Deficiente senzoriale

Deficiente senzoriale

Deficientele senzoriale sunt determinate de unele disfunctii sau tulburari la nivelul principalilor analizatori (vizual si auditiv), cu implicatii majore asupra desfasurarii normale a vietii de relatie cu factorii de mediu, dar si a proceselor psihice ale persoanei, avand o rezonanta puternica in conduita si modul de existenta al acestuia. Datorita particularitatilor celor doi analizatori, auditiv si vizual, precum si rolul fiecaruia in structurarea proceselor psihice, este nevoie de o abordare separata a tulburarilor care pot interveni la nivelul lor. Astfel au aparut surdologia si tiflogia, cele doua discipline responsabile de studierea, descrierea si cunoasterea deficientelor de auz si respectiv, de vedere.

1. Deficienta de auz

Deficientele de auz fac obiectul surdopsihopedagogiei, stiinta interdisciplinara care studiaza particularitatile dezvoltarii psihofizice a persoanelor cu disfunctii auditive, stabileste acuzele si consecintele pierderii auzului, mijloacele de recuperare, compensare si educare in vederea structurarii personalitatii si integrarii lor in viata sociala si profesionala, defineste principiile si modalitatile prin care deficientii de auz pot fi integrati in sistemul scolar si profesional, activitatea relationala cu familia, factorii sociali si educationali.

Depistarea precoce a tulburarilor auditive este o conditie fundamentala pentru evolutia ulterioara a copilului, dat fiind pericolul aparitiei mutitatii (neinsusirea limbajului ca mijloc de comunicare si instrument operational al gandirii). Cu cat sunt mai grave disfunctiile auditive, cu atat vor influenta mai mult aparitia si dezvoltarea normala a vorbirii, fapt evidentiat prin frecventa crescuta a tulburarilor de vorbire la copii cu diferite grade de hipoacuzie. În plus, din cauza absentei comunicarii prin limbaj, un copil surd este mai dezavantajat, sub raportul structurii operatiilor cognitive, decat un copil orb, dar in ambele cazuri se produc manifestari esentiale ale proceselor de receptie, analiza si raspuns pentru varietatea stimulilor din mediul inconjurator, iar prin interventia proceselor de compensare se produc transformari majore in structurarea dominantelor perceptive si de prelucrare a datelor la nivel cerebral care confera anumite particularitati modului de manifestare a vietii lor psihice, atat din punct de vedere calitativ, cat si din punct de vedere cantitativ.

1.1. Etiologia tulburarilor de auz:

A.Pornind de la momentul aparitiei lor, tulburarile de auz pot fi prezentate astfel:

1. in perioada prenatala: infectii virale sau bacteriene ale mamei; ingerarea de substante toxice, alcool sau a unor medicamente din grupul tranchilizantelor; tentative de avort prin consumul unor substante cum ar fi: chinina, apa-de-plumb, ergotina sau prin administrarea de antibiotice in exces; iradieri ale mamei in timpul sarcinii, incompatibilitatea Rh-ului intre mama si fat; traumatisme in timpul sarcinii;

2. in perioada neonatala: traumatisme obstreticale cu proceduri de hemoragii in urechea interna sau la nivelul scoartei cerebrale; anoxie sau asfixie albastra, urmate de insuficienta oxigenare a structurilor nervoase cerebrale; bilirubinemia sau icterul nuclear;

3.in perioada postnatala: boli infectioase de tipul: otita, meningita, encefalita, rujeola, febra convulsiva, oreion, etc.; traumatisme cranio-cerebrale; abuz de antibiotice si alte substante medicamentoase; traumatisme sonore ( acestea pot determina si unele boli profesionale); stari distrofice, intoxicatii, afectiuni vasculare, etc.

B. În functie de localizarea la nivelul urechii se pot distinge urmatoarele cauze:

1. la nivelul urechii externe: absenta pavilionului urechii sau malformatii ale acesteia; obstructionarea canalului auditiv extern cu dopuri de ceara sau alte corpuri straine; excrescente osoase;

2. la nivelul urechii medii: otite, mastoide, corpuri straine; inflamarea trompei lui Eustache; leziuni sau malformatii ale oscioarelor; otoscleroza; perforarea membranei timpanului, etc.;

3. la nivelul urechii interne: leziuni sau deformari ale labirintului cohlear, leziuni ale organului Corti, membranei bazilare si nervului auditiv.

II2.1.2. Surdomutitatea

Surdomutitatea este imposibilitatea insusirii vorbirii pe cale naturala auditiva, asociata cu surditatea totala sau aproape totala. Surditatea se datoreaza unor leziuni ale aparatului auditiv la diferite niveluri, pe cand mutitatea apare ca o consecinta a factorului rezultat din defectarea auzului. În surdomutitate, surditatea apare ca prim factor si este determinanta factorului secund, mutitatea. Surditatea congenitala identificata este urmata de mutitate, in timp ce surditatea dobandita conditioneaza mutitatea numai daca a survenit in primii ani de la nastere, cand a surprins copilul in prim proces de insusire a limbii. Pot surveni surdomuti chiar si copii care asurzesc dupa ce au invatat vorbirea, daca acesta nu a fost mentinuta prin labiolectura.

1.3.Tipologia deficientelor de auz

- dezvoltarea fizica generala este normala in conditii de alimentatie si ingrijire corespunzatoare; dezvoltarea componentelor motrice prezinta o usoara intarziere din cauza absentei vorbirii si stimulului emotional afectiv

- orientarea pe baza de auz este diminuata sau chiar inexistenta, iar simtul echilibrului poate fi tulburat ca urmare a afectiunilor de la nivelul urechii interne;

- gradul deficientei auditive difera in functie de cauza, tipul, locul si profunzimea leziunii componentelor structurale ale analizatorului auditiv;

- gesturile si mimica se insusesc in mod spontan in comunicarea deficientului de auz, constituindu-se treptat intr-un limbaj caracteristic acestor persoane; insusirea limbajului verbal se face in mod organizat prin activitatile de demutizare, cu sprijinul specialistului audiolog si al familiei;

- dezvoltarea psihica prezinta o anumita specificitate determinata de gradul de exersare a proceselor cognitive si de particularitatile limbajului mimico-gestual, lipsit de nuante si de o topica simplista, generatoare de confuzii in intelegerea mesajului; primul sistem de semnalizare ( senzorio-perceptiv) este influentat de specificul limbajului mimico-gestual si al reprezentarilor generalizate pe baza achizitiilor senzoriale si senzorial motrice (in special vizual motrice), instrumente cu care deficientul de auz opereaza pana la varste inaintate, conditionand astfel caracterul concret al gandirii sale;

- gandirea surzilor nedemutizati opereaza in mod special cu simboluri iconice ( imagini generalizate sau reprezentari), comparativ cu surzii demutizati la varste mici si a caror gandire foloseste simboluri saturate de elemente vizuale; operatiile logice (analiza, sinteza, abstarctizarea, generalizarea, comparatia) se desfasoara de obicei la un nivel intelectual scazut si in prezenta suportului intuitiv cu implicatii negative asupra imbogatirii nivelului de cunoastere;

- functiile mnezice sunt aproximativ asemanatoare cu cele ale unui auzitor, cu deosebirea ca memoria cognitiv-verbala se dezvolta mai lent, in timp ce memoria vizual-motrica si cea afectiva au o dezvoltare mai buna;

- imaginatia si capacitatea de a crea noi reprezentari prezinta la randul lor evidente influente ale dominatiei vizual motorii in asimilarea informatiilor, cu limite de realizare determinate de nivelul de senzorialitate si de particularitatile judecatii si rationamentelor saturate de vizualitate;

- intarzierea invatarii vorbirii, pierderea perioadei optime de insusire a limbajului verbal maresc decalajul in dezvoltarea psihica intre elevul surd si auzitor, fapt ce afecteaza relatiile sale sociale, adaptarea la cerintele scolii, integrarea intr-un grup profesional, determinand conduite de izolare, sentimente de inferioritate, stari depresive, lipsa de interes, descurajare, esecuri in plan scolar si profesional.

2. Deficienta de vedere

" Deficienta de vedere este o deficienta de tip senzorial si consta in diminuarea in grade diferite (pana la pierderea totala ) a acuitatii vizuale. Deficientele de vedere sunt incluse in cadrul deficientelor senzoriale, fiind studiate prioritar de tiflopsihopedagogie". Prin varietatea tipologica si prin consecintele asupra vietii psihice si sociale a individului, acesta categorie de deficiente are o puternica influenta asupra calitatii si specificitatii relatiilor pe care persoana deficienta le stabileste cu factorii din mediu, in conditiile afectarii partiale sau totale a aportului informational de la nivelul analizatorului vizual, principalul furnizor de informatii la nivelul structurilor cerebrale superioare.

" Indici functionali ai deficientei de vedere:

acuitatea vizuala - distanta la care ochiul poate percepe distinct obiecte;

campul vizual - spatiul pe care il poate percepe ochiul atunci cand priveste fix un obiect;

sensibilitatea luminoasa - capacitatea de a diferentia diferite intensitati ale luminii;

sensibilitatea de contrast - capacitatea de a distinge deosebirile de intensitate luminoasa dintre excitantii prezenti concomitent;

sensibiliatatea cromanica - capacitatea de a percepe culorile;

eficienta vizuala - capacitate de prelucrare stimulilor vizuali la nivel cental."[2]

2.1. Etiologia tulburarilor de vedere include o diversitate de factori de risc care, in functie de locul si perioada in care actioneaza, determina forme si grade diferite de deficiente ale analizatorului vizual:

a)       malformatii congenitale: anomalii ereditare - genopatii (mutatii cromozomiale); anomalii neereditare - gametopatii (lezarea celulelor germinale inainte de fecundare), blastopatii ( leziuni produse in perioada blastogenezei - primele 15 zile dupa conceptie), embriopatii (leziuni produse intre saptamanile 2-12 de sarcina); fetopatii (leziuni in perioada fetala, incepand cu luna a IV-a de sarcina si pana la nastere);

b)            cauze care actioneaza perinatal sau postnatal, in diferite perioade ale existentei persoanei: boli infectioase - infectia genococica, trahomul, conjuctivita difterica, rujeola, tuberculoza, sifilisul, infectii pe traectul nervului optic etc. intoxicatii cu diferite substante (alcool metilic, arsenic, antibiotice, intoxicatii profesionale), traumatisme, arsuri produse de accidente sau explozii, cauze diverse ( iradiatii, dezlipire de retina)

c)            alte cauze : boli neurologice (pot determina atrofii ale nervului optic, paralizii ale muschilor globului ocular); boli ale pielii (pot afecta tesaturile dermice oculare prin ulceratii, afectiuni ale cristalinului sau corneei); boli ale sangelui (pot provoca atrofii retiniene sau ale nervului optic, tumori); infectii microbiene sau virotice (ca de exemplu gripa - pot determina complicatii la nivelul anexelor globului ocular); boli infectioase si boli venerice (pot provoca afectiuni mai ales la nivelul tesuturilor conjunctive sau retiniene); boli endocrine/hipersecretia tiroidiana (pot determina aparitia glaucomului infantil); traumatisme ale globilor oculari in diferite circumstante de viata ale copiilor ( joaca, accidente in timpul diferitelor activitati scolare sau extrascolare, agresiuni fizice, etc.)

Cunoasterea etiologiei si manifestarilor clinice ale deficientelor de vedere prezinta o mare importanta in stabilirea unui diagnostic diferential, stabilirea unui tratament compensatoriu, profesionalizarea si integrarea sociala a persoanei cu deficienta de vedere.

2.2. Tipologia deficientelor de vedere

A.      Deficientele vizuale determina o serie de consecinte primare ( scaderea fluxului de informatii vizuale, neclaritatea si imprecizia imaginii, dificultati in discriminarea si fixarea imaginilor sau imposibilitatea perceperii lor) care influenteaza dimanica proceselor corticale si interventia unor mecanisme fiziologice si psihice cu rol compensator al deficitului de vedere si consecinte secundare (tinuta corporala defectuoasa determinata de pozitionarea segmentelor corpului in functie de posibilitatea receptarii cat mai clare a imaginii pe retina - rasuciri sau inclinari ale capului si partii superioare ale trunchiului care determina atitudini cifotice asimetrice; incetinire a ritmului dezvoltarii psihice, un nivel de cunoastere scazut in raport cu varsta, o coordonare oculo-motorie deficitara, elemente ale unui infantilism afectiv sau dimpotriva capacitate de memorare intentionata, concentrare deosebita a atentiei);

B.      Lipsa controlului vizual, influenta miscarilor ( mai ales in primii ani de viata) duc la intarzieri in dezvoltarea fizica generala si in evolutia motricitatii, experiente negative care trezesc si intretin teama copilului ca ar putea sa se impiedice, sa cada, sa se loveasca, apar dificultati de echilibru, atitudini greoaie, stangace;

C.      Reprezentarile sunt adesea incomplete, partiale, eronate, sarace in detalii, iar continutul lor este lipsit de caracteristicile esentiale, ceea ce face ca eficienta lor in activitatea cognitiva si practica sa fie foarte redusa; in cazul pierderii totale a vederii inainte de 3 ani, reprezentarile vizuale sunt structurate strict pe baza experientelor vizuale si tactil - kinestezice ale persoanei, ceea ce conduce la aprecierea eronata a formei si marimii obiectelor, a raportului dintre obiecte si componentele lor, imposibilitatea operarii cu notiunea de culoare in maniera unei persoane normale, ect.;

D.      În orbirea dobandita dupa varsta de 2-3 ani deficientul de vedere are o experianta concreta cu elementele lumii inconjuratoare, situatie in care are loc un proces de restructurare a schemei functionale, cu participarea analizatorilor normali care au influente compensatorii asupra activitatii psihice a nevazatorului; orientarea intr-un spatiu tridimensional are la baza analiza polisenzoriala a informatiilor primite de la receptori multipli si diferiti;

E.       Memoria nevazatorului are anumite particularitati, acestea oferind o serie de informatii necesare orientarii acestuia in spatiu - topografia locului, a reperelor tactile, auditive, constanta directiilor, a numarului de parti sau de scari, a numarului de statii pana la coborare (o permanenta solicitare in situatii in care omul cu vedere normala nu face apel la memorie, ele constituindu-se in actiuni stereotipe, automatizate);

F.       Gandirea are particularitati determinate de tipul orbirii (congenitala sau dobandita) si de modalitatile cunoasterii senzoriale in care este antrenata persoana deficienta; dificultatile selectarii elementelor esentiale din informatiile percepute determina efectuarea greoaie a operatiilor gandirii, in special a generalizarilor si comparatiilor, fapt care ar putea ilustra un tablou clinic asemanator unui copil cu deficiente intelectuale, insa in conditiile unor activitati educative normale se pot asigura conditii de evolutie normala in plan intelectual;

G.      Atentia necesita educare continua impunand indreptarea sa in directii diferite sau concentrarea intr-o directie sau alta, dupa intensitatea si semnificatia stimulilor perceputi;

H.      Din punct de vedere afectiv, unii copii pot manifesta o atitudine pasiva, de neincredere in fortele proprii, timiditate accentuata, izolare, reactii intarite atunci cand copilul este scos din mediul familial, stari de anxietate, deprimare, refuz al activitatilor scolare, grad ridicat de agitatie, violenta, manifestari de negativism, atitudini de despotism fata de cei mai mici ca varsta.