Sinele ca zona predilecta a disocierii si scindarii

Sinele ca zona predilecta a disocierii si scindarii

In introducere, sinele este descris ca “ontologizare a eului” in baza alteritatilor insusite, respectiv a tuturor celor pe care eul le poate avea intr-un fata in fata. Prin participarea sinelui, eul isi devine constient siesi. – In descrierea dezvoltarii scindarii sinelui, persistenta durerii este privita ca forta motrice. Printr-o durere intensa, se ajunge la utilizarea rigida a unor reactii de coping (activism si reflexul de mimare a mortii). Cea mai bazala reactie de coping este reflexul de mimare a mortii, care, sub forma disocierii, rupe legatura dintre constientizare si traire (splitting, a despica), respectiv dintre sentiment si corp (conversie). Vor fi tratate fiecare din domeniile reactiilor de scindare si vor fi descrise in functie de zona centrala de aplicare, situata mai aproape sau mai departe de eu. In incheiere, vor fi cercetate si abilitatile specifice de care dispun cei cu tulburari in zona sinelui.

“Sinele”

In psihologie si psihoterapie, “sinele” a capatat intelesuri atat de diferite, incat poate genera confuzie (v. de ex. Allport 1943; Bandura 1992; Hummitzsch 1999; Jung f.a., 90, 1957, 70, 1979, 196; Kernberg 1980; Masterson 1980; Rogers 1951, 1972; Sullivan 1953; pentru o privire de ansamblu, de ex. Pervin 2000, 476). In analiza existentiala, intelegem sinele ca pe un gen de extindere a eului, imbogatit, inainte de toate, prin raportarea la lume, dar si prin toate celelalte ce sunt apte a reflecta eul, cum ar fi, de ex., atitudinile spirituale. Prin urmare, sinele ar fi intr-o oarecare masura identic cu eul, intrucat este autoreflexiv si se refera la eu. Totusi, sinele cuprinde inca mai multe decat eul, pentru ca lui ii sunt atribuite si obiectele ce sunt reflectate in el.

Am putea sa facem intelegerea mai usoara daca am chema in ajutor o imagine. O comparatie potrivita ar fi cea cu lumina: prin ea insasi, aceasta e invizibila. Spatiul cosmic este, prin urmare, intunecat, desi strabatut de lumina. Doar acolo unde intalneste un obiect – planete sau luni - lumina devine vizibila.

Analog vedem noi si raportul dintre eu si sine: eul (subiectul), luat prin el insusi, e invizibil. El ramane fara efect, este doar “potentia” sau “dinamica pura”, dupa cum caracteriza Frankl (1975, 218) persoana: forta inca neajunsa la a genera un efect. El reprezinta imboldul si purtatorul proceselor spirituale. Eul devine vizibil abia prin intermediul altor obiecte si continuturi asupra carora isi arunca “lumina sa spirituala”. Acesta este cazul atunci cand omul se simte legat de un altul cu care se identifica. Aceasta legatura a eului cu tot ceea ce el resimte ca “inrudit”, cu tot ceea ce este important pentru el, cu ceea ce a “internalizat”, noi denominam ca “sine”. De aceea, nu apartin sinelui atribuirile impuse din exterior, de ex. roluri ce nu au fost asumate.

Prin urmare, sinele este definit in analiza existentiala ca o reprezentare acceptata de catre “eu” a faptului de a fi persoana, prin care persoana insasi se traieste pe sine ca prezenta si se poate intelege. Sinele apare asadar prin acele raportari (in primul rand la lume) cu care subiectul se identifica, pe care le resimte ca apartinandu-i, desi nu este identic cu ele, iar referirea se face la  un “altul”. Prin urmare, sinele poate fi descris ca suma tuturor acelor “alteritati insusite” care “au de-a face cu mine”, asa cum si eu “am de-a face cu ele”. Acestea sunt obiectele, temele, oamenii, ideile s.a.m.d., prin care eul devine eu. Martin Buber (1973) a dat expresie coapartenentei de neinlaturat dintre eu si alteritate prin perechea conceptuala eu-tu si eu-acesta, pentru a da de inteles faptul ca nu poate exista eu fara un tu sau fara un acesta. Eu-tu sau eu-acesta sunt, in limbajul nostru, “sinele”[1]

In mod concret, conform acestei intelegeri a termenului, apartin de sine toate cele de care cineva se simte legat, cum ar fi familia, slujba, valorile, proprietatea, patria, dar si propriile idei, imaginea sa despre lume, credinta, etc. Conditia este doar ca toate acestea sa fie resimtite ca situandu-se aproape-de-eu, ca “inrudite cu eul”, astfel incat acel cineva sa se poata intr-o oarecare masura “defini” prin ele. Astfel, acestea devin “reprezentante ale eului”, “mesaje care instiinteaza despre eu”.

Probabil ca ceea ce aduce cele mai mari dificultati acestei intelegeri a sinelui este dialectica pe care ea o contine, dialectica ce poate parea contradictorie: faptul ca reprezentantele eului sunt un “non-eu”, asadar ceva diferit de eu, dar care totodata reprezinta eul in fata lui insusi si a celorlalti, dobandind astfel caracter de eu. Eul se recunoaste pe sine in aceste reprezentante ale sale, acolo el isi devine siesi comprehensibil, “palpabil”, aceasta fiind singura forma in care eul se poate pune fata in fata cu sine ca obiect. Sinele reprezinta ontologizarea eului[2]. Acesta este de ex. cazul atunci cand cineva joaca un “rol” de tata, mama, psihoterapeut, etc. Avem nevoie de un sine pentru ca eul sa ne devina prezent. Eul, aceasta forta spirituala a omului, este reflectat in valorile cu care se afla in rezonanta si care semnifica ceva pentru el, tot asa cum lumina licareste dintr-odata abia pe suprafata obiectelor.

In principiu, pot apartine sinelui toate acele lucruri prin care eul se poate experimenta pe sine, asadar nu doar obiectele din lume (autenticul “altul”), ci si toate cele ce vin din mine si pe care mi le pot pune in fata: corpul, sentimentele, atitudinile, convingerile, devenirea (biografia) si proiectele. La aceasta experimentam faptul ca, pe masura ce obiectele se situeaza tot mai aproape de eu, sentimentul alteritatii lor scade. Deja odata cu corpul (se mai vorbeste inca de un “sine corporal”), inca si mai mult odata cu sentimentele, atitudinile sau cu biografia, granitele dintre eu si sine se estompeaza, iar cu cat mai mult se simte omul identic cu acestea, cu cat mai mult “este” el toate acestea, cu atat face mai rar din ele “obiecte” ale constientizarii.

Frankl (1975, 253) a caracterizat candva sinele ca fiind ”spatiul de joc in care eul respira”. Astfel devine clar de ce lungimea razei sinelui este mare decat cea a eului:

SINE

EU

Fig. 1: Schema pentru clarificarea raporturilor dintre eu si sine – in obiectele sinelui, eul “se poate vedea” – vede “cine” este, pentru ca tine la identificarea cu ele. Sinele este, asadar, ceea ce resimt ca apartinandu-mi – suma “alteritatilor insusite”.

Etimologic, cuvantul “Selbst” ar proveni din pronumele reflexiv indo-germanic *se-, caruia in intarirea adverbiala i-a fost adaugat un –t. Cuvantul “selbst” apare pentru prima oara in Biblia lui Luther in locul mai vechiului selb(s). Substantivizarea in Selbst (dupa modelul englez “the self”) are loc in cadrul aplicarii ascetice a pietismului (sinele rau, pacatos, stricat, prost) – asa cum si mai vechiul “my better self” are la randu-i o coloratura religioasa. Substantivizarea lui “Ich” (ein ich, min ander ich – un eu, celalalt eu al meu) provine din mistica medievala (Kluge 1975).

William James (1890) si G.H. Mead (1968) au introdus conceptul in psihologie. Ei descriu cu ajutorul lui un domeniu central al psihologiei personalitatii: cel al subiectului ce devine constient de sine si obiect pentru sine.

Ei deosebesc, in cadrul sinelui, un pol al subiectului (eu) de un aspect obiectual (mine). Cu timpul, aspectul obiectual a fost tot mai mult accentuat si a fost constant imbogatit, incepand de la sentimentul corpului trait (sine material), continuand cu statutul si rolul social (sine social) si ajungand pana la reprezentari valorice si imaginea despre lume (sine spiritual). Abia Allport (1943) a acordat o importanta mai mare polului subiectului. La Jung (1957, sinele devine tinta procesului de individuatie si are valoare de “nucleu al sufletului”. El reprezinta un arhetip individualizat.