Personajul principal dintr-un roman apartinand prozei realiste, obiective ION de Liviu Rebreanu

Personajul principal dintr-un roman apartinand prozei realiste, obiective ION de Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu, prozator interbelic, este unul dintre scriitorii care dezvaluie in romanele sale resorturile interioare ale creatiei. Acesta marturiseste ca literatura inseamna pentru el creatie de viata si de oameni.

Publicat in 1920, romanul ION evidentiaza spatiul ardelenesc de la inceputul secolului al XX-lea, in mod realist. Aceasta perspectiva realista presupune o intelegere a literaturii ca mimesis, in care autorul isi propune sa reflecte lumea ca intr-o oglinda, in toata complexitatea ei, creand in acelasi timp iluzia unei lumi adevarate. Actiunea romanului se desfasoara pe mai multe planuri, cu conflicte multiple si un numar mare de personaje. Un fir epic prezinta viata taranilor din Pripas si il are ca protagonist pe Ion, iar celalalt infatiseaza intelectualitatea satului, avand ca protagonist pe titu Herdelea. Personajele sunt construite, de asemenea, in spirit realist, sustinand firul epic al romanului.

Ion este un personajul eponim (numele sau da numele romanului), realizat prin tehnica basoreliefului.  El domina intreaga lume care graviteaza in jurul sau (Ana, Vasile Baciu, Florica, George) si care contribuie la evidentierea trasaturilor lui, a caracterului complex, cu insusiri contradictorii: viclenie si ingenuitate, brutalitate si delicatete.

Initial el este caracterizat in mod direct de catre narator, beneficiind de un portret marcat de calitati: iute si harnic ca ma-sa; munca ii era draga oricat ar fi fost de aspra. Elementul fundamental al conflictului, pamantul, ii subordoneaza toate trasaturile: Pamantul ii era drag ca ochii din cap, iar lipsa acestuia apare ca o nedreptate, ceea ce justifica dorinta patimasa de a-l avea: Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant mult, mult

Celelalte personaje ale romanului ii evidentiaza caracterul, cu lumini si umbre, in functie de conflictele in care sunt implicati cu totii. Este vorba despre un pluriperspectivism asupra personajului. Astfel, invatatorul Herdelea il aprecia ca unul dintre cei mai iubiti elevi, iar doamna Herdelea il considera un baiat cumsecade, muncitor, harnic, saritor, istet. Optica lor se va schimba insa pe parcursul actiunii, cand Ion va trece in conflictul dintre invatator si preotul satului, de partea celui din urma. Maria Herdelea il va numi atunci becisnic, fara pereche in blastamatii. Preotul Belciug il numeste stricat s-un bataus, s-un om de nimic, un obraznic ce trebuie sa primesca o lectie, dar dupa ce Ion lasa pamanturile bisericii il vede mandru crestin. Pentru Vasile Baciu este hotul, sarantocul si talharul, in timp ce pentru Ana el este Ionica, norocul meu. Judecatorul il califica drept caine ticalos si spaima satului. Pana si mama sa il crede proclet si salhui. Se contureaza astfel portretul unui barbat dur, violent, egoist, furios pe toata lumea si pe sine, fiindca nu are pamant.

Autocaracterizarea evidentiaza framantarile sufletesti, prin monologul interior: Ma molesesc ca o baba naroada!. isi spune el. Definitoriu pentru personajul principal este conflictul interior intre glasul pamantului si glasul iubirii: desi o iubeste pe Florica, fata frumoasa , dar saraca, dorinta de posesie a pamantului il determina sa o aleaga pe Ana cea "uratica", dar bogata. Aceata pendulare a personajului intre cele doua coordonate ale existentei sale genereaza si conflictele exterioare ale romanului: cu Vasile Baciu pentru obtinerea pamantului si cu George Bulbuc pentru Ana, si ulterior pentru Florica. Intr-o incercare dramatica de a se lamuri in legatura cu ceea ce doreste si simte, Ion oscileaza intre a se considera prost, in anumite situatii, si destept, capabil sa se descurce, in altele. As fi o natafleata sa dau cu piciorul norocului, isi spune el, acuzandu-se pentru un moment de slabiciune fata de frumusetea Floricai, cand era gata sa renunte la Ana.

Cele mai multe trasaturi reies insa din caracterizarea indirecta, din faptele, comportamentul, gesturile si atitudinea personajului, din relatiile cu celelalte personaje si din mediul in care traieste. Astfel, Ion este impulsiv, chiar violent, ceea ce atrage respectul, teama celorlalti flacai ai satului si a lautarilor care canta la comanda lui si il insotesc la carciuma dupa hora, desi George este cel care ii plateste.

Sarac fiind, umilit si batjocorit de cei bogati, realizand ca nu poate scapa de saracie si nici bani nu are sa cumpere pamant cum fac altii, Ion isi fixeaza ca tel al existentei sale obtinerea pamantului si singurul glas pe care il aude este cel al ogorului : Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l , spune naratorul.

Viclenia sa este evidenta in relatia cu Ana, pe care o seduce, ii speculeaza sentimentele, cucerind-o si lasand-o sa creada ca, de fapt, ea l-a cucerit. Inteligenta dura, egoismul, cruzimea ii subordoneaza toate actiunile: bataia cu George, comportamentul agresiv fata de Ana si fata de Simion Lungu. Cand relatia cu sotia sa se dovedeste dezastruoasa, Ion, tradand o nepasare cumplita dar si o ura pe masura (Da'omoara-te dracului, ca poate asa am sa scap de tine, ii spune Anei), revine la Florica, fara sa se gandeasca la raul pe care i-l face ei si lui George. El reprezinta, asa cum spunea criticul Eugen Lovinescu, "expresia instinctului de stapanire a pamantului", avand ca trasaturi definitorii "inteligenta ascutita", "viclenia procedurala" si "vointa imensa".

Este naiv, in relatia cu Vasile Baciu, crezand ca nunta ii va aduce si pamantul, fara a incheia o intelegere legala. De fapt, destinul personajului principal nu este marcat atat de conflictele exterioare, cat mai ales de conflictul interior, generat de relatia sa cu pamantul. Personajul are o dorinta obsesiva de a stapani acest pamant, iar elocventa in acest sens este scena sarutarii lui: Il cuprinse o pofta salbateca sa imbratiseze huma, s-o crampoteasca in sarutari! Acest gest depaseste limitele unei reactii obisnuite, sugerand patima exagerata pentru pamant, precum si legatura indestructibila cu acesta. Personajul traieste o tripla voluptate: a simturilor, a puterii, a trupului, iar acest moment alegoric exprima reducerea lui la esenta. Din aceasta perspectiva, deznodamantul este previzibil: Ion va muri ucis cu ajutorul unei unelte a pamantului, sapa, iar George, care-l loveste nu este decat un instrument al destinului. Ion este pedepsit sa moara ca un caine pentru ca a pacatuit prin orgoliul exacerbat care a pus stapanire pe gandurile si faptele sale. Vina sa este tragica si viata lui un esec.

Perspectica narativa este auctoriala, a naratorului omniscient si omniprezent, care relateaza la persoana a treia, prin focalizare zero, dand cititorului impresia ca stapaneste naratiunea.

Prin urmare, Liviu Rebreanu construieste un personaj complex, realist, cu un caracter bine individualizat si care ramane un model pentru proza de acest tip din literatura noastra.