Institutionalizarea culturala: de la tipizare la arhetip cultural

INSTITUTIONALIZAREA CULTURALA: DE LA TIPIZARE LA ARHETIP CULTURAL

Institutionalizarea culturala poate fi definita drept activitatea simbolica prin care individul construieste apartenenta sa la o comunitate ori societate, in acelasi timp cu procesul de cunoastere de sine. Prin asa-numita deschidere spre lume, prin care omul se distinge de celelalte fiinte, asistam la o ruptura definitiva intre natura si cultura, proces de afirmare a ideii de umanitate, adica de constructie si expansiune a unei lumi a oamenilor. Discutia despre existenta, trasaturile unui model cultural nu poate fi dusa inafara acestei lumi a oamenilor care nu poate fi insa structurata pe un model unic cultural social. Procesul de institutionalizare al unei asemenea lumi a oamenilor, si mai departe de reliefare a trasaturilor care o disting este numit aici de institutionalizare culturala, desi alaturarea acestor doi termeni poate parea redundanta. Daca pornim de la premisele descrise de Berger si Luckmann, putem remarca gradul de generalizare de altfel necesar din perspectiva viziunii celor doi autori. In acest loc, institutionalizarea este vazuta ca proces epistemologic general, prin care omul se obiectiveaza pe sine, in constructii simbolice, pornind de la treapta ce a mai indepartata in timp a praxis-ului uman. Ceea ce dorim sa subliniem din perspectiva altor cercetari, mai cu seama din aria antropologiei culturale si a analizei calitative, este medierea culturala relevanta prin care omul ajunge sa construiasca simbolic, de la repetarea unor actiuni la constiinta tipoligiei acestora. Cu alte cuvinte, pentru a da un exemplu, afirmatia la care subscriem de altfel, aceea ca omul este vs. omul are un corp, trebuie conectata la contextualitatea data de experienta culturala a individului, prin care acesta ajunge sa isi formeze o astfel de cunoastere. Cu alte cuvinte, ne putem intreba cum ajunge omul, avand in vedere ca el nu poate ramane mereu un individ generic, sa stie ca este/are un corp. Raspunsurile date acestei intrebari sunt tot atatea viziuni diferite despre institutionalizare. In acest fel, alaturarea termenilor institutionalizare culturala nu mai este redundanta, precizand modalitatea prin care omul construieste simbolic. In viziunea lui Bourdieu, chestiunea apare tratata in forma constituirii si apoi a impactului unui habitus care este un stadiu de la care se poate porni spre institutionalizare. Habitus-ul trebuie vazut a fi in relationare cu formarea capitalului simbolic, prin care institutionalizarile sunt fenomene viabile, descrise ca avand doua sensuri, cel de constituire si cel de destituire, aratandu-se faptul ca procesul de instituitionalizare nu este astfel ireversibil. Prin aceasta trasatura, Berger si Luckmann pun in miscare ideea de dinamica a institutionalizarii, ducand la concluzia neformulata direct a unei reale diversitati si stari de divergenta in care traieste omul, ca individ social si cultural. Se poate remarca faptul ca intre modalitatile de tratare ale problemei de catre Berger si Luckman, Bourdieu, ca sociologi apartinand unor scoli sociologice diferite, si antropologia culturala prin reprezentatii sai, exista diferente importante, care nu tin doar de problema stilului cercetarii, ci si de fundamentele acesteia. Este evident ca in felul in care a fost formulata tema noastra, reliefam mai cu seama puncul de vedere al antropologiei culturale, fundamentandu-l pe o baza cat mai larga, cu temeiuri ale sociologiei de asemenea. Avand in vedere ca si sociologie si antropologia, dar si alte stiinte umane contribuie la definirea modelului cultural din diferite perspective, am considerat necesar ca aceste pozitii diferite, fie si ca stil de cercetare, sa se regaseasca in acest curs. Modelul cultural nu poate fi descris decat printr-o abordare trans-disciplinara, prin care se poate regasi totalitatea obiectului de studiu in cauza. Prin institutonalizare culturala nu vorbim despre creerea institutiile neaparat, desi aceasta poate fi cuprinsa in formulele folosite de Berger si Luckmann ca si de Bourdieu, pentru a mentiona doar doua surse deja clasice. Avand asadar in minte aceste lucruri, putem sa observa cu Berger si Luckmann ca umanitatea omului, trasatura sa distincta, nu este data, ci construita, ca acest proces de constructie si semnificare simbolica depinde de contextualizarea culturala, mereu diferita de la un stadiu la altul, si ca depozitarea acestor experiente culturale are relevanta unui capital simbolic, cum spune Bourdieu, fapt care duce la concretizarea (schimbarea deopotriva) a unui cadru al modelului cultural.

Pozitia singulara a omului in lumea vie este cunoscuta indeobste ca fiind una de forta, de dominare a naturii. Se subliniaza de catre autorii care sustin unicitatea lumii omului, ca omul este fragil din punct de vedere al mentinerii acestei lumi, al transmiterii datelor ei catre o alta generatie, si ca din acest punct de vedere, vorbind despre om, trebuie sa vorbim despre constructia continua a datelor care compun lumea omului. Omenia omului pentru a pune asa nu are substrat biologic, si oricare teorie ori prejudecata care ar tenta sa afirme acest lucru, nu ar fi decat o reluare a unor teze in fond fundamentalist etniciste, ori chiar rasiste. Variabilitatea notiunii de umanitate, de normalitate a acestei stari arata fara echivoc intelesurile diferite acordate acestei notiuni. Aceasta diversitate trebuie perceputa in limitele unor constante antropologice, prin perspectiva autoreproducerii sociale pe care omul o performeaza.

Orice activitatea umana care este repetata se supune unui efect de economicitate, prin care se nasc tipizarile. Pentru Bourdieu acestea pot fi habitus-urile, sisteme de dispozitii durabile si transpozabile, care functioneaza care niste „structuri structurante“. Habitus-ul tinde sa produca toate conduitele pe care le atasam bunului simt. In acest sens, se poate spune ca orice tipizare este o institutionalizare in nuce. Procesul de institutionalizare presupune continuitate si cimplexitate, si nu poate fi gandit ca unul spontan. Construirea depozitului de obisnuinte care duce treptat la formarea unei titpizari nu inseamna o conservare fara modificari intr-o traditie rigida. Tipizarile pot fi intelese ca forme ale conservarii experientei, dar nu exclud inovatia. Producerea institutionalizarii este un proces prin care in functie de contextualitatea complexa culturala, raportul dintre traditie si inovatie este corelat din ambele sensuri. In aceasta privinta sa aratam ca istoricitatea si controlul caractarizeaza procesul de institutionalizare. Institutionalizarea nu poate fi conceputa inafara unor perceptii locale, traditionale ale morfologiei culturale, de unde in cazul unor grefe culturale, chestiunea formei fara fond. Pe de alta parte, trebuie spus ca formele nasc totusi continuturi, ca mai devreme ori mai tarziu forma presupusa a fi goala, este deja in momentul adoptarii ei un proiect de modernizare in actiune. Istoricitatea proceselor de institutionalizare se reflecta de asemenea in istoricitatea institutiilor propriu-zise. Fie revolutiile, fie reformele au drept cauza adesea tocmai lentoarea ori imobilismul ce este atribuit unor institutii fata de cerintele realitatii. Controlul care se exercita prin institutionalizare este perceput din interiorul si din exteriorul procesului, ca factor care asigura coezivitate sociala si culturala, produce in cele din urma consens politic. Controlul se poate de asemenea percepe in normalitate, loc in care este mai putin agresiv, dar isi arata aceasta calitatea atunci cand o iregularitate, exceptie de la norma, se regularizeaza, este normalizata. Normalitatea pe care membrii comunitatii o doresc dar pot de asemenea sa o evite sistematic, pune in lumina o alta trasatura a institutionalizarii, anume legitimarea.

Lumea institutionalizata este perceputa ca exterioara constiintei omului, obiectivata, instrainata chiar, fara a fi neaparat straina lui. Limbajul asigura edificiul legitimarii, si nu este intamplator ca culturile care au dezvoltat in planul lingvistic gramatici, au avut un sprijin redutabil de a crea legitimari si de aici si proiectii identitare solide fata de alte culturi lipsite de abstractiunile gramaticale. Legitimarea se asigura in planul unui simt comun, ori bun simt, este stratul care ne asigura ca „toata lumea face la fel“, ca „toata lumea stie acest lucru“. In privinta obtinerii acelei obiectivari, se mentionam si chestiunea reificarii, prin care istoricitatea productiilor culturale umane dispare, acestea fiind privite ca obiecte ce nu mai nici o legatura cu producatorul lor, omul. Dar, cum spune Bourdieu, „nimic nu este mai inselator decat iluzia retropectiva“, adica prin comparatie cu operele unui artist, sa credem ca ar exista niste esente care ar pre-exista realizarii acestora. Adevarul unei opere artistice este inscris in practica acesteia, si nu de fapt in ceea ce bunul simt numeste inspiratie.
Institutionalizarea nu este un proces ireversibil. Schimbarile abrupte din morfologia culturala de la diferite nivele demonstreaza acest lucru.