Neomodernismul poetic romanesc

Neomodernismul poetic romanesc

Literatura postbelica poate fi considerata sub raportul a trei etape majore:

I.       Realismul socialist (Proletcultismul) - 1948-1964

II.     Neomodernismul - 1960-1980

III.   Postmodernismul - din 1980 si pana in prezent

În anii care au urmat instaurarii regimului comunist in spatiul romanesc, literatura, ca toate celelalte forme ale culturii, a intrat in serviciul partidului. Multi scriitori au facut compromisuri, subordonandu-si creatiile ideologiei promovate de noul regim. Oglindind realitatea imediata, slavind regimul, partidul si conducatorul, aceasta literatura se abate de la fagasul esteticului, echivaland cu nonvaloarea.

La inceputul anilor '60 are loc un relativ dezghet ideologic, scriitorii si literatura bucurandu-se de o anumita decorsetare din cadrul rigid proletcultist. Cel dintai ce readuce lirismul la menirea sa initiala, eliberandu-l de orice presiune ideologica, este Nicolae Labis. Scriitor ce anunta un real talent, Nicolae Labis moare la numai 21 de ani, capodopera sa fiind considerata Moartea caprioarei.

Odata cu activitatea literara a lui N. Labis, este inaugurata o noua etapa in literatura autohtona, ce poarta denumirea conventionala de neomodernism. Aceasta orientare literara inglobeaza doua mari generatii de scriitori: Generatia '60 si Generatia '70.

Generatia '60 ii urmeaza aceleia care a fost supranumita generatia pierduta sau poetii momentului spiritual 45-46 (Eugen Simion), cuprinzandu-i pe poetii grupati in jurul revistei Albatros si pe cei alcatuind Cercul literar de la Sibiu.

Trasatura esentiala a poeticii saizeciste o constituie revenirea la modelele poetice interbelice. Se vorbeste despre un al doilea modernism. Poetii Generatiei '60 - Ileana Malancioiu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, A. E. Baconski si genialii Marin Sorescu si Nichita Stanescu - recupereaza matricea stilistica interbelica, asimiland creator marile modele reprezentate de Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Tudor Arghezi, dar si Mihai Eminescu. Se revine astfel la un lirism caracterizat prin valoare artistica, fiind redescoperite acele teme literare general valabile (iubirea, moartea, timpul, angoasele eului poetic etc), dar si limbajul ambiguu, metaforele subtile, imaginile insolite, subiectivitatea, senzorialitatea, afectivitatea si expresivitatea textului poetic.

Cel care poseda inraurirea cea mai semnificativa asupra poetilor saizecisti este Lucian Blaga. Neoexpresionisti se dovedesc a fi Ioan Alexandru, Ileana Malancioiu, ce cultiva un lirism metafizic blagian. Postblagian rebel (Marin Mincu) este si Gheorghe Pitut, al carui discurs se orienteaza in directia intoarcerii la origini.

Un alt model recuperat de saizecisti este Ion Barbu. Lirism ermetic de sorginte barbiana intalnim la Cezar Baltag, cel mai intelectual poet al anilor '60, traducator si discipol al lui Mircea Eliade. Poezia sa se caracterizeaza prin concizie si rigoare, aceasta din urma functionand inclusiv la nivel prozodic.

Asadar, poetii Generatiei '60 sunt intr-un fel tributari modelelor interbelice, reinviind traditia eliberata termporar de sub presiunea ideologica. Acestia revin la tematica poetica fundamentala, scriind o poezie accentuat confesiva si cultivand reflectia asupra limbajului, precum si o atitudine ludica si parodica.

Generatia '70 continua opera saizecista, incepand un proces de rezistenta la comandamentele oficiale, in conditiile in care, incepand cu anul 1971, libertatea de creatie a fost din nou restransa, artistii fiind obligati sa se conformeze obiectivelor propagandei partidului. Poetii acestei generatii - Loenid Dimov, Mircea Dinescu, Emil Brumaru, Mircea Ivanescu realizeaza racordul efectiv cu literatura dinainte de razboi, dupa ce ea fusese descoperita de saizecisti. Anticipand orientarea postmodernista, saptezecistii reactualizeaza ludicul, parodicul, umoristicul, intr-o poezie demitizanta a cotidianului.

Nichita Stanescu

~ universul poetic ~

din Scriitori romani de azi, vol. III, de Eugen Simion

Nichita Stanescu ii reactualizeaza pe Ion Barbu si pe Mihai Eminescu in latura lui serafica, vizionarista. Poemul juvenil O calatorie in zori, dedicat lui M. Eminescu, prefigureaza un program liric: o poetica a visarii, vizionarism indraznet, inventivitate verbala.

Volumul de debut, Sensul iubirii (1960), este apreciat de critica, ce-l plaseaza pe Nichita Stanescu langa tanarul Labis, punctul de sus in ierarhia literaturii tinere. În poeziile acestui volum sunt introduse figurile adolescentei. Tema intima a versurilor este iesirea din somn: somnul unei varste nearticulate, nasterea unui sentiment inaugural, trezirea la o noua ordine, muzicala, a lucrurilor. Motivul rasaritului si al luminii impun o poetica a transparentei si a matinalului.

Volumul urmator, O viziune a sentimentelor, aduce cu sine un lirism mai pur. Erosul nu este pur, ci un prilej de a comunica tulburile intamplari ale fiintei. Poeziile emana frenezie solara si vitalitate a diafanului, facand elogiul starii de a fi. Exista o sugestie de plutire, sentimentul imponderabilitatii; o poetica a zborului, asociata cu una a diafanului.

În volumul Dreptul la timp, vizionarismul se intelectualizeaza si se abstractizeaza, existand o anumita perceptie dilatata a timpului.

11 Elegii este considerata cartea sa cea mai buna, autorul insusi sugerand aceasta ierarhie. Poetul da o viziune coerent demonstrativa despre filosofia sa lirica, facand efortul intelectual de a defini liric un numar de categorii ce intra in sfera poeziei. Se inregistreaza oroarea de vid, vointa de solidarizare cu lucrurile. Tema fundamentala a volumului o reprezinta suferinta de diviziune, tanjirea la unitate, inlantuirea, intrepatrunderea inextricabila a formleor. Poetul inventeaza notiuni noi: necuvintele, asa cum inventase nepipaitul, neauzitul, prototipe negative ale absentei.

Volumul Oul si sfera sta sub zodia cercului, a rotundului, ca expresie a voinței de perfecțiune.

În volumul Laus Ptolemaei se remarca o curiozitate pentru simbolurile matematice, precum și teroarea de universurile lichefiate - apa da o senzație de limitare. Exista placerea de a se copilari in poezie cu grație, de a inventa cuvinte cu sonoritați stranii.

Odata cu volumul Necuvintele se afirma o criza de identitate. Poetul modern a pierdut sensul existenței și, implicit, sentimentul personalitații, al identitații lui. Tema romantica a dublului ia forma luptei sinelui cu sine. Dublul razvratit, contestatar, anarhic este invins de eul impacat cu sine, conformist, rațional. A doua tema a volumului este aceea a luarii in stapanire a universului din afara, dupa eșecul de a pune ordine in universul dinauntru. Obiectele sunt abordate cu privirea, instrumentul acestui demers fiind ochiul. Strapunse de privire, obiectele devin translucide, abstracte, iși pierd corporalitatea. Este preferata absența culorii (fațarnicie a luminii), caci cromatica impiedica privirea sa strabata obiectul și sa-l aduca la condiția transparenței.

În dulcele stil clasic este volumul ce impune un Nichita Stanescu mai tandru, mai sentimental, ce afișeaza o mare suferința erotica.

Cu o ușoara nostalgie - Nichita Stanescu

"Cu cat se-nsera peste arborii rari,

cu atat incepeau sa lumineze mai tare

inimile noastre de hoinari,

cautatorii pietrei filozofale.

Totul trebuia sa se transforme in aur,

absolut totul:

cuvintele tale, privirile tale, aerul

prin care pluteam, sau treceam de-a-notul.

Clipele erau mari ca niște lacuri

de campie,

și noi nu mai conteneam traversandu-le.

Ora iși punea o coroana de nori, liliachie.

Ți-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gandule?"

   

Textul poetic Cu o ușoara nostalgie aparține celui de-al doilea volum nichitastanescian, O viziune a sentimentelor (1964), in care specificul etapei de tinerețe a creației poetului iși face simțita prezența prin starea de fericire perpetua, de consonanța a eului poetic cu sine și cu lumea, timpul nefiind inca perceput dureros. În acest volum se face elogiul starii de a fi, iar subiectul liric traiește acum sub regimul plenar al lui sunt. Iubirea inceteaza a mai fi ceva abstract, devenind o certitudine,     iar majoritatea poemelor au tematica erotica, volumul fiind considerat de critica literara drept romanul unei idile.

Poezia sus-citata constituie o rememorare subiectiva a unei etape de mari elanuri. Monologul adresat al eului matur constituie calea de evocare a varstei de aur reprezentate de tinerețe. Recuperarea afectiva a paradisului pierdut provoaca o stare de ușoara nostalgie, epitetul antepus ușoara sugerand vagul starii de melancolie generate de trecerea implacabila a timpului, care inca nu a pus stapanire definitiv pe eul liric.

Textul poetic este alcatuit din trei unitați strofice - doua catrene și o cvinarie - iar la nivel prozodic se remarca valorificarea versului liber, ca expresie a eliberarii ideii poetice din constrangerile rigide ale poeziei clasice, tradiționale. Rima poeziei este preponderent interioara (cuvintele rimeaza in interiorul versurilor), masura variaza, fiind intalnite de la versuri scurte, de 4 silabe, pana la cele ample, de 14 silabe. Ritmul variaza, de asemenea, in funcție de starile poetice declanșate de rememorarea starii de odinioara.

Se observa valorificarea a doua timpuri verbale, imperfectul (predominant) și prezentul (in ultimul vers), ce impun structurarea textului liric pe toua planuri temporale: trecutul subiectiv rememorat și prezentul nostalgic al rememorarii.

Fiind o poezie lirica, Cu o ușoara nostalgie impune prezența unui actant liric, a eului poetic prin excelența subiectiv, care exprima, intr-o maniera afectiva, prin intermediul monologului adresat, impresiile personale asupra starilor experimentate in trecut. Subiectivitatea este marcata textual prin verbele, pronumele și adjectivele prnonominale de persoana I și a II-a: noastre, tale, noi, tu, pluteam, treceam.

În incipitul poeziei sunt utilizate corelativele cu cat.cu atat, pentru a pune in evidența simultaneitate a doua fenomene sugerate de alternanța intuneric-lumina, unul in planul obiectiv, al naturii, altul in planul subiectiv-uman. Momentul misterios al inserarii, ca fenomen exterior, se produce treptat, pe masura ce in planul interior are loc iluminarea. Piatra filozofala, simbol al regenerarii permanente, conține in aceasta poezie și o sugstie a idealului, a dorinței nestavilite de cunoaștere. Adolescența și tinerețea evocate devin astfel etape din existența umana caracterizate prin mari elanuri și aspirații.

Repetiția totulabsolut totul din strofa secunda generalizeaza starea de beatitudine specifica varstei tinere, in care toate formele de manifestare a universului inconjurator capata aparența metalului prețios, ce devine simbol al frumuseții vieții din aceasta etapa existențiala. Substantivele care alcatuiesc enumerația din versul cuvintele tale, privirile tale, aerul au ca trasatura comuna imaterialitatea, condiție a starii de zbor, de antigravitație. Aceasta inșiruire de metafore-simbol justifica observația criticului Eugen Simion, care vede in poeziile acestui volum o poetica a zborului asociata cu o poetica a diafanului, in care tinerii indragostiți scapa de sub controlul legii gravitației, sunt niște pietoni ai aerului.

De altfel, se constata ca in poezie predomina imaginile artistice vizuale, data fiind predilecția poetului fața de luarea in stapanire a universului cu ajutorul privirii și prin intermediul ochiului.

Strofa ultima sta sub semnul timpului, fiind prezenți termeni ce aparțin acestui camp lexico-semantic: clipele, ora. Comparația clipelor cu niște lacuri sugereaza aspirația catre nemurirea clipei prezente, dorința de permanentizare a starii de grație generate de iubire. Ora este materializata și antropomorfizata, prin atașarea coroanei de nori, liliachie.

Versul final, cheie de bolta a intregului text, sugereaza rememorarea nostalgica, amintirea starii de a fi a unei varste anterioare, de-atunci. În același timp, interogația retorica din ultimul vers imprima discursului poetic ambiguitate, caracteristica a limbajului poetic ce consta in capacitatea unui cuvant, a unei sintagme de a avea mai multe sensuri posibile in același context. Daca strofele anterioare justifica interpretarea pronumelui personal noi drept expresie a unei categorii de varsta (tinerii, adolescenții) - hoinari, cautatorii pietrei filozofale - sau a perechii de indragostiți - cuvintele tale, privirile tale -, versul final, prin pronumele personal tu intercalat celor doua vocative, suflete, gandule, permite o a treia interpretare, și anume aceea a dedublarii eului, a scindarii in ego și alter ego, ce face posibila comunicarea cu sinele. Astfel, cuvintele poetice tu, noi dobandesc in context sensuri multiple, intreținand misterul poetic și invitandu-l pe cititor sa devina participant activ la inchegarea operei.

Datorita adresarii directe    - tu, ți-aduci aminte - , monologului adresat ca mod de expunere, dar și titlului, ca element de paratextualitate ce amintește de formula de incheiere specifica stilului epistolar, aceasta poezie poate fi considerata o scrisoare catre sinele de-atunci.

Cu privire la albiguitatea generata de multitudinea de sensuri pe care le dobandesc cuvintele poetice stanesciene, Marin Mincu afirma: Poetica lui Nichita Stanescu exploreaza materia lingvistica sub toate aspectele pe care aceasta le implica in actualizarea discursiva, numai pentru a exprima cat mai original sentimentul de a fi [ . ] A comunica prin <<necuvinte >> presupune a comunica direct sentimente, caci <<cuvantul atrage realul>>, modificandu-l.