Nae Catavencu si Zaharia Trahanache - caracterizare

Nae Catavencu

Nae Catavencu este avocat, director-proprietar al gazetei "Racnetul Carpatilor", este un arivist care umbla cu "machiaverlacuri" si e constient de acest lucru, pentru ca citeaza adeseori propozitia lui Machiavelli:" Scopul scuza mijloacele", pe care insa o atribuie nemuritorului Gambeta.

Motivatia actiunilor lui porneste de la dorinta anularii decalajului dintre conditia sa politica, umila si convingerea ca le e superior celorlalti. Lui Tipatescu ii declara patetic, refuzand toate contra- propunerile prefectului ca pret pentru stingerea scandalului: 

« Ce vreau? Stii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine dupa o lupta de atata vreme, vreau ceea ce merit in orasul asta de gogomani unde sunt cel dintai . intre fruntasii politici. » Din acest punct de vedere, personajul este foarte hotarat, nu ezita sa-si ceara drepturile care au caracter de obligativitate, dupa opinia lui. Se vrea a fi reprezentantul unei clase, pe care o considera cu mult sub nivelul sau, dar al carui reprezentant se proclama, ironic fireste.

Nae Catavencu reprezinta tipul demagogului- personaj care cauta sa-si creeze o popularitate prin discursuri bombastice si promisiuni mincinoase. Demagogia personajului, sugerata si de nume  cata » persoana foarte vorbareata, "cataveica"- haina din blana de vulpe, «  a catai »- a vorbi mult si fara rost), este principala caracteristica a politicianului, Catavencu devenind astfel un exponent al unei realitati pe care Caragiale o satirizeaza cu ironie vesela.

Este un ambitios fara tenacitate, de aceea evolutia lui e inversa fata de momentul initial. Pierzand instrumentul de santaj, se resemneaza rapid, se gudura pe langa Zoe si se supune imediat, accepta sa conduca manifestatia in cinstea rivalului politic, simtind ca protectia femeii e sansa urmatoare a parvenirii. Este manat de dorinta de a-si atinge scopul sub orice forma, chiar daca pretul este acela de a se umili in fata femeii. Isi urmareste atent interesul si are capacitatea de a se plia foarte repede dupa urmatoarea faza a planului, tesut cu mare pricepere. Labilitatea comportamentului sau provine din inteligenta, din adaptarea rapida la situatie, fara complexe sau mustrari de constiinta. El e bine pregatit pentru lucrarea vietii politice ; are vivacitate, nu se impiedica de considerente morale si e un frenetic,un maniac al ideilor, delirand cu erori de cultura si gramatica. Ca majoritatea eroilor lui Caragiale, nici acesta nu cunoaste morala si decenta. Are o opinie mult prea indulgenta despre sine si are falsa impresie ca scopul lui in scena politica este de a conduce si manipula dupa bunul plac.

Este un personaj ghidat numai de teorie, si aceasta interpretata gresit si fara nici o noima nici macar pentru el. Ipocrizia nu este nici ea exclusa din gama trasaturilor personajului, omul cu doua fete, trasatura sugerata si de nume, la moda in teatrul lui Caragiale. Scena politica a timpului ii permite personajului sa jongleze cu astfel de procedee, pe de o parte pentru ca toti politicienii actioneaza conform aceluiasi principiu, pe de alta parte pentru ca numai in acest mod poate supravietui junglei politice. El isi propune sa devina deputat cu orice pręt. Atata timp cat este in posesia scrisorii compromitatoare, el se afla in ofensiva, impunandu-si pretentiile.Atunci apare inflexibil, orgolios, agresiv, refuzand alternativele pe care i le propune tipatescu. Si acest personaj este pregatit sa-si schimbe masca ; el poate fi , la fel de bine, fatarnic, ipocrit, teatral, plin de sine , sentimental, patriot, sau mai bine zis fals- patriot, dar si umil, retras, neputincios.

Discursul sau este o mostra de insuficienta intelectuala, vadita prin folosirea improprie a unor cuvinte : « capitalisti »- pentru locuitorii capitalei, enunturi adversative aberante : « Industria romana e admirabila, e sublima, putem zice, dar lipseste cu desavarsire. »Arivistul Catavencu aplica principiul « de ut des »- iti dau, ca sa-mi dai, transformat de Agamita intr-unul mai eficient : « Iti iau, ca sa-mi dai mereu. » Utilizeaza truisme : »Un popor care nu merge inainte sta pe loc. »

Personajul lui Caragiale vrea mereu sa para ceea ce nu este in realitate.Vrea sa para un bun orator, cand de fapt este un incult, incapabil sa tina un discurs coerent. Catavencu vorbeste in fata lui Pristanda intr-un stil oratoric, sententios, renuntand la stilul obisnuit, familiar de pana atunci(actul II, scena VII). Consecintele sunt comice, pentru ca se simte imediat nepotrivirea. Vrea schimbarea, dar apoi se contrazice : »Ori sa se revizuiasca primesc ! dar sa nu se schimbe nimic. »Apare si contradictia in termeni : » Dupa lupte seculare care au durat aproape 30 de ani. »

Zoe il descrie astfel : »d-ta esti un om cuminte, un om practic, d-tale iti este indiferent de la cine ti-ar veni aceea ce-ti trebuie asa de neaparat .  »

Pronunta gresit, stalceste cuvintele : « opiniuni, consideratiuni, zguduiri, trebile, vaz, emotiune, sotietate, dignitate. »

In putinele momente de luciditate recunoaste calitatea dominanta a politicienilor vremii : »sa ma ierti si sa ma iubesti ! pentru ca toti ne iubim tara, toti suntem romani . mai mult sau mai putin onesti ! »

Zaharia Trahanache

Trahanache, « venerabilul neica Zaharia », prezidentul tuturor « comitetelor si comitiilor » din judet, « stalpul local » al partidului de guvernamant, este un vanitos inselat, care se insala asupra propriei persoane.Pozitia lui sociala si presupusa autoritate politica si familiala sunt subminate de dramaturg, in registrul comic, printr-o supra-accentuare a factorilor degradarii prin senilitate. Are o pozitie bine consolidata, menirea sa fiind aceea de a mentine si veghea asupra ordinii existente, strategia sa asimilandu-se formulei « ai putintica rabdare », care este un truc indelungat verificat, o modalitate de autoaparare prin incetinire sau amanare.

Trahanache e un ticait de o viclenie rudimentara, la santajul lui Catavencu pregateste un contrasantaj, cu stereotipii de limbaj si de comportament, si cu o gandire plata, fara adancime, capabila sa se entuziasmeze de truisme de genul celebrei constatari a fiului sau de la facultate : « intr-o sotietate fara moral si fara printipuri, carevasazica ca nu le are. »

Numele lui sugereaza zahariseala si capacitatea de a fi modelat usor( trahanaua e o coca moale).

Il modeleaza « enteresul », ordinele superiorilor » de la centru » si toti acei care exercita o oarecare autoritate asupra sa, in primul rand coana Joitica. Pentru Zoe are un adevarat cult si nimic nu-i clinteste increderea in ea, cum nu-i clinteste nimeni inflacarata prietenie pentru Stefan Tipatescu : «  eu n-am prefect ! eu am prietin. » Refuza sa creada ca este incornorat : « s-apuca si face o scrisorica de amor ca din partea lui Fanica, prefectul . catra Zoitica, nevasta-mea, si-i imiteaza slova baiatului . stii, sa juri, nu altceva . Inchipuieste-ti plastografie. »

Refuzul « docomentului » compromitator- socotit plastografie- in favoarea principiului prieteniei ingaduie incadrarea personajului in seria tipologica a incornaratului simpatic.

Dincolo de incapacitatea de a sesizalipsa unui mesaj real, truismul, tautologia, cacofonia, si chiar absurdul comunicarii, se observa ca Trahanache, la nivelul practicii vietii politice, admite ca «  nu e moral  » si deci, « e coruptie », dar la nivelul vietii familiale, nu admite functionarea aceluiasi principiu. El este construit cu atata maiestrie, incat ramanem cu intrebarea daca este opac in fata evidentelor sau refuza sa creada in scisoarea de amor din diplomatie.

Personajul se exprima defectuos : « Cum intru se scoala cu respect si ma pofteste pe fotel. Venerabile-n sus, venerabile-n jos. Imi pare rau, ca nu ne-am racit impreuna, zice el, ca eu totdeauna am tinut la dumneata ca la capul judetului nostru .  » Pronunta gresit cuvintele : «  turbura, sotietate, printip, simtitoare, vagabonti, enteresurile, endepandant. » Face juraminte pe Zoe: « Sa n-am parte de Joitica, daca stiu. » Utilizeaza gresit cuvinte, din cauza inculturii nu le cunoaste sensul : plebicist, in loc de plebiscit( consultare a cetatenilor prin vot, cu da sau nu).

Se crede si acesta un bun orator dar de fapt stilul lui trece de la un registru elevat la unul familiar :

 « Stimabili ! onorabili ! faceti tacere ! Sunt cestiuni importante , arzatoare la ordinea zilei . Aveti putintica rabdare . Da-i inainte, stimabile, aveti cuvantul. »

Atunci cand se enerveaza protesteaza indignat : « stimabile, ma scoti din tatani. »

Zoe Trahanache

Este intre femeile teatrului lui Caragiale cea mai distinsa. N-avem nici un indiciu ca ar fi ignoranta, vulgara ori lipsita de sentimente. Ea este o femeie voluntara care joaca insa comedia slabiciunii feminine. Speriata de santajul lui Catavencu, incearca sa-l convinga pe Tipatescu sa accepte conditiile avocatului, facand uz de lacrimi, lesinuri si de alte arme din arsenalul lamentatiei feminine. Nereusind, pune piciorul in prag si-si dovedeste firea autoritara, strigand : « Eu il aleg, eu si cu barbatu-meu ! »

Comportamentul ei este totusi surprinzator. Cand isi da seama ca Nae Catavencu este invins, il iarta si-i castiga devotamentul, amintindu-i ca mai sunt « si alte Camere », deci alte prilejuripentru a ajunge deputat, cu conditia ca el sa-i accepte patronajul. Gestul acesta, fara ranchiuna, e una din armele seductiei pe care o exercita asupra tuturor barbatilor, de la Trahanache la cetateanul turmentat, care vede in ea » o dama buna ».

Prima doamna a judetului, exasperata si umilita de refuzurile repetate ale prefectului de a accepta compromisul politic cu Nae, renunta la falsa modestie afisata pana atunci si dezvaluie faptul ca ea conduce, de papt, intreaga viata a provinciei :partidul de guvernamant, prin sotul sau, aparatul de stat si prefectura, prin amantul sau, organele de ordine, politia locala, opinia publica,prin Cetateanul turmentat. Repetitia orgolioasa a pronumelui personal denota siguranta cu care-si cantarise de mult pozitia de ax central, in jurul caruia gravitau toti.Pe punctul sa-si piarda reputatia si popularitatea, Zoe il avertizeaza pe Tipatescu ca isi poate pierde toate privilegiile de care s-a bucurat timp de opt ani : dragostea si ocrotirea ei, prietenia lui Trahanache. Il face constient pe incapatanatul sau amant ca puterea locala are drept centru de iradiere familia ei, caci numai candidatii agreati de sotii Trahanache, integrandu-se sistemului lor clientelar si respectandu-i legile nescrise, au sanse politice reale in acea zona a tarii. In mecanismul garantarii puterii, totul este tranzactional, chiar si sentimentele cer recompense pe masura.

De aceea Zoe este mai « barbata » decat toti, nepierzandu-si cumpatul si stiind sa iasa din orice situatie dificila. Coana Joitica va afla mijlocul potrivit sa-l intgreze si pe Dandanache pe orbita ei de influenta, seducandu-l, ori compromitandu-l politic, dupa imprejurari.

Caracterizarea personajului ION

« Ion Pop al Glanetasului, eroul insusi, a existat aievea », numele lui era acelasi, marturiseste Rebreanu despre personajul central al operei sale. Ca in atatea alte cazuri, insa, prototipul real al unui erou fictional ramane undeva in umbra, creatia covarsind realitatea, trecand-o usor in uitare dupa ce i-a preluat seva autenticitatii.

Prin personajul Ion, Rebreanu pune pentru prima data in literatura noastra "problema taraneasca" dintr-o alta perspectiva, renuntand la viziunea idilizanta asupra satului si asupra taranului, pe care il prezinta in simplitatea sa, fara a-i aseza in penumbra latura primitiva, brutala.

Eugen Lovinescu il vede astfel:

" Ion e expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o cazuistica stransa, o viclenie procedurala si, cu deosebire, o vointa imensa:ninic nu-I rezista; in fata ogorului aurit de spice , e cuprins de betia unei inalte emotii si vrea a-l aiba cu orice pret.[ . ] e un erou stendhalian in care incordarea, tenacitatea si lipsa oricarui scrupul moral raman aceleasi."

Pentru el femeia nu e decat o treapta necesara unui alt scop suprem, "un obiect de schimb in vederea stapanirii bunurilor pamantesti."

In construirea lui Ion, autorul porneste de la obsesia statornica a taranului roman: pamantul. Ion, fiul lui Alexandru Glanetasu, e un taran tanar, harnic, insa e sarac si in lumea sa aceste calitati nu valoreaza decat daca sunt dublate de avere. Ion traieste intr-un univers ale carui reguli si ierarhii sunt ancestrale si in care factorul decisiv este cel material. Tanarul taran e constient de acest lucru si sufera o cumplita umilire cand Vasile Baciu, om instarit, viitorul sau socru, il numeste « fleandura ».

Apreciat in sat pentru harnicia si istetimea sa ( Titu Herdelea « cu Ion e mai prieten . dintre toti feciorii satului »), el intelege ca doar munca cinstita nu-l poate ajuta sa ajunga printre cei cu avere si cu un cuvant greu in sat. Nu intamplator in pasajul ce deschide romanul este infatisat Alexandru Glanetasu care statea « pe de laturi, ca un caine la usa bucatariei . dornic sa se amestece in vorba, sfiindu-se totusi sa se vare intre bogatasi. »Imaginea este parca o proiectie sumbra a viitorului lui Ion, in cazul in care el si-ar accepta statutul, insa el are o structura de luptator, este un revoltat impatimit de pamant. Acesta i-a fost « mai drag ca o mama » si pentru a-l munci el a renuntat la scoala, ramanand alaturi de sursa adoratiei sale, vesnic mobilizat de o hotarare patimasa : « trebuie sa aiba pamant mult, trebuie ».

Ion este subjugat de « glasul pamantului », e prizonierul unei forte mai presus de sine. Desi doreste sa posede pamant, in realitate Ion este posedat de acesta, se simte intr-o concordanta perfecta cu ritmurile lui, fiind el insusi un om elementar, dominat de instincte, patimas. Nicolae Manolescu vede in Ion « o victima mareata a fatalitatii biologice ». Obsesia pamantului ia forme primare:"vesnic a pizmuit pe cei bogati".

Traseul existentei sale este clar marcat in prima parte a romanului, scopul e precis, eroul e tenace cauta doar modalitatea de a-si atinge telul. Discutiile cu fiul invatatorului sunt doar prilejuri de a-si verifica gandul ascuns : o va seduce pe Ana pentru a intra in posesia pamanturilor lui Vasile Baciu. Ideea e prezenta chiar din primele pagini ale romanului :

« Nu-i fusese draga Ana si nici acuma nu-si dadea seama bine daca i-e draga. Iubise pe Florica . dar Florica e mai saraca decat dansul, iar Ana avea locuri si case si vite multe. »

Iubirea pentru Florica trece in plan secundar, astfel incat putem vorbi de un conflict interior, intrucat exista o disproportie evidenta intre glasul tainic al pamantului si glasul dragostei pentru Florica, stins sau doar atenuat de ratiune.

Pamantul da sens existentei personajului la inceput. Catre el isi canalizeaza eroul toate energiile, sperantele. Dorinta de a avea este justificata de relitatea sociala imediata, pentru Ion pamantul inseamna stabilitate, statut social, expresia calitatii sale de gospodar, cea mai buna dovada ca apartine categoriei invingatorilor. Nefiresti sunt insa dimensiunile acestei dorinte. Pamantul este pentru el mai mult decat un obiect al muncii, e insasi iubita fata de care simte o patima ravasitoare. Se simte cuprins de « o pofta salbatica sa imbratiseze huma, sa o crampoteasca in sarutari. »Mirosul pamantului umed «   ii aprindea sangele ». Pamanturile sunt pentru el niste « ibovnice credincioase »

Titu ii atrage atentia de mai multe ori ca a alunecat spre pacat si ca e bine sa se opreasca la timp. Eroul, manat de fatalitate, nici nu se gandeste sa renunte : » Lasa ca stiu eu ce-i de facut. »

Abil, el va simula prietenie pentru George numai sa aiba pretextul de a-l vizita uneori, tocmai atunci cand stia ca lipseste de acasa. Obsesia pamantului e inlocuita acum cu obsesia pentru Florica. O intalnire de dragoste se petrece pe camp, in locul unde nascuse Ana, cand Ion ii declara femeii : 

« Sa stiu de bine ca fac moarte de om si tot a mea ai sa fii !» 

Seducerea Anei devine in contextul acestei dorinte nebunesti de pamant un act necesar si totodata expresia unei revolte a individului care incalca insa normele colectivitatii. La inceputul romanului conflictul dintre erou si colectivitate era latent, inca nu izbucnise, fiindca eroul se simte respins, ca unul ce nu are avere. Insa seducerea Anei il aduce intr-o opozitie cu normele, cu atat mai mult cu cat Ion o va trata pe femeia insarcinata cu o cruzime infioratoare. Casatoria celor doi este momentul triumfului. Cand intra in posesia pamantului, Ion se vede «  mare si puternic ca un urias din basme care a biruit in lupte grele o ceata de balauri ingrozitori

  Chiar si pamantul, fata de care se simtise « mic si slab cat un vierme pe care-l calci in picioare », pare acum « a se inchina in fata lui ».

Naratorul scoate in evidenta gesturi sugestive care arata siguranta eroului, mandria de sine " Pe ulita umbla cu pasi mai mari si cu genunchii indoiti. Vorbea mai apasat cu oamenii si vesnic numai de pamant si de avere." Ion isi sfideaza destinul, pare convins ca nimic nu-i mai poate distruge statutul dobandit. Nici nasterea copilului nu-i schimba sentimentele fata de Ana, care va gasi in sinucidere eliberarea din nefericirea casniciei. Nu durerea pierderii sotiei il copleseste pe Ion, ci o cumplita teama ca legatura sa cu pamantul s-ar putea rupe acum prin moartea fiului. Scena in care Vasile Baciu si Ion , raspunzatori de mortea Anei, se privesc stand de o parte si de alta a cosciugului este memorabila si are un caracter anticipativ:

"Privirea socrului sau era ca a unui sarpe urias ce-si ameteste prada inainte de a o inghiti. In ochii lui insa, Ion citi mai ales o intrebare, intai intunecoasa, apoi limpede ca lumina zilei: Unde-s pamanturile? In pamant se duc toate pamanturile".

Daca in actiunea de dobandire a pamantului Ion se dovedise lucid, calm, controlandu-si actiunile, gesturile, acum, amenintat de pierderea lor, actioneaza dezorganizat. Moartea lui Petrisor redeschideb lupta pentru pamant si in paralel, pasiunea pentru Florica, devenita acum sotia lui George Bulbuc, se reaprinde in sufletul lui Ion:" Ce folos de pamanturi, daca cine ti-e drag nu-i al tau?" Prin dorinta de a cuceri pe Florica, Ion incalca din nou legile morale ale colectivitatii, dar mai ales infrunta din nou destinul. El isi doreste totul: pamanturile si Florica, averea si iubita, uitand de echilibru si masura, insa sanctiunea pe care o va primi este definitiva. Sfarsitul sau violent nu e deloc surprinzator. Agonia lui este descrisa detaliat, insistandu-se pe elemente ce amintesc de naturalism: "Se gandea insa numai la baltoaca in care se balacea, care-l scarbea si din care vroia sa scape cu orice pret." "Mor ca un caine!" e ultimul gand al aceluia care sfidase legile omenesti si pe cele ale destinului. In starea de beatitudine, Ion uitase de George si ignorase complet pericolul ce ar putea veni din partea lui. Glasul acestuia ii paralizeaza orice incercare de a se opune, cu presentimentul mortii:

"In aceeasi clipa isi dadu seama deodata ca i-a sosit ceasul."De aceea nu va schita nici un gest de impotrivire: "astepta loviturile . "

Eroul a fost urmarit si de blestemul pamantului, sanctionat de "Uriasul", zeul pe care l-a infruntat.In mentalitatea satului, Ion a fost pedepsit pentru abaterea de la legea morala. In plan etic, personajul e sanctionat, fiind considerat principalul vinovat al tragediei: moartea Anei, a copilului, necazurile lui Herdelea. De aceea, daca Ion e regretat in sat dupa moarte, nici George nu e condamnat, parca strecurandu-se ideea ca alta solutie nu exista in acest conflict. In plan estetic eroul este reabilitat. Prin moarte, Ion reintra in pamantul care i-a fost prea drag. Ion va fi ingropat chiar in curtea bisericii, preotul fagaduind sa-i ridice " o piatra pe mormant spre a eterniza crestineasca danie." Dintr-o data toate conflictele se sting, parca moartea lui Ion ar fi readus lumea la normalitate.

Rebreanu nu e neaparat un moralist, precum Slavici. Sfarsitul lui Ion e veridic, firesc, petrecut in linia evolutiei personajului care si-a pierdut treptat omenescul, dagradandu-se moral si intrand in seria larga a parvenitilor literaturii universale.

Caracterizarea personajului Apostol Bologa

Apostol Bologa, personajul situat in centrul romanului, isi face simtita prezenta inca din primele pagini ale acestuia, cand detine rolul martorului, implicat profund in executarea unui om: a sublocotenentului ceh Svoboda. Il vedem pe Bologa din perspectiva lui Klapka: in nepasarea de executant orb, a lui Bologa, intervine un moment de trezire, cand el incepe sa vada- sub privirea lui Klapka el se simte "rusinat si umilit"( e vorba de momentul cand incearca streangul ). In romanul lui Rebreanu motivul ochilor joaca un rol important ; acest lucru e demonstrat de numarul mare de verbe si de substantive care desemneaza privirea, toate personajele : se uita, privesc, intorc ochii. Cateva pagini mai departe, ascultand vocea pretorului care citeste sentinta « Apostol Bologa se facuse rosu de luare aminte si privirea i se lipise de fata condamnatului []. O mirare neinteleasa ii clocotea in creieri caci in vreme ce pretorul insira crimele si hartia ii tremura intre degete, obrajii sublocotenentului de sub streang se umplura de viata, iar in ochii lui rotunzi se aprinse o stralucire mandra, invapaiata, care parca patrundea pana in lumea cealalta Pe Bologa, la inceput privirea aceasta il infricosa si il intarata. Mai pe urma insa simti limpede ca flacara din ochii condamnatului i se prelinge in inima ca o imputare dureroasa. » Plecand spre casa, impreuna cu Klapka, Bologa e intr-o stare de neliniste ce-i da fiori. Nerezistand unei ispite ciudate, mai intoarce o data privirea spre spanzuratoarea redevenita « nepasatoare », sfidatoare, ca la inceputul romanului. Primul pasaj din capitolul al doilea : « Intunerecul zugruma satul foarte imprastiat » este considerat de Nicolae Manolescu ca fiind « bologizat » adica mediat de starea sufleteasca a locotenentului care a suferit un soc neasteptat. Ajungand acasa, se intinde pe pat si inchide ochii, sperand sa se poata odihni. « Dar indata gandurile se napustira asupra lui, din toate ascunzisurile creierului, ca niste pasari hraparete. »

Ca membru al Curtii Martiale, Bologa votase fara ezitare pentru condamnarea lui Svoboda ; a luat parte la executie, nu s-a simtit in nici un fel raspunzator pentru evenimentul tragic ; nu dupa multa vreme, i se intampla un lucru ciudat : nu va putea scapa de privirea condamnatului, care il urmareste mult timp pana la obsesie, iar acum iata-l, singur cu sine, napadit de ganduri.

Acelasi critic considera ca autorul a ales deliberat un eveniment capital spre a-l utiliza ca declansator al procesului de constiinta. In continuare Bologa isi trece in revista viata, care urmeaza cronologia evenimentelor biografice. Biografia lui apare ca un eveniment de constiinta, provocat de o trauma grava. Apostol s-a nascut tocmai cand tatal sau astepta la Cluj condamnarea. Pana sa se intoarca tatal, copilul « a deschis ochii asupra lumii, imbratisat de o dragoste materna idolatra ». Fusese educat intr-un spirit religios de catre mama sa si intr-unul patriotic de catre tatal sau : « ca barbat sa-ti faci datoria si sa nu uiti niciodata ca esti roman ! » Este de la inceput un suflet scindat, traind intr-o confuzie a planurilor, specifica unei anume intelectualitati ardelene a acelui moment : « Eu nu afirm ca statul nostru e bun », spune el. « Dar cata vreme exista, trebuie sa ne facem datoria »Viata lui e linistita, comoda, fara intamplari. Tanar student la Filozofie, logodit cu Marta, fata avocatului Domsa din Parva, pleaca insa voluntar pe front, dintr-un gest de bravada fata de logodnica sa, fara a banui in ce destin tragic va intra. Comentarea cazului Svoboda evidentiaza o multime de pareri care lui Bologa ii apar cel putin stranii, inexplicabile. Dintre acestea se detaseaza aceea a locotenentului evreu Gross si a locotenentului maghiar Varga. La o replica a lui, Bologa incearca sa explice ca « fiecare isi face datoria cum crede » si afirma ca : «  mai presus de om, de interesele lui particulare, e statul ».Om cinstit, in fond, Bologa trece printr-o teribila criza a limpezirii constiintei de sine. Aceasta criza se declanseaza in momentul in care eroul afla ca va fi trimis pe frontul romanesc si ea nu se rezolva decat odata cu definitiva sa clarificare, atunci cand, intelegand, Bologa va incerca sa dezerteze, refacand destinul lui Svoboda. Crizele lui se datoreaza incapacitatii sale de a discerne intre dorintele lui si cele ale celorlalti. Lumea in razboi, « o lume iesita din tatani » este cadrul ideal pentru declansarea starilor conflictuale ale personajului. Copil fiind, crede intr-o zi a avea revelatia credintei. « Apoi, tocmai in clipa cand se inchina, la incheierea rugaciunii, se deschise deodata cerul si, intr-o indepartare nesfarsita si totusi atat de aproape ca si cum ar fi fost chiar in sufletul lui, aparu o perdea de nourasi albi in mijlocul carora stralucea fata lui Dumnezeu » Este vorba de o viziune indusa, programata, caci la varsta de 6 ani a copilului, doamna Bologa, sfatuindu-se cu protopopul Groza, cazusera de acord ca « e nevoie de implorarea Atotputernicului » si astfel fusese luata hotararea ca Apostol sa zica"Tatal nostru" intr-o duminica, in cadrul sfintei liturghii.

In cazul lui Apostol Bologa nu poate fi vorba despre o maniera psihologizata, atata vreme cat nu personajul isi desfasoara mental propriul trecut, cum ne-am fi asteptat, ci autorul. In locul unei rememorari din unghiul subiectiv al lui Bologa, avem o reconstituire OBIECTIVA. Personajul e confruntat cu un eveniment- revelatie, care-i provoaca un acut proces sufletesc, constand in retrairea mentala a trecutului. Exista o anumita bruschete a revelatiei, care tasneste, explodeaza, irumpe in constiinta. O data produsa si alimentata de desfasurarea procesului interior, revelatia intrerupe o anumita rutina a gandurilor si a gesturilor ca sa instaoreze o epoca de criza. Evenimentul provocator nu e doar capital in existenta personajului, ci si crucial : personajul va tinde sa-si modifice comportamentul. Astfel, romanul psihologic al epocii este unul al evenimentelor critice si al reflectarii lor intr-o constiinta pe care o traumatizeaza : impactul il constituie intotdeauna o revelatie, iar consecinta e de obicei o modificare radicala a felului de a concepe existenta si de a trai. Romanul insusi este cel al unei stari de urgenta interioara, datorita faptului ca Bologa se afla permanent in stare de urgenta sufleteasca. Crescut in spirit religios de mama si intr-unul de respect fata de valorile nationale, Bologa isi pierde subit credinta la moartea tatalui si intr-o scurta perioada petrecuta ca student la Budapesta, isi faureste o noua conceptie de viata bazata pe ideea datoriei fata de stat. Intreaga lui existenta consta in acte nu tocmai gandite, care-l arunca in mari incurcaturi, si din care iese cu pretul altor pripeli. Personajul numeste aceste aceste rataciri- schimbari ale conceptiei de viata, el fiind un maniac al conceptiei de viata, un ins care nu poate trai fara a avea una. Iese dintr-o criza pentru a intra in alta. I se intampla mereu ca uitandu-se in urma, sa constate « ca toata viata i-a fost goala » Nu-si da seama de la inceput ce se intampla cu el.

Revenit la popota, dupa executia cehului : « avea impresia ca se afla pe marginea unei prapastii si nu cuteaza sa se uite in adancimea care totusi il ispiteste din ce in ce mai staruitor. » In aceeasi dimineata , condamnand pe Svoboda, nu avusese nici o tresarire. Acum e sensibil si susceptibil la orice se refera la cel executat. A avut revelatia greselii si se simte transformat sufleteste ; tocmai cand sentimentul ca e roman i se reaprinde in suflet, afla ca divizia lor va fi transferata pe frontul romanesc. E atat de zguduit, incat cere generalului sa-i permita mutarea in alta unitate ; e refuzat, se gandeste sa dezerteze, dar ranit grav, trebuie sa amane ;e trecut provizoriu la coloana de munitii unde se indragosteste de unguroaica Ilona. Si iubirea, ca act ratat, poate fi o revelatie. Plecat in concediu acasa, rupe logodna cu Marta, tot ca urmare a unei revelatii si a unei scurte crize : « Uite ce simplu si cum nu mi-a venit in minte ! », exclama el cand gaseste solutia. In cele 30 de zile de concediu, isi redescopera credinta in Dumnezeu si revoltatul Bologa devine peste noapte un iubitor de oameni. Dupa ce se va cununa cu Ilona, va fi convocat ca membru al Curtii Martiale ca sa judece pe niste romani dezertori.

O opinie clara in ceea ce-l priveste pe Bologa si-o exprima Al. Protopopescu in Romanul psihologic romanesc : « Personaj de manevra morala, Apostol Bologa intra de la inceput in trei laturi ale unei psihologii geometrice, cu precise repere sociale ». Acestea ar fi : statul- neamul- iubirea. Adevaratul subconstient al lui Bologa, conchide criticul, e un « subconstient-satelit », exterior, simbolizat de Gross, Klapka si Cervenco. Personajele au rolul de a defini ca niste voci ale eroului, pe Bologa.

Problema este pentru Bologa de a trai autentic : ceea ce se pare ca-i este interzis. In crizele lui, Bologa are de fiecare data revelatia « unui fals profund ». Se arunca atunci intr-o alta solutia de viata, care i se pare momentan adevarata, dar care se dovedeste ulterior la fel de falsa. Dupa ce, intors de pe front, rupe logodna cu Marta fiindca o surprinde vorbind ungureste (din nou se inseala asupra motivului real, care e in fond iubirea lui pentru Ilona), are brusc revelatia ca numai iubirea de Dumnezeu reprezinta o salvare : « Sufletul are nevoie de merinde vesnica, isi zise ApostolDar merindea aceasta in zadar o cauti pe afara, in lumea simturilor. Numai inima poate s-o gaseasca, fie in vreo tainita a ei, fi in vreo lume noua, mai presus de vederea ochilor si de auzul urechilor. »Redescopera pe Dumnezeu, dar imensa iubire de oameni care il cuprinde nu-l ajuta sa-si rezolve dilemele practice si sfarseste in streang.Ceea ce se petrece cu el, in ultimele pagini ale romanului, seamana cu un acces de somnambulism. Bologa nu mai traieste cu picioarele pe pamant. Se duce direct in bratele lui Varga, care-l prevenise ca-l va denunta Curtii Martiale ; refuza ajutorul lui Klapka, pare a fi manat de o pornire sinucigasa, contradictorie cu iubirea pentru Ilona. Din nou, Bologa confunda o voce din afara cu una interioara.Exista trei imperative care mistuie faptura lui interioara : sentimentul datoriei fata de stat, ideea nationala si credinta in Dumnezeu. Bologa are orgoliul individualitatii si cauta un acord cu aceste instante supraindividuale.

Personajul poate fi considerat un invins, chiar daca putem accepta ca nu el e vinovatul, ci coalitia de forte care i se opune. Bologa devine un « apostol al razboiului », in care ajunge sa vada adevaratul izvor de viata. Sensul de mantuire al mortii sale ramane neconcludent. Apostol Bologa nu este un erou, iar destinul sau este mai degraba al unui invins. Scena mortii din finalul romanului reprezinta usurarea de povara unei existente pe parcursul careia descoperirea sinelui autentic s-a dovedit mereu un ideal utopic, din ce in ce mai indepartat. Mantuirea prin moarte a lui Apostol Bologa, daca este, e o mantuire de oboseala vietii.

Camil Petrescu, « Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi »

A

«  Un barbat din asa-zisa societate buna si-a ucis nevasta necredincioasa si a fost absolvit de vina de catre judecatorii lui. []

Domnule, nevasta trebuie sa fie nevasta si casa, casa. Daca-i arde de altele, sa nu se marite. Ai copii, ai necazuri, muncesti ca un caine si ea sa-si faca de cap ? Ei, asta nu Daca eram jurat, si eu il achitam. - Capitanul Dimiu-

Cu ce drept sa ucizi o femeie care nu te mai iubeste ? N-ai decat sa te desparti. Dragostea-i frumoasa tocmai pentru ca nu poate cunoaste nici o silnicie. E preferinta sincera. Nu poti sa-mi impui sa te iubesc cu sila. - Capitanul Corabu-

Cum poti sa ai cruzimea sa siluiesti sufletul unei femei ? Dreptul la dragoste e sfant, domnule Da, daoricand unei femei trebuie sa-i fie ingaduit sa-si caute fericirea. -Capitanul Floroiu- « 

B

« O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obisnuesti greu, la inceput, sa-ti placa femeia fara care mai tarziu nu mai poti trai. Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru cs stii ca asta o face fericita, iti repeti ca nu e loial s-o jignesti, sa inseli atata incredere. Pe urma te obisnuiesti cu surasul si vocea ei, asa cum te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat iti trebuieste prezenta ei zilnica. Toate planurile de viitor ti le faci in functie de nevoile si preferintele ei. Vrei succese ca sa ai surasul ei. [] Orice iubire e ca un monodeism, voluntar la inceput, patologic pe urma. « 

« Femeia crede ca din iubire poate sa-si ia inapoi numai partea pe care a adus-o ea fara sa faca rau restului ] Cand e cu adevarat vorba de o iubire mare, daca unul dintre amanti incearca imposibilul, rezultatul e acelasi. Celalalt, barbat sau femeie, se sinucide, dar intai poate ucide. Dealtminteri asa e si frumos. Trebuie sa se stie ca si iubirea are riscurile ei. Ca acei care se iubesc au drept de viata si de moarte, unul asupra celuilalt. « 

C

«  Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala. Din cauza asta, nici nu puteam sa-mi dau examenele la vreme. Imi petreceam timpul spionandu-i prieteniile, urmarind-o era o suferinta de neinchipuit, care se hranea din propria ei substanta. Ne luasem din dragoste, saraci amandoi ] Dupa nunta noastra, care a fost intr-un anumit fel tainuita, mi-a murit un unchi considerabil bogat, a carui avere impartita in cinci parti de nepot a putut sa insemne pentru fiecare o adevarata rasturnare sociala. »

D

" Am inteles ca in sufletul ei se petreceau comparatii care nu-mi erau favorabile si ca suferea, fara sa spuna, din cauza asta. Simteam ca nici nu era singura inferioritate pe care mi-o gasea. Pare-se ca snobii, pe care ea ii admira acum, aveau un stil al lor, pe care eu nu-l aveam, vedeam cum zi de zi femeia mea se instraina, in preocuparile si admiratiile ei, de mine. [] Viata mi-a devenit curand o tortura continua. Stiam ca nu mai pot trai fara ea. Era in toate planurile mele. In toate bucuriile viitorului.

Evident, ma intreb uneori daca eu nu-mi fac singur aceasta suferinta, daca nu cumva, prin exceptie, oricine vorbeste despre dragoste n-ar trebui sa se indoieasca si sa evite sa vorbeasca in numele celorlalti

Nu, n-am fost nici o secunda gelos, desi am suferit atata din cauza iubirii. "

E

« Adevarul e ca imensitatea catastrofei imi facea sufletul palid, caci nu stiam singur daca- oricat de indarjita vointa mea- siluindu-mi simtirea, voi avea cumva puterea sa indur totul, fara sa se sfarame in mine organe, care niciodata nu se vor putea reface. Speram, de asemeni, ca inca nu s-a intamplat nimic si ca voi putea readuce acasa iubirea mea, cu simple cicatriceCrezusem ca toate bucuriile si durerile nevestei mele nu pot veni decat prin mine si din cauza asta simteam acum ca durerea cea mai insuportabila in dragoste nu e atat sa fii lipsit de voluptate, cat sa constati ca placerea pe care o dadeai si credeai ca singur poti s-o trezesti nu mai e, ca o clapa care nu suna.

Cuvantul e oricand un mijloc imperfect de comunicare. Tot ce e sens, tot ce e adevar, tot ce e continut real scapa, printre silabe si propozitiuni, ca aburul prin tevile plesnite. »

F

« Asta-i tot ce-mi rezerva viitorul ? Corpul femeii atunci cand vreau ? Ce sa fac cu el, fara celelalte bucurii ? Cand stiam ca nu e nici el perfect. La un milion de femei abia de e una intreg frumoasa. Restul au nevoie de indulgenta, de intelegere. Numai sufletul poate inlocui lipsurile. Si sufletul nevesti-mi

Simteam ca femeia aceasta era a mea in exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul lumii, peste toate devenirile, amandoi, si aveam sa pierim la fel amandoi.

Simteam din zi in zi, departe da femeia mea, ca voi muri, caci durerile ulceroase devenisera de nesuportat. Slabisem intr-un mod care ma dispera, caci facea o dovada obiectiva ca sufar din cauza femeii, si oricat as fi vrut sa ascund cu surasuri ranile orgoliului meu, nu mai puteam izbuti, din cauza asta. [] Mie mi-era o sila imensa de mine, de parca as fi avut paduchiDe aceea, intaia mea grija a fost sa se stie ca ma preocupa alta femeie

Cand o vedeam cat sufera, simteam ca in mine se cicatrizeaza rani, carora altfel le-ar fi trebuit luni si aniDragostea nu e idilica, ci are o drojdie grea de amaraciune. E vorba mai intotdeauna, de barbati care au iubit mistuitor, de femei care au iubit mai multi barbati.

R

" De 40 de ani n-a mai fost razboi, cartile de citire s-au oprit la pagina de la 77 si acum eu deschid focul. Mi se pare asta una dintre acele coincidente ciudate, mari cat un orizont.

Orgoliului meu i se pune acum, dealtfel, si o alta problema. Nu pot sa dezertez, caci, mai ales, n-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva ca aceea pe care o voi face, de la care sa lipsesc, mai exact, sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc. Ar avea fata de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabila. Ar constitui pentru mine o limitare. Imi putusem permite atatea gesturi pana acum, pentru ca aveam un motiv si o scuza: cautam o verificare si o identificare a eului meu ] Constiinta mea imi permitea aseara sa ucid, sa ma judec deasupra legilor, pentru ca nu aveam sa-mi reprosez, in sistemul meu sufletesc, nimic, dar tocmai de aceea nu-mi permite lasitatea de a evita un pericol, pe care soldatii cei multi nu-l puteau evita. Lipsit de orice talent, in lumea asta muritoare, fara sa cred in Dumnezeu, nu m-as fi putut realiza- si am icercat-o- decat in dragoste absoluta. M-am inselat o data, as mai putea inca incerca, din nou, de aceea nu vreau sa fiu scazut, de la inceput chiar, fata de femei, prin nici o lipsa in organismul sufletesc. "

S

" Ma gandesc la macelul care va fi peste 30-40 de minute. Cranii sfaramate de paturi de arma, trupuri strapunse si prabusite sub picioarele celor care vin din urma. Facle si urlete. Explozii de obuze care sa doboare randuri intregi. Stiu ca voi muri, dar ma intreb daca voi putea indura fizic rana care-mi va sfasia trupul. Si un gand staruie,plutind peste toate, ca o intrebare: pentru mine anume cum va fi? glont baioneta sau explizie de obuz? Intr-un tablou strain, in golul mintii, vad in clipa asta limpede si departe de ai mei pe nevasta-mea, amantul ei, dar n-am timp sa ma opresc, sa-l fixez, ca sa privesc. Bucuriile si minciunile lor sunt puerile fata de oamenii acestia, dintre care unii vor muri peste 10, 15 minute, altii maine, poimaine, saptamana viitoare. [] Atunci sufeream de lucruri care azi mi se par fara inteles. Diseara sau maine voi muri. Am regretul ca mor inca in stare sa mai iubesc, la 23 de ani. "

T

" As fi murit azi fara sa stiu ce e imbratisarea unui trup magnific de femeie sincera si frumoasa, daca nevasta mea nu m-ar fi iubit. [] Dar m-a iubit? Surad pentru mine singur I se cuvine sa recunosc ca nu m-a inselat decat cand am devenit bogat.

Parca nu stie ce poteci de moarte am in suflet, si tacerea mea o face sa vorbeasca incontinuu, ca un orator care nu mai poate inchea, si se avanta inutil, dupa asociatia intamplatoare a frazelor. Dealtfel, tot armanentul ei cuceritor e parca demodat si nefolositor, ca acele transee puerile din muntii granitei.

Si totusi imi trece prin minte, ca un nour de intrebare Dar daca nu e adevarat ca ma insala? daca din nou am acceptat o serie gresita de asociatii? [] Dar nu, sunt obosit si mi-e indiferent chiar daca e nevinovata.

Ce n-as fi dat alta data pantru ca sa am certitudinea ca ma insala.

Ma gandesc halucinat ca as fi putut ucide pentru femeia asta

I-am daruit nevesti-mi inca o suma ca aceea ceruta de ea la Campulung si m-am interesat sa vad cu ce formalitate ii pot darui casele de la Constanta. I-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la cartide la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul. »

Caracterizarea personajului Harap-Alb

Povestea lui Harap -Alb, considerata cel mai adesea un bildungsroman (George Munteanu) urmareste destinul unui fecior de crai printr-un lung proces al devenirii spirituale. Desi a fost asociat cu Hamlet( Valeriu Cristea), desi s-a vazut in el un " erou fermecator", si "o varietate local etnografica de Prince charmant" (Cornel Regman), sau dimpotriva, un " simplu om"( Aurel Rau) , protagonistul basmului lui Creanga ramane o figura singulara.

In incipit este descrisa reactia lui in urma umilintelor la care fusesera supusi fratii sai mai mari:

" Fiul craiului cel mai mic, facandu-se atunci ros cum ii gotca,( gaina salbatica, rosie) iese afara in gradina si incepe a plange in inima sa, lovit in adancul sufletului de apasatoarele cuvinte ale parintelui sau." Tot acum aflam ca, asemenea oricarui om, feciorul de crai este milostiv si bun, dar si iute la manie ( se cam repede la cersetoarea din gradina, sau " manios ii mai trage un frau" in cap calului rapciugos). De asemenea el poate fi neascultator, nesocoteste indemnul patern, cat si supus ( nu iese din cuvantul Spanului), atat fricos si ezitant in fata provocarilor ( Sfanta Duminica il vede "mai fricos decat o femeie", "chiar o curca plouata"), cat si viteaz si prudent ( episodul uciderii cerbului). Din aceste motive critica literara a considerat ca protagonistul se afla la granita dintre eroii umani si Feti- Frumosi.

Aceasta imagine realista este numai aparenta, caci basmul poarta in substrat planul unei structuri mitologice, in care protagonistul este un erou solar angajat intr-un scenariu initiatic, la care sunt partasi calul si Sfanta Duminica. De altfel, ei sunt cei care ne vorbesc despre menirea incercarilor la care va fi supus Harap-Alb:

" Si unii ca acestia( ca Spanul) sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte . " ii spune calul: " Cand vei ajunge si tu odata mare si tare, ii cauta sa judeci lucrurile de-a fir-a- par si vei crede celor asupriti si necajiti, pentru ca stii acum ce e necazul", ii spune Sfanta Duminica. Iata deci sensul devenirii fiului de crai : ca sa ajunga imparat, deci domn si zeu, eroul trebuie " sa prinda la minte", sa devina mai intelept, mai bun, mai curajos. Cu alte cuvinte printul e chemat sa treaca de la starea de nedefinit ( "boboc de felul sau" ) la desavarsire,( devine imparat). Este ceea ce va realiza la capatul scenariului, dupa ce s-a lasat antrenat de catre o fiinta aparent malefica, Spanul.

Protagonistul parcurge o adevarata ucenicie alaturi de Span, avand in ajutor doua forte- Sfanta Duminica si calul. Prima etapa a formarii sale este cea a coborarii in fantana. Este de fapt, o coborare ad inferos- in Infern, un botez in urma caruia fiul craiului primeste un nou nume, Harap-Alb, si o noua identitate, de sluga a Spanului (oximoronul). Conditia impusa prin juramant este cea a oricarei deveniri spirituale: " si atata vreme sa ai a ma sluji, pana cand ii muri si iar ii invie." Ea a fost, in parte, realizata deja, caci intrarea si iesirea lui din fantana echivaleaza cu o moarte si o inviere.

Evenimentele care vor urma- calatoria la Imparatul Verde, dobandirea salatilor din Gradina Ursului, a pieii cu nestemate din Padurea Cerbului, aducerea fetei Imparatului Ros, cu toate incercarile - sunt episoadele unui scenariu de initiere, in cursul caruia Harap-Alb " se prinde la minte", adica isi dobandeste fortele spirituale, da dovada de curaj. Celelalte personaje care se alatura craiului ( Regina furnicilor, Craiasa albinelor, Ochila, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila) trebuie interpretate ca " personificari ale trasaturilor morale si spirituale ale eroului " ( Andrei Oisteanu). De acestea se va sluji Harap-Alb in lupta impotriva Raului. Dar pentru ca realizarea protagonistului sa fie totala, el trebuie sa primeasca din nou botezul mortii si al invierii.

In final, Spanul, ca un sacerdot, ii zboara acestuia "capul dintr-o singura lovitura de palos", iar fata il readuce la viata., unificand elementele pana atunci divizate. Harap-Alb poate fi incoronat.

Portretul eroului reiese mai ales din faptele, vorbele si reactiile acestuia. Explicatiile celorlalte personaje cu privire la Harap-Alb sunt transcrise fie prin stilul direct:

" -Fii incredintat ca nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta cea buna te ajuta, Harap-Alb, zise Sfanta Duminica . ". Si prin cel indirect liber: fetele Imparatului Verde gasesc" ca Harap-Alb, sluga lui, are o infatisare mult mai placuta si samana a fi mult mai omenos" decat Spanul.

Cat despre narator, acesta se raporteaza de fiecare data ironic la personajul sau, chiar daca o face ironic:" fiul craiului, boboc in felul sau la trebi de aieste . ", sau numai prin formele aluziv-ironice: " -Asa este , maicuta, raspunse Harap- Alb, cufundat in ganduri si galban la fata, de parca-i luase panza de pe obraz".

Toate acestea concura la realizarea unui personaj ce depaseste, prin complexitate, tipologia stricta a basmului.

CARACTERIZARE PERSONAJ DRAMA- PIETRO GRALLA

Galeria eroilor camilpetrescieni sclavi ai absolutului, ai tiparului de idealitate, se completeaza cu Pietro Gralla, personajul principal al piesei Act venetian.

Decorul dramei se schimba, suntem in Venetia secolului al XVIII-lea, sleita de o prea lunga epoca de grandoare si maretie, ajunsa in pragul iminentei prabusiri, putreda si urat mirositoare. In aceasta republica libertina, in care domneste numai teroarea inchizitorilor si legea placerii, "proveditorul" (conducatorul ) Pietro Gralla este, cum observa Ion Vartic, "un strain", cu o descendenta de corsar si mercenar, el este chemat si angajat de Republica Patriciana ca proveditor ( functionar insarcinat cu conducerea unei flote) al flotei venetiene. El este un strain si fata de secolul "feminin", dominat de "barbatul curtenitor", de actrite si de curtezane ("divinitati frivole"). El este parca un sustinator al altei lumi, iar in aceasta apartenenta e o realitate in care se inscriu mai toti eroii lui C.Petrescu insetati de absolut.

Avand o descendenta de esenta picaresca ( din mediul interlop ) si de viziune romantica, fost corsar, rob de galera, sclav la un batran carturar din Damasc, pirat de corabie, cunoscator de carte si de mai multe limbi, conte sau, cavaler de Malta, Pietro Gralla a parasit orasul ,amintit mai apoi, fiind chemat la comanda flotei venetiene, tot mai des atacata de piratii marii.

Didascalia de inceputul actului ni-l prezinta ca pe un

" barbat ca de 40-45 de ani, inalt, nas puternic, gura mare, nervozitate barbateasca, impulsiv. Da o impresie de loialitate, de profunda si aspra bunatate, poruncitoare. Nici el, ca si Alta, nu poarta peruca epocii. Trecutul lui de fost sclav si pirat ii e acum intiparit pe fata, care pare sa fi fost angelica in adolescenta. Are un fel de sinceritate moale in voce, rapida, gandita, care incurajeaza uneori pe partener. O teribila detenta nervoasa, spontana ca o hotarare irevocabila, face din el un om in lupta coplesitor. Atunci privirea lui devine de otel. Fata lui paralizeaza prin paloarea ei insesi pe adversar. Pare mult mai mare la trup decat e, fiind proportionat si cu autoritate. Aparent foarte calm si echilibrat, dar numaidecat se ghiceste in el o fierbere interioara fara egal. Gandeste lucid si in clipele de febra. "

Epitetele caracterizante il apropie pe Pietro de imaginea etalon a lui C. Petrescu- cavaler al tiparului de idealitate-Stefan Gheorghidiu-. Pentru el "iubirea are nevoie de dorinte tari si de substanta multa, din care sa se hraneascaAre nevoie de timp, si de deplinatatea unei vieti intregi, ca sa prinda radacini puternice()" Trebuie sa arunci in flacara iubirii totul; tot ceea ce ai fost, tot ceea ce esti, tot ceea ce vei fi" Iubirea sa pentru Alta este totala. Alta este monada:" Iar deasupra lor, a tuturor celorlalte femei, esti tu, monada mea, care mi-ai descoperit iubirea" La ea se intoarce pentru a-si vindeca ranile pricinuite de contactul cu putregaiul Republicii Venetiene, pe ea " a ales-o uimit de darurile fapturii sale fara seaman, arbitrul valorilor din viata mea." Din aceasta dorinta arzatoare de a trai in absolut se naste si dispretul lui fata de Cellino.

Critica literara a remarcat, cu un mascat repros, misoginismul autorului, care in drama Act venetian atinge unul din momentele de varf. Gralla, ranit grav de pumnalul manuit de Alta, are fata de aceasta o atitudine dispretuitoare, pana la completa negare a ei ca existenta:

"Daca e vorba despre femeia care mi-a fost nevasta, pe care am iubit-o, e de prisos Aceea e moarta de mult. E mai moarta decat daca nu s-ar fi nascut vreodata"

Lui Cellino ii replica: "Nu e decat un cadavru. "

Pietro ramane slujitorul credincios al ideii de femeie- monada, cu care sa se izoleze "la inaltime"."Nu, femeia aceea era gandita fara slabiciuniCel putin aceea pe care am iubit-o eu era fara slabiciuni"

In inflexibilitatea lui, eroul nu admite decat o dragoste desavarsita. De aceea, in finalul piesei, va parasi Venetia pentru "aerul tare al marii", pentru "arsura soarelui de Malta."

"Dimpotrivape marea cea mai infuriata eu ma simt linistit si sigur pe mine Privesc totul in fata A trebuit sa viu aici, intre oameni.ca sa-mi cunosc marginirea si sa ma recunosc atat de slab ca sa recurg la mijloacele dezgustatoare ale lasitatii"

El sufera drama investitiei de incredere:

"Am crezut in tineNu m-ai inselat, ci m-am inselatsi asta rupe totul in mine azi"

Aceasta e drama eroului ( ca in cazul lui Gheorghidiu ) care a sustinut mereu ca trebuie sa creada in ceva. Faptul ca ii solicita lui Cellino lectii de cunoastere a sufletului feminin e un artificiu al dramaturgului, care incearca sa implineasca imaginea unui erou capabil sa primeasca lovitura aducatoare de moarte cu "un zambet de dispret nemarginit."