DETERMINAREA MATURITATII MINTALE PRIN DESEN

1. Desenul omului

1.1. Rolul imaginii si al desenului

Utilizarea desenului in psihodiagnoza este la fel de veche ca si psihodiagnoza insasi, sau poate si mai veche, deoarece desenul a fost dintotdeauna un suport pentru cultura imaginii. Frescele de pe peretii stancosi din Tassili sau din adancurile pesterilor (Lascaux sau Altamira) aduc prin timpuri marturia functiilor magice si religioase ale imaginii, ale unui limbaj care, dincolo de planul cognitiv al reprezentarilor, incerca o legatura directa cu transcendenta. Nu este lipsita de importanta distinctia pe care insusi Aristotel o facea intre adevar si frumos: daca primul este recuperat prin laborioase constructii mintale, articulate dupa legile discursive ale silogisticii, imaginile sensibile pun omul intr-o relatie mai directa cu divinitatea. Se poate vorbi chiar de un razboi al imaginii contra cuvantului (sau conceptului), care strabate nu numai istoria cunoasterii umane, dar are si conotatii religioase, cea de a doua porunca din legile lui Moise ("sa nu-ti faci chip cioplit!", Iesirea, XX, 4-5) fixand interdictia confectionarii oricarei imagini (eidolôn) ca substitut al divinitatii[1].

Cognitivistii vorbesc despre doua tipuri de coduri fundamentale pentru cunoasterea umana: codul limbajului verbal (propozitional), care se bazeaza pe simboluri discrete (exista o unitate ultima, cuvantul, sub nivelul careia semnificatia dispare), este explicit, se bazeaza pe reguli definite de o gramatica si este abstract, in paralel cu codul imagine, care nu are simboluri discrete, este implicit (nu are simboluri separate pentru punere in relatie), nu are reguli clare de articulare a tipurilor de simboluri si este concret[2]. Dar cea mai frapanta diferenta dintre codul imagine si codul propozitional este aceea ca prima categorie nu are valoare de adevar.

Pe de alta parte, Jean Piaget argumenta faptul ca functia reprezentativa se naste la nivel uman dupa cristalizarea functiei simbolice, ce include desenul, cifrele, comportamentele motorii folosite pentru a exprima continuturi simbolice si cuvantul. Desenul omuletului se naste in forme foarte elementare spre 4 ani, odata cu aparitia constiintei de sine (cuvantul eu va fi operatorul distinctiei dintre sine si non-sine).

Incepand cu A. Binet si continuand cu Florence de Goodenough, K. Machover, D. Wechsler, Lauretta Bender, Favez Boutonier sau D.B. Harris, s-a creat o lunga traditie a utilizarii desenului produs de subiecti in diagnosticarea maturitatii cognitive, intelectuale, in timp ce Rorschach, Holtzman, Murray, Bellak, Koch sau Rosenzweig au folosit desene sau imagini (fotografii) ca stimuli nestructurati pentru diagnosticul de profunzime al persoanei prin tehnicile proiective. Masura in care activitatea de desenare este mai aproape de planul cognitiv sau de acela al personalitatii ramane o problema deschisa, insuficient transata de cercetarile psihologice, ceea ce sustine ideea fecunditatii si a fortei desenului pentru psihodiagnoza.

Daca vom lua ca sistem de referinta studiile factoriale despre inteligenta, modelul ierarhic propus de Burt si Vernon (1960) indica existenta a doua radacini elementare ale factorului g, factorii majori de grup spatial (k:m) si cel verbal (v:ed). Inainte de a ajunge la conceptualizarea verbala, care este explicita, discursiva, fondata pe reguli sintactico-morfologice stricte, prin care informatiile se leaga intr-un sistem coerent ("piramida notiunilor" teoretizata de Vigotski), exista o conceptualizare a spatiului, care incepe cu integrarea Eului corporal. Maurice Reuchlin[3] a propus o subtila analiza asupra modului cum se face trecerea de la imaginea corpului propriu (schema corporala) spre constiinta de sine: "gasim deci in motricitate originea si conditiile de elaborare a unei scheme posturale sau scheme corporale", aceasta deoarece corpul propriu va deveni in ontogeneza termenul de referinta pentru intreaga activitate motorie. Perceperea propriului corp presupune un mecanism integrator capabil sa trateze si sa coordoneze simultan informatiile proprioceptive si pe cele vizuale.

R. L'Ecuyer (1974, 1978) a incercat o sinteza a teoriilor despre sine, propunand un concept multidimensional, cu 5 mari regiuni, fiecare cu substructurile sale:

sinele material (sinele somatic, sinele posesiv);

sinele personal (imaginea sinelui, identitatea sinelui);

sinele adaptativ (valoarea sinelui, activitatea sinelui);

sinele social (preocupari si activitati sociale, raportarea la sexul opus);

sinele - non-sinele

Expresie a valorii psihodiagnostire remarcabile a desenului corpului omenesc o constituie si includerea acestuia intr-o baterie de teste de catre Witkin si colaboratorii sai , autorii propunandu-si sa evidentieze legatura dintre articularea conceptului corporal de modul in care acesta se reflecta in desenul figurii umane, scop in care ei au si produs o adaptare a cunoscutului Test al Omuletului, creat de Fl. De Goodenough, astfel incat acesta sa masoare mai bine diferentierea cognitiva dupa criteriul de gen.

Extinsele zone de proiectie corticala, motorie si senzitiva, anterioare si posterioare scizurii rolandice, cu bogatie lor asociativa extrem de ridicata, este argumentul neurologic care sustine grefarea sentimentului de sine, sub forma lui psihologica si sociala, pe un sine corporal (schema corporala). Cu alte cuvinte, faptul de a fi incarnat, de a avea un fundament material, da sinelui punctul sau de sprijin in lume. Stadiul oglinzii al lui Lacan, aparitia pronumelui Eu spre trei ani, cristalizarea desenului omuletului dupa patru ani, socializarea conduitelor prin intrarea in colectivitate marcheaza reperele mai importante in aparitia sentimentului de sine si al identitatii personale, plecand de la biologic si material, spre psihologic si social.

Studiind desenele copiilor, Dale B. Harris[5] a tras cateva concluzii care fundamenteaza o psihologie a desenului infantil in general si a desenului omuletului in special:

de la cele mai fragede varste, tusele trase de copii tind spre forma, elaborarea acesteia fiind interdependenta cu maturizarea functiei motrice si cu definitivarea dominantei manuale;

desenele copiilor au un inteles, un sens: pe masura ce functia motrica si autocontrolul motric sunt mai bune, copilul este capabil sa progreseze spre forme tot mai complexe si sa exprime mai bine castigurile de experienta perceptiva pe care el le are cu obiectele: "copiii mai varstnici devin tot mai mult «vizuali». Aceste «imbunatatiri» odata cu varsta si cu experienta fac ca, prin maturizare, desenele copiilor sa devina crescator mai diferentiate, chiar daca raman organizate ca intreguri"[6];

copilul este selectiv in desen, deoarece el nu reda obiectele exact asa cum apar ele: "limbajul pare strans legat de abilitatea copilului de a desena; acest fapt intareste concluzia ca pentru copil, desenul este in mod primar un proces cognitiv."[7]

1.2. Testul Omuletului

(Draw a Man Test sau Testul Goodenough)

Testul omuletului, pus in circulatie de Florence de Goodenough in 1926, a fost folosit extensiv, in standardizarea initiala pana in 1963, cand D.B. Harris a publicat o revizie a acestuia (G-HDT, adica Goodenough-Harris Drawing Test), cu accent pe dezvoltarea gandirii conceptual-figurale, mai mult decat pe talentul artistic. El este probabil unul dintre cele mai extensiv utilizate si larg acceptate teste din lume: "in unele agentii WAIS-ul face parte dintr-un cvartet acceptat fara discutie, alaturi de Bender-Gestalt, Rorschach si Testul Omuletului", argumenteaza Zimmerman si Woo-Sam[8]. Destinat initial determinarii maturizarii intelectuale a copiilor, testul a avut si o larga utilizare clinica, fiind folosit si pentru explorarea personalitatii .

De fapt, aceasta proba evidentiaza cel putin trei niveluri ce pot fi investigate separat sau corelativ: dezvoltarea cognitiva (cea mai larg acceptata si cea mai validata psihometric), cea legata de planul personalitatii (test proiectiv, cu o valoare controversata) si cea care indica aptitudinea de exceptie sau talentul pentru desen (utilizata in selectia, dar si in formarea vocationala).

Varianta Harris (G-HDT) a testului poate fi administrata individual, dar si colectiv, cel mai adesea fara limita de timp, fiind "unul dintre cele mai simple, rapide, usor de administrat si necostisitoare teste de abilitati", dupa opinia lui Kaplan si Saccuzzo[10]. Materialele utilizate sunt o foaie de hartie alba, neliniata, un creion si o radiera, iar instructajul cere subiectului sa deseneze un om, cat mai bine posibil. Se crediteaza si se scoreaza includerea partilor corpului individual, detaliile de imbracaminte, proportiile, perspectiva, miscarea si alte elemente similare, care dau in forma initiala a testului 73 de itemi. Acestia au fost selectionati pe baza criteriului diferentierii de varsta, in relatie cu scorul total la test si cu scorurile grupurilor de covarstnici.

Lotul de esantionare a inclus cate 50 de baieti si 50 de fete pentru fiecare nivel de varsta, de la gradinita pana la clasa a IX-a, cuprinzand zonele rurale si urbane din statele Minnesota si Wisconsin, stratificarea facandu-se dupa ocupatia tatalui. Revizia din 1963 a lui Harris cere subiectului sa deseneze un omulet de acelasi sex si unul de sex opus, aparand doua scale paralele, scala pentru desenul unui barbat si al unei femei, la care autorul a mai adaugat o scala a sinelui (self-scale), conceputa ca o scala de personalitate, care insa nu s-a impus. Normele au fost calculate pe esantioane mult mai largi, cuprinzand pentru fiecare an de varsta cate 300 de copii de la 5 la 15 ani, selectati astfel incat sa fie reprezentativi pentru intreaga populatie a SUA, dupa criteriul ocupatiei tatalui si al regiunii geografice, dar autorul da si o extensie spre varstele de gradinita (3-4 ani), dezvoltata pe populatii mai putin reprezentative. Etaloanele sunt furnizate separat pentru baieti si fete, in cadrul fiecarei categorii pentru desenul omuletului de acelasi sex si de sex opus, pe o scara de QI (cu media 100 si abaterea standard de 15).

Pentru o mai rapida evaluare a desenelor, autorul da si o Scala calitativa, utila in aprecierea de ansamblu, dar mai grosiera, a nivelului de maturitate mintala a copilului. In loc de a determina precis punctajul obtinut de un anume desen, acesta se raporteaza la o serie de 12 desene de referinta deja scorate, prin comparatie cu care se alege cel cu care acesta seamana cel mai mult.

Anne Anastasi[11] a trecut in revista studiile privind calitatile psihometrice ale acestui test, de pana la acea data (1976). Fidelitatea pentru forma initiala (Goodenough Draw-a-Man Test), controlata intr-un studiu pe 386 de copii de clasele a II-a si a IV-a era de .68 prin metoda test-retest la interval de o saptamana si de .89 prin metoda split-half. Rescorarea desenelor de acelasi examinator a dat corelatia de .94, iar de catre examinatori diferiti de .90; efectul antrenamentului sau efectul de examinator au fost deci gasite deci a fi neglijabile. Scalele propuse de Harris au fidelitati intre .91 si .98. Deoarece corelatia dintre Scala Barbat si Scala Femeie este la fel de mare ca cea prin metoda split-half pentru Scala Om la esantioane identice, autorul recomanda folosirea lor ca forme alternative. Pentru Scala Calitativa fidelitatea interscoreri oscileaza in jurul unei valori de .80.

Validitatea concurenta, data de corelarea cu alte teste de inteligenta, da valori de peste .50, cele mai mari corelatii fiind cu testele de rationament, aptitudini spatiale si acuratete perceptiva. Deoarece la varste mici corelatiile mai mari sunt cu aptitudinea numerica decat cu viteza si acuratetea perceptiva, exista supozitia ca - la varste diferite - testul masoara functii diferite.

Testul Omuletului a cunoscut o larga utilizare clinica (ca supliment al testelor de tip Binet), dar si pe grupuri etnice, ceea ce a evidentiat faptul ca el da diferente culturale importante si ca nu este un test culture-free, cum s-a presupus initial: "a existat speranta lui Goodenough si Harris ca testul lor ar masura inteligenta bazala, relativ libera de influentele culturale, dar a devenit clar ca sarcina desenarii figurii umane este semnificativ afectata de experientele socio-culturale", apreciaza Aiken[12].

La un test de inteligenta culture-fair eforturile se indreapta spre includerea de itemi relativi la experiente comune unui larg spectru de culturi. Deoarece testul omuletului nu include constructii lingvistice specifice sau alte sarcini ponderate cultural, ca viteza raspunsurilor, el poate fi considerat a fi culture-fair, ca si Matricile Progresive Raven sau ca si Culture Fair Intelligence Test al lui R.B. Cattell. De altminteri, autorii (Goodenough si Harris, 1950) exprima opinia ca "a cauta un test culture-free, fie el de inteligenta, abilitati artistice, caracteristici personal-sociale sau orice alta trasatura, este o intreprindere iluzorie". Diferente interculturale au fost descoperite in multe studii, cum ar fi cele efectuate pe copii mexicani si americani, pe copii nigerieni sau turci, unde scorurile cresc semnificativ odata cu statutul socioeconomic al familiei de apartenenta.

Concluziile lui Kaplan si Saccuzzo rezuma cel mai bine opiniile curente despre testul de desen al omuletului, apreciat pentru usurinta aplicarii si scorarii sale, pentru obtinerea rapida a unei estimari brute a inteligentei copilului, deoarece utilizarea lui izolata poate conduce la erori: "G-HDT are cea mai buna utilizare in conjunctie cu alte surse de informatii intr-o baterie de teste."[13]

Acesta este motivul pentru care am inclus Testul Goodenough (varianta Harris, tradusa si adaptata), intr-o baterie de teste de inteligenta, aplicabila de la 5 la 10 ani. Pentru varstele de la 11 la 18 ani configuratia bateriei este in mare aceeasi, dar Testul Omuletului a fost inlocuit cu Testul Om, construit si experimentat de noi intre 1980-1995, nepublicat inca, desemnat a fi o extensie pentru varstele mai mari a acestuia; Testul Casei al Corinnei Ribault a fost inlocuit de un test de vocabular (Recombinare Verbala) elaborat de noi in aceeasi perioada. Testul Bender-Gestalt a fost re-elaborat si etalonat intr-o formula originala, testele de Cod (A si B), ca si testul Cuburilor sunt preluate ca atare din WISC, dar cu un alt sistem de cotare, ca si testul de Memoria Cifrelor, de altfel.

Testul de Memorie a Cuvintelor pleaca de la proba de memorie A. Rey (16 cuvinte citite de 5 ori, cota bruta fiind suma cuvintelor retinute din cele 5 evocari, minus cate un punct pentru fiecare trei erori, adica cuvinte false sau dubluri), proba de Memorie Vizuala utilizeaza Placutele Carrard, in doua aplicari succesive. Se acorda 2 puncte pentru locul si pozitia corecta a fiecarei placute, 1 punct pentru loc, dar pozitie incorecta, si 0 puncte cand si locul si pozitia sunt gresite. Proba de     Memorie a Ritmurilor are 20 de itemi (ritmuri de dificultate progresiv crescatoare), ca si Memoria Miscarilor, proba preluata, dar modificata, din Bateria Pintner-Paterson (Cuburile Knox).

Media rezultatelor la aceste teste da un scor de inteligenta (QI), un Indice de Memorie (IMe), iar pentru varstele de la 8 ani in sus s-au calculat, pentru validare predictiva (contra criteriu) corelatiile cu mediile scolare la limba romana, matematica si media generala din clasa precedenta, din care am selectat-o doar pe ultima, prezenta si in tabelul sintetic de mai jos.

Figura 1. Corelatiile Testului G-HDT (Omulet) cu teste de inteligenta si memorie,

cu QI, IMe si media scolara la 6, 8 si 10 ani, la baieti si la fete.

Constatam ca la baieti Testul Omuletului da corelatii foarte ridicate atat cu inteligenta (QI), cat si cu memoria (IMe), mai ales la 6 ani, in timp ce la fete valorile corelatiilor sunt la fel de mari pentru QI, dar mai mici pentru IMe. Validitatea predictiva (corelatia cu media scolara) este peste .40, adica semnificativa statistic la un prag p<.01). Corelatiile cu testele din baterie sunt mai mari pentru cele de inteligenta, atat la baieti cat si la fete, la toate varstele investigate. Cele mai mari corelatii sunt insa cu probele de desen Casa si Bender-Gestalt, dar valori ridicate au si corelatiile cu Raven Color, Cuburi si Memorie Cifre. Cele mai mici corelatii sunt cu Memoria Cuvintelor si Memoria Vizuala, dar corelatia cu Memoria Ritmurilor atinge valori mari la toate varstele pentru baieti, iar la 8 si 10 ani si la fete.

In concluzie, testul Goodenough-Harris are o buna validitate concurenta si predictiva, dand castig de cauza afirmatiei lui Kaplan si Saccuzzo, care ii vad utilitatea prin includerea ei in baterii complexe de inteligenta.

1.3. Testul Om

Una din deficientele majore ale testelor Goodenough-Harris este plafonarea desenului in jurul varstei de 12 ani: "trebuie reamintit ca nu se gasesc progrese in desenul copiilor dincolo de 12, 13 ani. Aceasta deoarece cei mai multi copii au incetat in mod spontan sa mai deseneze dupa aceasta perioada, reducand astfel, sau eliminand, ocaziile lor pentru o invatare ulterioara", apreciaza Harris[14]. Aceasta este o problema discutabila, noi enuntand ipoteza ca nu aptitudinea este aceea care se plafoneaza, ci testul este acela care nu o mai evidentiaza suficient de bine.

Obiectiile majore ce ar putea fi imputate testelor Goodenough-Harris sunt, din punctul nostru de vedere, urmatoarele:

Ele nu standardizeaza in mod suficient executia desenului, dand o prea mare libertate subiectilor, care produc de aceea desene ce nu sunt strict comparabile intre ele: omuletul poate fi reprezentat din fata sau din profil, static sau dinamic, adica in miscare, ceea ce reduce posibilitatea acordarii de puncte pentru simetria sau egalitatea elementelor pereche.

Indicatia de a desena un om (barbat sau femeie) imbracat, introduce marea variabilitate socio-culturala a vesmintelor, care devin un accident suparator pentru test, caci ele mascheaza invariantul cu adevarat important, care este corpul omenesc.

Aproximativ acelasi din toate timpurile si in toate locurile, corpul omenesc - ca expresie a sinelui corporal (incarnat) - este singurul construct vizual susceptibil de a avea universalitate spatio-temporala. In plus, daca vedem in geneza sinelui o functie integrator-ierarhizatoare succesiva, dinspre sinele corporal spre cel psihologic si social (ca in schema lui L'Ecuyer), cu o larga proiectie corticala, atunci corpul omenesc capata o valoare cu totul remarcabila, caci el face trecerea de la integrarea motrica la cea senzoriala, de la corporalitate spre planul psihologic, fiind pilonul in jurul caruia se conceptualizeaza motricul, spatialitatea si vizualul.

Putem considera corpul omenesc drept invariantul fundamental in jurul caruia se construieste inteligenta implicita a corpului propriu (una dintre inteligentele multiple din modelul lui Gardner), inteligenta pentru miscare, forma, marime, pozitie si spatiu in general. In acest sens el este o masura a tuturor lucrurilor, pentru ca devine referentialul in raport cu care se construiesc reperele spatiale, etaloanele de distanta (palma, cotul, pasul sau piciorul sunt folosite curent si cvasi-universal ca unitati de masura) sau de numar (numeratia in baza 10), aproximarea traiectoriilor apropiate etc.

Plecand de la aceste consideratii, am creat Testul Om, un test de o factura noua, dar in prelungirea testului Goodenough. Subiectului i se cere sa deseneze un barbat sau o femeie (la alegere), in costum de baie (pentru a elimina pudoarea), in pozitie de drepti, din fata, ca o statuie. Se foloseste o foaie de hartie A , creion si radiera, subiectul fiind incurajat sa deseneze mai mare (pentru a putea reda mai bine detaliile), pentru a da in final cea mai buna performanta a sa, utilizand cat timp are nevoie pentru aceasta. El va preda desenul cand se va declara multumit de propria sa productie, evaluarea luand in considerare 113 de itemi cantitativi si calitativi. Astfel, se acorda 5 puncte pentru marime, verticalitate si centrare in pagina, apoi 14 puncte pentru prezenta capului si a detaliilor sale, 6 pentru trunchi, 5 pentru brate si 5 pentru picioare. Un al doilea capitol acorda puncte pentru forma buna: 9 pentru cap, 5 pentru trunchi, 5 pentru brat-palma si 5 pentru picior-planta. Al treilea capitol, proportii, ofera puncte pentru 11 raporturi riguros masurate (inaltime/cap, inaltime/picior etc.), al patrulea acorda 11 puncte pentru simetria elementelor capului si trunchiului, pentru brate si picioare, al cincilea ofera 9 puncte pentru egalitatea elementelor pereche (ochi, sprancene, urechi, brate, picioare), atat ca lungime, cat si ca grosime. Capitolul al saselea atribuie 9 puncte pentru amplasarea si coordonarea partilor in intreg, al saptelea 4 puncte pentru specificatii de sex, al optulea 5 puncte pentru redare tridimensionala si ultimul, al noulea, 5 puncte pentru calitatea si elaborarea liniei pe diferite zone ale desenului. La totalul de 113 itemi se mai pot adauga 17 itemi definiti special pentru productiile de exceptie ale elevilor sau studentilor care, urmand o scoala de arta, au o cunoastere detaliata a anatomiei corpului omenesc, producand in consecinta desene mai elaborate si mai diferentiate.

Ecartul scorurilor este suficient de mare pentru a acoperi niveluri de inteligenta de la 40 la 160 si varste de la 10 la 18 ani, desi o crestere constanta a performantei se inregistreaza doar pana la 14 ani, dupa care aceasta diminueaza si se plafoneaza practic la 16 ani. Etalonarea s-a facut pe 638 de elevi si eleve din scolile brasovene din mediul urban, diferentiat pentru sexul masculin si feminin, chiar daca diferenta mediilor nu a atins peste tot pragul semnificatiei statistice (p<.05)[15].

Figura 2 Evolutia scorurilor brute si a abaterilor standard la Testul Om, de la 10

la peste 16 ani, sexul masculin si feminin (N = 638).

Pentru a ilustra calitatile psihometrice ale acestui test oferim datele sintetice din tabelul de mai jos, care are o structura asemanatoare cu a celui care rezuma datele testului Goodenough-Harris.

Figura 3. Corelatiile Testului Om cu teste de inteligenta, memorie, QI, IMe si

media scolara la 12, 14, 16 si 18 ani, la baieti si la fete.

Datele de mai sus evidentiaza o puternica si constanta corelatie a Testului Omuletului cu un alt test de desen, Bender-Gestalt, dar si cu doua teste vizuo-spatiale foarte puternice, Raven Standard si Cuburi WISC, atat la baieti, cat si la fete. Paradoxal, corelatiile lui cu Memoria Vizuala sunt mai slabe decat cu Memoria Cuvintelor, ceea ce sustine ideea ca testul este implicat in conceptualizarea sinelui corporal. Corelatiile cu nivelul de inteligenta sunt constant foarte mari (peste .80), atat la baieti, cat si la fete, dar contributia memoriei la desenul corpului omenesc este mai puternica la acestea din urma. Validitatea predictiva este buna si foarte buna, predictia succesului scolar fiind mai ridicata pentru baieti la 12 si 14 ani (r = .49, respectiv r = .56), iar pentru fete la 14 si 16 ani (r = .51, respectiv r = .55). Alte tipuri de analiza au evidentiat aspecte importante. Astfel, analiza factoriala indica existenta la toate varstele a unui factor spatial-grafic, relevat de testele Om si Bender-Gestalt, care se asociaza foarte strans cu factorul vizuo-spatial-motric, avand ca si contributori majori testele Raven Standard si Cuburi WISC, acestea formand "nucleul tare" al bateriei noastre de inteligenta. Analiza de clusteri confirma si intareste aceste observatii care ne permit sa afirmam ca:

in ordine filogenetica si ontogenetica inteligenta pentru corpul propriu si pentru spatiu (conceptualizarea vizuo-spatial-motrica) o premerge pe cea auditiv-verbala, ea fiind cea care face legatura cu inteligenta animala;

conceptualizarea spatiului incepe de la corpul propriu si a motricitatii legata de el, se continua cu integrarea spatiului tridimensional (in care se desfasoara activitatile si adaptarea sinelui), pentru a ajunge la om la forme speciale ale acestuia, cum ar fi spatiul grafomotor, legat de spatiul diagramatic de care vorbeste Tversky;

avand un rol fundamental in deprinderea conduitelor legate de scriere, de desen, acest spatiu grafic - atestat prin analiza factoriala si de clusteri - are un rol extrem de important in integrarea prin conceptele vizuale, dintre care cele mai elaborate sunt cele geometrice (locul unde imaginea si notele conceptului verbal coincid);

probabil ca evolutia societatii informatizate va generaliza un nou tip de spatiu, cel al realitatii virtuale (cyber-spatiul) al carui impact asupra configuratiei noastre cognitive este abia intrezarit.

Testul de desen al corpului omenesc (Test Om) se preteaza mult mai bine decat precedentele la analiza transculturala, pentru ca el se sprijina in mai mare masura pe un invariant. Este posibil ca nici el sa nu fie un test liber de influente culturale (culture-free), deoarece invatarea intervine intr-o proportie insemnata in scorul final. Elevii sau absolventii scolilor de arta au o performanta medie mai mare de o abatere standard in raport cu covarstnicii. De asemenea, este de presupus ca toate culturile nordice ar putea avea performante mai scazute la acest test decat cele sudice, mediteraneene (care isi exhiba mai mult corpul), dar aceasta ramane inca doar o supozitie de investigat.

O directie importanta de studiu ar putea pleca de la raportul dintre sinele corporal real si cel ideal prin studiul diferentiat al desenelor persoanelor ce au o acceptare de sine scazuta, sau la care distanta dintre sinele real si cel ideal este foarte mare. "Imaginea sinelui este axul principal de structurare a personalitatii", afirma C. Paunescu[16], de aceea legaturile dintre acest test si nivelurile proiective si aptitudinale vor putea evidentia alte fatete ale sale.

2. Testul Casei

In 1948 J.N. Buck punea in circulatie testul HTP (House-Tree-Person), care nu urmarea aptitudinea pentru desen, ci relevarea de aspecte proiective ale personalitatii. Din analiza desenelor Casa-Arbore-Om si din discutiile cu copilul se obtineau informatii despre integrarea acestuia in familia sa si capacitatea de a gasi satisfactii in mediul sau de viata. Dezavantajul consta in marele consum de timp si in subiectivitatea interpretarilor, ceea ce a facut ca testul sa nu se impuna. De altminteri, cele trei elemente pe care testul le reunea au avut fiecare evolutii individuale mult mai interesante, ca teste de personalitate, de maturitate mintala sau combinat. Daca pentru Testul Omuletului functia psihodiagnostica ce s-a impus a fost cea a determinarii maturitatii mintale, Testul Arborelui - a carui idee i-a apartinut lui Emile Jucker (dar standardizarea moderna au dat-o Ch. Koch si R. Stora) - s-a dezvoltat doar ca tehnica proiectiva.

Testul Casei Le dessin de la maison chez l'enfant), publicat de Corinne Ribault[17] in 1965 incearca sa conserve ambele dimensiuni, psihometrica si proiectiva a desenului. Interesul autoarei pentru casa pleaca de la marea frecventa a acestei teme in desenele spontane ale copiilor si de la semnificatia ei intrinseca, aceea de acasa, de sediu al vietii si de adapost. Favez Boutonier, ea insasi interesata de valoarea psihodiagnostica a desenelor infantile, semnala valentele emotional-afective ale desenului unei case.

Dezvoltand o cercetare simultan statistica si clinica, Ribault a generat - dupa modelul testului Goodenough - o scala metrica de 46 de itemi, punctele acordandu-se dupa doua criterii conjugate, cel al prezentei si cel al calitatii unor elemente, care se perfectioneaza odata cu varsta. Astfel, pentru 1. marimea si situarea casei se acorda 3 puncte, pentru 2. acoperis - 9 puncte, pentru 3. detalii ce orneaza acoperisul - 9 puncte, pentru 4. corpul cladirii - 11 puncte, pentru 5. ferestre - 10 puncte, pentru 6. obloane (jaluzele) - 5 puncte si pentru 7. usa - 10 puncte.

Aplicandu-l in teren, testul s-a dovedit a nu da diferente semnificative pentru baieti si fete, in consecinta construindu-se un etalon comun, pentru varste de la 4 la 12 ani, cand performanta grafica tinde sa se plafoneze. Etalonul este dat in cuartile si este putin operant in raport cu standardele actuale, de aceea functia psihometrica a testului a fost slab exploatata, acesta fiind poate unul din motivele pentru care el nu s-a impus nici in tara de origine a autoarei, Franta. Sedusa de aspectele proiective pe care proba in discutie le implica, Ribault a facut o interesanta comparatie analitica intre desenul casei pentru copiii crescuti in orfelinat si copiii obisnuiti, crescuti in familie. Multe dintre elementele care contureaza o perspectiva psihometrica (amplasamentul casei si marimea relativa la foaie, casele multiple sau casele-biserica, transparenta, perspectiva, forma si frecventa hornurilor, prezenta, absenta, marimea si numarul ferestrelor, usile, prezenta sau nu a fumului din horn etc.) s-au dovedit a avea si o relevanta functie proiectiva, cel putin in contextul culturii franceze. De exemplu, la modul general, desenele orfanilor "sunt caracterizate de exuberanta grafica, de o mare dorinta de a acoperi toata pagina cu trasaturi de creion, determinand copilul sa deseneze orice, uneori fara legatura cu tema «casei» si adesea de maniera complet incoerenta, printr-o juxtapunere nearmonioasa de elemente izolate."[18] Conservand in principal functia psihodiagnostica a maturitatii mintale, noi am preluat ideea testului casei al Corinnei Ribault deoarece:

in calitatea lui de construct mintal el ofera posibilitatea urmaririi paralelismului dintre un invariant natural (corpul omenesc) si unul artificial, dependent de cultura (casa);

diferentierea prin varsta si plafonarea performantei grafice la 12/13 ani, invocata si de Harris si de Ribault constituia o ipoteza de verificat;

fiind intr-o mai mare masura o combinatie de elemente geometrice bine definite (triunghi, patrat, dreptunghi), Testul Casei implica mai mult prezenta unor concepte figurale (verticalitatea, linia dreapta, unghiul drept, paralelismul sau perpendicularitatea) decat testul Goodenough, unde prezenta liniilor curbe mascheaza sau atenueaza aceste relatii.

In incercarea de a creste valoarea psihometrica a Testului Casei, dar pastrand structura de ansamblu propusa de Ribault, am generat de fapt un test nou, alcatuit din 73 de itemi (fiecare scorat cu un punct), asamblati astfel: 1. itemi generali - 6 puncte, 2. acoperis - 10 puncte, 3. detalii ale acoperisului - 10 puncte, 4. corpul cladirii - 11 puncte, 5. ferestre - 11 puncte, 6. usa - 9 puncte, 7. alte elemente - 14 puncte. Aplicat pe o populatie brasoveana cuprinsa intre 4 si 12 ani, intre 1980 si 1985, testul a dat rezultatele indicate in tabelul de mai jos. Mentionam ca el se afla in stadiul de reetalonare, pe o populatie similara.

Figura 3. Evolutia scorurilor brute si a abaterilor standard la

Testul Casei, de 4 la 12 ani, baieti si fete (N = 643).

Figura 4. Corelatiile Testului Casei cu teste de inteligenta si de memorie,cu QI, IMe si

media scolara la 6, 8 si 10 ani, pentru 144 de baieti si 140 de fete.

Se poate aprecia ca Testul Casei da corelatii mai ridicate cu reusita scolara decat cu Testul Goudenough-Harris, atat la baieti, cat si la fete, integrandu-se mai bine in bateria de inteligenta. La baietii de 6-10 ani el se integreaza de asemenea bine si in bateria testelor de memorie, dand corelatii constant ridicate cu celelalte doua teste de desen, dar si cu probele vizuo-spatiale (Raven Color, Cuburi) si cu probele de memorie, exceptand Memoria Cuvintelor. La fete, corelatii semnificative sunt mai ales cu celelalte doua probe grafice si cu probele vizuo-spatiale, in timp ce cu testele de memorie corelatiile sunt mai scazute ca la baieti. Comparativ cu Testul Omuletului, corelatia Testului Casei cu probele Bender-Gestalt si Cuburi este mai accentuata pentru ambele sexe, ceea ce se explica prin caracterul mai geometrizat al constructului si prin prezenta mai explicita a conceptelor figurale si spatiale in aceste tipuri de sarcini.

Scorurile desenului casei dupa 11 ani evidentiaza intr-adevar o plafonare sau o evolutie ce nu mai poate fi integrata de formatul testului, in pofida numarului mai mare de itemi comparativ cu varianta originala. De aceea opinam ca Testul Casei in formula propusa de noi este un test util pentru spectrul de varsta 5 - 10 ani, pentru ca da - alaturi de celelalte doua probe grafice - o expresie mai elocventa evolutiei grafismului infantil.

BIBLIOGRAFIE

Aiken, L.R. (1997), Psychological Testing and Assessment. 9^th ed. Boston, London, Toronto, Sydney, Tokyo, Singapore: Allyn and Bacon.

Albu, M. (1998), Construirea si utilizarea testelor psihologice. Cluj-Napoca: Editura "Clusium".

Allport, G.W. (1991), Structura si dezvoltarea personalitatii. Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Anastasi, A. (1974), Psychological Testing. New York: Macmillan Publishing Co.

Baban, A., Derevenco, P., Eysenck, S.B.G. (1990), Testul E.P.Q. In: Revista de psihologie, 1, 37-45.

Bontila, Gh. (1971), Aptitudinile si masurarea lor. Bucuresti: Centrul de Documentare si Publicatii al Ministerului Muncii.

Carroll, J.B. (1993), Human Cognitive Abilities. Cambridge: Cambridge University Press.

Constantin, T. (2004), Evaluarea psihologica a personalului. Iasi: Editura Polirom.

Bogáthy, Z. (1978), Indreptarul psihologului industrial. Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica.

Cattell, R.B. (1957), Personality and Motivation. Structure and Measurement. New York: World Book Co.

Cattell, R.B. (1960), Manuel pour l'application de l'Echelle d'Anxieté. Paris: Ed. C.P.A.

Cattell, R.B., Beloff, H. (1966), Manuel d'application du H.S.P.Q. Paris: Ed. C.P.A.

Clocotici, V., Stan, A. (2000), Statistica aplicata in psihologie. Iasi: Editura Polirom.

Cohen, R.J., Swerdlik, M.E., Smith, D.K. (1992), Psychological Testing and Assessment. An Introduction to Tests and Measurement. second ed. California: Mayfield Publishing Company, Mountain View.

Cronbach, L.J. (1970), Essential of Psychological Testing. New York: Harper and Row.

Deri, S. (2000), Introducere in testul Szondi. Bucuresti: Editura Paideia.

Durand, G. (1999), Aventurile Imaginii. Imaginatia simbolica. Imaginarul. Bucuresti: Editura Nemira.

Dworetzky, D.J., Davis, N.J. (1989), Human development. A life span approach. St Paul, New York: West Publishing Company.

Enachescu, C. (1975), Expresia plastica a personalitatii. Bucuresti: Editura Stiintifica.

Enachescu, C. (1977), Psihologia activitatii patoplastice. Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica.

Eysenck, H.J. (1953), The Structure of Human Personality. New York: Viley.

Eysenck, H.J. (1975), The Measurement of Personality. London: Routledge & Kegan.

Eysenck, H.J, Eysenck, S.B.G. (1975), Manual of the Eysenck Personality Questionnaire. London: University of London Press.

Eysenck, M.W., Keane, M.T. (1995), Cognitive Psychology. A student's handbook. 3^rd edition, Hove East Sussex, UK: Psychology Press Ltd.

Gardner, H. (1985), Frames of mind: The theory of multiple intelligences. New York: Basic Books

Gregory, R.J. (1994), Psychological Testing. History, Principles and Applications, second ed. Boston, London etc.: Alyn and Bacon.

Guilford, J.P. (1959), The Nature of Human Intelligence. New York: Mc Graw Hill Book Company.

Harris, D.B. (1963), Children's drawings as measures of intellectual maturity. New York: Harcourt, Brace & World.

Havarneanu, C. (2000), Cunoasterea psihologica a persoanei. Iasi: Editura Polirom.

Holban, I (1970), Probleme de psihologia muncii. Bucuresti: Editura Stiintifica.

Horghidan, V. (1992), Metode de psihodiagnostic. Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Kaplan, R.M., Saccuzzo, D.P. (1993), Psychological Testing. Principles, Applications and Issues, 3^th ed.. Belmont, California: Brooks Cole Publishing Company, Inc.

Kline, P. (1995), "La construction des tests". In: Beech, J.R., Harding, L., Tests, mode d'emploi. Guide de psychométrie. Paris: Ed. C.P.A.

Kulcsar (1976), "Testul Raven si variantele sale". In: Indrumator psidodiagnostic, vol. II, Cluj-Napoca: Reprografia Univeritatii Babes Bolyai.

Meeker, M.N. (1969), The Structure of Intellect. Its interpretations and uses. Columbus, Ohio: Charles E. Merrill Company.

Meili, R. (1962), Manuel du diagnostique psychologique. Paris: P.U.F.

Minulescu, M. (1996), Chestionarele de personalitate in evaluarea psihologica. Bucuresti: Garell Publishing House.

Mitrofan, N. (1993), Testarea psihologica a copilului mic. Bucuresti: Editura Press Mihaela.

Mitrofan, N., Mitrofan, L. (2005), Testarea psihologica. Inteligenta si aptitudinile. Iasi: Editura Polirom.

Mitrofan, N. (2001), "Psihometria si directiile ei de dezvoltare la inceput de mileniu". In M. Zlate (coord.), Psihologia la raspantia mileniilor. Iasi: Editura Polirom.

Parot, Fr., Richelle, M. (1995), Introducere in psihologie. Istoric si metode. Bucuresti: Editura Humanitas.

Perse, J. (1972), "Collaboration du psychologie au dépistage et au diagnostique des maladies mentales". In: Reuchlin, M. (red.) Traité de psychologie apliquée. Paris, Press. Univ. de France.

Piéron, H. (coord.) (2001), Vocabular de psihologie. Bucuresti: Editura Univers Enciclopedic.

Pitariu, H. (1983), Psihologia selectiei si orientarii profesionale. Cluj-Napoca: Editura Dacia.

Pitariu H. (1974), "Testul Domino 48 (D 48); Testul Domino 70 (D 70)". In: Indrumator psihodiagnostic, vol. II, Cluj-Napoca: Reprografia Universitatii Babes Bolyai.

Popescu Neveanu, P. (1977), Psihologie generala. Tipografia Universitatii Bucuresti.

Radu, I. (coord.) (1991), Metodologie psihologica de analiza a datelor. Cluj-Napoca: Editura Sincron.

Reuchlin, M. (1992), Introduction à la recherche en psychologie. Paris: Éditions Nathan.

Reuchlin, M. (2000), Psihologie generala. Bucuresti: Editura Stiintifica.

Ribault, C. (1965), "Le dessin de la maison chez l'enfant". In: Revue de Neuropsychiatrie Infantile, 13, nr. 1-2.

Rorschach, H (2000), Manual de psihodiagnostic. Bucuresti: Editura Trei.

Rosca, M. (1972), Metode de psihodiagnostic. Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Rozorea, A., Sterian, M. (2000), Testul arborelui.Bucuresti: Editura Paideia.

Stan, A. (2002), Testul psihologic. Evolutie, constructie, aplicatii. Iasi: Editura Polirom.

Sternberg, R.J. (1985), Beyond IQ: A triarchic treory of human intelligence. New York: Cambridge University Press.

Sternberg, R.J., ed. (1990), Handbook of human intelligence. Cambridge, New York etc.: Cambridge University Press.

Sternberg, R.J. (1993), Intelligence is more than IQ: The practical size of intelligence. In Jurnal of Cooperative Education, 28 (2) pp. 6-10.

Szamosközi, St. (1997), "Psihometria clasica si evaluarea formativa". In Cognitie, creier, comportament, vol. 1, nr. 2, iunie, Cluj-Napoca.

Schiopu, U. (1974), Introducere in psihodiagnostic. Bucuresti: Tipografia Universitatii.

Schiopu, U. (coord.) (1997), Dictionar enciclopedic de psihologie. Bucuresti: Editura Babel.

Stefanescu-Goanga, Fl. (1946), Masurarea inteligentei. Revizuirea, adaptarea si completarea scarii de inteligenta Binet-Simon. Cluj-Napoca: Editura Institutului de psihologie.

Witkin, H.A., Dyk, R.B., Faterson, H.F., Goodenough, D.R., Karp, S.A. (1962), Psychological differentiation. Studies of development. NewYork, London: John Wiley and Sons, Inc.

Zazzo, R., Gilly, M., Verba-Rad, M. (1968), Nouvelle échelle métrique de l'intelligence. Paris: Librairie Armand, Colin.

Zimmerman I.L., Woo-Sam, J.M. (1973), Clinical Interpretation of the Wechsler Adult Intelligence Scale. New York, San Francisco, London: Grune & Straton.

Zlate, M. (1999), Psihologia mecanismelor cognitive. Iasi: Editura Polirom.