Teoriile trasaturilor - I - G.W. Allport

Teoriile trasaturilor - I - G.W. Allport

1. G. W. Allport - schita biografica

2. Natura personalitatii: constienta, crestere, unicitate

3. Formarea personalitatii

4. Trasaturile de personalitate

5. Personalitate si motivatie

6. Terminologie in teoria lui Allport

7. Reflectie critica, recapitulare si consolidare

1. G. W. Allport (1897 - 1967) - schita biografica

v    Gordon W. Allport s-a nascut in 1897, in familia unui om afaceri din Montezuma, Indiana, care a decis relativ tarziu in cariera sa devina medic.

v    Era al patrulea si ultimul dintre fratii sai si se simtea izolat de ei din cauza decalajului prea mare de varsta. Era foarte bun la carte, dar n-avea talent la sport si avea doar cativa prieteni.

v    Ca student la Universitatea Harvard, a avut la inceput note mici la examene. Din cauza ca se simtea izolat, s-a orientat spre serviciile sociale, unde a lucrat ca voluntar intr-o asociatie care se ocupa de problemele imigrantilor si tinerilor din mediul muncitoresc si, ulterior, ca ofiter de probatiune voluntar. Voluntariatul i s-a parut o activitate placuta, deoarece ii producea un sentiment de competenta, care parea sa-I compenseze complexul de inferioritate legat de nesociabilitatea sa.

v    Initial nu a intentionat sa se specializeze in psihologie, desi a urmat mai multe cursuri in domeniu. A lucrat in Instanbul, ca profesor de engleza la un colegiu. Activitatea de predare i-a placut, a hotarat sa devina profesor si, ca urmare, a hotarat sa se specializeze in psihologie.

v    Pe parcursul vizitei sale in Europa l-a vizitat pe Freud, dar nu s-au inteles. In debutul vizitei sale la Freud, acesta l-a solicitat sa povesteasca ceva si Allport i-a povestit un incident vazut de el in tramvai. Remarcand impresia puternica pe care i-a produs-o reactia unui baietel, care se temea ca se va murdari si a schimbat locul cu mama sa, pentru a nu sedea langa un pasager murdar, Freud l-a intrebat daca acel baietel este chiar el, pentru a sublinia faptul ca toate reactiile noastre la mediul inconjurator poarta amprenta pulsiunilor Sinelui. Intrebarea l-a socat pe vizitator, caruia i se parea exagerata interpretarea tuturor comportamentelor cuiva prin prisma aceasta determinista, dar biografii lui sunt, in mare masura, de acord ca Freud nimerise direct la tinta: Allport prezenta toate semnele unei personalitati compulsive - era curat, ordonat, punctual, meticulos.

v    Psihanaliza i se parea lui Allport o abordare mult prea in profunzime, fara a obtine un plus de cunoastere din aceasta. El considera ca periferia / suprafata personalitatii este mult mai interesanta decat nucleul si explorarea ei poate contribui mai substantial la dezvoltarea cunoasterii. In 1922 si-a sustinut doctoratul cu o disertatie intitulata "Un studiu experimental al trasaturilor de personalitate", prima tema de acest gen in SUA. El a dorit sa arate ca psihologia personalitatii poate fi abordata si altfel decat a facut-o Freud.

v    Dupa finalizarea doctoratului a avut o bursa de 2 ani in Europa, apoi s-a intors la Harvard, unde a tinut un curs despre aspectele psihologice si sociale ale personalitatii, primul de acest fel in SUA, unde conceptia behaviorista, la moda, ignora personalitatea, considerand-o un construct abstract si artificial, irelevant pentru cercetare.

v    Contributiile sale la dezvoltarea psihologiei personalitatii au fost numeroase: el realizand, printre altele, impreuna cu Vernon si Lindsay, "Studiul valorilor" - un test de personalitate, si un "Studiul reactiei la ascendenta / sumisiune". Ca profesor la Harvard, a exercitat o puternica influenta asupra studentilor sai, devenind creator de scoala

v    Principala lucrare a lui Allport, tradusa si in limba romana, se intituleaza "Structura si dezvoltarea personalitatii".

v    Si-a recunoscut complexul de inferioritate si modul de a compensa acest complex prin dorinta de a deveni un star, dar a negat ca evolutia lui a fost influentata de acest complex. Il invidia pe fratele cel mai mare, Floyd Allport (eminent psiholog si el), pe care l-a imitat in alegerea carierei.

v    Teoria sa este centrata pe unicitatea pesoanei, orientare ce a fost atribuita tendintei sale de a-si afirma individualitatea (ca mezin al familiei, se pare ca s-a simtit complexat de fratii sai, mai ales de cel mai mare. A furnizat foarte putine date biografice, poate din cauza credintei sale ca personalitatea matura nu are nici o legatura cu conflictele copilariei.

2. Natura personalitatii: constienta, crestere, unicitate

Constituirea teoriei despre personalitate parcurge la Allport un lung drum de analiza critica a teoriilor elaborate pana la el si delimitarea propriei conceptii. Facand o trecere in revista a definitiilor date personalitatii pana in 1961, Allport a gasit peste 50 de definitii, pe care le-a grupat in 3 categorii, in functie de sistemul de referinta folosit.

Definitiile prin efect extern Pornind de la impresia produsa de comportamente asupra altora si a subiectului insusi, se pot face inferente asupra aspectelor relativ constante si caracteristice pentru individ; deficienta unei astfel de abordari consta in absenta stabilirii unor relatii cauzale intre aspectele interne persoanei si comportamentul sau.

Definitiile prin structura interna se bazeaza pe o presupozitia ca personalitatea este o entitate interna de natura psihica ce are o existenta reala, obiectiva. Acest gen de definitii incearca sa cuprinda toate dispozitiile, impulsurile, tendintele, instinctele de natura biologica, structurile intelectuale, aptitudinale, temperamentale, caracteriale, morale, fie innascute, fie dobandite.

Definitii pozitiviste Avand o natura interna, personalitatea nu poate fi cunoscuta ca atare, direct, ci doar prin intermediul comportamentelor. Behaviorisii sunt chiar impotriva folosirii termenului de personalitate, intrucat el nu exprima nimic. Daca am putea determina cu acuratete toate caracteristicile "stimulului" si ale "raspunsului", variabila intermediara (personalitatea) ar deveni, in mod evident, o presupozitie inutila. Perceptiile si metodele de cunoastere pe care le folosim in studiul personalitatii pot fi eronate, dar persoana are in mod obiectiv o structura interna si o serie de caracteristici interne care pot fi determinate imbinand mai multe metode de cunoastere.

Intr-o perspectiva pozitivista, Allport defineste personalitatea ca fiind "organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofiziologice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic"[1] si explica fiecare element al definitiei .

Organizare dinamica: personalitatea creste si se dezvolta, se schimba permanent, prin integrarea, intr-o structura unitara, a aspectelor intelectuale si a deprinderilor care ghideaza in mod dinamic comportamentul; organizarea implica si opusul ei - dezorganizarea: personalitatile anormale sunt marcate de dezorganizare progresiva.

Sisteme psihofiziologice: personalitatea reuneste, intr-un tot inextricabil, aspecte fiziologice (de natura nervoasa si endocrina) si psihologice - nu exista nici psihic fara creier, nici creier fara psihic. Sistemele psihofiziologice presupun interactiunea, interdependenta si coordonarea acestor doua categorii de componente. Ele exista in mod latent, constituind potentialul nostru de activitate. In geneza personalitatii, ereditatea constituie suportul, materia prima, asupra careia se exercita actiunea modelatoare a mediului. Unicitatea persoanei este data de varietatea infinita a combinatiilor genetice si a variabilelor biografice (evenimente, interactiuni de natura sociala si culturala). Trasaturile comune oamenilor din aceeasi societate sau epoca istorica sunt date de influentele relativ uniforme pe care le exercita factorii sociali (cultura).

Determinism: personalitatea este o entitate interna care face ceva. Sistemele psihofiziologice latente motiveaza sau/si directioneaza gandirea, trairile si activitatea atunci cand intra in functiune. Toate sistemele care compun personalitatea trebuie considerate ca tendinte determinative, deoarece influenteaza actele adaptative si expresive prin care personalitatea se face cunoscuta.

Comportament si gandire: prin intermediul lor ne adaptam mediului, reflectam asupra mediului si a noastra, sapanim mediul (si pe noi insine), crestem in sens psihologic. Ele sunt moduri de adaptare care sunt intotdeauna dependente de sistemele psihofiziologice unice pentru fiecare individ.

Caracteristic: orice comportament si orice act de gandire sunt specifice persoanei. Cultura influenteaza, in anumite limite, structura de personalitate, dar mai ramane o marja individuala de libertate care este data de unicitatea receptarii.

Allport era de parere ca personalitatea are un caracter discontinuu (discret): intre personalitatea adultului si cea a copilului nu exista legatura, pentru ca ele opereaza in mod diferit. Copilul este manat de instincte (inconstient), comportamentul lui este predeterminat - el reactioneaza in mod reflex la factorii de mediu. Adultul opereaza la alt nivel, comportamentul lui, dominat de constienta, avand mai multe grade de libertate (ratiune, liber arbitru), ceea ce presupune o alta structurare a personalitatii. La virsta adulta, trecutul este mort: functionarea personalitatii nu mai este conditionata de trecut. In aceasta privinta, Allport are o viziune opusa psihanalizei freudiene: el pune accentul pe aspectele constiente ale personalitatii, pe prezent, pe individualitate, pe normalitate, in timp ce psihanaliza clasica se centreaza pe inconstient, pe trecut, pe aspectele biologice general-umane, pe anormalitate.

Criticand pozitia lui Freud si a unei mari parti a psihologilor in interpretarea normalitatii ca o chestiune de grad al intensitatii tendintelor nevrotice si de orientare preponderenta a Eului, Allport admite faptul ca orice persoana are, poate avea, unele manifestari nevrotice, dar ceea ce conteaza in definirea normalitatii este orientarea de ansamblu. Dar aceasta nu inseamna ca fiecare avem un grad mai mare sau mai mic de anormalitate, ca toti suntem "putin nebuni". El considera nevrozele ca reflectari ale unei centrari necontrolate asupra Eului: "nevroticul face orice ca sa fie iubit, cu exceptia faptului de a se face pe sine atragator"

Ceea ce deosebeste personalitatea normala de cea nevrotica este raportul dintre cele trei niveluri de functionare psihica: constient, preconstient si inconstient. Nevroza adevarata este dominata de inconstient - actele de inadecvare persista, persoana negasind o modalitate de adaptare realista si eficace. Ele au, de obicei un caracter defensiv si sunt rezultatul unei perceptii inadecvate a realitatii (ex. mama posesiva care reuseste sa-si indeparteze copii, nu sa le castige dragostea). Persoana normala isi poate controla in mod constient impulsurile si se poate adapta flexibil cerintelor realitatii prin "adaptarea actului sau la timp si spatiu adecvate,utilizarea unor mijloace adecvate si raportarea actului la standardele propriei sale constiinte (aici in sensul de Supraeu, n.n.) si la interesele altora"[5].

Allport preia o schema a lui Kubie pentru a-si ilustra punctul de vedere, dar subliniaza ca acest continuum este un continuum de simptome si nu de procese, asa cum sustin psihanalistii.

Fig. 1. Variatia predominarii constientului si inconstientului in cadrul personalitatii[6]

Cele trei niveluri de functionare exista la toate tipurile de personalitate, dar preponderenta lor difera si, ca atare, difera modul de influenta asupra manifestarilor comportamentale:

Preconstientul[7], prezent la toti oamenii, rezervor al amintirilor accesibile, este implicat in creativitate in mod diferit. Creativitatea persoanei normale depinde in mai mare masura de interactiunea dintre acesta si constient decat cea a persoanei nevrotice, la care preponderenta inconstientului este mai mare.

Dominarea constientului in adaptare determina la persoana normala o conduita realista, adaptata situatiei, in timp ce dominarea inconstientului la persoana alienata produce receptarea distorsionata a realitatii, absenta flexibilitatii in conduita, inadaptarea.

Procesele care contribuie la normalitate si la anormalitate sunt legate de modul in care persoana rezolva conflictele dintre sine si mediu sau pe cele interne. A infrunta problemele (coping) este un mod sanatos de rezolvare, a evada din realitate - unul maladiv. Si omul normal are momente de evadare, dar in majoritatea situatiilor el infrunta in mod constructiv si realist obstacolele. La psihotici si la nevrotici, procesul dominant este evadarea.

3. Formarea personalitatii

O prima problema a formarii personalitatii o constituie, in conceptia lui Allport raportul dintre ereditate si invatare. Personalitatea, ca organizare a structurilor adaptative nu este data la nastere, ci ea incepe odata cu nasterea. Somaticul, temperamentul si inteligenta constituie materiile prime ale personalitatii care sunt modelate prin educatie . Influenta educatiei este evidenta, de exemplu, in cazul aptitudinilor, care se structureaza "personalizat", in functie de interesele si trasaturile dobandite. In functie de datul innascut si de influenta factorilor sociali in prima copilarie se pot face unele predictii referitoare la configuratia personalitatii mature, dar nu se poate spune ca structura de personalitate este definitiv fixata de experientele copilariei, procesul devenirii intinzandu-se de-a lungul intregii vieti. Dintre factori de natura sociala, cei mai importanti in modelarea personalitatii sunt cultura, situatiile traite si rolurile jucate.

Cultura constituie cadru de raportare si totodata factor de modelare a personalitatii. Ea ofera individului repere valorice, modele comportamentale, retete de adaptare cu eficienta verificata, un "proiect preelaborat de viata", un vast inventar de raspunsuri la posibile intrebari. Devenirea insasi a personalitatii este un proces de enculturatie, de asimilare a modelelor culturale, prin care individul isi insuseste moduri a fi, de a simti, de a se comporta, prestabilite la nivel de societate si relativ comune pentru toti membrii unei culturi. In acest sens, Allport este intru totul de acord cu Kardiner, care spunea ca traditiile culturale determina o educatie uniforma, ceea ce, la nivel de societate se soldeaza cu o "personalitate de baza[10]" specifica culturii respective care, la randul ei, va influenta traditiile culturale.
Intr-o prima etapa, toate modelele culturale sunt "in afara" copilului, el depinzand in intregime de cultura. Ulterior el parcurge etape de internalizare progresiva, in care, succesiv, el imita modelul, se revolta impotriva lui si, in final, il incorporeaza intr-o maniera personalizata (adaptata in functie de elementele structurale ale personalitatii deja constituite in acel moment).

Situatia Reactia la situatie difera in functie de varsta: copilul este mai dependent de situatie decat adultul, care este creator deliberat de situatii. Reactia la situatie depinde de structura de personalitate constituita in acel moment, de mecanismele de aparare ale eului, de modul in care persoane percepe situatia si asteptarile sale fata de situatie. Persoana este ea insasi factor in situatie. Situatia modifica comportamentul numai in limitele potentialului oferit de structura de personalitate.
In aceasta perspectiva, trasaturile ar putea fi privite ca serii de comportamente posibile, care sunt activate in grade variate, in functie de cerintele situatiei. Personalitatea poate fi definita, asadar, si ca un sistem complex de serii potentiale de comportamente care pot fi provocate (in limitele posibilitatilor persoanei), de situatiile cu care ea se confrunta.

Rolul    Ca mod structurat de participare la viata sociala, rolul constituie un sistem de asteptari sociale fata de un individ aflat intr-o situatie data. Rolul este un set de comportamente invatate care, in timp, exercita influente formative asupra personalitatii. Viata individului este o succesiune de roluri prin care individul se raporteaza la o serie complicata de relatii sociale. Tinind cont de influenta lor formativa, se poate afirma ca latura sociala a personalitatii este sinteza tuturor rolurilor pe care le-a detinut persoana.

Elaborarea Eului

Allport leaga dezvoltarea personalitatii de elaborarea Eului, pe care il considera "miezul" personalitatii, constiinta de sine achizitionata treptat, pe masura dezvoltarii capacitatilor cognitive. Importanta proceselor cognitive si al experientei in constituirea Eului este probata de faptul ca simtul identitatii altuia apare inaintea celui al identitatii proprii: copilul recunoaste de la cea mai frageda varsta persoanele din jurul lui, dar nu-si recunoaste propria imagine in oglinda sau in poze, tocmai pentru ca poseda mai multe cunostinte despre ceilalti decat despre sine. Stadialitatea constituirii Eului este determinata de structurarea cunostintelor despre sine si lume, de trairile afective si atitudinale asociate lor si nu de conflictele dintre pulsiunile instinctuale si restrictiile sociale.

Eul corporal Primele impresii despre sine de natura senzoriala - tactile, gustative, olfactive, de disconfort sau durere - sunt legate de corpul propriu. Simtul eului corporal se dezvolta, in primul an de viata, din aceste senzatii si din limitarile pe care mediul le impune satisfacerii nevoilor sale fiziologice. Eul corporal ramane, pe toata durata vietii, ancora constiintei de sine: ceea ce este intern este perceput ca fiind cald si apropiat, ceea ce este extern - rece si strain.

Identitatea de sine In al doilea an de viata, dezvoltarea experientei perceptive cu propriul corp si cu obiectele si persoanele din mediul inconjurator, dezvoltarea memoriei si a limbajului, contribuie la dezvoltarea constiintei propriei identitati. Copilul realizeaza ca el, cel de azi, este acelasi cu cel de ieri. Imbracamintea il ajuta pe copil sa se delimiteze de mediul inconjurator. Numele sau, auzit repetat in comunicarea cu cei din jur, este asociat eului corporal si acestei constientizari a identitatii proprii. El va ramane, de-a lungul intregii vieti, simbolul indentitatii proprii, element al personalitatii cu o intensa rezonanta afectiva.

Respectul de sine Experienta mediului inconjurator si capacitatea crescuta de coordonare a propriului corp ii confera copilului un sentiment de independenta - respectul de sine. "Impulsul explorator", curiozitatea, il imping, dupa varsta de 2 ani, spre o interventie din ce in ce mai activa in mediu, careia adultii ii raspund cu tot mai mute limitari. Reactia copilului la frustrarile produse de aceste adevarate interferente in calea satisfacerii curiozitatii sale se manifesta prin negativism. Orice propunere a adultului este perceputa ca o amenintare la adresa integritatii sale si singurul mod in care respectul de sine poate fi salvagardat este opozitia.
Spiritul de competitie, ca mod de afirmare a respectului de sine apare abia dupa varsta de 3 ani. Comportamentele negativiste specifice acestei varste se mentin la multe persoane adulte sub forma unor dispozitii personale.
Respectul de sine este o componenta importanta a Eului si la varsta adulta, alaturi de dragostea de sine si de egoism, care constituie, si ele, achizitii ale acestui stadiu. Atitudinile, cuvintele, gesturile celorlalti referitoare la el, expresii ale modului in care acestia il percep - "Eurile-oglinda" - contribuie la conturarea simtului Eului. Copilul le imita si le internalizeaza, ele constituie reflexii ale rolurilor sale deviata. Modul in care copilul se vede pe sine depinde de aceste roluri si relatia se va pastra de-a lungul intregii vieti. Conceptia despre Eu ca produs social nu este una originala la Allport, majoritatea psihologilor sociali impartasind aceasta viziune.

Extensia Eului si imaginea Eului sunt doua aspecte specifice perioadei de la 4 la 6 ani. Copilul considera ca lumea este o prelungire a persoanei sale, ca ea exista in folosul sau. Gandirea, marcata de subiectivism, este centrata pe modul in care el interpreteaza lumea. Copilul este incapabil sa inteleaga ca ceilalti pot gandi altfel, de aceea putem spune ca gandirea lui este egocentrica. Simtul proprietatii apare ca o manifestare a extensiei Eului (mama mea, jucaria mea, casa mea) sunt resimtite ca parti calde, apropiate ale Eului.

"Un om este ceea ce el iubeste", spune Allport. Si la varsta adulta se poate defini personalitatea cuiva in functie de Eul sau extins. O definire de sine clara - imaginea Eului - este inca inexistenta la acesta varsta, dar copilul, reflectand asteptarile si feedback-ul social, isi defineste scopuri, intentii, isi dezvolta simtul responsabilitatii morale, isi contureaza o prima conceptie despre sine.

Eul rational De la 6 la 12 ani, intrarea in scoala il pune pe copil in postura de a primi feedback-uri sociale extrem de brutale din partea colegilor, mai ales in privinta evidentierii slabiciunilor si a aspectelor dezagreabile ale personalitatii sale. Testarea realitatii poate fi o lectie foarte aspra dupa mediul menajant de acasa. Normele morale impuse de adulti si normele grupului pot fi in contradictie si copilul trebuie sa decida cand si cum se conformeaza fiecarui tip de norma, dar el inca nu se considera ca fiind un factor moral independent. Simtul Eului sau este confortabil numai daca el este conformist fata de norme externe. Copilul este moralist si legalist: normele impuse de altii trebuiesc urmate in mod rigid, apartenenta la ceea ce constituie extensia Eului sau fiind conditionata de acesta loialitate.
O alta caracteristica importanta este dobandita la sfarsitul perioadei, odata cu dezvoltarea operatiilor formale ale gandirii. Puberul devine capabil sa gandeasca reflexiv asupra propriilor sale acte de cunoastere.

Efortul personal central Adolescenta este marcata de o cautare asidua a identitatii, dar imaginea despre sine depinde de ceilalti si tanarul se teme de ostracizare (nevroza de popularitate). Identitatile de proba, "masti" provizorii (persona) pe care adolescentul le experimenteaza, constituie roluri prin care el isi contureaza, treptat, o identitate. Planul de viata, in care profesia va ocupa un loc important, este influentat de mult idealism, chiar daca ulterior asteptarile nu vor fi toate implinite si planul de viata se va dovedi nerealist. Orientarea imaginii de sine spre viitor, spre ideal, adauga o noua dimensiune simtului identitatii - efortul personal central. In aceasta etapa, scopurile sunt cele care structureaza personalitatea.

Proprium Toate cele sapte "stari ale Eului" constituie aspecte importante ale vietii emotionale a individului. Allport propunea inlocuirea termenului de Eu cu acela de Proprium, care este constituit din interese, sentimente, valori, atitudini, intentii, imagine de sine, stil de viata. Aceasta structura a personalitatii, unica si originala pentru fiecare individ, determina perceptia lumii, stocarea informatiei, comportamentul.

Allport nu a fost preocupat in mod deosebit de stadialitate si de mecanismele dezvoltarii personalitatii, etapizarea de mai sus fiind mai degraba o descriere a aspectelor Eului. Acest lucru este partial explicabil prin faptul ca elaborarea teoriei sale s-a bazat pe studiul personalitatii normale adulte, dar se pare ca si detasarea sa critica fata de psihanaliza clasica a jucat un rol important in acest sens.

Personalitatea matura

Definirea personalitatii mature nu este numai o problema a psihologiei, considera Allport. A afirma despre o persoana ca este matura pentru ca este sanatoasa mintal si logica presupune sa dam definitii psihologice pentru sanatatea mintala si pentru gandirea logica. "O persoana sanatoasa (matura) isi stapaneste activ mediul, manifesta o anumita unitate a personalitatii si este capabila sa perceapa in mod corect lumea si pe ea insasi. O asemena persoana sta pe propriile ei picioare fara sa aiba pretentii excesive fata de ceilalti" . Alte caracteristici ale personalitatii mature sunt :

extensiunea simtului Eului (pastrata de-a lungul intregii vieti)

raportarea calda la ceilalti

securitatea emotionala

autoacceptarea

perceptia realista

obiectivarea eului

filosofia unificatoare a vietii

simtul responsabilitatii

curajul de a fi.

Desi in viata oricarei persoane adulte se intalnesc episoade in care nu toate caracteristicile personalitatii mature sunt functionale, organizarea de ansamblu este una de tip matur, eficienta si adaptata realitatii.

4. Trasaturile de personalitate

Considerand personalitatea ca pe un sistem de trasaturi si dispozitii personale care are o anumita constanta in timp si determina comportamentul, G.W. Allport se inscrie intr-o directie noua de abordare a personalitatii. Daca psihanalistii si neopsihanalistii erau preocupati sa ofere o teorie completa a personalitatii si au insistat mult asupra nucleului si dezvoltarii personalitatii, Allport s-a preocupat preponderent de periferia personalitatii. Spre deosebire de alti teoreticieni ai trasaturilor care au incercat sa stabileasca tipologii, in sistemul teoretic al lui Allport gasim mai degraba o abordare structurala si functionala a periferiei. El se focalizeaza pe analiza modului de organizare (asociere, ierarhizare) si functionare a trasaturilor[13] (inflenta trasaturilor asupra comportamentului), pe care le considera ca fiind adevarata structura a personalitatii. Asa cum am mai aratat in capitolul introductiv (tema 1), el considera ca:

Trasaturile de personalitate sunt reale si nu constructe teoretice sau etichete menite sa explice comportamentele. Ele exista la nivel psihic ca structuri stabile.

Trasaturile determina sau cauzeaza comportamentul. Ele nu apar doar ca reactie la anumiti, ci exista in permanenta si determina cautarea unor stimuli.

Trasaturile pot fi demonstrate empiric: deoarece sunt reale, existenta si natura lor poate fi pusa in evidenta prin evaluarea consistentei si coerentei comportamentelor in timp, in situatii diferite, chiar daca trasaturile ca atare nu pot fi vazute. Actele (comportamentele) care se repeta cu regularitate in situatii diverse pot fi considerate indicatori ai trasaturilor.

Trasaturile nu sunt separate, ci organizate in configuratii consistente caracteristice (ostilitatea si agresivitatea, emotivitatea si timiditatea sunt trasaturi distincte, dar au tendinta de a se grupa constant in perechile mentionate mai sus).

Permanenta, durata in timp si coerenta trasaturilor fac posibila predictia acceptabila a celor mai complexe comportamente, in ciuda variabiitatii situatiilor.

Acest sistem de constante psihice are o dubla determinare: pe de-o parte exista un ansamblu de caracteristici de natura ereditara (temperamentul, unele aptitudini), care constituie potentialul, punctul de plecare in dezvoltarea personalitatii, iar pe de alta parte factorii sociali, care modeleaza acest potential si determina formarea trasaturilor de personalitate, ca predispozitii relativ constante spre comportamente consistente. Personalitatea adulta este asadar rezultatul interactiunii dintre factorii ereditari si cei de mediu social, trasaturile fiind formate in procesul de dezvoltare a potentialului ereditar prin invatare.

Comportamentul este considerabil determinat de situatie (aspect variabil), dar trasatura este cea care da nota distinctiva actului (aspect constant). De obicei, un act nu este determinat doar de o singura trasatura, ci de un manunchi de trasaturi asociate, dar una dintre ele, cea mai legata de raspunsurile la tipul respectiv de situatie, isi impune caracteristica ei proprie. Actul insusi modifica trasatura/ trasaturile in viitoarele ei/ lor manifestari. Exista doua feluri de trasaturi: trasaturi comune si trasaturi individuale.

Trasaturile comune sunt abstractii rezultate din generalizari empirice ale manifestarilor comportamentale ale mai multor indivizi. Ele se intalnesc la persoane apartinind aceleiasi culturi, reflectand valorile, normele si conventiile sociale si dau nota de uniformitate personalitatilor lor. Oameni normali, dintr-o arie culturala data, tind in mod necesar sa dezvolte unele moduri de adaptare comune, prescrise de modelele culturale. Trasaturile comune sunt rezultatul enculturatiei si eventual al aculturatiei: indivizi educati similar, in medii similare, dezvolta scopuri mi modalitati de atingere a lor asemanatoare.

Se pune problema daca trasaturile comune sunt reale sau nominale: sunt ele entitati cu o existenta independenta, obiectiva, sau sunt simple categorii, simplificari artificiale si arbitrare pe care le folosim pentru a organiza cunoasterea? Chiar daca raspunsul este in favoarea caracterului nominal, trebuie sa admitem ca nici un act de cunoastere de natura generala nu poate evita acest artificiu.

Trasaturile comune sunt numai aspecte superficiale ale personalitatii, nefiind adanc implicate in adaptarea specifica a individului la mediul social. Dovada acestui fapt este ca trasaturile comune sunt cel mai usor de modificat in conditiile schimbarilor in mediul social. Stabilirea trasaturilor comune se bazeaza pe parametri cuantificabili si manevrabili statistic[14], cum ar fi frecventa adoptarii unui anumit mod de adaptare, evantaiul situatiilor in care se adopta acelasi mod de actiune, intensitatea reactiilor comportamentale (modelul preferat de comportament .

Allport propune urmatoarea definitie: "Trasatura comuna este o categorie pentru clasificarea formelor functional echivalente de comportament dintr-o populatie generala de oameni. Desi inflentata de consideratii nominaliste si artificiale, o trasatura comuna reflecta, intr-o anumita masura, dispozitii veridice si comparabile ale mai multor personalitati care, datorita naturii umane comune si unei culturi comune, dezvolta moduri similare de adaptare la mediul lor, desi in grade variate"[16].

Masurarea trasaturilor se poate realiza cu ajutorul unor chestionare sau inventare de personalitate ce cuprind descrieri ale manifestarilor trasaturilor. Pentru fiecare trasatura exista un numar de itemi care permite situarea raspunsurilor pe o scala uni- sau bipolara. Formularea itemilor este astfel realizata incat sa surprinda cei trei parametri cuantificabili enumerati mai sus (frecventa cu care apar comportamentele aferente fiecarei trasaturii, gama de situatii in care ele apar si intensitatea cu care se manifesta).

Dovada statistica pentru existenta unei trasaturi este data de obtinerea, la aceeasi persoana, a unor scoruri similare la test-retest (fidelitate de repetare) si daca, pe o perioada lunga de timp, la nivelul unei populatii, itemii coreleaza intre ei si fiecare cu scorul total (fidelitate interna). Toate marile inventare de personalitate utilizeaza un numar oarecare de astfel de trasaturi comune. Important este ca prin ele sa se demonstreze constanta manifestarii trasaturii la nivelul persoanei si al populatiei. Din cauza variabilitatii comportamentelor la nivelul unei populatii, vom asisita la o distributie gaussiana (normala) a scorurilor individuale pentru fiecare trasatura. Situarea fiecarui individ pe scala unei trasaturi permite compararea inter-individuala in privinta trasaturii comune.

Scala trebuie sa aiba un numar suficient de itemi pentru a fi discriminativa. Majoritatea oamenilor obtin scoruri totale de nivel mediu, fie cumuland scoruri medii la fiecare scala, fie prin sumarea algebrica a raspunsurilor extreme. Scorurile mici sau mari reprezinta deviatii de la norma de grup. Distributia normala poate reflecta atat preferinta naturii pentru niveluri medii ale comportamentelor, cat si presiunea sociala in directia conformarii la standardele de grup. In cele din urma, distributia normala este rezultatul unei juxtapuneri arbitrare a modalitatilor opuse de adaptare pe o scala liniara. Abordarea studiului personalitatii la nivelul trasaturilor comune este una nomotetica.

Deprinderile (habits)

Deprinderile sunt tendinte determinante inguste si limitate, componente relativ automatizate, incluse in trasaturi, au o influenta mai mica decat acestea (trasaturile) si au caracter inflexibil. Sunt raspunsuri specifice la stimuli specifici. Trasaturile pot fi considerate, intr-o oarecare masura, grupari de deprinderi care au in comun reactii la aceleasi functii adaptative. Exemplu trasatura de personalitate pe care am putea-o numi "curatenie personala" se bazeaza initial pe deprinderi formate sub presiunea parintilor (spalat pe maini, dinti, haine, mediul, baia etc.), dar cu timpul devine un determinant major si generalizat al comportamentului, in absenta controlului extern.

Deprinderile nu se integreaza automat in trasaturi, ci doar atunci cand ele concorda cu imaginea de sine a persoanei, ceea ce produce fuziunea lor intr-o organizare superioara. Prezenta unor factori predispozanti de natura ereditara (temperament, aptitudini) poate favoriza sau impiedica formarea unor deprinderi. De exemplu deprinderile de autocontrol sunt mai usor de format la persoanele cu un temperament echilibrat decat la cele cu un temperament nenechilibrat (timizii si impulsivii).

Atitudinile

Atitudinile sunt pozitii subiective pe care le adoptam fata de ceva ce devine obiect al atitudinii. Structura atitudinilor este (bi)polara - atractie, respingere, pro si contra - pentru ca includ evaluari globale ale acelui obiect. O atitudine are intotdeauna un obiect de referinta, in timp ce trasatura este activata de stimuli multipli, avand, asadar, un caracter mai general. Atitudinile sunt intotdeauna (bi)polare, in timp ce unele trasaturi pot fi unipolare. Datorita functiei lor de orientare a individului in mediul social si cultural (pozitia subiectiva a individului fata de lume, de sine insusi, semeni, idei, valori) atitudinile au devenit obiect de studiu al psihologiei sociale si sunt mai putin folosite in intelegerea personalitatii.

Trasaturile individuale

Modul particular in care trasatura comuna se manifesta la nivelul individului prezinta o variabilitate relativ mare in raport cu trasatura comuna. "O dispozitie personala este o structura neuropsihica generalizata (specifica individului), avand capacitatea de a interpreta multi stimuli functional echivalenti si de initia si orienta forme constante (echivalente) de comportament adaptativ si stilistic" .

Atat trasatura comuna cat si cea individuala se refera la un nivel complex de organizare a modalitatilor (raspunsurilor) adaptative, au caracter general (guverneaza o gama larga de comportamente), dar numai trasaturile comune sunt unitati de analiza cu un grad acceptabil de abstractizare pentru a permite comparatii, diferentieri si categorizari intre indivizi.

Trasaturile comune sunt niste aproximari aceptabile, in care individul este introdus cu forta, in timp ce cunosterea reala a personalitatii se poate realiza numai la nivel de trasaturi individuale. Nu se poate vorbi de o distributie statistica a trasaturilor individuale pentru ca ele sunt prezente, in forma specifica, la fiecare individ in parte, abordarea studiului personalitatii la nivelul trasaturilor individuale fiind de natura idiografica. De altfel, arata Allport, inventarul trasaturilor individuale este un "adevarat cosmar semantic", limba engleza dispunand de 18 000 de termeni care descriu astfel de trasaturi. Pentru a evita confuziile, Allport a propus ulterior utilizarea termenului de trasatura pentru trasatura comuna si a celui de dispozitie personala pentru trasatura individuala.

Dispozitiile personale prezinta o serie de caracteristici:

Sunt interdependente in determinarea comportamentului - influxul activitatii actiunile nu sunt determinate de o singura trasatura, ci de mai multe.

Prezinta o relativa constanta - recurenta unui comportament este indicatorul trasaturii.

Sunt organizate in focare (dispozitii focalizate) - individul are interese si valori, modalitati stilistice de exprimare, care fac posibile raspunsuri relativ similare la o gama larga de stimuli. Intre dispozitiile focalizate nu exista delimitari precise.

Nu toate trasaturile au aceeasi intensitate si importanta in structura de personalitate. Ele pot fi:

Cardinale - generale, foarte influente si dominante (1 - 2), au o semnificatie majora pentru o anumita persoana, isi "pun pecetea" asupra intregii sale personalitati.

Centrale (pana la 10 -15), au un grad de generalitate mai redus

Secundare - sunt periferice, multiple si relativ dependente de situatie, mai putin active, particulare, mai putin constante.

Comportament expresiv si comportament de infruntare

Orice activitate adaptativa - jocul, comunicarea, munca, chiar si somnul - presupune doua laturi distincte:

Comportamentul de infruntare - CE FACE persoana; de exemplu jocul copilului, are un continut specific - succesiunea de acte orientate spre un scop; el face apel la reflexe, deprinderi, cunostinte, abilitati, procese psihice.

Comportamentul expresiv - CUM FACE acel lucru; modul in care se joaca, preferintele, trairile, sunt o expresie a personalitatii sale, in ceea ce are ea unic si original. Chiar si actele adaptative cele mai simple (tusea, stranutul, asezatul pe scaun) poarta pecetea individualitatii, dar ponderea celor doua laturi difera de la un act la altul - unele comportamente sunt predominant expresive, altele predominant de infruntare.

Exista urmatoarele diferente importante intre cele doua categorii de comportamente[18]:

Infruntarea este intentionata si motivata specific, comportamentul expresiv nu.

Infruntarea este determinata de trebuintele de moment si de situatie, comportamentul expresiv reflecta o structura personala mai profunda.

Infruntarea este declansata de stimuli specific, comportamentul expresiv este emis spontan.

Infruntarea poate fi controlata voluntar in sensul inhibarii, amanarii, amplificarii, diminuarii, comportamentul expresiv este adesea necontrolabil si mai dificil de modificat ("prefacerea scrisului" nu poate fi realizata perfect si nici mentinuta multa vreme).

Infruntarea are un scop, de regula el producand o schimbare in mediu sau in persoana, comportamentul expresiv nu are scop, desi, uneori produce efecte incidentale (in judecata sociala, expresia emotionala joaca un rol important in formarea impresiei despre celalalt)[19].

Infruntarea este constienta, chiar daca utilizeaza componente automatizate (deprinderi), comportamentul expresiv se afla, de obiecei, sub pragul constiintei, undeva in ceea ce Allport numea "subconstient" (orientarea insotitoare a constientului).

Fig. 2. Comportamentul ca o convergenta intre infruntare si expresie[20]

Factorii de personalitate

Tendinta trasaturilor de personalitate comune de a se grupa in manunchiri consistente a fost pusa in evidenta nu numai la nivel empiric ci si in urma prelucrarii statistice a masuratorilor variabilelor personalitatii. Corelatiile si analizele factoriale a demostrat ca acesta tendinta de agregare a trasaturilor este semnificativa la nivelul unei populatii si de aici s-a nascut ideea gasirii unor caracteristici de personalitate cu un grad de generalitate mai mare decat cel al comportamentelor sau al trasaturilor - factorii de personalitate .

Critica conceptului de factor

Abordarea factoriala a personalitatii se ridica o serie de intrebari si probleme:

Poseda toti oamenii aceleasi componente de baza ale personalitatii?

Sunt aceste componente de baza organizate la fel la toti oamenii?

Abstractizarea si impunerea artificiala a unor descrieri nu produce oare o inacceptabila indepartare de individul concret?

Pot fi gasite dovezi ca elementele factoriale corespund unor "trasaturi sursa" - determinate de caracteristici biologice general umane?

Ce denumire ar trebui sa se dea fiecarui factor?

Factorii de personalitate nu au acelasi grad de generalitate.

Din analiza factoriala nu rezulta nimic in plus fata de datele de intrare

Conceptia factoriala este tributara metodei (esantionare, validitatea si fidelitatea testelor aplicate, modul de aplicare, situatia in care probele au fost aplicate, erorile de interpretare).

Criterii stiintifice ale unei bune tipologii a personalitatii

Ca forma superioara a abordarii nomotetice, o buna tipologie a personalitatii trebuie sa foloseasca un numar redus de concepte care sa permita ordonarea, descrierea si explicarea (tuturor) fenomenelor studiate (caracterul parcimonios al tipologiei).

Pornind de la un numar mare de variabile si de masuratori intr-o populatie data, trebuie sa se poata ajunge, prin calcule de corelatie si analiza factoriala, la un numar redus de factori de ordin secund, cu un grad de generalitate mai mare, care sa grupeze mai multe trasaturi.

5. Personalitate si motivatie

Problema motivatiei este piatra de incercare a oricarei teorii despre personalitate. In incercarea de a realiza o teorie care sa sintetizeze cunoasterea realizata pana la el, Allport face in permanenta delimitari ale conceptiilor sale teoretice in raport cu aceste teorii si mai ales cu cea psihanalitica. El este de parere ca nici o teorie a personalitatii nu a raspuns acceptabil la cerinta de a da o explicatie completa a modului de functionare a motivatiei umane. O buna teorie a motivatiei trebuie sa indeplineasca 4 cerinte:

Contemporaneitatea motivatiei - explicarea comportamentului actual prin motive actuale. Motivele trecute nu explica nimic (anacronism) daca nu sunt si motive actuale. Nu exista motive "secundare" in sens dinamic. Unele motive sunt secundare in timp, ca ordine de aparitie si formare din motive anterioare, se poate vorbi de motive de importanta secundara in ansamblul motivatiei, dar in raport cu comportamentul, toate motivele sunt primare, intrucat provoaca direct comportamentul.

Pluralismul - sa includa multitudinea motivelor. Reductionismul biologist al psihanalizei nu explica in mod acceptabil toate motivele prezente la varsta adulta. Nici alte explicatii ale cauzalitatii comportamentale oferite de neopsihanaliza (cautarea puterii, autorealizarea) nu sunt mai complete[22].

Rolul proceselor cognitive Majoritatea teoriilor motivatiei omit problema motivatiei de natura cognitiva si caracterul propulsiv al proceselor cognitive, in esenta rolul planificarii si al intentiei. Considerat ca avand un rol secundar, de instrument alatingerii scopurilor, intelectul a fost complet neglijat in calitatea sa de propulsor al comportamentului. "Desi nu exista nici o indoiala ca oamenii cauta cu nesat sa afle semnificatia experientelor lor prezente si a existentei lor ca intreg, nu trebuie sa separam net asemenea motive cognitive de acelea care sunt in mod traditional denumite conative si afective. Mai tipic constatam ca oamenii incearca sa faca ceva in care dorintele si planurile lor coopereaza prompt. In loc sa fie intr-o relatie stapan-slujitor, dorinta si ratiunea fuzioneaza intr-un singur motiv, pe care il putem denumi intentie"[23].
Conceptul de intentie descrie o forma a motivatiei care include prodesele cognitive si afective, fuzionate intr-o tendinta integrala. Aceasta tendinta se manifesta in prezent, dar este orientata spre viitor (furnizeaza informatii despre ce fel de viitor incearca o persoana sa realizeze. Termenul are conotatia de "tensiune retinuta" si exprima "adevarata conditie a motivelor pe termen lung".

Unicitatea concreta a motivelor Motivele abstracte se potrivesc unui sistem teoretic si deriva din clasificarile ce se doresc a fi general umane si fundamentale, dar corespondenta lor cu cazul concret este imprecisa. Obiectiei care s-ar putea aduce tendintei de a supraevalua motivele concrete si anume aceea ca fara generalizare nu exista cunoastere stiintifica, Allport ii raspunde ca rolul motivelor abstracte este doar acela de a facilita intelegerea motivelor concrete.

Aflat in permanenta contestare a psihanalizei, Allport admite totusi ca mecanismele de aparare a Eului[24] (refulare, reprimare, negare, sublimare, rationalizare etc) au functia motivationala de a salvgarda imaginea de sine.

Autonomia functionala a motivelor

Chiar daca la inceputurile vietii motivatia este legata mai mult de latura biologica a fiintei umane, la varsta adulta motivele sunt variate, sistemice si autosustinute. Ele deriva din sistemele motivationale infantile, dar sunt functional independente de acestea. Munca sustinuta, in prima etapa a carierei este determinata de nevoi economice, dar odata "intrata in sange", persoana nu poate sa nu munceasca. Autonomia functionala se refera la "orice sistem dobandit de motivatie in care tensiunile implicate nu sunt de acelasi tip ca tensiunile antecedente din care sistemul dobandit s-a dezvoltat"[25].

In masura in care un motiv actual cauta scopuri noi (adica manifesta un tip diferit de tensiune fata de motivele din care s-a dezvoltat) el este functional autonom. Autonomia functionala a motivelor este specifica personalitatii mature, sanatoase: "Un sistem nevrotic de motivatie este orb, in mare masura inconstient, automat si fara legatura cu cu restul vietii. Originile sale se afla probabil in perioada timpurie a vietii si, desi efectele sale se prelungesc in anii urmatori, el are o nuanta infantila. In opozitie, motivatia normala este flexibila, in general constienta si 'in acord cu varsta'. Motivatia normala rupe legaturile cu perioada timpurie a vietii. Ea este 'functional autonoma'. Structura id-ului arhaic nu mai predomina"[26].

Exista doua niveluri de autonomie functionala:

Autonomia functionala perseverativa, bazata pe repetare, obisnuinta si asociere cu trebuinte organice, explica producerea recurenta a unor comportamente cum sunt reflexele conditionate (la animale si oameni), viciile (alcool, fumat), reactiile circulare la copii in primul an de viata, perseverarea in sarcina (efectul Zeigarnick[27]), familiaritatea si rutina in satisfacerea unor impulsuri.

Autonomia functionala esentiala Personalitatea matura este post-instinctuala. Abilitatea se poate transforma in interes, interesele si valorile dobandite au o putere selectiva asupra modului in care este percepe, gandeste si reactioneaza o persoana. Pe masura ce interesul creste si se consolizeaza, el creeaza o tensiune durabila care actioneaza orientativ si selectiv la nivel comportamental. Imaginea de sine si stilul de viata au o puternica functie motivationala pentru ca unifica raporturile persoanei cu viata. Modul in care o persoana se vede pe ea insasi determina toate comportamentele sale cotidiene.

Autonomia functionala este insusi nucleul naturii teleologice a omului. Adultul inventeaza noi motive - "lucruri neesentiale, dar nepretuite" - largindu-si astfel sfera homeostaziei; el dobandeste maiestrie si competenta care se constituie in motive autonome; toate motivele functional autonome sunt foarte personale (propriate) si ancorate in Eu.

Conduita omului nu este un simplu sir de acte de raspuns cu caracter adaptativ, ci ea "este intr-o mare masura proactiva, intentionala si unica pentru el"[28]. Astfel omul este o fiinta in continua devenire, el avand posibilitatea de a fi creativ si de a-si croi un stil de viata satisfacator. Mecanismele motivationale cele mei importante nu actioneaza in sensul reducerii tensiunii, ci al amplificarii si cautarii de noi tensiuni. Impulsul spre crestere, unitate, individualitate, unicitate, semnificatie, autonomie este inerent naturii umane. Intentiile de viitor sunt constiente si deliberate, rolul lor in implinirea impulsului de crestere este esential.

6. Terminologie in teoria lui Allport

7. Reflectie critica, recapitulare si consolidare

1. Identificati in teoria lui Allport enunturile referitoare la nucleul, dezvoltarea si periferia personalitatii.

2. Evaluati viziunea lui Allport despre natura umana si argumentati orientarea sa.

3. Incadrati teoria in functie de conceptia sa asupra raportului ereditate - mediu si a rolului fiecaruia in formarea personalitatii.

4. Care este locul si rolul educatiei, ca influenta sociala formativa, in aceasta viziune?

5. In ce consta sistemul de personalitate la Allport?

6. Argumentati originalitatea conceptiei lui Allport despre dezvoltarea personalitatii.

7. Analizati asemanarile si deosebirile dintre teoria lui Allport si teoriile psihanalitica si neopsihanalitice in privinta tipologiei personalitatii.

8. Comparati trasatura de personalitate comuna si cea individuala (dispozitie personala).

9. Care sunt elementele originale ale viziunii lui Allport asupra motivatiei?

Prin ce se aseamana si prin ce difera viziunea asupra personalitatii mature in teoria lui Allport fata de psihanaliza clasica si fata de teoriile celorlalti neopsihanalisti?