Inconstientul si agresivitatea

Inconstientul si agresivitatea

Inconstientul a fost descoperit pe baza tratarii nevrozelor din epoca victoriana, iar aceste nevroze aveau de-a face cu sexualitatea. Prin urmare, inconstientul a fost descoperit in legatura cu sexualitatea.

In prima teorie despre instincte a lui Freud (de pana la 1920), agresivitatea a ocupat un loc minim. Cu alte cuvinte, in prima teorie despre instincte, agresivitatea nu este un instinct de sine statator, el este un mijloc de care dispune Eul atunci cand scopurile sale nu pot fi atinse din cauza unor obstacole. Intr-un fel, Freud, in aceasta prima teorie despre instincte, este un adept al teoriei frustrarii in ceea ce priveste agresivitatea. Prin urmare, agresivitatea este o reactie la frustrare la dispozitia Eului, nu este un instinct.

In aceasta perioada, in care Freud neaga existenta agresivitatii ca instinct, singurul psihanalist care are o alta atitudine fata de aceasta este Adler. In 1908, Adler vorbeste despre agresivitate ca despre un instinct de sine statator, fara ca Freud sa acorde o atentie deosebita acestei pozitii. Abia in 1920, Freud isi schimba atitudinea fata de Adler, intr-un mod de-a dreptul spectaculos. Astfel, in a doua teorie despre instincte, agresivitatea iese din pozitia de Cenusareasa a teoriei psihanalitice, devine un instinct de sine statator si, mai mult decat atat, devine paradigma, modelul oricarei instinctualitati. Daca in prima teorie despre instincte sexualitatea era modelul oricarei instinctualitati, incepand cu 1920 agresivitatea capata o importanta covarsitoare in psihanaliza freudiana.

In lumea contemporana, problema agresivitatii pare sa aiba cea mai mare importanta teoretica si practica. Se poate spune fara rezerve ca de rezolvarea acestei probleme depinde astazi insasi supravietuirea omenirii, asta pentru ca in conditiile existentei armelor de distrugere in masa nu mai sunt periclitate o populatie sau alta, ci umanitatea in ansamblul ei.

Prin urmare, daca inceputul secolului XX a stat sub semnul sexualitatii, sfarsitul acestuia si inceputul secolului XXI stau sub semnul agresivitatii. In aceste conditii, se pune intrebarea daca psihanaliza, prin teoria asupra agresivitatii, aduce un raspuns la aceasta problema care este agresivitatea.

A doua teorie asupra instinctelor este importanta din mai multe puncte de vedere, unul dintre ele fiind tocmai reevaluarea importantei teoretice si practice a agresivitatii. Aceasta teorie are si cateva implicatii colaterale.

In primul rand, demonstreaza clar ca povestea cu pansexualismul psihanalizei este doar o poveste, pentru ca aici avem de-a face cu o teorie dualista. Pansexualism inseamna o teorie monista, care deriva intreaga complexitate a umanului dintr-un singur factor: sexualitatea. A doua teorie despre instuncte arata clar ca psihanaliza nu este o teorie monista , ci una dualista: exista doua forte fundamentale, Erosul si Thanatosul, care se infrunta, iar aceasta infruntare da de fapt continutul vietii. Prin urmare, prima prejudecata inca solid ancorata in mentalitatile romanesti, respactiv cea a pansexualismului, este demolata de aceasta a doua teorie despre instincte.

A doua prejudecata tipic romaneasca se refera la o comparatie intre Jung si Freud, comparatie de acreditarea careia nu este strain Constantin Noica. Jung ar fi omul de cultura, filosoful orientarilor abisale, psihanalitice, in timp ce Freud ar fi medicul orietarilor psihanalitice si nu s-ar ridica la inaltimea culturala, ideatica a lui Jung.

Aceasta a doua teorie asupra instinctelor demonstreaza ca lucrurile nu stau asa, si ca avem de-a face nu numai cu o teorie psihologica si antropologica, dar si cu una filosofica, respectiv ontologica, in masura in care Erosul si Thanatosul nu sunt doar doua instincte, ci sunt doua forte fundamentale ale lumii vii, adica un fel de principii ultime ale biosferei, care explica, rezuma in esenta ei lumea vie. Ambitia lui Freud declarata in legatura cu aceasta teorie era de a dezlega enigma vietii, ceea ce este o ambitie filosofica. Prin urmare, Freud nu este cu nimic mai prejos in raport cu Jung.

Thanatosul

Thanatosul, instinctul mortii, este dupa Freud acea categorie de instincte care tind spre reducerea absoluta a tensiunilor spre dezagregarea unitatilor vitale complexe, in ultima instanta, scopul Thanatosului este readucerea vietii la stadiul anorganic din care s-a nascut. Thanatosul este o forta caracteristica a fiecarei celule a unui organism, asa cum Erosul, la randul sau, caracterizeaza fiecare celula din organism. Aceasta deosebeste pozitia lui Freud fata de prima teorie despre instincte, unde libidoul caracteriza doar celulele germinale, si nu orice celula.

O alta particularitate a Thanatosului este ca, in mod originar, Thanatosul este autodistructiv. Cu alte cuvinte, acest instinct al mortii care exista in orice fiinta vie urmareste distrugerea acesteia. Reorientarea acestei agresivitati autodistructive se face datorita interventiei Erosului, Eros care urmareste crearea de unitati vitale tot mai complexe, si in acest fel ingradeste actiunea Thanatosului si il reorinteaza spre lume, ca agresivitatea asa cum o cunoastem noi. Contopirea mai multor celule intr-un organism complex pluricelular, contopire care se realizeaza datorita actiunii Erosului, neutralizeaza actiunea instinctului mortii la nivelul celulei si il reorienteaza spre lumea exterioara. Acesta ar fi, dupa Freud, planul biologic.

In plan psihic, Thanatosul se manifesta prin compulsia la repetitie. Si aici Freud, pentru prima data in aceasta teorie, invoca exemple din practica sa psihoterapeutica. Aceste exemple sunt mai mult ilustrari, si nu argumente, pentru ca teoria lui Freud este in mod clar si asumat o teorie speculativa. Freud chiar declara la un moment dat, in eseul "Dincolo de principiul placerii", ca asteapta de la biologie confirmarea sau infirmarea speculatiilor sale filosofice

La nivel psihologic, Thanatosul se manifesta prin compulsia la repetitie.

Exemple:

Cele mai pregnante manifestari ale acestei compulsii sunt simptomele nevrotice. Unele simptome, cum sunt simptomele obsesionale, au un caracter repetitiv explicit. Insa, in mod general, orice simptom nevrotic este repetitiv, in masura in care reproduce un conflict infantil.

Intoarcerea refulatului: visele, actele ratate, produsele culturale realizeaza in diferite grade intoarcerea refulatului

cel mai repetitiv fenomen, si totodata cel mai bine studiat in psihanaliza, este transferul. Transferul reactualizeaza in relatia cu psihanalistul conflictele si nevoile infantile ale pacientului

Toate aceste fenomene care nu pot fi reduse la principiul placerii sunt explicate de Freud tocmai prin compulsia la repetitie, expresia psihica a Thanatosului.

Erosul

Celalalt pol pulsional al celei de-a doua teorii despre instincte este Erosul. Contrar asteptarilor lingvistice, Erosul nu contine doar instinct sexual, ci contine, dupa Freud, si instinct de autoconservare.

Ceea ce in prima teorie despre instincte reprezenta dualismul pulsional, respectiv lupta dintre sexualitate si instinctul de conservare, in cea de-a doua teorie aceste doua forte fac parte dintr-o singura categorie, denumita cu un termen mitologic de catre Freud, Eros. Aceasta denumire este folosita de catre Freud in functie de de scopul acestor instincte, si anume este vorba despre conservarea si dezvoltarea vietii. Prin urmare, Erosul reuneste unitatile vitale mai simple in unitati vitale din ce in ce mai complexe.

In plan psihic, Erosului ii corespund cele doua principii care inainte erau antagoniste, si anume principiul placerii si principiul realitatii, acesta din urma nefiind de fapt decat o forma modificata a principiului placerii.

O mare modificare fata de prima teorie despre instincte se refera la cultura. In prima teorie despre instincte, cultura era un dusman al vietii, prin represiunea pe care o impunea sexualitatii. In aceasta a doua teorie despre instincte, cultura devine un protector al vietii.

Modificari ale teoriei

Introducerea agresivitatii ca un pol de sine statator al teoriei despre instincte i-a impus lui Freud anumite modificari teoriei sale initiale, niciodata insa Freud nereusind sa asimileze complet in sistemul sau teoretic aceasta introducere a instinctului mortii.

Se-ul, instanta pulsionala a personalitatii, cuprinde acum printre continuturile sale nu doar componente interzise ale sexualitatii, ci si elemente care tin de agresivitate. Prin urmare, incontientul se imbogateste cu noi continuturi instinctuale.

O problema teoretica si clinica care s-a ridicat acum pentru Freud este cum prelucreaza psihicul agresivitatea. Ca sa deosebeasca destinul psihic al agresivitatii fata de destinul psihic al sexualitatii, Freud spune in lucrarea "Disconfort in cultura"    (1930) urmatoarele: "Daca o inclinatie pulsionala trece prin refulare, partile sale libidinale se transforma in simptome, in timp ce componentele sale agresive se transforma in sentimente de culpabilitate".

In aceasta a doua teorie despre instincte, Freud considera ca nu numai reprimarea sexualitatii contribuie la aparitia nevrozelor, ci si reprimarea agresivitatii. Agresivitatea contribuie la nevroza printr-una din expresiile sale majore, sentimentul de culpabilitate, expresia clinica cea mai spectaculoasa fiind reactia terapeutica negativa. Aceasta reactie este una paradoxala si consta intr-o inrautatire a starii pacientului in conditiile in care ar exista toate premisele imbunatatirii acesteia. Explicatia acestui paradox este, dupa Freud, faptul ca sentimentul de culpabilitate nu permite insanatosirea, boala fiind un fel de ispasire impusa tocmai de culpabilitate.

Acest sentiment de culpabilitate devine pentru ultimul Freud principalul rau cultural al omului, principala frana in calea realizarii fericirii. Caracterul nociv al culpabilitatii inconstiente deriva din aceea ca nu doar faptele condamnate cultural sunt blamate, ci si simpla intentie.existenta in cultura, al carei precipitat psihic este Supraeul, duce la o considerabila acumulare de culpabilitate, care creaza tensiune psihica si, prin urmare, disconfort al omului cultural, adica nefericire.

Aceasta actiune asupra Eului se explica, dupa Freud, prin rolul pe care il joaca agresivitatea in formarea sa. "La inceput, constiinta morala a luat nastere prin reprimarea unei agresiuni si se intareste apoi prin alte reprimari ale agresiunii"[3].

Frustrarile pulsionale pe care autoritatea le impune copilului genereaza in copil o agresivitate pe masura frustrarii, insa aceasta agresivitate nu se poate manifesta, dat fiind raportul de forte intre autoritate si copil. In aceasta situatie, copilul se identifica cu agresorul, aceasta identificare este un mijloc de aparare a Eului, preia in sine autoritatea, care devine interna, adica Supraeul. Cu alte cuvinte, Supraeul devine posesorul agresivitatii care ar fi trebuit descarcata spre exterior si care acum este intoarsa asupra Eului. Aceasta relatie de agresivitate intre Supraeu si Eu se vede foarte bine in situatiile de doliu[4].

Ulterior formarii Supraeului, procesul se repeta, adica agresivitatea pe care Eul ar fi trebuit s-o indrepte spre exterior, spre obiectele lumii - dar care se loveste de bariere interne sau externe - este preluata de Supraeu si indreptata catre Eu.

Asadar, nici agresivitatea nu trebuie reprimata, pentru ca aceasta nu dispare prin reprimare, ci se reorienteaza spre propria persoana si se transforma in autoagresivitate. Prin urmare, si in cazul acesta, sublimarea sau alte forme de aparare a Eului sunt preferabile reprimarii.

Datorita existentei in aceasta a doua teorie despre instincte a celor doi poli, Eros si Thanatos, Freud este in situatia sa introduca termenul de intricare pulsionala, care inseamna ca tot ceea ce facem contine imbinate cele doua instincte fundamentale. Prin urmare, cele doua instincte se manifesta impreuna, imbinate in diferite proportii, diferentele graduale fiind decisive pentru natura unui comportament.

De exemplu, prezenta agresivitatii in sexualitate este inevitabila, dar de proportiile in care este prezenta depinde daca un comportament cade intr-o parte sau alta. Un excedent in agresivitate il poate transforma pe indragostit intr-un criminal sadic, dupa cum reducerea prea accentuata a agresivitatii il poate face timid sau impotent.

Dezintricarea presupune separarea celor doua forte pulsionale care revin fiecare la scopurile lor. Un exemplu il constituie, dupa Freud, ambivalenta afectiva caracteristica nevrozei obsesionale. Aceasta ambivalenta se rezolva prin revenirea la radacinile ambivalentei, care este stadiul sadic anal. Asta presupune retrairea in analiza a dezintricarii, a cauzelor dezintricarii, care, prin corectie, duc la reintricare.