PROBLEMATICA PSIHOSOCIALA A MEDIULUI DE PENITENCIAR

PROBLEMATICA PSIHOSOCIALA A MEDIULUI DE PENITENCIAR

1. NOTIUNI DE PSIHOLOGIE CORECTIONALA

Robert J. Wicks sustine ca psihologia corectionala este studiul si aplicarea cunostintelor psihologice in domeniul infaptuirii justitiei penale. Aceste cunostinte se pot referi la unele sau la toate momentele prin care trece un infractor identificat (trimis in judecata, incarcerat sau eliberat). Scopul psihologiei corectionale este sa caute mijloace pentru intelegerea comportamentului infractorului, sa-l ajute pe plan intelectual, social sau emotional, sa actioneze cat mai eficient si astfel sa promoveze, in conditii cat mai bune, adaptarea sociala a infractorului.

Definitia data de Robert J. Wicks pare a fi prea larga, referindu-se aproape la intreaga problematica a psihologiei judiciare. Din acest motiv este preferat termenul utilizat de Henri F.Ellenberger, de psihologie carcerala, care se refera la acele fenomene psihologice si psihosociale care deriva din viata de penitenciar si care afecteaza intreaga personalitate a infractorului, comportamentul sau individual si social (exacerbarea unor instincte, conduitele spatial-teritoriale, subordonarea la unele norme carcerale etc.).

Institutia sociala in care infractorul urmeaza sa execute pedeapsa privativa de libertate este penitenciarul.

Penitenciarul, ca institutie sociala, arata Donald Cressey (1961), urmareste concomitent trei scopuri:

a) custodial, care consta in claustrarea detinutilor si impiedicarea evadarii lor. Acest scop este impus si urmarit de suborganizatia militara structurata pe sistem de comanda si prevenire;

b) productia de bunuri materiale (mestesugareasca, industriala, agrara etc.), prin remunerare, reducere din timpul condamnarii etc. pentru problemele de productie exista cadre specializate (maistri, tehnicieni, ingineri), care asigura realizarea productiei;

c) reeducativ, impus prin coercitie morala de catre educatori specializati, care se ocupa de problemele educationale ale detinutilor.

Coexistenta celor trei obiective, cu personal specializat pe trei directii care actioneaza concomitent, dar nu intotdeauna strict convergent, prin natura lucrurilor pot genera stari tensionale care, desi perfect rezolvabile, uneori creeaza disfunctii in mersul inainte al institutiei penitenciare si se rasfrange in parte si asupra activitatii de reeducare. Conducerea penitenciarului poate sa acorde prioritate unui sector sau altuia, in functie de viziunea acesteia asupra prioritatilor, activitatea efectiva de reeducare poate fi pe primul plan, sau poate fi lasata pe al doilea plan, desi scopul reeducativ este prioritar in aplicarea oricarei pedepse privative de libertate.

2. CONSECINTELE PSIHOSOCIALE ALE PRIVARII DE LIBERTATE

Din punct de vedere psihosocial, libertatea constituie pentru om o necesitate fundamentala. Ca posibilitate de a alege intre mai multe alternative, libertatea umana reprezinta o trebuinta de prim ordin, a carei satisfacere conditioneaza formarea si manifestarea echilibrata a personalitatii. Efectele limitarii libertatii perturba evolutia normala a personalitatii, creeaza conditii pentru aparitia si amplificarea unor tulburari psihice si psihosociale. Afectand intreaga personalitate, punandu-si amprenta asupra intregului comportament, privarea de libertate afecteaza profund viata persoanei si relatiile ei sociale.

Pe parcursul vietii, la orice persoana pot sa apara imprejurari in care aceasta sa fie privata de libertate pentru anumita perioada.

O forma aparte a restrangerii libertatii o reprezinta reactia sociala fata de persoanele care incalca legea penala si se concretizeaza in pedeapsa cu privare de libertate intr-un loc de detentie.

Privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale intr-un penitenciar reprezinta o situatie speciala deosebit de complexa. Privarea de libertate intr-un penitenciar nu presupune izolarea totala a infractorului si nu are ca scop producerea de suferinte fizice si psihice, ci reprezinta o masura de constrangere si un mijloc de reeducare, in scopul prevenirii savarsirii de noi infractiuni. In tara noastra sistemul pedepsei privative de libertate are ca elemente esentiale regimul de detinere in comun si reeducarea prin munca a celor ce au incalcat legea. Prin privarea de libertate nu se urmareste dezumanizarea infractorilor, ci recuperarea si reintegrarea lor sociala.

In noile conditii ale societatii romanesti, legislatia cauta sa faca din penitenciar o institutie calitativ noua in care reeducarea sa fie rezultatul imbinarii activitatii utile depuse de detinuti cu actiunile educative exercitate asupra lor. Efectul pozitiv al acestor actiuni duce, in unele cazuri, la eliberarea conditionata.

Administratia penitenciarelor are obligatia de a imbina munca cu o larga paleta de actiuni educative, de la scolarizare si calificare profesionala pana la activitati culturale de toate genurile, acestea avand ca scop pregatirea detinutului pentru reintegrarea sa rapida in viata sociala. La aceasta se adauga criteriile de separatie a infractorilor dupa: sex, varsta, natura infractiunii, durata pedepsei, starea de recidiva si dupa receptivitatea la activitatile de reeducare. Conform practicii penitenciare actuale, separarea detinutilor dupa criteriile amintite constituie baza diferentierii tratamentului aplicat si premisa individualizarii regimului de detentie.

Urmarind o cunoastere cat mai fidela a fenomenelor psihice si psihosociale ce se manifesta in locurile privative de libertate se impune o tratare diferentiata a regimului de arest si a celui de penitenciar.

Pentru a se asigura buna desfasurare a procesului penal sau pentru a impiedica sustragerea invinuitului de la urmarirea penala, de la judecata ori de la executarea pedepsei se poate lua fata de acesta masura arestarii preventive. Cazurile in care o persoana poate fi arestata preventiv sunt stipulate in mod expres de catre legislatia penala.

Din perspectiva psihologiei judiciare persoanele care se gasesc in arestul unitatilor de politie prezinta manifestari si conduite specifice. In stare de arest presiunea psihica si psihosociala este deosebit de puternica. Controlul strict al comportamentului, impunerea unui regim de viata sever, limitarea serioasa a fluxului comunicational cu exteriorul, genereaza la arestati stari tensionale accentuate. Acestea sunt in multe situatii amplificate de starile de incertitudine care-l cuprind pe arestat, el nestiind care este stadiul urmaririi penale, cum se va derula procesul si care va fi pedeapsa.

Cele mai frecvente reactii comportamentale ale celor arestati sunt, de cele mai multe ori, de o manifestare extrema. Astfel, arestatul fie ca se inchide in sine, se inhiba, fie ca manifesta comportamente agresive: actionale sau de limbaj. Limitele dintre cele doua forme de reactii comportamentale nu sunt rigide, arestatul trecand usor de la o extrema la alta. Se remarca o frecventa crescuta a comportamentelor agresive, uneori chiar a celor autoagresive (automutilari, tentative de sinucidere, uneori sinucideri). Asemenea comportamente nu pot fi generalizate. Exista categorii de arestati care simuleaza comportamentele autoagresive, in scopul de a impresiona si deruta organele de urmarire penala.

Daca in general cele aratate sunt valabile in cazul persoanelor arestate pentru prima data, in cazul recidivistilor, care de multe ori stiu precis daca vor fi condamnati sau nu, cunoscand uneori pana in detaliu incadrarea juridica a faptei lor, precum si pedeapsa pe care o vor primi, framantarile psihice sunt orientate spre efortul de a face o impresie buna anchetatorilor.

Infractorul ajuns pentru prima data in penitenciar poate fi considerat traumatizat din punct de vedere psihologic. El intra pe poarta penitenciarului tensionat deja de contactul cu autoritatile judiciare, de desfasurarea procesului; se vede dintr-o data frustrat de ambianta familiala, profesionala, de limitarea spatiului de miscare si de folosire a timpului liber. La acestea se adauga si alte elemente frustrante caracteristice noului mediu in care a intrat, deoarece penitenciarul dispune de particularitatile specifice cu influenta negativa asupra integrarii psihosociale a detinutului primar.

O prima particularitate este legata de inlaturarea simbolurilor exterioare ale personalitatii prin obligativitatea purtarii uniformei de detinut, care standardizeaza modul de viata si estompeaza diferentele individuale caracteristice vietii libere, cotidiene.

Restrangerea modalitatii fizice, psihice si psihosociale, reprezinta o alta particularitate a mediului de penitenciar, saracia vietii de relatie avand implicatii profunde asupra capacitatii persoanei de a-si exprima rolurile normale, reducand simtitor posibilitatea de interactiune psihosociala.

Relatiile impersonale, activitatea controlata, regimul strict, desfasurarea monotona a programului zilnic ca si distanta psihosociala dintre detinut si personalul (cadrele ) penitenciarului constituie un alt set de particularitati ale vietii din penitenciar, percepute de cele mai multe ori de catre detinutul primar ca o atingere a integritatii sale.

Se considera ca particularitatile vietii de penitenciar, precum si caracteristicile personalitatii detinutului primar genereaza "situatii adaptative" ale acestuia la regimul de detentie (Sasu, 1985):

"Adaptarea" prin agresiune se caracterizeaza prin rezistenta deschisa la regulile vietii de penitenciar evidentiindu-se comportamente provocatoare spre alti detinuti sau chiar cadre, ca si reactii autoagresive (automutilari) si tentative de sinucidere.

"Adaptarea" prin retragere care semnifica inchiderea in sine, izolarea detinutului primar de comunitatea celorlalti detinuti si de viata din penitenciar, el construindu-si o lume imaginara unde incearca sa se refugieze.

"Adaptarea" prin consimtire reprezinta conformarea pasiva a detinutului la normele si regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind facuta in maniera formala, astfel incat sa nu atraga sanctiuni suplimentare.

"Adaptarea" prin integrare este modalitatea prin care detinutul primar se relationeaza activ cu ceilalti detinuti si cu mediul de detentie. Aceasta forma de adaptare se intalneste mai ales la detinutii condamnati pe termen lung.

Modalitatile adaptative nu sunt rigide, detinutul putand trece succesiv de la una la alta sau incercand sa combine diferite elemente ale acestora. De obicei, se considera ca integrarea la viata de penitenciar nu este niciodata totala. La inceput integrarea detinutului in mediul penitenciar este fortata, la mijlocul detentiei este aproape totala, iar cu putin timp inainte de eliberare poate sa apara o usoara atasare fata de ambianta de penitenciar.

In cadrul acestor etape apar manifestari comportamentale caracteristice vietii in detentie, numite reactii fata de incarcerare, cum ar fi: starile depresive (agitatia anxioasa), halucinatii auditive si vizuale pe teme delirante de persecutie sau gratiere, stari confuzionale, dezorientare temporo-spatiala, cefalee, somn agitat, cosmaruri, culminand cu crize de mare agresivitate.

In mediul carceral pot sa apara si unele conduite anormale cum ar fi: refuzul hranei, tatuajul, automutilarea etc.

Refuzul hranei in mediul carceral are o valoare simbolica prin care detinutul vrea sa arate ca este gata pentru sacrificiul suprem in caz ca nu i se satisfac anumite cereri. Aceste cereri (revizuirea pedepsei, suplimentarea unor drepturi, acordarea unor concesii etc.) I se par justificate, desi regimul la care este supus corespunde normativelor in vigoare. Ca forma de comportament, refuzul hranei reprezinta un element spectacular prin care detinutul vrea sa atraga atentia si admiratia celor din jur. De obicei, el nu dureaza mult, neavand suficiente ratiuni care sa-l sustina.

Tatuajul are o frecventa destul de ridicata printre detinuti si consta in inteparea cu acul si introducerea unui colorant insolubil a unor figuri, nume, date, devize, ornamente, personaje etc. Unele tatuaje reflecta profesia individului, altele dorintele, amintirile sau aventurile sale. Tatuajul poate fi mic (o singura figura, un cuvant) sau multiplu. De obicei se aplica pe antebrat, brat si piept, dar se mai aplica si in zone putin vizibile (fese, fata interna a coapselor etc.). Detinutii care isi aplica tatuaje manifesta o imaturitate afectiva, o slaba insertie sociala, o structura psihopata, altii din curiozitate, excentrism, dornici de erotism ieftin.

Automutilarile apar la detinutii care trec prin stari de melancolie anxioasa si cu delir mistic, in unele deliruri cronice, la hiperemotivi si la cei cu un nivel scazut al inteligentei.

Automutilarea, asimilata motivational cu suicidul si refuzul alimentar, este o tulburare a instinctului de conservare si consta in modificarea brutala si paradoxala a conduitei, adesea sub impulsul delirului si halucinatiei. Formele de automutilare sunt numeroase si variate: sacrificarea tegumentelor, enucleerea unui ochi, amputarea unui deget, arderea unui membru, taierea limbii etc.

Detinutii, de cele mai multe ori, urmaresc un tratament mai bun prin zilele de spitalizare ce vor fi obtinute.

Detinutul recidivist este in tema cu drepturile si indatoririle pe care le are, se integreaza, aparent repede in mediul de penitenciar. In relatiile cu cadrele penitenciarului par, de obicei, conformisti si supusi. Cea mai mare parte a recidivistilor manifesta, insa, doua tipuri de comportamente: unul de simulare a supunerii fata de regimul de penitenciar, cu "valoare" pentru cadrele penitenciarului, altul de dominare a celorlalti detinuti prin mijloace specifice grupurilor de detentie. De regula, detinutii recidivisti sunt refractari la ordine, provoaca scandaluri cu ceilalti detinuti, sunt ostili fata de cadrele penitenciarului, manifesta tendinta de a obtine beneficii si uneori de a evada.

3. ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE MEDIULUI DE PENITENCIAR

Socul incarcerarii, contactul cu subcultura de penitenciar are o influenta deosebita asupra vietii si comportamentului detinutului, afectand grav sentimentul de siguranta al acestuia.

Subcultura de penitenciar este formata dintr-un sistem de norme si reguli creat si aplicat de catre detinuti pentru a-si asigura conditii de viata cat mai acceptabile din punctul lor de vedere. Printre regulile generale ale acestui sistem se numara: fiecare cu problemele sale, duritate fata de cei slabi, in orice situatie sa se depuna un minimum de efort, convingerea ca nu sunt crezuti de nimeni, idei de persecutie, obsesia denuntarii de catre alti detinuti etc. (Dumitrescu, 1991). Se considera ca normele specifice subculturii de penitenciar au o functionalitate negativa fata de actiunile reeducative exercitate asupra detinutilor. Ele au ca efect solidarizarea detinutilor, crearea unei coeziuni a grupului de detentie si constituie o bariera puternica in calea influentelor de natura educativa. Desigur, nu toti detinutii adera la acest sistem de norme, dar acestia sunt dispretuiti, dezaprobati si tinuti la periferia grupului. Unii detinuti se subordoneaza acestor reguli fara a avea un real sentiment de solidaritate, pastrand secretul acestei insubordonari, stiind ca altfel nu au o viata "linistita" in locul de detentie.

In penitenciar detinutii au o structura ierarhica autoritara, rigida iar pozitia fiecarui detinut in cadrul sistemului depinde de experienta si specialitatea sa infractionala, de durata condamnarii si de structura personalitatii sale.

Subcultura de penitenciar, in scurta vreme il face pe detinut sa-si formeze, nu neaparat in mod explicit, o noua viziune asupra propriei persoane si sa elaboreze o "strategie de supravietuire". El ajunge sa adopte si sa impartaseasca conceptia incarceratilor despre viata din penitenciar si despre societate in general.

Prizonizarea incumba adoptarea unei atitudini ostile (fatisa sau ascunsa) fata de personalul inchisorii, fata de lumea "din afara" si, concomitent, dezvoltarea unei loialitati fata de ceilalti detinuti. In aceasta situatie detinutul va incerca sa se integreze in grupul informal de detinuti si se va supune neconditionat liderului informal, chiar daca risca sa nu fie vazut bine de cadrele penitenciarului.

Stanton Wheeler subliniaza ca fenomenul de prizonizare, de integrare in grupul detinutilor, de identificare cu subcultura carcerala este doar o prima faza in evolutia detinutului, deoarece in cea de-a doua faza a perioadei de detentie se poate observa fenomenul de desprizonizare. Cu alte cuvinte, cu cat detinutul se apropie de momentul eliberarii, el tinde sa adopte un rol tot mai apropiat de ceea ce este dezirabil din punct de vedere social.

Sub aspect psihosocial, in colectivitatea detinutilor dintr-un penitenciar apar, ca si in cadrul oricarui grup uman, relatii interpersonale cu o puternica incarcatura socio-afectiva. Desi penitenciarul are o structura relativ inchisa, nu inlatura posibilitatea de relationare socio-umana care la detinuti se amplifica si ca urmare a unui proces de compensare fata de relatiile specifice vietii din afara penitenciarului.

In grupul detinutilor intalnim relatii de simpatie, antipatie si indiferenta, precum si diverse statusuri informale: lideri populari, izolati, solidari, respinsi. O caracteristica specifica structurii informale din grupurile de detinuti o reprezinta numarul mare de respingeri. O pondere insemnata in cadrul respingerilor o au detinutii condamnati pentru omor si talharie.

Grupul detinutilor se supune unor norme care nu sunt similare cu cele dorite de conducerea penitenciarului, de asemenea exista unele "traditii" transmise de la o generatie de detinuti la alta. Exista un limbaj specific folosit intre detinuti pentru a-si ascunde actiunile, intentiile etc. Fenomenele socio-afective apar uneori cu deosebita virulenta; atat prieteniile, cat si ostilitatile sunt "pe viata si pe moarte", fapt care poate afecta climatul organizational si starea de disciplina a detinutilor.

Un loc aparte il ocupa solitarii care, de fapt, nu participa la viata socio-afectiva a grupului si de cele mai multe ori constientizeaza acest lucru. In scopul evitarii marginalizarii acestora, factorii educationali trebuie sa le acorde o atentie deosebita. Un alt element care poate facilita individualizarea actiunilor reeducative este legat de modul cum detinutii isi percep propriul status sociometric. De pilda, marea majoritate a izolatilor se considera mult mai preferati decat sunt in realitate, iar popularii, dimpotriva, se considera mult mai putin agreati. In urma unor cercetari desfasurate in anul 1972 S.Harbordt a identificat in randul detinutilor mai multe tipuri si anume: tipul prosocial, pseudosocial, antisocial si asocial. Pe baza apartenentei la un tip sau altul se pot proiecta demersurile reeducative, cei mai usor reeducabili (cu tact pedagogic corespunzator) fiind detinutii din tipul prosocial si pseudosocial (Bogdan & colab., 1983).

4. ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE REEDUCARII DETINUTILOR

Potrivit cadrului legal actual de executare a pedepselor, reeducarea detinutilor se bazeaza pe obligatia acestora de a desfasura o activitate utila, pe posibilitatea lor de a se califica sau recalifica intr-o meserie si de a participa la activitati cultural-sportive si educative.

Pedeapsa privativa de libertate se aplica in raport de fapta si nu de faptuitor, neexistand suficienta preocupare pentru cunoasterea complexa a personalitatii individului (conditiile in care s-a format, a trait, imprejurarile in care a comis fapta etc.).

Detentia trebuie sa reduca, pe cat posibil, traumatizarea psihica a persoanei condamnate, prevenind aparitia unor perturbari emotionale manifestate prin idei obsesive, infantilism, idei suicidare, comportamente violente, si sa incurajeze acele atitudini si aptitudini care sa permita o reinsertie normala a acestora in societate. In consecinta, un principiu fundamental al actiunii de resocializare si tratament al delincventilor il reprezinta normalizarea, prin apropierea pe cat posibil, a conditiilor vietii din penitenciar de cele ale lumii exterioare acestuia (Banciu, 1992).

Ca mediu de reeducare, penitenciarul are ca obiectiv central recuperarea celor care au comis acte antisociale si pregatirea lor pentru reintegrarea in viata sociala. Deosebit de important pentru procesul de reeducare este instituirea si aplicarea in mod corespunzator a unui sistem de stimulare-recompensare si sanctionare dupa caz. Un factor care influenteaza eficienta activitatii de reeducare il constituie si aplicarea justa a eliberarii conditionate.

Strategia recuperativa trebuie sa porneasca de la cunoasterea particularitatilor psihoindividuale si psihosociale ale detinutilor precum si a conditiilor care au determinat savarsirea actului infractional in vederea diagnosticarii gradului de periculozitate pe care il prezinta si a elaborarii terapiei optime pentru fiecare caz in parte.

Cunoasterea detinutilor trebuie sa fie un proces continuu care sa se realizeze pe tot parcursul detentiei, urmand ca datele obtinute sa fie permanent controlate si imbogatite, astfel ca, strategia de reeducare elaborata, sa poata fi reorientata in functie de noile aspecte care intervin.

Procesul de cunoastere a detinutului trebuie sa aiba un caracter interdisciplinar, folosindu-se in acest sens metode psihologice, psihosociologice, medicale, juridice etc. Datele obtinute trebuie sa acopere o sfera cat mai larga a evolutiei delincventiale a detinutului, a comportamentului in detentie si a elementelor care contureaza evolutia sa ulterioara.

Activitatea de cunoastere a detinutului se finalizeaza printr-un psihodiagnostic (profilul psihocomportamental), in care sunt evidentiate atat aspectele pozitive ale personalitatii sale, cat si aspectele negative cu masurile (metodele) ce se impun pentru a fi schimbate, precum si posibilitatile de participare efectiva a detinutului la propria sa reeducare.

Examenul psihologic si psihosociologic al detinutului va aborda urmatoarele dimensiuni:

- cognitiva - urmareste stabilirea nivelului de inteligenta;

- afectiva - evidentiaza echilibrul psihoafectiv, maturitatea afectiva si capacitatea de adaptare emotionala la actiunile cu caracter reeducativ;

- motivationala - sondeaza suportul motivational si trasaturile caracteriale, atat pozitive cat si negative, urmarindu-se posibilitatile de utilizare a celor pozitive in cadrul activitatilor de reeducare;

- relationala - releva indeosebi indicele de sociabilitate, influentele pe care le exercita si le primeste de la grup sau de la anumiti membrii ai grupului.

Sub aspect psihosociologic se va urmari evidentierea caracteristicilor perioadei anterioare activitatii infractionale; fortele conflictuale existente in momentul trecerii la savarsirea faptei; cum au functionat structurile familiale, scolare, profesionale si de petrecere a timpului liber; care este capacitatea detinutului de a comunica cu ceilalti intr-un mediu inchis.

Un interes deosebit pentru elaborarea metodelor terapeutice optime il reprezinta modalitatea in care detinutul isi percepe vinovatia pentru fapta comisa si pedeapsa primita.

Infractorul are un punct de vedere si o experienta care trebuie luate in considerare daca scopul urmarit prin sanctiunea penala este reabilitarea si nu descurajarea individului vinovat (Garfinkel, 1967). Atunci cand societatea sanctioneaza cu inchisoarea pe un anumit individ, ea "inchide" de fapt intreaga personalitate a acestuia, desi actiunea sa antisociala este legata numai de un singur aspect al personalitatii lui si de un singur moment nefericit din viata lui. De aceea, sanctiunea inchisorii reprezinta, de fapt, reducerea tuturor rolurilor individului (de parinte, sot, cetatean etc.) la acela de delincvent sau detinut, ceea ce duce la izolarea, demoralizarea si stigmatizarea acestuia. Garfinkel insista asupra importantei "audierii" punctului de vedere al infractorului si a intelegerii sensului a ceea ce acesta a savarsit, a modului in care insusi infractorul isi percepe si isi defineste propria fapta.

Investigarea psihologica si psihosociologica a detinutului vizeaza reliefarea nucleului central al personalitatii infractoare: egocentrismul, indiferenta afectiva, labilitatea si agresivitatea. Evidentierea acestor trasaturi si a relatiei dintre ele sunt elemente esentiale pentru individualizarea actiunilor de reeducare.

Cele mai uzitate instrumente de investigare a personalitatii detinutului sunt: testele de inteligenta si de personalitate, diferite tipuri de interviuri si de chestionar, tehnici sociometrice, analiza de continut a datelor din dosar si a corespondentei, anamneza etc.

Resocializarea reprezinta un proces de reconvertire, reorientare si remodelare a personalitatii individului delincvent, de reeducare si retransformare a acestuia in raport cu normele de conduita acceptate de societate.

Reeducarea detinutului reprezinta un complex de masuri orientate catre reconstructia morala a acestuia. Un element definitoriu pentru procesul de reeducare il constituie stabilirea precisa a obiectivelor socializarii. Se considera obiectiv central al resocializarii actiunea de neutralizare a sistemului de nonvalori ale detinutului concomitent cu crearea unui sistem de norme, atitudini si valori pozitive, acceptate in plan social. In paralel se are in vedere si eliminarea factorilor responsabili de geneza comportamentelor deviante.

Pe plan mondial in reeducarea infractorilor aflati in stare de detentie se folosesc diferite metode. Astfel, pentru ameliorarea manifestarilor violente si agresive se utilizeaza metode chirurgicale si psihochirurgicale (interventie asupra unor centri nervosi si organe); pentru perfectionarea aptitudinala se utilizeaza metode pedagogico-medicale (cazuri de debilitati motrice si intelectuale); pentru reconstructia motivationala se utilizeaza psihoterapia rationala si psihanaliza, pentru modificarea atitudinilor se utilizeaza psihoterapia de grup si psihodrama.

In tarile dezvoltate si cu democratie avansata exista preocupari deosebite pe linia bunei functionari a locurilor de detentie. Pe langa preocuparea pentru imbunatatirea conditiilor materiale, se remarca preocuparea de a incadra in penitenciare specialisti din diverse domenii, care, pe baza unor studii nemijlocite, elaboreaza programe de reeducare, asigura servicii de consiliere etc. Locurile de detentie sunt inspectate periodic de administratiile centrale si regionale, precum si de imputerniciti guvernamentali. Problematica pe care o ridica penitenciarele formeaza din ce in ce mai mult obiect de preocupare pentru mass-media sau diferite grupuri alcatuite pentru a servi anumite deziderate sociale (Semire, 1991).

Una din cerintele prioritare in realizarea cu succes a procesului de reeducare este individualizarea lui. Aceasta inseamna adaptarea masurilor si activitatilor reeducative la particularitatile fiecarui detinut in parte. Actiunile de individualizare inseamna si diversificarea modalitatilor reeducative in functie de gradul de recuperabilitate al detinutilor (unii sunt mai receptivi, altii mai putin receptivi la influentele reeducative sau chiar le resping).

Un moment important in reeducarea detinutilor il reprezinta pregatirea acestora in vederea eliberarii, considerat si finalul procesului de reeducare. Aceasta activitate presupune informarea lor cu privire la posibilitatile legale pe care le au pe linia reintegrarii socio-profesionale, dezbaterea cu detinutii a modalitatilor de depasire a unor greutati inerente dupa eliberarea din penitenciar, prevenind astfel fenomenul de recidiva. Desigur problematica pe care o presupune pregatirea in vederea eliberarii din penitenciar este mult mai cuprinzatoare si trebuie adaptata fiecarui caz in parte.

In final, trebuie mentionat ca succesul in activitatea dificila de reeducare a detinutilor depinde si de conditiile materiale existente in penitenciar, de gradul de calificare, de calitatea personalului si nu in ultimul rand, de respectarea dispozitiilor legale.

Atitudinea sociala in raport cu fostul condamnat eliberat din penitenciar este deosebit de importanta. Reactiile pozitive sau negative ale colectivitatii institutionalizate sau nu, contribuie uneori in mod hotarator la reusita sau esecul integrarii normative si functionale postpenale a fostului infractor.

De modul cum se desfasoara procesul reluarii relatiilor cu colectivitatea in care acesta revine dupa executarea pedepsei depinde, in mare masura, aparitia deviantei secundare si a recidivei. Respingerea sistematica si continua nu face decat sa stabilizeze "stigmatul" judiciar si sa-l transforme intr-un element structural al unei atitudini negative fata de valorile dominante ale societatii si fata de normele morale si penale prin care sunt ocrotite (Basiliade, 1990). Se produce astfel o identificare a fostului infractor cu imaginea pe care colectivitatea o are despre el, cu statusul marginal pe care aceasta il confera, determinandu-l, in cele mai multe cazuri, sa-si asume in continuare rolul de infractor. Este motivul pentru care structurile sociale de primire (familia, locul si colectivitatea de munca, grupul de prieteni, mediul de vecinatate) trebuie sensibilizate in sensul de a facilita reintegrarea.

Ansamblul structurilor sociale mentionate, corelat cu sistemul de asistenta postpenala, cum ar fi incadrarea intr-o activitate utila, supravegherea politieneasca si alte forme de control social, alcatuiesc impreuna sistemul de indicatori obiectivi ai reactiei sociale dupa executarea pedepsei. Pe langa acesti indicatori obiectivi, apar si unii de ordin subiectiv ce reprezinta expresia, mai mult sau mai putin evidenta, de acceptare, indiferenta sau respingere din partea colectivitatii a fostilor infractori. Corelarea indicatorilor obiectivi si subiectivi ne ofera o imagine globala a climatului real existent pentru procesul de reintegrare. Estimarea exacta a acestui climat este un element deosebit de important in predictia recidivismului.

BIBLIOGRAFIE

Aionitoaie, C. & Sandu, E.I. (coord.) (1992). Tratat de tactica criminalistica. Ed.Carpati, Bucuresti.

Aionitoaie, C. & Butoi, T. 1992). "Ascultarea invinuitului sau inculpatului" in Aionitoaie, C. & Sandu, E.I. (coord.) (1992). Tratat de tactica criminalistica. Ed.Carpati, Bucuresti.

Arbuthnot, J., Gordon, D.A. & Jurkovic, G.J. (1987). Personality. In H.C.Quay (Ed.), Handbook of juvenile delinquency. Ed.John Wiley, New York.

Banciu, D. (1992). Control social si sanctiuni sociale. Ed.Hyperion XXI, Bucuresti.

Banciu, D. (1995). Sociologie juridica. Ed.Hyperion XXI, Bucuresti.

Banciu, P.D., Radulescu, M.S. & Voicu, M. (1985). Introducere in sociologia deviantei. Ed.Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti.

Barland, H.G. (1988). The Polygraph Test-Lies, Truth and Science. Sage Publication.

Basiliade, G. (1990). "Probleme criminologice ale recidivei " in Revista de stiinta penitenciara 3-4.

Bogdan, T., Santea, I. & Dragan-Cornianu, R. (1983). Comportamentul uman in procesul judiciar. Ed.Ministerului de Interne, Bucuresti.

Bogdan, T.(1973). Probleme de psihologie judiciara. Ed.Stiintifica, Bucuresti.

Bogdan, T. & Santea, I. (1988). Analiza psihosociala a victimei. Rolul ei in procesul judiciar. Ed.Ministerului de Interne, Bucuresti.

Bus, I. (1997). Psihologie judiciara. Ed. Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca.

Bus, I. (2000). Psihodetectia comportamentului simulat. Ed. Ingram, Cluj-Napoca.

Cioclei, V. (1996). Criminologie etiologica. Ed.Actami, Bucuresti.

Ciofu, I. (1974). Comportamentul simulat. Ed.Academiei, Bucuresti.

Codul Penal al Romaniei (1996). Grupul de Edituri "Tribuna", Brasov.

Codul de Procedura Penala (1996). Grupul de Edituri "Tribuna", Brasov.

Cressey, D. (1958). "Prison Organizations" in March, J.G. & Simon, H.A. Organizations. Ed.John Wiley, New York.

Di Tullio, B. (1951). Manuel d'anthropologie criminelle. Ed.Payot, Paris.

Dragomirescu, V. (1980). Problematica si metodologie medico-legala. Ed.Medicala, Bucuresti.

Dumitrescu, F. (1991). Curs de psihologie judiciara. Ed. Atheneum, Bucuresti.

Durkheim, . (1974). Regulile metodei sociologice. Ed. Stiintifica, Bucuresti.

Ellenberger, H.F. (1971). "Reflexions sur l' tude scientifique de la prison" in Annales Intern de Criminologie, vol. 10, nr. 2.

Fattah, E. (1967). Toward a criminological classification of victims in International Criminal Police Review, 209, 162-16

Freud, S. (1968). Ma vie et la psychanalyse. Gallimard, Paris.

Freud, S. (1980). Introducere in psihanaliza. Prelegeri de psihanaliza. Psihopatologia vietii cotidiene. Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti.

Freud, S. (1994). Psihanaliza si sexualitate. Ed. Stiintifica, Bucuresti.

Garfinkel, H. (1967). Studies in Ethometodology. Prentice-Hall, Englewood Cliffs.

Gassin, R. (1990). "Criminologie". Deuxieme dition, Dalloz.

Gibbs, J.C. (1987). Social processes in delinquency: The need to facilitate empathy as well as sociomoral reasoning in W.M.Kurtines & J.L.Gewirtz (Eds.), Moral Development throught social interaction, Ed.John Wiley, New York.

Golstein, A.P. & Glick, B. (1987). Aggression replacement training: A comprehensive intervention for aggressive youth. Champaign, IL: Research Press.

Henggeller, S.W. (1989). Delinquency in Adolescence. Sage Publication.

Kaplan, H.B. (1980). Deviant behavior in defense of self. Academic Press, New York.

Knopp, F.H. (1985). The youthful sex offender.The rationale and goals of early intervention and treatament. Syracuse, Safer Society Press, New York.

Kohlberg, L. (1969). Stage and sequence: The cognitive-developmental approach to socialization in D.Goslin (Ed.), Handbook of socialization theory and research. Ed.Rand McNally, Chicago.

Lamborn, L. (1968). Toward a victim orientation in criminal theory in Rudgers Law Review, 22, 733-768.

Lombroso, C. (1891). L'anthoropologie criminelle et ces r cents progres. Ed.Felix Alcan, Paris.

Lombroso, C. (1895). L'Homme criminel. Ed.Felix Alcan, Paris.

Mitrofan, N. & colab.(1992). Psihologie judiciara. Ed.Sansa, Bucuresti.

Paunescu, C. (1994). Agresivitatea si conditia umana. Ed.Tehnica, Bucuresti.

Pinatel, J. (1971). "La soci t criminogene". Ed.Calman-L vy, Paris.

Pirozy ski, T., Scripcaru, G. & Berlescu, E.M. (1996). Psihopatologie relationala. Ed.Junimea, Iasi.

Pitulescu, I. (1995). Delincventa juvenila. Ed.Ministerului de Interne, Bucuresti.

Popescu-Neveanu, P. (1978). Dictionar de psihologie. Ed.Albatros, Bucuresti.

Preda, V. (1981). Profilaxia delincventei si reintegrarea sociala. Ed.Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti.

Pruna, T. (1994). Psihologie judiciara. Ed.Fundatiei "Chemarea", Iasi.

Quay, H.C. (1987 c). Patterns of delinquent behavior in H.C.Quay (Ed.), Handbook of juvenile delinquency. Ed.John Wiley, New York.

Radulescu, M.S. (1994). Teorii sociologice in domeniul deviantei si al probelmelor sociale. Computer Publishing Center, Bucuresti.

Reid, E.J. & Inbau, E.F. (1977). Truth and Deception. The polygraph ("Lie Detector") Technique. Second Edition, The Williams & Wilkins Company, Baltimore.

Rutter, M. & Giller, H. (1984). Juvenile delinquency: Trends and perspectives. Ed.Guilford, New York.

Sasu, C. (1985). Psihologie sociala aplicata. Ed.Ministerului de Interne, Bucuresti.

Schafer, S. (1977). Victimology. The victim and His Criminal. Pretice-Hall Company, Reston, Virginia.

Semire, G. (1991). "La prison, univers totalitaire; une certain effritement". Revue internationale de criminologie et de police technique 1.

Thio, A. (1988). Deviant behavior. Harper Collins Publishers Inc.

Tucicov-Bogdan, A. (1973). Psihologie generala si psihologie sociala. Ed.Didactica si Pedagogica, Bucuresti.

Von Hentig, H. (1948). The Criminal and His Victim. Studies in the Sociobiology of Crime. Yale University Press, New Haven.

Vincent, R. (1972). Cunosterea copilului. Ed.Didactica si Pedagogica, Bucuresti.

Zdrenghea, V & Butoi, T. (1992). Biodetectia judiciara. Ed.Ministerului de Interne, Bucuresti.