Robert Alexander Schumann

(Zwickau, 1810 - Endenich, langa Dusseldorf, 1856)

Schumann a evoluat intr-un mediu luminat si sensibil fata de arta (tatal lui era un librar erudit, iar mama o excelenta pianista). La varsta de 9 ani a avut prilejul sa-l auda cantand pe pianistul Moscheles, care i-a facut o impresie uluitoare. Acesta a fost momentul cand s-a gandit pentru prima oara sa devina muzician, visand la un viitor de pianist. Schumann a organizat o mica orchestra de liceeni pe care o conducea chiar el. Aceasta orchestra, alaturi de un cor, au executat psalmul pe care Schumann l-a compus la varsta de 12 ani, Psalm CL.

Dispozitiile sale muzicale si cele literare s-au manifestat aproape simultan. Pe taram literar era bogat inzestrat, acest dar devenindu-i cea mai puternica arma in activitatea sa critica-muzicala. In 1826, Schumann descopera romanele lui Jean-Paul Richter, fiind pasionat de acesta.

Dupa moartea tatalui, mama sa il obliga sa studieze dreptul la Leipzig. Aici, Agnes Carus, sotia unui prieten doctor, i-l prezinta pe Schumann lui Friedrich Wieck, un muzician pedagog de mare autoritate. Acesta a convins-o pe mama lui Schumann de capacitatile muzicale ale fiului sau, angajandu-se sa faca din el un pianist stralucit.

Pana atunci, ezitand intre poezie, literatura si muzica, Scumann se consacra in intregime muzicii: fuga si contrapunct cu Dorm, pian cu Wieck, orchestratie cu Muller. Deja autor al catorva valsuri, cvartete si concerte pentru pian, cunoscut publicului din Heidelberg prin Variatiunile Abegg, a scris Papillons op.2, dupa Jean-Paul Richter.

Pentru a-si perfectiona tehnica pianistica, s-a lansat intr-o experienta nebuneasca, in cadrul careia trebuia sa-si imobilizeze inelarul drept, pentru a-si dezvolta celelalte degete; intr-un final ajunge la anchiloza, apoi chiar l-a paralizia mainii. Innebunit, vazandu-si cariera de virtuoz redusa la zero, singurul domeniu avntajat in acele conditii a fost compozitia.

La sfarsitul iernii 1833-1834, la Leipzig, se va lansa in activitatea creatoare si in redactarea Neue Zeitschrift fur Musik, prin intermediul careia, la inceput impreuna cu cativa prieteni, dar cel mai frecvent singur, a inceput asaltul "davidienilor" (Davidsbundler), impotriva "filistinilor" artei - Cramer, Czerny, Thalberg, Ruckaber, Meyerbeer, denuntati ca fiind pedanti, conservatori, adevarati gropari ai marii si adevaratei muzici, incarnate de Mozart, Haydn, Beethoven. Aceasta publicatie are o importanta capitala, prin ea Schumann devine criticul epocii sale. In revista pot fi recunoscuti sub diferite pseudonime, prietenii lui redactori, el insusi acuzandu-se sub dublul nume Eusebius (visator si melancolic) si Florestan (impetuos si pasionat). In acelasi timp se indragosteste de Henriette Voigt, apoi de Ernestine von Frincken, in relatia cu aceasta din urma ajungand pana la o logodna efemera careia ii datoram Carnavalul op.9 si Studiile simfonice op. 13.

In aprilie 1835, isi da seama ca singura si adevarata lui dragoste este Clara Wieck, fiica profesorului Friedrick Wieck. Rupe atunci logodna cu Ernestine si scrie pentru Clara sonatele op.11, 14 si 22, toate debordand de pasiune.

In 1836, mama compozitorului moare si astfel Wieck paraseste Revista muzicala si interzice orice legatura intre fiica lui si Robert. Aceasta noua lovitura pentru Schumann il va influenta puternic, refugiindu-se astfel in compozitie: Fantezia op.17, una dintre capodoperele literaturii pianistice, Fantasiestucke, Noveletele, Scene de copii, Kreisleriana sunt pagini in care transpune dragostea lui pentru Clara si in care evidentiaza profunzimea sentimentului lui poetic si romantic.

Copozitorul pleaca la Viena, unde compune Arabesca, Blumenstcke, marea Humoresca terminata la 11 martie 1839, Nachtstucke op.23 si Carnavalul din Viena op.26.

In anul 1840, Schumann se va casatori cu Clara. Presimtind aceasta rezolvare fericita, Schumann compune exaltat. Anul 1840 este intr-adevar anul liedurilor (136 dintr-un total de 246), printre care Dragoste si viata de femeie, Dragoste de poet, Liederkreis, Cei doi grenadieri, Myrten, Romante si balade op.45, 49 si 53, ca si o prima culegere de Lieder und Gesange.

Ducand o viata modesta la Leipzig, scriind in comun cu Clara emotionantul lor Jurnal la doua voci, Scumann se dedica activitatii creatoare. In 1841, anul simfonic, an in care se va naste si primul lor copil, Scumann compune Simfonia I, Uvertura, schertzo si final, Fantezia pentru pian si orchestra, Simfonia a IV-a, care reflecta atat linistea, cat si pasiunea muzicianului.

In 1842, cea care se afla in primul plan este muzica de camera, cu cele trei cvartete op.41, admirabilul Cvintet in mi bemol si Cvartetul cu pian. In 1843, an marcat de nasterea Elisei, compune Paradisul si Peri, dar in fata dificultatilor financiare se hotaraste sa realizeze un turneu de concerte in Rusia, in care Clara triumfa interpretand uneori unele din creatiile lui.

In toamna anului 1844, pleaca din Leipzig, pentru a se stabili la Dresda. Schumann a incercat sa recreeze aici o viata muzicala (Patru fugi op.72, Fugi pe numele lui Bach), a incercat sa se imprieteneasca cu Richter, Reinich sau Wagner, dar in zadar. Compozitia ramane inca o data singurul sau refugiu (Simfonia a II-a). Vrea sa se impuna apoi, ca toti romanticii, prin intermediul operei. Scrie astfel Genoveva, lucrare a carei redactare este constant intarziata de multiplele griji familiale (o fiica si trei fii, dintre care unul va muri imediat), restabilit, compune numeroase lieduri a cappella pentru Liedertafel locale, a caror conducere o ia.

In 1848, va compune noi lucrari pentru pian: Viziuni din Orient la patru maini, Album pentru tineret si Manfred. Anul 1849 va fi un an bogat in lieduri pentru voce solo, duete, coruri, lucrari pentru pian, mai ales opusurile 78 si 85, Recviemul pentru Mignon, mai multe Scene din Faust. La 25 mai 1850, teatrul din Leipzig monteaza Genoveva. Succesul aproximativ care a fost rezervat lucrarii l-a dus la disperare pe Schumann care, plictisit de Dresda, se hotaraste sa se stabileasca la Dusseldorf. Aceasta schimbare ii inspira Recviemul op. 90, cele Sase lieduri de Lenau, Concertul pentru violoncel, Simfonia a III-a "Renana".

Incepand din aceasta epoca, Scuhmann pare a fi constient de putinul timp care i-a mai ramas pentru a crea. Astfel ca, in 1851 va compune uverturile pentru Logodnica din Messina, Iulius Cezar, Hermann si Dorothea; pentru pian, Scenele de bal, Phantasiestucke, op.111, lieduri pe textele Elisabethei Kuhlmann sau ale lui Morike; muzica de camera Trio nr.3 op.110; doua Sonate pentru pian si vioara.

Anul 1852, in profida repausului impus de Clara, va consemna aparitia lucrarilor Pelerinajul trandafirului, Misa, Recviemul op.148. dar din ce in ce mai mult, Schumann are suferinte extrem de neplacute, realizand trista epuizare a puterilor sale.

In 1853, o scurta revenire a increderii in sine va sta la originea Concertului, apoi a Fanteziei pentru vioara si orchestra. Va mai scrie cateva piese (opus 134, Povesti cu zane, pentru clarinet, viola si pian); apoi, pentru ultima data, se indreapta catre pian: Cantecele zorilor op. 133.

La 13 februarie 1845, delirul incepe sa-l hartuiasca. Vrea apoi sa se duca singur la azilul de la Endenich, dar se arunca in Rin. Acest act de nebunie nu se va sfarsi, deoarece este salvat de marinari si dus apoi la azil. Acolo va muri in data de 29 iulie 1856. Clara a luat viata in piept cu mult curaj, ramasa singura cu 7 copii, va evolua in nenumarate concerte pana in 1896, la moartea ei, pentru a impune definitiv lumii intregi creatia sotului ei.

In persoana lui Schumann, romantismul atinge apogeul infloririi. La el se regasesc toate trasaturile specifice romantismului. Era introspectiv, idealist, aliat spiritual al literaturii contemporane, inovator, critic, propagator al noului si in acelasi timp un mare compozitor.

Mai mult ca oricare alt compozitor, Schumann a preconizat o intreaga estetica ce a condus spre expresionism. Muzica trebuie sa reflecte o stare interioara. In conceptia lui, o declaratie scurta poate avea aceeasi valoare cu un discurs lung, poate chiar mai mare. Schumann, ca si Chopin, a demonstrat ca ideea pura isi putea impune propriile forme si ca o forma mica, dar perfecta, capabila sa dezvolte o singura idee, poate fi propria sa justificare estetica.

Starea sufleteasca, culoarea, sugestia, aluzia, erau pentru Schumann mult mai importante decat niste fugi, rondouri sau sonate scrise corect. Muzica lui are o subiectivitate pronuntata, o reflectare pura a personalitatii.

Muzica lui parea stranie, fara forma, arhaica, rupta parca din vid. Era o muzica strans legata de poezie, pictura si estetica romantica. Putini dintre marii compozitori au fost repudiati atat de categoric in timpul vietii si inca si mai putini au figurat atat de rar in repertorii. Wagner, de exemplu, desi avea numerosi adversari, era cantat mereu, iar lucrarile lui se bucurau de recunoastere in intreaga Europa. Wagner stia sa-si faca reclama, Schumann lupta pentru muzica noua. Nimeni nu avea o parere prea buna despre muzica lui Schumann. La Paris, Chopin facea haz de ea. Mendelssohn, care era cea mai mare autoritate muzicala din Germania si care il simpatiza pa Schumann ca persoana, nu gasea aproape nimic laudabil in muzica lui, dar mai tarziu, cand Schumann a inceput sa compuna simfonii, Mendelssohn a fost acela care le-a prezentat marelui public. Chiar si Liszt, marele Liszt, incercase sa cante in public niste piese de Schumann, dar efortul lui se dovedise zadarnic.

La nici un alt compozitor nu mai intalnim o incercare asemanatoare de a face sa fuzioneze sunetul cu ideea literara. Sciitorul lui preferat era Jean-Paul, iar acest mare romantic si vizionar facea deseori observatii pe tema muzicii, observatii pe care tanarul Schumann le devora: "numai muzica poate sa deschida ultima poarta spre infinit" .

Schumann sovaia intre muzica si literatura. Mama lui avea alte planuri, trimitandu-l la Leipzig sa studieze dreptul. Aici Schumann mergea la concertele de la Gewandhaus, la concertele de muzica religioasa de la biserica Sf. Thomas (vechea biserica a lui Bach), sau la reprezentatiile societatii corale locale Euterpe, ori se scula devreme si plin de elan, studia la pian opt sau noua ore pe zi, fumand intre timp nenumarate trabuce. Seara isi chema prietenii si canta pentru ei; sau citea din Goethe, Shakespeare, Byron si fireste Jean-Paul, invatand pe de rost pagini intregi din operele lor.

Schumann a predat la Conseravatorul din Leipzig, a dirijat din cand in cand propria muzica, a facut din casa lui unul din centrele de propagare a muzicii noi din Europa.

In 1833 a hotarat sa-si infiinteze propria revista muzicala, iar in 1834 a aparut primul numar din Neue Zeitschrift fur Musik. Revista reflecta spiritul romantic al lui Schumann. Cand se hotarase impreuna cu prietenii lui sa o editeze, isi propuse sa infiinteze un forum unde sa fie promovata exclusiv muzica buna. Primii ani ai deceniului al patrulea au fost dominati de o literatura muzicala comerciala, de calitate inferioara si compozitorii la moda erau niste viitoare nume, trecute numai in notele de subsol ale cartilor de istorie a muzicii, cum ar fi Henri Herz, Franz Hunten, care produceau cu sarguinta muzici zornaitoare pentru saloanele Europei. Scopurile revistei in anul 1834 vizau: Rossini domnea pe scena " iar la pian nu se aude nimic altceva decat Herz si Hunten; si n-au trecut totusi decat cativa ani de la disparitia lui Beethoven, Schubert si Weber. Si intr-o zi ne-a venit ideea: Sa nu mai privim cu bratele incrucisate, ci sa dam o mana de ajutor progresului. Sa readucem poezia artei la locul de onoare printre oameni! " .

In paginile propriei publicatii, Schumann putea sa dea frau liber imaginatiei sale impregnate de romantism. A inventat o societate numita Davidsbund, Asociatia David, si a dat pseudonime literare tuturor membrilor care doreau sa discute despre muzica si sa scrie recenzii sau cronici. Schumann avea doua pseudonime: Floresta, care reflecta latura exuberanta a personalitatii sale si Eusebius, pe cea reflexiva. Mai erau acolo Maestrul Raro, Chiara, Jonathan etc., personaje care existau si in realitate. Chiara era Clara; Maestrul Raro - Friedrich Wieck; Jonathan - Ludwig Schunke. Toti membrii asociatiei trebuiau sa-i combata pe filistini, burghezii lipsiti de imaginatie sau sarlatanii muzicali care invadasera lumea muzicii sanatoase si valoroase.

In calitate de critic, Schumann era bun cunoscator. Nu avea stralucirea si stilul lui Berlioz, dar nu a existat niciodata un critic mai generos ca el. Era gata sa elogieze un compozitor daca detecta un semn de talent. Schumann a fost cenzurat pentru laudele aduse unor compozitori care sunt considerati astazi de mana a doua. Dar oameni ca Niels Gade (1817-1890), Wiliam Sterndale Bennett (1815-1875), la a caror lansare a contribuit si el, sunt de mana a doua numai la o privire retrospectiva. Pe vremea lor au dobandit o mare reputatie si erau realmente muzicieni talentati si onesti. In realitate, Gade a fost un compozitor bun si muzica lui merita sa fie ascultata.

Schumann era nemilos fata de impostura si de muzica pretentioasa si nu se temea sa-i provoace la lupta chiar si pe eroii zilei, cum ar fi Meyerbeer si Rossini.

Pentru un critic, testul principal nu-l constituia numarul de compozitori supraapreciati, ci nedetectarea geniilor in momentul in care intra in contact cu ele. In aceasta priinta, dosarul lui Schumann este aproape perfect. Una din primele lui cronici l-a prezentat pe Chopin si ultima pe Brahms. A avut anumite rezerve fata de Berlioz, dar critica lunga si amanuntita a Simfoniei fantastice reprezinta un model de corectitudine si intelegere. Pe Mendelssohn l-a adorat, pe Liszt l-a respectat, desi ii spunea Clarei ca lumea lui Liszt era straina de a lui. Dupa unii autori nu l-a inteles pe Wagner, dar realitatea e cu totul alta. A subliniat punctele slabe din Tannhauser, care are realmente aceste minusuri. Nu a auzit nimic insa din muzica de maturitate a lui Wagner, asa ca nu trebuie criticat pentru ceva ce n-a depins de el. Cat despre compozitorii din trecut, articolele elogioase a lui Schumann au contribuit la reconsiderarea muzicii lui Beethoven si a lui Schubert, care fusese practic, uitat. Numeroasele sale articole despre Bach au jucat un rol major in redescoperirea acestuia. Avem de a face astfel, cu un autor muzical cu cunostinte vaste si un gust impecabil, care se achita cu succes de indatoririle unui critic de a-si transmite entuziasmul si de a educa publicul. " Nu este suficient ca o revista sa reflecte prezentul", spunea el, "criticul trebuie sa fie inaintea vremurilor lui, inarmat si gata sa lupte pentru viitor"[3].

Ultimii ani ai vietii lui Schumann au fost tristi. Pe masura deteriorarii echilibrului mintal, Schumann se retragea in lumea lui interioara. Nu mai putea sa lucreze si incepuse sa aiba halucinatii.

Exista totusi consolarea ca, in momentul mortii lui Schumann, la 29 iulie 1856, muzica lui incepuse sa dobandeasca o recunoastere internationala. Concertul in la minor pentru pian se bucura de audienta si in repertorii mai fusesera incluse si alte lucrari.

Carnavalul lui Schumann este o lucrare placuta de toata lumea si pianistii o canta cu placere. Dar trebuie perceput si simbolismul extramuzical pe care il contine. Nu are nici o legatura cu muzica programatica. Ne explica numai ce se petrece in mintea compozitorului. Carnavalul nu poate fi deplin inteles daca nu ne dam seama ca este o galerie de pictura in care sunt infatisate cele doua fatete ale personalitatii lui Schumann (Florestan si Eusebius), in care apar Clara, Chopin, Wieck, Paganini, Mendelssohn si altii; ca toata lucrarea se bazeaza pe patru note: ASCH (in germana, A - la, S - mi bemol, C - do si H - si natural), Asch fiind orasul de resedinta al unei prietene a compozitorului si totodata o localitate in denumirea careia intrau patru litere din numele lui; marsul final reprezinta o ilustrare muzicala a deciziei lui Schumann de a-si conduce grupul de muzicieni corecti pe terenul advers al lui Meyerbeer, Herz si Hunten cu scopul de a-i distruge. Multe din lucrarile sale au fost concepute in aceasta maniera si o mare parte din aluziile sale si-au pierdut semnificatia. Numele lucrarilor sale ne dau doar o ideea despre starea lui sufleteasca si nu trebuie privit ca un ghid pentru o poveste.

Un muzician care si-a dat seama de densitatea si de complexitatea polifonica a compozitiilor aparent simple ale lui Schumann a fost Alban Berg. Departe de a fi simpla, demonstreaza Berg, piesa Visare a lui Schumann nu numai ca e uimitor de sofisticata din punct de vedere armonic, "dar este o piesa scrisa strict pe patru voci, atat de bogata in polifonia sa, incat ar putea fi cantata foarte bine de un cvartet de coarde sau de un ansamblu de suflatori, ba chiar si de un grup vocal pe patru voci" .

Schumann nu este un compozitor pe gustul oricui. El este un compozitor romantic prin excelenta si cel mai original si mai putin obictiv din marii compozitori.

Bibliografie

Golea, Antoine; Vignal, Marc, Dictionar de mari muzicieni, LAROUSSE, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000

Schonberg, Harold, Vietile marilor compozitori, Editura Lider, Bucuresti, 1981

Schumann, Robert, Din cronicile davidienilor, Editura Muzicala, Bucuresti, 1972