FRANCISCO PIZZARO (circa 1475-1541)

FRANCISCO PIZZARO (circa 1475-1541)

Francisco Pizzaro, spaniolul analfabet care a cucerit Imperiul incas, s-a nascut in jurul anului 1475, in orasul spaniol Trujillo. Ca si Hernando Cortes, cu care se aseamana in multe privinte, Pizzaro a venit in Lumea Noua spre a dobindi faima si avere, intre 1502 si 1509, Pizzaro a locuit pe insula caraibiana Espanola, pe care se afla actualele republici Haiti si Dominicana. In 1513 a facut parte din expeditia condusa de Vasco Nunez de Balboa, care a descoperit Oceanul Pacific, in 1519, el s-a stabilit in Panama, in 1522, cind avea vreo patruzeci si sapte de ani, Pizzaro a auzit de existenta Imperiului incas de la Pascual de Andagoya, un explorator spaniol care il vizitase. Impulsionat de recentele cuceriri din Mexic ale lui Hernando Cortes, Pizzaro si-a propus sa puna stapinire pe acest imperiu. Prima tentativa, din 1524-1525, a fost un esec, cele doua nave fiind nevoite sa seHntoarca inainte de a ajunge in Peru. in a doua tentativa (1526-1528), a ajuns la coasta peruana, de unde a revenit cu o incarcatura formata din aur,Jame si indieni.

in 1538 il regasim in Spania, in anul urmator, imparatul Carol Quintul 1-a autorizat sa cucereasca Peru pentru Spania si i-a acordat banii necesari. Pizzaro s-a intors in Panama, de unde a organizat expeditia, in 1531, la cincizeci si sase de ani, Pizzaro a parasit Panama. Fortele lui se rezumau la mai putin de doua sute de oameni, in timp ce imperiul pe care voia sa-1 cucereasca avea mai mult de sase milioane de oameni!

Pizzaro a atins coasta peruana in anul urmator, in septembrie 1532, el si-a condus cei 177 de oameni si 62 de cai in Anzi, catre orasul Cajamar-ca, unde conducatorul incas Atahualpa il astepta cu o armata de patruzeci de mii de razboinici. Trupele lui Pizzaro au ajuns la Cajamarca pe 15 noiembrie 1532. in ziua urmatoare, la cererea lui Pizzaro, Atahualpa si-a parasit trupele si, insotit doar de cinci mii de oameni neinarmati, a venit sa discute cu Pizzaro.

Pizzaro nu a lasat sa-i scape aceasta ocazie nemaiintilnita. A ordonat atacarea lui Atahualpa si a escortei sale neinarmate. Batalia - sau mai degraba masacrul - a durat doar o jumatate de ora. Nici un soldat spaniol nu si-^a pierdut viata; doar Pizzaro a fost usor ranit, in timp ce il proteja pe Atahualpa, pe care il capturase viu.

Strategia lui Pizzaro a functionat perfect. Imperiul incas era o structura foarte centralizata, intreaga autoritate fiind detinuta de inca, imparatul, despre care se credea ca este semidivin. Cu inca prizonier, indienii nu se mai puteau opune invaziei. Sperind sa-si recapete libertatea, Atahualpa i-a platit lui Pizzaro o recompensa uriasa in aur si argint, probabil mai mult de douazeci si opt de milioane de dolari in banii nostri. Cu toate acestea, peste citeva luni, Pizzaro a ordonat executarea lui. in noiembrie 1533, la un an dupa capturarea lui Atahualpa, trupele lui Pizzaro au intrat in capitala incasa, Cuzco, fara lupta. Acolo, Pizzaro a instalat un nou Inca-marioneta. in 1535, el a intemeiat Lima, care a devenit noua capitala peruana.

Dar in 1536, imparatul-marioneta avea sa preia conducerea unei re­volte antispaniole. Un timp, fortele spaniole au fost asediate in Lima si Cuzco. Dar in anul urmator, spaniolii au reusit sa restabileasca controlul pe aproape intreg teritoriul. Revolta a fost infiinta abia in 1572. Dar la vremea aceea Pizzaro nu mai era in viata.

Caderea lui Pizzaro a fost cauzata de luptele interne dintre spanioli. Unul dintre apropiatii lui Pizzaro, Diego de Almagro, s-a revoltat in 1537, sustinind ca Pizzaro nu i-a dat partea lui din prada. Almagro a fost prins Si executat, dar problema nu s-a rezolvat cu adevarat; iar in 1541, un grup de adepti ai lui Almagro au intrat in palatul din Lima si 1-au asasinat. Pizzaro avea saizeci si sase de ani; nu se scursesera decit opt ani de la intrarea sa victorioasa in Cuzco.

Francisco Pizzaro a fost viteaz, hotarit si viclean. El insusi se socotea un om religios; se spune ca inaintea mortii a desenat o cruce cu propriul ^singe, iar ultimul sau cuvint a fost "lisus'. Cu toate acestea, s-a dovedit incredibil de avar, crud, ambitios, tradator; probabil cel mai brutal dintre conchistadori.

Dar firea meschina a lui Pizzaro nu poate estompa stralucirea rezul­tatelor lui militare, in 1967, cind Israelul a obtinut o spectaculoasa victo­rie asupra arabilor care detineau o covirsitoare superioritate numerica si mai mult material militar, multi s-au aratat surprinsi. A fost o vic-

torie impresionanta; dar istoria este plina de exemple de asemenea victorii obtinute in conditii foarte nefavorabile. Napoleon si Alexandru cel Mare au repurtat in repetate rinduri victorii impotriva unor armate mai mari. Mongolii, sub urmasii lui Genghis-Han, au reusit sa cucereasca China, o tara ce numara de cel putin treizeci de ori mai multi oameni.

Totusi, cucerirea de catre Pizzaro a unui imperiu populat de sase milioa­ne de oameni cu o forta de numai o suta optzeci de oameni este fapta militara cea mai iesita din comun din istorie. Sansele lui erau considerabil mai mici decit cele ale lui Cortes, care a invadat un imperiu locuit de aproape cinci milioane de oameni cu o armata de 600 de oameni. (Cortes a avut si aliati locali in triburile dusmane az­tecilor). Ar fi putut Alexandru cel Mare sau Genghis-Han sa reediteze performanta lui Pizzaro? Ma indoiesc, pentru ca nici unul dintre ei nu ar fi fost atit de nebun sa se lanseze intr-o campanie cu asa de putini sorti de izbinda.

Dar, vor intreba unii, nu cumva armele de foc le-au asigurat spanio­lilor un avantaj tactic insurmontabil? Nicidecum. Archebuzele, armele de foc primitive ale vremii, aveau o raza

de actiune limitata si incarcarea lor dura prea mult. Desi faceau un zgomot inspaimintator, erau de fapt mai putin eficiente decit un arc cu sageti bun. Oricum, la intrarea lui Pizzaro in Cajamarca, numai trei din oamenii lui aveau archebuze, si circa douazeci erau inarmati cu arbalete. Majoritatea indienilor au fost omoriti cu arme conventionale, ca spadele si sulitele. In ciuda celor citiva cai si a archebuzelor, este clar ca spaniolii au intrat in lupta cu un covirsitor dezavantaj militar. Nu armele, ci mai degraba con­ducerea si hotarirea au fost factorii-cheie care au determinat victoria spa­niolilor. Desigur, Pizzaro a avut si mult noroc; dar exista o zicala veche potrivit careia norocul ii ajuta pe cei curajosi.

Francisco Pizzaro a fost considerat de unii scriitori un tilhar cu ceva mai mult curaj. Dar putini tilhari au avut un asemenea impact asupra istoriei. Imperiul distrus de el ocupa cu aproximatie Peru si Ecuador din zilele noastre, ca si jumatatea nordica chiliana si o parte din Bolivia. Populatia de pe acest teritoriu era considerabil mai mare decit cea a restu-

lui Americii de Sud. Ca rezultat al cuceririlor lui Pizzaro, cultura si religia Spaniei s-au impus in intreaga regiune. Mai mult, dupa caderea Imperiului incas, nici o alta parte a Americii de Sud nu a mai putut sa opuna rezistenta cuceririi europene, in cele mai multe zone ale continentului, indienii nu si-au mai recapatat niciodata puterea politica, iar limba, religia si cultura europeana au ramas dominante.

Cu forte reduse, Cortes si Pizzaro au reusit sa doboare imperiile az­tecilor si incasilor. Pornind de la aceasta stare de fapt, multi autori au avansat ideea ca era inevitabil ca europenii sa cucereasca Mexicul si Peru. intr-adevar, se pare ca Imperiul aztec nu avea nici o sansa sa-si pastreze independenta. Localizarea lui (aproape de Golful Mexic, la mica distanta de Cuba) il facea foarte vulnerabil la atacurile spaniole. Chiar daca aztecii ar fi invins mica armata a lui Cortes, aceasta ar fi fost urmata de alte forte spaniole, mai mari.

Pe de alta parte, pozitia Imperiului incas favoriza actiunile defensive. Singurul ocean care il uda era Oceanul Pacific, mult mai putin accesibil spaniolilor decit Atlanticul. Imperiul dispunea de armate mari, avea o populatie numeroasa si era bine organizat. Mai mult, terenul Perului este accidentat si muntos, iar in multe parti ale lumii fortele coloniale euro­pene au intimpinat mari dificultati in cucerirea zonelor muntoase. Chiar si spre sfirsitul secolului al XlX-lea, cind armele europene erau mult mai avansate decit la inceputul secolului al XVI-lea, o tentativa italiana de cucerire a Etiopiei a dat gres. La fel, britanicii au purtat lupte intermina­bile cu triburile de la munte situate la frontiera de nord-vest a Indiei. Iar europenii nu au fost niciodata capabili sa colonizeze tari muntoase ca Nepalul, Afghanistanul sau Iranul. Daca invazia lui Pizzaro ar fi esuat, iar incasii ar fi avut ragazul necesar pentru a dobindi cunostinte despre armele si tacticile europene, probabil ca ulterior ar fi fost in stare sa lupte cu forte europene mult mai numeroase. Chiar si asa, spaniolii au reusit sa suprime revolta indiana din 1536 abia dupa treizeci si sase de ani, chiar daca indienii aveau foarte putine pusti si nu au putut aduna decit o fractiune infima din armatele de care dispuneau inainte de revenirea lui Pizzaro. Poate ca spaniolii ar fi izbutit sa cucereasca Imperiul incas si fara Pizzaro, dar acest lucru este departe de a fi sigur.

De aceea consider ca, in America de Sud, Pizzaro a jucat un rol mai miportant decit Cortes. Cortes a accelerat istoria, dar e posibil ca Pizzaro sa-i fi modificat cursul.