Conceptul de normalitate

CONCEPTUL DE NORMALITATE

Definirea normalitatii este o sarcina pe cat de utila pe atat de ingrata, dar in absenta acestei frontiere, orice demers psihologic si medical va rama­ne sub semnul unei periculoase incertitudini.

Precum in alte domenii de studiu ale medicinii, la dificultatile de circum­scriere ale normalului se adauga, atunci cand este vorba de sanatatea mintala, o serie de criterii exterioare sferei biologicului, aici fiind mai adevarata ca oriunde in alta parte parerea ca acest atribut al omului nu se poate cuantifica precis.

Dictionarul de psihologie LAROUSSE precizeaza ca normalitatea este o notiune relativa, variabila de la un mediu socio-cultural la altul si, in plus, face interesanta precizare ca "in medicina exista tendinta de a se asimila omul normal individului perfect sanatos, individ care, Iα drept vorbind, nu exista' (Sillamy N, 1995).

Cuvantul normal provine din latinescul "norma' (unghi drept) adica ceea ce nu oscileaza nici la dreapta nici la stanga, ceea ce se afla chiar in mijloc.

Normalul este deci un termen calificativ implicand o valoare (As vrea sa devin normal). Normalul este si un termen descriptiv indicand o medie (As vrea sa fiu normal ca si ceilalti, ca toata lumea). Anomalie provine din cuvantul grec "omalos' care inseamna egal, regulat, neted. El este opus regularitatii.

O norma este o regula care serveste la a face dreptate, a orienta si a redresa, a norma; a normaliza inseamna a impune o exigenta unei existente, unui dat a carei varietate si lipsa de legatura este oferita unei priviri atente ca o nedeterminare ostila sau chiar stranie.

A fi anormal este altceva decat a avea o anomalie. Anormal este un adjectiv, un termen apreciativ introducand o diferenta calitativa.

Prelipceanu D (2000) arata ca, in sens general, nevoia de normalitate deriva din si exprima nevoia umana de ordine. intr-un univers entropie, omul (sau particularizand inteligenta umanax) realizeaza o functie negentropica, ordonatoare. Desigur aceasta ordonare nu poate fi facuta decat cu anumite limite deoarece emitentul normelor este prin excelenta omul, fiinta esential-mente subiectiva. Se creeaza deci paradoxul prin care omul, ca entitate su­biectiva, emite norme (obiective) aplicabile propriei subiectivitati. Normele acestea vor avea obiectivitate diferita de cea care priveste materia vie supusa legilor naturii care sunt in raceala lor statistica cu adevarat obiective.

Acelasi autor arata ca norma este, in esenta sa, o conventie umana larg impartasita social. Ea deriva din aprecierea, din valorizarea comuna a unor stari si fapte sociale. Sub raport axiologic, norma este o valoare (aceasta fiind, in fond, o apreciere despre "ceva', realizata in colectiv) transformata in imperativ.

Normalitate, anormalitate, sanatate, boala

Introducerea in psihiatrie a conceptului de normalitate, a ideii de nor­ma, pare sa clarifice intrucatva problema psihiatriei, aceasta fiind la fel ca restul domeniului medicinii, o specialitate diacritica (Ey H, 1978), pentru care diferenta intre normal si patologic reprezinta principalul obiect de lucru. Medicina functioneaza conform acestui autor, identificand fenomenele pato­logice ca abateri de la normalitate care produc descompunerea unei organi­zari vii. Boala este vazuta ca o dezordine, ca o alterare globala sau partiala, acuta sau cronica, a organizarii normative a organismului.

Tabelul 1.

Criterii de normalitate (dupa Ellis si Diamond)

Lazarescu M subliniaza ca se cere precizat ce se intelege prin norma­litate (si inclusiv sanatate), anormalitate, boala si defect. Problematica cuplului normalitate-anormalitate este mai apropiata de "generalitatea' nor­melor, a abordarii statistice, a regulilor si legilor, pe cand problematica "bolii' este mai legata de "concretul' cazului dat, adica de cazuistica. Concepte mai largi decat cele de sanatate si boala, normalitatea si anormalitatea sunt teme de reflexie si delimitare conceptuala si pentru alte domenii stiintifice care au in centrul preocuparilor lor omul.

Ionescu G (1995) face o distinctie intre anormalitate si boala aratand ca anormalitatea se refera la conduite si comportamente, este un fundal, pe cand boala este un fapt individual cu o anumita procesualitate. Anormalitatea s-ar referi la structura si organizare psihica, iar boala la procese morbide.

Nu suntem de acord cu parerea unor autori, care considera ca psihiatria este centrata pe anormalitate, aceasta imagine deformata fiind de fapt o ras­turnare pesimista a perspectivei medicale, care si-a propus intotdeauna o revenire in cadrul normalului; normalul nu pare o limita desi din perspectiva bolii, el este una.

Patru perspective par sa inglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice si/sau teoretice care se refera la normalitate dar, desi acestea sunt unice, au domenii de definitie si de descriere, de fapt ele se completeaza una pe cealalta si numai sumarea lor poate da imaginea cea mai apropiata de real. Prima perspectiva, cea a normalitatii ca sanatate este una traditionala, cei mai multi medici, si printre acestia si psihiatri, echivaland normalitatea cu starea de sanatate careia i se atribuie caracterul unui fenomen universal. Daca toate comportamentele ar fi inscrise pe o scala, normalitatea ar trebui sa cuprinda portiunea majoritara dintr-un continuum, iar anormalitatea sa reprezinte mica portiune ramasa.