ORGANIZAREA PSIHOTERAPIEI - Selectia pacientilor

ORGANIZAREA PSIHOTERAPIEI - Selectia pacientilor

Psihoterapia, ca o notiune de cea mai larga uzanta se refera la raporturile individuale si de grup prin care se urmareste in mod explicit influenta favorabila pe cale ideo-afectiva a suferintelor psihice si fizice.

Intocmai precum in cazul unui tratament chirurgical care nu se poate efectua in conditii somatice( stare de soc, casexie sau boala severa) psihoterapia nu se poate efectua cu oricare pacient in oricare stare.

Rigorile selectiei depind in primul rand de tehnica terapeutica ce urmeaza a fi aplicata. Din acest punct de vedere, psihoterapia psihanalitica impune selectia cea mai riguroasa, pe cand in psihoterapia cognitiv-comportamentala, acceptarea este cvasicomportamentala.

Factori de care se tine seama in selectie sunt:

natura tulburarii pacientului

amploarea manifestarilor clinice

gradul de organizare al personalitatii

capacitatea de testare e realitatii.

Desavarsirea oricarei psihoterapii presupune din partea subiectului parcurgerea a 3 etape:

Etapa I - de constientizare

Etapa II - informarea

Etapa III - decizia

Etapa I - pentru ca un pacient sa solicite o prima intalnire cu un psihoterapeut, va

trebui :

sa fie constient de suferinta sa;

nevroza trebuie sa fie sursa de suferinta ( inconfortabila si dureroasa, dar si repetitiva, subiectul nu i se poate opune)

De aceea, nevroza este o conduita paradoxala, fiindca toate fiintele vii evita ceea

ce este neplacut.

Etapa II - pacientul este convins in ceea ce il priveste ca schimbarea este posibila, ca se poate trai si altfel.

Etapa III - etapa deciziei de a cere ajutor. Pacientul cauta sprijin pentru iesirea din criza.

Intr-o alta organizare a termenilor, dupa George Ionescu, caracteristicile virtualului pacient sunt urmatoarele:

dorinta vie de schimbare;

motivatie clara pentru psihoterapie.

In principiu, un foarte mare numar de pacienti psihiatrici ar putea beneficia de un

anumit procedeu psihoterapeutic.

Acest numar ramane considerabil, chiar daca eliminam acei pacienti la care psihoterapia este neindicata sau chiar contraindicata"

varstnici;

organici ( boli inclusiv ale sistemului nervos);

paranoici;

deteriorati sau nedezvoltati intelectual;

si altii.

Un criteriu important de selectie este sa deosebim pacientii care pot evolua

satisfacator fara psihoterapie de cei care psihoterapia este foarte necesara sau indispensabila. In selectie se tine seama si de urmatorul principiu: " pacientii la care elementul traumatic este actual si bine definit, au mai putina nevoie de psihoterapie decat cei la care trauma se situeaza in trecut si este rau conturata".

Tot ceea ce este reactie la un eveniment trait recent poseda o autonomie in raport cu ceea ce este psihoterapia : va evolua favorabil daca factorul patogen dispare, se va croniciza si se va structura daca el persista.

Sunt pacienti care fara a prezenta indicatie imediata si absoluta, insista extraordinar de mult sa fie acceptati. Exista si cazuri in care prognosticul este neclar sau bolnavul se gaseste intr-o criza morala intensa si refuzul nostru ar insemna condamnarea lui la sinucidere sau la inchidere a lui definitiva in suferinta. In astfel de situatii este de dorit sa nu fie refuzati din start, se le acordam asistenta noastra fara a ne angaja intr-o psihoterapie de profunzime, limitandu-ne la o solutie emotionala pe care o vom intrerupe treptat atunci cand criza a trecut. In sens invers exista si pacienti care manifesta o reticenta pentru psihoterapie, desi au recomandare precisa.

Vom putea insista sa incepem o psihoterapie, avand surpriza sa constatam ca, cu timpul pacientul devine tot mai receptiv si coopereaza din ce in ce mai bine.

Despre factorul terapeut se poate spune ca exista o incompatibilitate absoluta intre relatia psihoterapeutica si relatia personala. Distanta afectiva pe care practicantul o pastreaza reprezinta garantia neutralitatii sale. Orice relatii personale intre pacient si terapeut duce la esecul terapiei.

O alta problema este cea a formarii terapeutului. O intrebare care s-a pus inca de la inceputurile stiintei psihoterapeutice a fost aceea daca psihoterapeutul poate sa aiba o alta pregatire decat cea medicala, in primul rand daca poate fi selectat dintre psihologi. Este sigur ca activitatea psihoterapeutica propriu-zisa, nu implica manipulari ce presupun cu necesitate o pregatire medicala.

Freud, el insusi medic, a largit drumul specialistilor ce pot sprijini prin comunicare bolnavii psihici, mentionand ca este indispensabila pregatirea de specialitate, dar ca aceasta nu trebuie sfie in mod necesar una de medic.

De multe ori pacientul catre intra in psihoterapie impune un diagnostic ce se adreseaza nu numai dimensiunii psihologice ci si celei fizice. Rezulta de aici ca este necesara uneori participarea in terapie a unui medic.

In cursul psihoterapiei este posibil sa apara incidente , momente critice care sa ridice problema unei actiuni de tip pur medical. Exista incompatibilitate intre psihoterapie si prescrierea de medicamente psihotrope?

Este cunoscut ca un numar foarte mare de psihiatri nu pun pret decat pe antidepresive, sedative si anxiolitice, dar si ca exista psihologi care sunt gata sa se revolte cand se asociaza tratamentul unui subiect cu substante farmacologice. Ambele atitudini sunt dovezi de trufie si de o lipsa de informare care frizeaza incompetenta.

Este clar ca unele patologii complexe, cum ar fi depresia profunda, cer ca tratamentul medicamentos sa fie asociat cu cel psihoterapeutic, marind sansele de vindecare in comparatie cu tratamentul unic, indiferent care ar fi acesta. De altfel efectul pozitiv al psihoterapiei poate fi masurat doar prin aptitudinea pacientului de a renunta putin cate putin la medicamente pana la detasare totala.

Este de asemenea adevarat ca psihoterapia nu este aplicabila asupra unui pacient "dopat" medicamentos, ca nu se poate negocia cu suferinta psihica de genul angoasei, fobiilor, nevrozelor, atunci cand pacientul este anesteziat chimic.

In concluzie, cea mai fecunda strategie, este in astfel de situatie colaborarea dintre medic si psihoterapeut.

Care este in fine, structura institutionala cea mai potrivita pentru a adaposti o activitate de psihoterapie? Nu se poate da raspuns ferm la aceasta intrebare. In principiu poate exista un centru de psihoterapie care sa functioneze in dependenta de o institutie psihiatrica, fie independent de ea.

Psihoterapia nu poate fi asimilata cu o tehnica minora, auxiliara in contextul celorlaltor masuri medicale ( gimnastica medicala), de aceea serviciul de psihoterapie este dirijat preponderent in afara, catre ambulatoriu.

Privire generala asupra indicatiilor si contraindicatiilor psihoterapiei

Selectarea pacientilor precum si stabilirea unei metodologii adecvate isi gaseste o baza mai precisa daca redam unele caractere generale ale indicatiilor si contraindicatiilor metodelor ce compun psihoterapia.

Ca orice tip de terapie si psihoterapia are domeniul ei de aplicare.

Indicatii

persoane cu dificultati de integrare sociala;

persoane aflate in situatii de viata particulare ( dificile);

pacienti cu diferite afectiuni somatice si psihosomatice;

pacienti cu o suferinta psihica in etapa evolutiva a bolii, cand este necesara reinsertia in viata, adica resocializarea.

Contraindicatiile psihoterapiei

Situatiile in care:

comunicarea pacient-terapeut nu se poate realiza: in psihozele senile), atunci cand psihismul este bulversat de procesul morbid sau in starile dementiale;

in cazul oligofreniei, in care este prezenta o insuficienta cognitiva marcata;

in cazul bolnavilor cu tulburari grave de personalitate;

Criteriile care trebuie luate in considerare in selectia pacientilor:

VARSTA

In linii generale, se poate afirma ca un pacient cu cat este mai tanar cu atat este

mai apt pentru psihoterapie. Plasticitatea adolescentului ofera mai mari satisfactii psihoterapeutului.

In practica, se pune intrebarea cand vom considera ca o psihoterapie este contraindicata din pricina varstei inaintate. In principiu devenim circumspecti pentru psihoterapia individuala pentru pacientii care au intrat in al cincilea deceniu de viata, desi in interiorul acestui interval ( 40-50 ani) pot exista mari variatii, dupa 50 de ani sansele de esec cresc foarte mult.

Pot fi cooptati si pacienti ce depasesc aceasta varsta chiar daca din punct de vedere al restructurarii caracteriale sansele sunt minime, fie si numai prezenta acestor pacienti in grup, favorizeaza identificarea celorlalti, mecanismul principal ce intervine in diminuarea tensiunilor la varste mai mari, fiind abreactia.