa schimbi. Distrugerea in cadrul unor sacrificii are scopul precis de a fi acea donatie care, in mod necesar, va fi inapoiata. Toate formele de potlatch din nord-vestul american si din nord-estul asiatic cunosc aceasta tema a distrugerii. Nu numai pentru a dovedi putere, bogatie si dezinteres, se trimit la moarte sclavi, se ard carbuni pretiosi, se arunca obiecte de cupru in mare, se da foc chiar caselor princiare, ci si pentru a sacrifica spiritelor zeilor, confundati in fapt cu incarnatiile lor vii, pe purtatorii titlurilor lor, aliatii lor initiati.

Apare deja o alta tema, ce nu mai are nevoie de suport uman si care poate fi la fel de veche ca potlatch-ul insusi: trebuie sa se cumpere anume pentru zei, caci ei vor sti sa inapoieze pretul lucrurilor. Nicaieri nu este exprimata aceasta idee atat de tipic ca la indigenii Toradja din Célèbes. Kruyt ne spune "ca proprietarul trebuie «sa cumpere» de la spirite dreptul de a efectua anumite actiuni asupra proprietatii «sale», in realitate «a lor». Inainte sa taie padurea lui, inainte sa are pamantul sau, sa puna stalpul casei sale, el trebuie sa plateasca zeilor. In timp ce notiunea de cumparare pare prea putin dezvoltata in traditia civila si comerciala a populatiei Toradja, cea a cumpararii pentru spirite si zei este, din contra, foarte prezenta. ()

Pe de alta parte, in timpul sarbatorilor mila-mila, potlatch in onoarea mortilor, cele doua timpuri de yaygu'a, - kula si cele pe care domnul Malinowski le numeste prima data "vaygu'a permanente" -, sunt expuse si oferite spiritelor pe o platforma identica cu a sefului. Darurile vor imbuna spiritele, ce vor duce cu ele umbra obiectelor pretioase in tara mortilor, acolo unde si ele se intrec in bogatii, asa dupa cum rivalizeaza oamenii vii cand se intorc de la o ceremonie kula". ()

Darurile oferite atat oamenilor cat si zeilor au si scopul de a cumpara pacea atat cu unii cat si cu ceilalti. Astfel, sunt indepartate spiritele rele, influentele nefaste, in general, chiar si cele nepersonalizate: deoarece blestemul omenesc permite spiritelor invidioase sa patrunda in oameni si sa-i omoare, iar influentelor nefaste sa actioneze, pacatele contra oamenilor facandu-l pe vinovat slab in fata spiritelor si a lucrurilor sinistre. Astfel interpreteaza domnul van Ossenbruggen aruncarea monezilor de catre cortegiul de nunta in China, ba chiar si pretul de cumparare al logodnicei. Sugestie interesanta de la care se desprinde un intreg lant de fapte.

Vom vedea cum putem porni de aici o teorie si o istorie a sacrificiului-contract. Acesta presupune institutii de genul celor pe care le descriem si invers, el se realizeaza in cel mai inalt grad, deoarece zeii ce dau si inapoiaza sunt acolo pentru a da mult atunci cand li se ofera un lucru marunt.

Poate ca nu este o pura intamplare ca doua formule solemne ale contractului, cea in latina, do ut des, si cea in sanscrita, dadami se dehi me, s-au pastrat ca atare in textele religioase.

Alta remarca, pomana. - In evolutia dreptului si a religiilor, in curand reapar oamenii, redeveniti inca o data reprezentantii zeilor si ai mortilor, daca au incetat vreodata sa fie. Spre exemplu, la populatia haussa din Sudan, atunci cand "graul de Guineea" este copt, pot apare frigurile, singurul mod de a le evita fiind sa oferi saracilor din acest grau. La aceeasi populatie haussa (de aceasta data din Tripoli), in timpul Marii Rugaciuni (Baban Sella), copiii (un obicei mediteranean si european) colinda pe la case: "Trebuie sa intru?". "O, iepure cu urechi mari!, li se raspunde, pentru un os vei face servicii". (Un sarac este fericit sa munceasca pentru bogati). Aceste daruri facute copiilor si saracilor sunt pe placul mortilor. Exista posibilitatea ca la haussa asemenea obiceiuri sa fie de origine musulmana, sau de origine musulmana, neagra si europeana in acelasi timp, chiar si berbera.

In orice caz, se vede cum porneste de aici o teorie a pomenii. Pomana este pe de o parte fructul unei notiuni morale a darului si a bogatiei, iar pe de alta parte, al unei notiuni de sacrificiu al celuilalt. Generozitatea este obligatorie, deoarece Nemesis ii razbuna pe cei saraci si pe zei pentru surplusul de fericire si bogatie al unora, surplus pe care ei trebuie sa-l cedeze: aceasta este vechea morala a darului, devenita principiu justitiar; zeii si spiritele sunt de acord ca partea ce li se cuvine, fiindu-le cedata prin jertfe inutile, sa serveasca saracilor si copiilor. Reintalnim aici istoria ideilor morale semite. La origine, sadaka araba, ca si zedeqa ebraica, este in mod exclusiv justitiara; ea a devenit pomana. Se poate chiar data din epoca misnaica, de la triumful "Saracilor" in Ierusalim, momentul in care s-a nascut doctrina caritatii si a pomenei, ce avea sa faca inconjurul lumii o data cu crestinismul si Islamul. In aceasta epoca si-a schimbat sensul cuvantul zedaqa, in Biblie, el neinsemnand pomana.

Dar sa revenim la subiectul nostru principal: darul si obligatia de a-l returna. Aceste documente si comentarii nu prezinta doar un interes etnografic local. O comparatie poate sa extinda si sa aprofundeze aceste date. Elementele fundamentale ale potlatch-ului se regasesc si in Polinezia chiar daca nu sub forma lor completa; in orice caz, schimbul sub forma de dar constituie o regula. Dar ar fi simpla eruditie sa subliniem aceasta tema a dreptului daca n-ar fi decat de origine maori, sau, la nevoie, polineziana. Sa schimbam deci subiectul. Putem sa demonstram, cel putin pentru obligatia de a inapoia darul primit, ca ea are o alta dezvoltare. Vom arata, de asemenea, extinderea altor obligatii, si vom dovedi ca aceasta interpretare este valabila pentru multe alte grupe de societati.

CAPITOLUL II

Dezvoltarea sistemului: libertate, onoare, moneda

I

Reguli de generozitate. Andaman

( . ) Domnul Brown a observat, inca din 1906, asemenea fapte la populatia din Andaman si a descris in termeni excelenti ospitalitatea si vizitele dintre grupurile locale - sarbatori, targuri ce prilejuiesc schimburi voluntar-obligatorii - (comertul cu obiecte din argila colorata si produse pescaresti, contra celor ale padurii): "In ciuda importantei acestor schimburi, asa dupa cum grupul local, si in alte cazuri familia, stiu sa se multumeasca in materie de necesitati, darurile nu servesc aceluiasi scop pe care il au comertul si schimburile in societatile dezvoltate. Scopul este, inainte de toate, unul moral, obiectul creand intre cele doua persoane un sentiment de prietenie, iar daca operatiunea nu are acest efect, totul este ratat . "

"Nimanui nu-i este permis sa refuze darul oferit. Cu totii, barbati si femei, se straduiesc sa se intreaca unul pe celalalt in generozitate. Aparea un fel de rivalitate: cine putea sa ofere cat mai multe obiecte si de o valoare cat mai mare." Darurile peccetluiesc casatoria, formeaza legaturile de rudenie intre neamurile celor doua cupluri. Ele confera celor doua "parti" aceeasi natura, iar aceasta identitate se manifesta prin interdictia ca, inca din momentul logodnei pana la sfarsitul zilelor celor doua cupluri, rudele sa nu se mai vada, sa nu-si mai adreseze nici o vorba, ci doar sa-si faca in mod continuu cadouri. ( . ) acelasi tabu, semn al intimitatii si, totodata, al indepartarii, se mai stabileste si intre tinerii de sex diferit, tineri ce au trecut in acelasi timp prin ceremonia in care "se mananca broasca testoasa si porc"; tineri care, de asemenea, sunt obligati pentru tot restul vietii lor sa-si ofere cadouri reciproc. ( . ) Domnul Brown ne semnaleaza si ritualul reintalnirii dupa o indelungata despartire, imbratisarea si salutul prin lacrimi, aritand echivalenta ritualului cu schimburile de daruri si modul in care se amesteca sentimentele cu persoanele.

In fond, toate acestea sunt amestecuri. Se contopesc suflete si lucruri, lucruri si suflete. Se reunesc vietile si, iata cum oamenii si obiectele reunite ies fiecare din sfera lor si se amesteca: este exact ceea ce inseamna contractul si schimbul.

II

Principiile, motivele si intensitatea schimbului de daruri (Melanezia)

NOUA CALEDONIE - ( . ) Iata un alt mod, nu mai putin expresiv, de a prezenta legatura de drept: "Serbarile noastre sunt asemenea miscarii acului ce leaga partile impletiturilor de paie, pentru a face un singur acoperis, un singur cuvant." Sunt aceleasi obiecte ce revin, acelasi fir care leaga. ( . )

TROBRIAND - ( . ) Locuitorii insulelor Trobriand sunt printre cele mai civilizate dintre aceste rase. Astazi bogati pescari de perle si, inainte de sosirea europenilor, bogati fabricanti de oale, de monede din scoici, de topoare de piatra si obiecte pretioase, ei au fost dintotdeauna buni comercianti si navigatori indrazneti. Domnul Malinowski nu greseste cand ii compara cu tovarasii lui Iason, numindu-i "argonauti ai Pacificului de vest". Intr-o carte, una din cele mai bune carti de sociologie descriptiva ce s-a oprit asupra subiectului ce ne intereseaza, el ne-a descris sistemul comertului inter si intratribal, comert ce poarta numele de kula. ( . ) Kula este un tip de potlatch practicat la scara larga; el vehiculeaza un mare comert intertribal, si este practicat in toate insulele Trobriand, in parte din insulele Entrecastreaux si in insulele Amphlett. ( . ) Domnul Malinowski nu da traducerea numelui de kula care, fara indoiala, inseamna "cerc"; intr-adevar, este ca si cum toate aceste triburi, toate aceste expeditii maritime, lucruri pretioase si obiecte de folosinta, alimente si sarbatori, servicii de toate felurile, ritualuri si obiceiuri sexuale, cu totii, barbati si femei, ar fi prinsi intr-un cerc si ar urma, in timp si in spatiu, o miscare uniforma.

Comertul kula este de origine nobila. El pare rezervat sefilor, ei fiind in acelasi timp conducatori ai flotelor si barcilor, dar si comercianti si donatori ai vasalilor lor; in speta ai copiilor, ai cumnatilor ce le sunt supusi, fiind la randul lor conducatorii diverselor sate peste care stapanesc. Kula se practica intr-o maniera nobila, fiind in aparenta un act complet dezinteresat si modest. Se deosebeste de simplul schimb economic de marfuri utile, ce poarta numele de gimwali. Acest schimb se practica, intr-adevar, in afara kulei, in marile targuri primitive, care sunt reuniuni kula intertribale, sau, in micile piete kula interioare; gimwali se distinge prin tocmeala tenace intre parti, procedeu nedemn de kula. Despre un individ care nu conduce kula cu demnitatea necesara, se spune ca o "conduce ca si cum ar fi un gimwali." Cel putin in aparenta, kula - ca si potlatch-ul nord-vest american - consta in a da, din partea unora, a primi din partea celorlalti, cei ce primesc azi fiind donatori de maine. Chiar si forma ei cea mai completa si mai solemna, cea mai elevata si cea mai competitiva, cea a marilor expeditii maritime, Uvalaku, regula este sa pleci fara sa mai ai nimic de schimbat, fara chiar sa mai ai ceva de oferit, fie chiar si in schimbul unor alimente pe care, de altfel, refuzi sa le ceri. Se simuleaza ca doar se primeste. In anul urmator, cand tribul vizitator va ospeti flota tribului vizitat, cadourile vor fi intoarse, dar cu dobanda. ( . )

Donatia insasi imbraca forme foarte ceremonioase; obiectul primit este dispretuit, oamenii se dezic de el si nu este luat in brate decat un moment, fiind imediat azvarlit la picioare; donatorul afiseaza o modestie exagerata dupa ce aduce in mod solemn darul, in sunet de conca (instrument facut din cochilii de melci, n. tr.); el isi cere scuze pentru a nu fi oferit decat niste resturi si arunca la picioarele rivalului si partenerului sau obiectul daruit. In acest timp, muzica si crainicul proclama tuturor solemnitatea transferului de daruri. Prin toate se cauta sa se arate libertatea, generozitatea, autonomia gestului si, in acelasi timp, grandoarea. Totusi, in fond, cele care intra in joc, sunt mecanismele obligativitatii, chiar ale obligativitatii prin lucruri.

Obiectul esential al acestor shimburi si daruri este vaygu'a, un fel de moneda. Exista doua tipuri de vaygu'a: mwali, frumoase bratari taiate si lustruite, facute dintr-o cochilie si purtate la ocazii de proprietarii lor sau de rudele acestora; si soulava, coliere fasonatecu grija de meseriasii Sinaketa, realizate din sidef rosu de spondylus. Ele sunt purtate in mod solemn de femei, si in mod exceptional de barbati, spre exemplu in caz de agonie. Dar, firesc, si unele si celelalte sunt tezaurizate, singurul motiv fiind bucuria de a fi in posesia lor. Fabricarea unora, pescuitul si montarea altora, negotul cu aceste doua obiecte de schimb si prestigiu sunt, alaturi de celelalte bunuri destinate comertului, mai laice si mai vulgare, izvorul bunastarii trobriandezilor.

[Nota lui Marcel Mauss - in plus fata de natura lor economica, fata de valoarea lor, ele au mai curand o natura magica, fiind mai ales talismane: life givers. Mai mult, ele au o circulatie foarte generala in interiorul unei societati si chiar intre societati, dar raman atasate indivizilor sau clanurilor, raman atasate individualitatii vechilor proprietari, si contractelor trecute intre fiinte morale. Valoarea lor este inca subiectiva si personala. De exemplu, monezile din siruri de scoici trase pe ata, sunt inca masurate, in Melanezia, cu palma donatorului. ( . ) Este adevarat si faptul ca aceste valori sunt instabile, si ca sunt lipsite de acel caracter necesar unui etalon, unei masuri: de exemplu, pretul lor creste si descreste cu numarul si marimea tranzactiilor in care sunt folosite. ( . ) Tot asa, dupa fiecare schimb, dupa fiecare potlatch, obiectele blazonate din cupru din nord-vestul Americii si rogojinile din Samoa isi sporesc valoarea. Dar, pe de alta parte, aceste obiecte pretioase au aceleasi functii ca si monedele din societatea noastra si, in consecinta, merita sa fie clasate in acest gen. Ele au putere de cumparare si aceasta putere este considerabila. Atata "cupru" american trebuie platit cu atatea cuverturi, la atatea vaygu'a corespund atatea si atatea panere de igname.]

Dupa domnul Malinowski, aceste vaygu'a executa o miscare circulara: mwali, bratarile, se transmit cu regularitate de la vest la est iar soulava calatoresc doar de la est la vest. Cele doua miscari de sens contrar se intalnesc in toate insulele Trobriand. ( . )

In principiu, circulatia unor astfel de insemne de bogatie este neincetata si infailibila. Ele nu trebuie pastrate prea mult timp, dar nu trebuie sa scapi de ele prea repede sau procedand cu duritate, si nici nu trebuiesc daruite decat unor parteneri anume, si cu un anume talc, "un talc al bratarei", "un talc al colierului". Ele trebuie si pot fi pastrate de la un kula la celalalt, intreaga comunitate mandrindu-se cu vaygu'a obtinute de sef. Sunt chiar momente, de exemplu la pregatirea ceremoniei funerare, cand ai voie sa primesti fara sa inapoiezi nimic la randul tau. Pentru ca aceste ceremonii sunt create ca sa oferi celorlalti totul. Exista deci proprietatea pe care o ai asupra cadoului primit. Dar e o proprietate de un anume tip. S-ar putea spune ca ea este inclusa in toate principiile de drept pe care, noi, modernii, le avem bine delimitate unul fata de altul. Este o proprietate si o posesie, un gaj si un obiect inchiriat, vandut si cumparat si, in acelasi timp, depozitat, mandatat si fideicomis: caci el este dat cu conditia de a-l folosi pentru altul, sau pentru a fi transmis cuiva din afara, unui "partener indepartat." ( . )

Aceasta institutie are aspectul sau mitic, religios si magic. Vaygu'a nu sunt lucruri indiferente, niste simple monezi. Fiecare, cel putin cele mai scumpe si mai ravnite dintre ele - dar si alte obiecte, au acelasi prestigiu, au un nume, o personalitate a lor, o istorie, chiar o poveste, incat unii indivizi le imprumuta chiar numele. ( . ) Sa le ai, este "reconfortant, linistitor in sine". ( . ) Ele pot transmite virtuti printr-un simplu contact. Aceste vaygu'a se pot pune pe frunte, pe piept, cu ele te poti freca pe abdomen, sau le poti face sa joace in fata ochilor. Reprezinta confortul suprem. ( . )

Contractul insusi este influentat de natura monezilor vaygu'a. Nu numai bratarile si colierele, ci toate bunurile, ornamente, arme, tot ce apartine partenerului, este intr-atit de animat, cel putin de sentiment, daca nu chiar de suflet, incat ia parte la contract. O foarte frumoasa expresie, "vraja concai", este folosita sa descante, sa antreneze spre "partenerul candidat" lucrurile pe care el trebuie sa le ceara si sa le primeasca. ( . ) O alta exprimare simbolica este cea a casatoriei bratarilor mwali, simboluri feminine, cu coliere soulava, simbol masculin, ce tind unele spre celelalte precum masculul spre femela. ( . )

Din nefericire, regula de drept ce guverneaza aceste tranzactii nu ne este indeajuns de cunoscuta. ( . ) Nu avem insa decat amanunte. Oferirea initiala a unui vaygu'a se numeste vaga, "opening gift". Ea obliga primitorul sa ofere in schimb alt dar, numit yotile, termen pe care domnul Malinowski il traduce excelent prin "clinching gift": "darul care inchide" tranzactia. O alta denumire a acestui dar final este kudu, dintele care musca, ce taie intr-adevar, transeaza si elibereaza. Darul este obligatoriu. El este asteptat si trebuie sa fie echivalent cu primul; in anumite ocazii, poate fi luat cu forta sau prin surprindere; in cazul unui yotile necorespunzator, oamenii se pot razbuna prin magie sau, cel putin, prin insulta si resentiment. Daca nu exista posibilitatea de a-l intoarce, la nevoie, poate fi oferit un basi, care doar "strapunge" pielea, nu o musca, deci nu incheie afacerea. Este un fel de cadou de asteptare, de suspendare a obligatiilor pe timp determinat; el linisteste creantierul ex-donator, dar nu-l elibereaza pe debitor, viitorul donator. ( . ) Exceptand vechiul drept germanic ( . ) in stadiul actual al observatiei si al cunostintelor noastre istorice, juridice si economice, ar fi greu de gasit o practica a darului-schimb, mai distincta, mai completa, mai constienta si in acelasi timp mai bine inteleasa de observator, decat cea pe care domnul Malinowski a gasit-o in Trobriand.

Kula, in forma sa esentiala, nu este decat un moment - e drept cel mai solemn - al unui vast sistem de prestatii si contraprestatii care, in realitate, pare a ingloba intreaga viata economica si civila din Trobriand. Kula pare a fi doar punctul culminant al acestei vieti, kula international si intertribal mai ales. Cu siguranta insa, kula este unul din scopurile existentei, scopul marilor calatorii, la care nu iau parte, in general, decat sefii, iar dintre acestia, ( . ) doar ai catorva triburi maritime. Kula nu face decat sa concretizeze si sa reuneasca alte institutii. ( . )

In perioada in care se desfasoara kula, schimbul de vaygu'a se incadreaza intr-o serie intreaga de alte schimburi, foarte diverse, ce merg de la tocmeala la rasplata, de la cerinta la pura politete, de la ospitalitate completa la reticenta si pudoare. In afara marilor expeditii solemne, pur ceremonioase si competitive, numite "uvalaku", toate kula sunt ocazii pentru "gimwali", inevitabile schimburi banale intre parteneri. Exista o piata libera intre indivizii triburilor aliate, alaturi de asociatii mai restranse. ( . ) Intre partenerii de kula, asemeni unui lant neintrerupt, se transmit atat cadouri suplimentare, oferite si inapoiate, cat si anumite marfuri obligatorii, indicate de kula. Asociatia pe care o formeaza si care constituie principiul, incepe cu un prim cadou (vaga) cerut cu insistenta de "solicitanti". Pentru acest prim dar, viitorului partener, deocamdata independent, i se poate face curte ca sa plateasca printr-o prima serie de cadouri. In timp ce lacatul (yotile) este oferit, nu putem fi siguri ca vaga va fi dat si ca "solicitantii" vor fi acceptati. Aceasta modalitate de a solicita si a accepta un cadou constituie regula. Fiecare dintre cadourile oferite poarta cate un nume; daca sunt prezentate inainte de a fi oferite, ele se numesc pari. Altele poarta un titlu ce desemneaza natura nobila si magica a obiectului oferit. Dar acceptarea oricareia dintre aceste ofrande arata disponibilitatea de a intra in joc, chiar de a ramane. Unele nume de daruri desemneaza situatia de drept pe care o antreneaza acceptarea lor: in acest caz, afacerea este considerata ca incheiata; acest cadou este, de obicei, un obiect destul de pretios: spre exemplu un topor mare, din piatra polizata, ori o lingura din os de balena. Acceptarea inseamna obligatia de a da vaga, primul dar ravnit. Dar in acest moment contractantii sunt doar pe jumatate parteneri. Traditia solemna este singura care ii leaga cu adevarat. Importanta si natura acestor bunuri este determinata de extraordinara competitie ce apare intre partenerii posibili ai expeditiei. Este cautat cel mai bun partener posibil din tribul rival. Motivul este important, pentru ca asocierea care se va forma se stabileste asemenea unui clan intre parteneri. Deci pentru ca sa alegi, trebuie sa seduci, sa uluiesti. Tinand cont de ranguri, trebuie sa-ti atingi telul mai bine decat altii, sa efectuezi cele mai abundente schimburi de obiecte cat mai scumpe care sunt proprietatea celor mai bogati. Concurenta si rivalitate, etalarea cu ostentatie, cautarea grandorii si interesul sunt motivele care sustin aceste acte. ( . )

In perioada cat dureaza tranzactiile, au loc prestatii de ospitalitate, de hrana si, la Sinketa, chiar de femei. In tot acest timp, intervin si alte daruri, suplimentare, intotdeauna inapoiate. ( . )

Orice kula intertribal este cazul extrem, cel mai solemn si cel mai teatral al unui sistem mai general. Sistemul scoate intreg tribul in afara cercului stramt al granitelor, al intereselor si chiar al drepturilor sale. Dar, in interior, in mod normal, clanurile si satele sunt unite prin aceleasi legaturi. Doar grupurile locale si casnice, precum si sefii acestora isi fac vizite, fac comert si se casatoresc. Dar aceasta nu se mai cheama kula. () Malinowski, in opozitie cu notiunea de "kula maritim", vorbeste pe buna dreptate despre "kula de interior", si despre "intruniri de kula" care furnizeaza sefului obiecte de schimb. () In acest caz este vorba de potlatch propriu-zis. ()

Pe de alta parte vaygu'a, ca si celelalte obiecte, nu sunt obtinute, fabricate si schimbate intotdeauna de sefii insisi si, s-ar putea spune, ele nu sunt nici fabricate, nici schimbate de sefi pentru ei insisi. Majoritatea le parvin sub forma de daruri de la rudele de rang inferior, in special de la cumnati, ce sunt in acelasi timp si vasali sau de la fiii ce sunt inzestrati fiecare cu o feuda. In schimb, atunci cand expeditia se intoarce acasa, majoritatea vaygu'a sunt oferite solemn sefilor satelor si clanurilor, chiar si membrilor de rand din clanurile asociate: adica oricui a luat parte in mod direct sau indirect ( . ) la expeditie, fiind astfel recompensati. ( . )

In fondul sistemului intern de kula, sistemul darurilor schimbate invadeaza intreaga viata economica, tribala si morala a trobriandezilor. Viata este "impregnata" cu el, cum bine spune domnul Malinowski, este un permanent "a da si a primi". O strabate un curent continuu, in toate sensurile, un curent de daruri oferite, primite, inapoiate, din obligatie sau din interes, pentru prestigiu sau pentru un serviciu, sfidator sau in gaj. ( . )

O relatie analoaga kulei este wasi. Ea stabileste schimburi regulate si obligatorii dintre partenerii din triburile agricole si cei din triburile maritime. Asociatul agricultor depune produse ale muncii lui in fata casei partenerului sau pescar. Dupa un pescuit bogat, acesta va inapoia cu dobanda in satul agricol produsul pescuitului sau. Este acelasi sistem de diviziune a muncii pe care l-am constatat in Noua Zeelanda.

O alta forma de schimb imbraca un aspect al prezentarii de produse. Aceste prezentari sunt numite sagali, si constau din mari distribuiri de hrana prilejuite de mai multe ocazii: secerisul, construirea colibei sefului, fabricarea noilor barci, ceremonii funerare. Repartitiile se fac in favoarea grupurilor ce au adus servicii sefului sau clanului acestuia. ( . ) Asemenea distribuiri de hrana sunt echivalente potlatch-ului tlingit; apare chiar si tema luptei si a rivalitatii. Vedem si cu acest prilej cum se confrunta clanuri si fratrii, familii aliate, in general parind a include actiuni de grup, in masura in care individualitatea sefului nu se face resimtita.

Dar in afara acestor drepturilor de grup si de economie colectiva, mai putin apropiate de kula, toate celelalte relatii individuale de schimb credem ca sunt de tip kula. Doar unele dintre ele sa fie, poate, de ordinul unui simplu troc. Deoarece schimbul nu se face decat intre rude, aliati sau parteneri de kula ori wasi, el nu pare a fi cu adevarat liber. Chiar daca, in general ceea ce se primeste, fiind astfel trecut in posesie, nu este pastrat pentru sine, decat daca nu mai poate fi transmis; de obicei insa este transmis altcuiva, unui cumnat, spre exmplu. Se intampla chiar ca lucrurile obtinute si oferite sa se intoarca in aceeasi zi, asa cum au fost ele oferite.

Toate recompensele pentru prestatii, de orice fel ar fi ele, de obiecte sau de servicii, se incadreaza in aceste scheme. ( . ) In legatura cu acestea, domnul Malinowski a facut, dupa noi, o mare descoperire ce lamureste raporturile economice si juridice dintre sexe in cadrul casatoriei: toate serviciile facute sotiei de catre sot sunt considerate ca o rasplata-cadou pentru serviciile facute de femeie cand ea imprumuta ceea ce Coranul numeste "campie".

Limbajul juridic al trobriandezilor a diversificat numele acestui tip de contraprestatii dupa numele prestatiei recompensate, dupa lucrul oferit, dupa imprejurare. ( . )

Alte societati melaneziene

( . ) La extremitatea sudica a Melaneziei, in Insula Fiji, unde am identificat potlatch, sunt in vigoare si alte institutii remarcabile ce apartin sistemului darului. Exista un anotimp, kere-kere in timpul caruia nu se poate refuza nimic, nimanui. Intre doua familii, din momentul casatoriei, se schimba daruri. ( . ) Moneda din Fiji, realizata din dinte de casalot, este exact de acelasi tip ca moneda trobriandezilor. Ea se numeste tambua; tot ca moneda se folosesc si pietrele, ornamentele, ca si diferitele "mascote", talismane si amulete ale tribului. ( . ) "Tambua sunt tratate ca niste papusi; sunt scoase din cos, sunt admirate, este laudata frumusetea pietrelor; o ung si slefuiesc pe cea care le-a facut". Prezentarea lor constituie o cerere, sa le accepti inseamna sa te angajezi.

Melanezienii din Noua-Guinee si unii papuasi aflati sub influenta lor isi numesc moneda tau-tau; ea este de aceeasi factura si reprezinta obiectul acelorasi credinte ca si moneda trobriandezilor. ( . )Se stie ca melanezienii si papuasii din Noua-Guinee practica si ei potlatch-ul.

Documentele oferite de Thurnwald despre triburile Buin si Banaro au furnizat numeroase puncte de comparatie. Caracterul religios al lucrurilor schimbate este acolo evident, indeosebi cel al monedei, dupa modul in care ea rasplateste cantecele, femeile, dragostea si serviciile. Moneda reprezinta un fel de gaj, ca si in Trobriand. Thurnwald a analizat sistemul de daruri consta in ceea ce numim, impropriu, casatorie prin cumparare, care include prestatii in toate sensurile, inclusiv pe cele ale cuscrilor familiilor. Daca acestia nu au oferit daruri suficiente pentru cele primite, femeia este trimisa inapoi la parinti.

In concluzie, intreaga lume a insulelor, si probabil o parte din lumea Asiei meridionale cu care se inrudeste, cunoaste un acelasi sistem de drept si de economie. ( . )

Triburile melaneziene, mai bogate si pricepute intr-ale comertului decat cele polineziene ( . ) au o economie extra-domestica si un sistem de schimb foarte dezvoltat, mai viu si mai intens decat sistemul de schimb cunoscut acum o suta de ani de taranii sau de satele de pescari de pe tarmurile noastre. Au o viata economica dezvoltata, un comert considerabil, depasind granitele insulelor si ale dialectelor. Sau inlocuiesc ferm sistemul de cumparare-vanzare cu un sistem al darurilor oferite reciproc.

Aceste drepturi ( . ) s-au poticnit in propria lor incapacitate de a abstractiza si de a diferentia conceptele economice de cele juridice. De altfel, nici nu aveau nevoie. In aceste societati: nici clanul, nici familia nu stiu nici sa se diferentieze si nici sa-si diferentieze actele; nici indivizii insisi, oricit de influenti si de constienti ar fi, nu inteleg ca trebuie sa se diferentieze intre ei, ca trebuie sa-si diferentieze actele unii fata de altii. Seful se confrunta cu clanul sau iar acesta cu el; indivizii actioneaza cu totii in acelasi fel. Domnul Holmes remarca in mod inteligent ca in limbile papuasa si melaneziana ( . ) nu exista decit "un singur termen pentru a desemna cumpararea si vinzarea, luatul si datul cu imprumut". ( . )

III

Nord-vestul american.

Onoarea si creditul

Din observatiile asupra citorva popoare melaneziene si polineziene se degaja o forma bine conturata a regimului darului. Viata materiala si morala, schimbul, functioneaza acolo sub o forma dezinteresata si in acelasi timp obligatorie. Mai mult, obligatia se exprima intr-o maniera mitica, imaginara, simbolica si colectiva, ia forma interesului atasat lucrurilor schimbate, acestea nu se despart niciodata complet de proprietarii lor; comuniunea si alianta stabilita sunt aproape indisolubile. In realitate, acest simbol al vietii sociale - permanenta influenta a lucrurilor schimbate - nu face decit sa traduca, destul de direct, modul in care subgrupuri ale acestor societatilor fragmentate, de tip arhaic, se suprapun partial dar constant unele peste celelalte, si simt ca isi datoreaza totul.

Societatile indiene din nord-vestul Americii prezinta aceleasi institutii doar ca, in cazul lor, sunt mai radicale si accentuate. ( . ) Trocul este necunoscut. Chiar dupa indelungatul contact cu europenii, niciunul din transferurile importante de bogatii ce au loc in mod constant nu se face decit sub formele solemne ale potlatch-ului. ( . )

Triburile si popoarele sau mai degraba gruparile de triburi, despre care vom vorbi locuiesc pe coasta nord-vest americana a Alaskai: Tlingit si Haida; si a Columbiei Britanice, in principal Haida, Tsimshian si Kwakiutl. Si ele traiesc din pescuitul pe mare sau pe fluvii, mai mult decit din vanatoare; dar, spre deosebire de melanezieni si polinezieni, aceste triburi nu au agricultura. Sunt totusi foarte bogate, deoarece ( . ) blanurile le ofera surplusuri importante daca le cifram in preturi europene. Dintre toate triburile americane, au cele mai solide case si o industrie a lemnului de cedru foarte dezvoltata. ( . ) Mestesugurile sunt foarte elevate. Chiar inainte de aparitia fierului, in secolul XVIII, stiau sa extraga, sa topeasca, sa toarne si sa bata cuprul, metal aflat in stare nativa in regiunile Tlingit si Tsimshian. Unele dintre aceste obiecte de cupru, adevarate obiecte de valoare blazonate, le-au servit drept moneda. Un alt fel de moneda a fost reprezentata de frumoasele paturi de Chilkat, minunat impodobite cu figuri, paturi care servesc inca drept ornament, unele dintre ele avind o valoare considerabila. Aceste popoare au sculptori si desenatori profesionisti. Pipele, bastoanele si lingurile din corn sculptate sunt podoabele colectiilor noastre etnografice. Toata aceasta civilizatie este deosebit de uniforma ( . ). Viata pe timp de iarna, chiar pentru triburile cele mai meridionale, este foarte diferita de cea din timpul verii. Triburile au o dubla morfologie: dispersate de la sfirsitul primaverii pentru vinatoare, pentru culesul radacinilor si al suculentelor fructe de munte, pentru pescuitul fluvial al somonului, cind incepe iarna, ele se intalnesc in ceea ce numim "orase". Si atunci, in perioada acelei concentrari, incepe o stare de efervescenta permanenta. Acolo, viata sociala devine foarte intensa, chiar mai intensa decit in congregatiile de triburi ce se pot crea vara. ( . ) Se fac in mod regulat vizite de la trib la trib, de la clan la clan, de la familie la familie. Sunt sarbatori repetate, continue, fiecare dureaza, deseori, un timp indelungat. Cu ocazia casatoriei, a diferitelor ritualuri, a inaintarilor in rang, se cheltuieste, fara masura, tot ce a fost adunat cu iscusinta o vara si o toamna pe unul din tarmurile cele mai bogate din lume. Chiar si viata particulara se desfasoara la fel; sunt invitati membrii clanului: cu ocazia vanarii unei foci, la deschiderea unei noi lazi cu fructe sau radacini conservate, ori de cate ori esueaza o balena este chemata toata lumea.

Civilizatia morala este si ea deosebit de uniforma. Desi, aflindu-se intre regimul fratriilor (Tlingit si Haida) de descendenta uterina, si clanul de descendenta patriliniara mixta la Kwakiutl, caracteristicile generale ale organizarii sociale si, in particular, ale totemismului, se regasesc, aproape aceleasi, la toate triburile. Ele au confrerii ( . ) numite impropiu societati secrete, deseori multinationale, dar in care societatea barbatilor si, bineinteles, la Kwakiutl, cea a femeilor reordoneaza organizarea clanurilor. O parte a darurilor si contraprestatiilor ( . ) este rezervata pentru plata rangurilor si a ascensiunilor ierarhice succesive in confrerii. Ritualurile confreriilor si clanurilor succed casatoriei sefilor, "vanzarii obiectelor de cupru", initierilor, ceremoniilor samanistice, ceremoniilor funerare ( . ) Toate se realizeaza cu ajutorul unei serii infinite de "potlatch". Exista apoi forme de potlatch de toate felurile, drept raspuns la orice fel de potlatch oferit. ( . ) Exista continuu un permanent give and take, "a oferi si a primi".

Potlatch-ul insusi ( . ) nu este altceva decit sistemul de daruri oferite si primite. El nu difera decit prin violenta, prin exagerare, prin antagonismele pe care le suscita pe de o parte, iar pe de alta parte, printr-o saracie a conceptelor juridice si printr-o structura mai simpla, mai bruta decat in Melanezia, mai ales la cele doua natiuni din nord: Tlingit si Haida. Caracterul colectiv al cotractului apare acolo mai bine decit in Melanezia si Polinezia. ( . ) Aceste societati sunt mai apropiate, in ciuda aparentelor, de ceea ce numim prestatii totale simple. ( . ) Atit conceptele juridice cit si cele economice au acolo o claritate si o precizie constienta mai redusa.

Doua notiuni sunt, totusi, mai bine evidentiate decit in potlatch-ul melanezian sau in institutiile mai evoluate sau mai primitive din Polinezia: este vorba despre notiunea de credit, de termen, si despre notiunea de onoare. ( . )

In Melanezia si Polinezia darurile circula cu certitudinea ca vor si inapoiate, avind ca "siguranta" virtutea lucrului oferit care constituie el insusi aceasta "siguranta". Dar in orice societate posibila, a oferi un dar obliga la un termen. Prin definitie, o masa in comun sau distribuirea unui talisman nu pot fi rasplatite imediat. "Timpul" este necesar pentru a realiza orice contraprestatie. Notiunea de termen este, in mod logic, implicata atunci cand este vorba sa inapoiezi vizitele, sa contractezi o casatorie, o alianta, sa inchei o pace, sa participi in mod regulat la jocuri si la lupta, sa celebrezi sarbatoririle succesive, sa faci servicii rituale si de omagiere, sa "manifesti respectul" reciproc, in tot ceea ce se schimba intre indivizi, la fel ca obiectele din ce in ce mai numeroase si pretioase, pe masura ce societatile sunt tot mai bogate.

Istoria economica si juridica pacatuieste in ceea ce priveste acest punct. Imbibata cu idei moderne, ea isi formeaza a priori o parere despre evolutie ( . ). Domnul Cuq spune: "in societatile primitive, nu este admis decat regimul trocului; in cele avansate, se practica vanzarea-cumpararea. Vanzarea pe credit caracterizeaza o faza superioara a civilizatiei; ea apare mai intai sub o forma deviata, ca o combinatie intre vanzarea cu plata si imprumut". In realitate, punctul de plecare este altul. ( . ) Este darul, fenomen complex mai ales in forma cea mai indepartata, cea a prestatiei totale ( . ); or darul atrage in mod necesar dupa sine notiunea de credit. Evolutia nu a facut trecerea dreptului de la economia trocului la vinzarea cu bani gheata, ci, pe baza unui sistem de cadouri oferite si inapoiate la termen, s-au constituit, pe de o parte, trocul, prin simplificare, prin apropierea timpurilor disjuncte altadata, iar pe de alta parte, cumpararea si vinzarea, la termen sau cu plata imediata, si de asemenea imprumutul. ( . )

Nu mai putin important este rolul pe care notiunea de onoare il joaca in tranzactiile indienilor.

Nicaieri in alta parte prestigiul personal al unui sef si prestigiul clanului sau nu sunt mai legate de cheltuiala si punctualitatea cu care ofera cu dobanda daruri in schimbul darurilor acceptate, de modul in care transforma in obligati pe cei fata de care s-au obligat. Consumul si distrugerea sunt acolo, fara limite. In anumite potlatch-uri, trebuie cheltuit tot ce posezi, fara sa pastrezi nimic. Va castiga cel mai bogat si cel mai nechibzuit cheltuitor. Principiul antagonismului si rivalitatii justifica totul. Statutul politic al indivizilor din confrerii si din clanuri sau orice alt rang se obtin prin "razboiul proprietatii", prin razboi, prin noroc, prin mostenire, prin alianta sau casatorie. Totul este conceput ca si cum ar fi o "lupta pentru bogatie". Casatoria copiilor, locul in confrerii nu se obtin decat cu ajutorul potlatch-ului, a darului primit sau oferit in schimb. ( . ) In anumite cazuri, nici macar nu este vorba sa dai sau sa primesti, ci sa distrugi pentru a crea impresia ca nu doresti sa primesti nimic in schimb. Sunt arse cutii intregi cu ulei de olachen ("candle-fish", pestele lumanare) sau de balena, sunt incendiate casele si mii de paturi sunt distruse; obiecte din cupru dintre cele mai scumpe, sunt aruncate in apa pentru a zdrobi, pentru "a reduce la tacere" rivalul. Astfel, nu progreseaza individul insusi pe scara sociala ci si familia sa. ( . ) Acest comert este nobil, plin de eticheta si generozitate; in cazul cind, totusi, el este facut intr-un alt spirit, urmarindu-se un cistig imediat, devine obiectul unui profund dispret. ( . )

Notiunea de onoare exercita aici veritabile ravagii. ( . ) Huvelin s-a crezut obligat sa deduca notiunea de onoare, considerata fara eficienta, din notiunea de eficacitate magica. El nu vede in onoare (prestigiu) decit inlocuitorul acesteia. Realitatea este mai complicata. Notiunea de onoare nu este mai straina acestor civilizatii decit notiunea de magie. Mana polinezian insusi simbolizeaza nu numai forta magica a fiecarei fiinte ci si onoarea ei. Una din cele mai bune traduceri ale acestui cuvint este: autoritate, bogatie. Potlatch-ul tlingit si cel haida, consta in a considera serviciile reciproce ca fiind "onoare". Chiar si in triburile cu adevarat primitive cum sint cele australiene, indivizii sunt la fel de sensibili la onoruri ( . ); onoarea le este satisfacuta nu numai prin daruri ci, in aceesi masura prin prestatii, ofrande de alimente, prioritati si ritualuri. Inainte chiar de a invata sa se semneze, oamenii au aflat cum sa-si puna in joc onoarea si numele. ( . )

Davy si Leonhard Adam considera ca potlatch-ul este mai mult decat un fenomen juridic: el face parte din fenomenele pe care noi ne propunem sa le numim "totale". Este religios, mitologic si samanistic, intrucit sefii ce se angajeaza intr-un potlatch reprezinta si incarneaza pe stramosi si pe zei. Ei le poarta numele, le danseaza dansurile si le poseda spiritele. Este economic si trebuie sa mpsuram valoarea, importanta, cauzele si efectele acestor tranzactii enorme, chiar si azi, cind le transformam in valori europene. Potlatch-ul este un fenomen de morfologie sociala: reunirea triburilor, a clanurilor si a familiilor, chiar a natiunilor, produce o agitatie si o excitatie intensa. Oamenii fraternizeaza si totusi raman straini: ei comunica, dar rivalizeaza intr-un comert imens si o intrecere permanenta. ( . ) Obiectele materiale ale contractului, lucrurile ce sunt schimbate cu acest prilej, au de asemenea o proprietate speciala, care le face sa fie oferite si, mai ales, inapoiate.

Cele trei obligatii :

a da, a primi, a intoarce darul

Obligatia de a oferi este esenta potlatch-ului. Un sef trebuie sa dea potlatch-uri pentru el insusi, pentru fiul sau, pentru ginere sau fiica, pentru mortii lui. El nu-si pastreaza autoritatea asupra tribului sau a satului, nici macar asupra familiei, si nu-si poate mentine rangul printre sefi, decat daca dovedeste ca este favorizat de spirite si avere, ca este stapanul spiritelor fiind stapanit de ele, si nu poate dovedi aceasta bogatie decat cheltuind-o, impartind-o si umilind pe ceilalti, punandu-i la "umbra numelui sau". Nobilul Kwakiutl sau cel Haida au aceeasi parere despre "fata" ca si invatatul sau ofiterul chinez. Despre unul din sefii legendari ce nu dadea potlatch se spune ca avea "fata putreda". ( . ) In nord-vestul american, a-ti pierde prestigiul echivaleaza cu a-ti pierde sufletul: fata, masca de dans, dreptul de a incarna un spirit, de a purta un blazon, un totem, insasi persona, sunt puse in joc si se pot pierde la potlatch, la jocul darurilor; tot asa cum se pot pierde ele la razboi sau datorita unei greseli rituale. In toate aceste societati, esti obligat sa oferi. Nu exista vreun moment ce depaseste obisnuitul, in afara solemnitatilor si adunarilor de iarna, in care sa nu ai obligatia de a-ti invita prietenii si a imparti cu ei roadele vanatorii sau ale culesului de fructe, roade ce vin de la zei si toteme; nu exista ocazii in care sa nu fii obligat sa redistribui tot ce provine dintr-un potlatch, al carui beneficiar ai fost; in care sa nu existe obligatia de a fi recunoscator, printr-un dar, pentru un seviciu oarecare, serviciu al sefilor, al vasalilor, al parintilor; totul cu teama, cel putin pentru nobili, de a nu viola eticheta si a-ti pierde astfel rangul.

Obligatia de a face invitatii este cu totul evidenta atunci cand se face de la clan la clan sau de la trib la trib. Invitatia nici nu are sens decat daca este adresata altor persoane decat celor din familie, din clan sau fratrie. Trebuie sa profite cine poate si vrea sau cine vine sa asiste la sarbatoare, la potlatch. Uitarea are consecinte funeste. Un mit tsimshian important arata in ce stare de spirit s-a nascut una din temele esentiale ale folclorului european: tema zanei rele care nu a fost chemata la botez si la casatorie. O printesa dintr-un sat tsimshian a ramas insarcinata in "tara lutriilor", nascand in mod miraculos pe "Micul Lutru". Impreuna cu copilul, ea revine in satul in care sef era tatal ei. "Micul Lutru" pescuieste cambule cu care bunicul sau organizeaza o sarbatoare pentru toti confratii, sefii tuturor triburilor. Prezentandu-si nepotul, le atrage tuturor atentia sa nu-l omoare daca il vor intalni la vanatoare sub infatisare de lutru: "Iata-l pe nepotul meu, cel care a adus aceasta hrana pentru voi, hrana pe care eu v-am servit-o, dragii mei oaspeti". Astfel bunicul devine bogat acumuland tot felul de bunuri pe care invitatii i le aduceau cand veneau sa manance balene, foci si peste proaspat aduse de "Micul Lutru" in timpul iernii, atunci cand hrana era putina. Uitase din nefericire sa invite pe unul din sefi. Si astfel, intr-o zi, cand echipajul unei barci din tribul uitat l-a intalnit pe mare pe "Micul Lutru" tinand in gura o foca uriasa, arcasul l-a omorat ca sa-i ia foca. "Micul Lutru" a fost cautat de bunicul sau si de membrii celorlalte triburi pana ce cu totii au aflat ce s-a intamplat in tribul uitat. Seful tribului s-a scuzat, aratand ca nu-l cunoscuse pe "Micul Lutru". Printesa mama a murit de suparare; seful vinovat fara de voie ii aduse bunicului, sef de trib, numeroase daruri ca ispasire. Povestea concluzioneaza: "De aceea popoarele sarbatoresc cu fast nasterea fiului unui sef si acesta primeste un nume, pentru ca nimeni sa nu-l ignore". Potlatch-ul, impartirea bunurilor, este actul fundamental al "recunoasterii" militare, juridice, economice si religioase, in toate sensurile cuvintului. Un sef sau fiul lui este asttfel "recunoscut", si lumea ii devine "reconoscatoare". ( . )

Obligatia de a primi nu este mai putin restrictiva. Nu ai dreptul sa refuzi un dar sau potlatch-ul. A refuza inseamna sa arati ca iti este teama, teama ca va trebui sa inapoiezi, teama ca vei fi "la pamant" atita timp cit nu ai inapoiat. In realitate esti deja "la pamant". Ti-ai "pierdut greutatea" numelui; esti dinainte invins, sau, din contra, in anumite cazuri, esti invingator si de neinvins. ( . ) Si totusi, potlatch-ul este obligatoriu chiar si pentru cel ce l-a refuzat; in particular, la serbarea grasimii, la care se poate observa un ritual de refuz. Un sef care se crede superior refuza lingura umpluta cu grasime ce i se ofera; el iese, pleaca sa-si caute obiectul sau de cupru si revine cu el ca "sa stinga focul" (grasimii). Urmeaza o serie de scene care exprima neincrederea si care obliga seful ce a refuzat sa dea el insusi un alt potlatch, o alta serbare a grasimii. Dar, in principiu, orice este acceptat si chiar i se aduc laude. Mancarea pregatita in mod special trebuie apreciata cu voce tare. Dar, acceptand, esti constient ca aceasta obliga. Ca primesti un dar "povara". Inseamna mai mult decat ca ai beneficiat de un obiect si de o serbare: ai acceptat o provocare; si ai putut s-o accepti pentru ca ai certitudinea ca vei da inapoi, vei dovedi ca nu esti mai prejos. ( . ) Ca si in Galia antica sau Germania, ca la petrecerile noastre studentesti, militare sau taranesti, participantii se obliga sa inghita mari cantitati de alimente pentru a cinsti, intr-o maniera grotesca, pe cel ce invita. Cinstire care se aduce chiar atunci cand nu este vorba despre mostenitorul celui ce a lansat provocarea. A te abtine sa oferi daruri, a te abtine sa primesti, inseamna o derogare - ca si a te abtine sa inapoiezi darul.

Obligatia de a inapoia constituie adevaratul potlatch in masura in care el nu consta dintr-o distrugere pura. Aceste distrugeri, privite deseori ca sacrificii si in beneficiul spiritelor, s-ar parea ca nu au nevoie sa fie toate inapoiate neconditionat, mai cu seama atunci cand ele sunt opera unui sef superior din clan sau opera sefului unui clan deja recunoscut ca superior. Dar, in mod normal, potlatch-ul trebuie intotdeauna inapoiat cu dobanda, ba chiar orice dar trebuie inapoiat cu dobanda. Dobanzile sunt in general de 30 pana la 100 la suta pe an. Chiar daca pentru un serviciu deja facut cineva primeste de la seful sau o cuvertura, el ii va inapoia doua cu ocazia unei eventuale casatorii in familia sefului, a inscaunarii fiului, etc. Este adevarat ca acesta, la randul sau, ii va repartiza din toate bunurile pe care le va obtine in potlatch-ul urmator, potlatch in care clanurile rivale ii vor intoarce binefacerile.

Obligatia de a inapoia cu demnitate este imperativa. Isi pierde "fata" pentru totdeauna cel ce nu inapoiaza sau nu distruge valori echivalente.

Pedeapsa pentru nerespectarea obligatiei de a inapoia este sclavia pe motiv de datorie. Ea functioneaza cel putin la triburile Kwakiutl, Haida si Tsimshian. Este o institutie cu adevarat comparabila, in natura si functie, cu nexun-ul roman. Individul ce nu a putut inapoia imprumutul sau potlatch-ul isi pierde rangul, chiar statutul de om liber. Cand, la tribul Kwakiutl, un individ se imprumuta fara acoperire, se spune ca "se vinde ca sclav". Este inutil sa subliniem inca o data identitatea acestei expresii cu expresia romana. ()

Dar, asa dupa cum kula trobriandez nu este decat cazul cel mai concludent al schimbului de daruri, tot asa, in societatile nord-vest americane, potlatch-ul nu este decat un fel de produs monstruos al sistemului de daruri. ( . ) Sunt schimbate daruri in legatura cu orice, pentru fiecare "serviciu"; si totul se inapoiaza ulterior sau chiar pe loc, pentru a fi imediat redistribuit. Si tribul Tsimshian a conservat aceleasi reguli. La tribul Kwakiutl, in numeroase cazuri, ele functioneaza chiar si in afara potlatch-ului. Nu vom insista asupra acestui punct evident: autorii din vechime descriu potlatch-ul in aceeasi termeni, asa incat se poate pune intrebarea daca el constituie o institutie distincta. Sa mai amintim ca la unul dintre triburile cel mai putin cunoscute, tribul Chinook, care ar fi printre cele mai importante de studiat, cuvantul inseamna chiar dar.

Forta din lucruri

Putem merge mai departe cu analiza noastra si sa demonstram ca in obiectele schimbate prin potlatch exista o anume calitate care face ca darurile sa circule, sa fie date si inapoiate.

Mai intai, cel putin populatiile Kwakiutl si Tsimshian fac aceeasi distinctie intre diferitele tipuri de proprietate ca si romanii sau populatiile din Trobriand sau Samoa. Exista pentru ei, pe de o parte, bunurile de consum si cele ce se impart in mod curent. (Nu am gasit urme ale schimbului). Pe de alta parte, exista obiectele de pret ale familiei, talismane, blazoanele de cupru, acoperitoarele din piele si tesaturile cu blazoane. Aceasta a doua clasa de obiecte se transmite la fel de ceremonios cum se transmit femeile in cadrul casatoriei, "privilegiile" pentru gineri sau numele si rangul pentru copii si gineri. Este chiar inexact sa vorbim in acest caz despre instrainare. Sunt mai curand obiecte de valoare decat obiecte destinate vanzarii sau concesiei. La populatia Kwakiutl, o parte dintre ele, desi apar in cadrul potlatch-ului, nu pot fi cedate. De fapt, aceste "proprietati" sunt sacra, familia nedespartindu-se de ele decat cu mare greutate, sau niciodata.

Observatii mai atente ne vor face sa constatam o aceeasi divizare a obiectelor si la populatia Haida. Intr-adevar, aici notiunea de proprietate, avere, este chiar divinizata in modul in care o faceau anticii. Cu un efort mitologic religios rar intalnit in America, ei s-au ridicat pana la substantializarea unei abstractii: "Doamna Proprietate" (autorii englezi o numesc Property Woman) despre care avem mituri si descrieri. Pentru ei este chiar mama, zeita intemeietoare a fratriei dominante, fratria Vulturilor. Dar pe de alta parte, ceea ce este straniu si trezeste reminiscente indepartate din lumea asiatica si antica, seamana pana la identitate cu "regina", cu piesa principala din jocul maciucilor, cea care castiga tot si careia ii poarta numele. Aceeasi zeitate se reintalneste in regiunile tlingit, mitul ei, daca nu chiar cultul, regasindu-se la Tsimshian si Kwakiutl.

Ansamblul acestor lucruri pretioase constituie mostenirea magica, adesea identica donatorului si recipiendarului precum si spiritul care a incredintat talismanele eroului intemeietor al clanului. In orice caz, ansamblul acestor lucruri este intotdeauna de origine si de natura spirituala, la toate triburile amintite. El este inchis intr-o cutie, intr-o mare caseta blazonata, avand ea insasi putere individuala, vorbind, atasandu-se de proprietar sau continand sufletul sau etc.

Fiecare dintre aceste obiecte pretioase, insemne ale bogatiei, are - ca la trobriandezi - individualitatea sa, numele sau, calitatea si puterea lui: marile cochilii de ureche-de-mare, scuturile pe care sunt desenati, centurile si cuverturile decorative ornate cu scoici, cuverturile blazonate pe care sunt desenati ochi, figuri de om sau animale, sau sunt brodate. Casele, grinzile si stalpii decorativi sunt fiinte. Toate vorbesc: si acoperisul, si focul, si sculpturile, si picturile: casa magica a fost ridicata nu numai de sef impreuna cu oamenii lui sau cu cei din fratria de vis-a-vis, ci si de zei si strabuni; aceasta casa magica este cea care primeste si vomita totodata spirite si tineri initiati.

Fiecare dintre aceste obiecte pretioase poseda, de altfel, in sine, virtuti. Obiectul nu este numai semn si gaj al bogatiei, principiu magic si religios al rangului si al abundentei. Farfuriile si lingurile cu care se mananca la ceremonii, decorate si sculptate, blazonate cu totemul clanului sau al rangului, sunt obiecte insufletite. Sunt copiile unor instrumente inepuizabile, creatoare de hrana, incredintate stramosilor de catre spirite. Sunt presupuse a fi miraculoase. Astfel, obiectele se confunda cu cei ce le-au creat, cu spiritele, iar instrumentele de mancat cu alimentele. Astfel farfuriile kwakiutl si lingurile haida sunt bunuri esentiale cu o circulatie foarte stricta, fiind repartizate cu grija intre clanuri si familii conducatoare.

"Moneda-faima"

Mai ales obiectele din cupru blazonate, bunuri fundamentale pentru potlatch, sunt cele importante pentru credinta si chiar pentru cult. In toate aceste triburi exista un mit al cuprului ca fiinta vie. Cuprul cel putin la Haida si Kwakiutl, este identificat cu somonul, el insusi un obiect de cult. Dar, in afara acestui element de mitologie metafizica si tehnica, toate obiectele de cupru sunt, fiecare in parte, obiecte ale unor credinte individuale si speciale. Fiecare obiect de cupru mai important din familiile sefilor de clan are numele sau, individualitatea si valoarea sa proprie, in adevaratul sens al cuvantului, valoarea magica si economica, permanenta, perpetuata sub vicisitudinile transmiterii sau chiar distrugerii partiale sau totale in cadrul potlatch-ului.

Ele mai au o virtute: aceea de a atrage si alte obiecte din cupru, tot asa cum bogatia atrage bogatie, sau cum demnitatile antreneaza onorurile, posesiunea spiritelor si aliantelor favorabile, si reciproc. Traind, au o miscare autonoma, antrenand alte obiecte. () Un alt nume frecvent al obiectului este "cel ce aduce proprietate". La Haida, la Tlingit, obiectele din cupru constituie "fortareata" ce inconjoara printesa ce le aduce; de altfel, seful care le poseda devine de neinvins. Sunt lucrurile plate din casa. Deseori mitul le confunda pe toate: spirite care daruiesc obiecte de cupru, proprietarii acestor obiecte si obiectele insesi. Imposibil sa deosebim in ce consta forta unui spirit ori cea a bogatiei altuia: obiectul de cupru vorbeste, mormaie nemultumit: el cere sa fie oferit in dar, distrus, este invelit in cuverturi pentru a-i fi cald, asa dupa cum seful este inmormantat in cuverturile pe care trebuia sa le distribuie.

Dar, pe de alta parte, o data cu bunurile, se transmit si bogatiile si norocul. Posesorul initial de asemenea obiecte din cupru (sau posesorul de talismane) da ceva din propriul sau spirit si din spiritele ajutatoare, ele insele mijloace de a cuceri - obiecte din cupru, bogatii, rang, suflete; toate acestea sunt, de altfel, echivalente. De fapt, luand in considerare atat obiectele din cupru cat si celelalte forme permanente de bogatii, ce sunt in egala masura obiecte de tezaur si de potlatch: masti, talismane, etc., constatam ca toate se confunda cu modul lor de intrebuintare si cu efectul pe care il produc. Prin intermediul lor se obtin rangurile; obtinand bogatia se va obtine si spiritul, iar acesta, la randul lui, poseda eroul invingator de obstacole: acesta cere plata pentru transele sale samanice, pentru dansurile rituale, pentru serviciile guvernarii sale. Totul se leaga si se confunda; lucrurile au personalitate, iar personalitatile fac parte oarecum dintre permanentele clanului. Titluri, talismane, obiecte din cupru si spiritele sefilor sunt omonime si sinonime, au aceeasi natura si functie. Circulatia bunurilor o urmeaza pe cea a barbatilor, a femeilor si copiilor, a oaspetilor, a ritualurilor, ceremoniilor si dansurilor, chiar pe cea a glumelor si injuriilor. De fapt, este aceeasi circulatie. Daca lucrurile sunt date si inapoiate, asta se intampla deoarece se da si se returneaza "semne de respect" adica "formule de politete". Si de asemenea, se da pentru ca fiecare - el si bunurile lui - este dator celorlalti.

Prima concluzie

Am gasit deci, la patru grupuri importante de populatii: mai intai potlatch-ul in doua sau trei grupuri; apoi ratiunea principala si forma lui normala; dincolo de acestea, in toate grupurile, forma arhaica a schimbului: darul oferit si intoarcerea darului primit. In plus, am identificat circulatia bunurilor din aceste societati cu circulatia drepturilor si a persoanelor. Am putea sa ne oprim aici. Nenumaratele aspecte importante precum si dezvoltarea lor ne indreptatesc pe deplin sa ne inchipuim acel mod de organizare care a fost specific unei mari parti a omenirii, pentru o indelungata perioada de tranzitie, si care mai exista si in alte parti decat cele descrise. Putem sa ne dam seama ca principiul schimbului darurilor a fost cel specific societatilor ce au depasit faza "prestatiilor totale (de la clan la clan, de la familie la familie) fara sa ajunga la contractul pur individual, la piata pe care ruleaza banul, la vanzarea propriu-zisa si, mai ales, la notiunea de pret estimat in moneda".