Sofistii si Socrate

Sofistii si Socrate

Daca nu ar fi fost sofistii nu ar fi fost Socrate si nici intreaga framantare filosofica din Grecia antica. Pana la aparitia sofistilor tineretul era educat pentru arete, adica pentru inaltarea pe culmile virtutii prin ucenicia spirituala alaturi de adulti. O astfel de practica exista si in orient in sensul ca tanarul care dorea sa se regaseasca pe sine in planul spiritual trebuia sa traiasca pe langa maestrul sau. Sofistii rup cu traditia, ei fiind pedagogi, profesionisti ai predarii, serviciu pentru care primeau o anumita remuneratie. Se poate spune ca ei sunt precursorii indepartati ai invatamantului de astazi. Contra unei sume de bani, ii invatau pe elevii lor sa persuadeze auditoriul si, in domeniul politic si juridic, mai ales, sa pledeze cu abilitate atat pro cat si contra. Ei ii ajutau pe tineri sa obtina o cultura generala prin intermediul careia sa poata seduce auditoriul. Ei nu aveau scoli permanente, ci erau profesori ambulanti care mergeau din cetate in cetate pentru a-si propaga cunostintele, activitate in urma careia unii dintre ei au castigat sume uriase.

Conform conceptiei sofiste, arete, virtutea, poate fi invatata, conceptie datorita careia preceptele morale devin relative, rupand-o astfel cu traditia. Daca sunt relative, inseamna ca ele depind de individul uman, sunt o creatie a acestuia, astfel ca nimic nu mai este esential. Legea insa, spunea Aristotel „din acest moment este o simpla conventie, si cum a zis sofistul Lycophorn: ea nu este decat o garantie a drepturilor individuale fara nici o inraurire asupra moralitatii si justitiei personale a cetatenilor'.[1] Se renunta in felul acesta la esente, dar paradoxal, prin aceasta renuntare se afirma individualitatea umana. Consecinta este aceea ca in plan uman totul se desfasoara in sfera fenomenalitatii in continua miscare si schimbare.

Reactia lui Socrate nu se lasa asteptata si disputa sa cu sofistii se va prelungi mult in epoca prin operele lui Platon si Aristotel, care la randul lor, vor critica acest mod de gandire sofist. Nu era acceptata, in primul rand, predarea contra unei remuneratii, iar, in al doilea rand, relativizarea tuturor conceptelor pe care le puneau in practica sofistii. Era aceasta atitudine o aparare a intereselor colectivitatii pe care le subminau ideile sofistilor ? Se pare ca da, pentru ca atat Socrate cat si urmasii sai promovau ideile conform carora era necesara o supunere absoluta fata de regulile cetatii. Problema este totusi discutabila.

Stradania lui Socrate consta in a-i ajuta pe oameni sa ajunga la adevar, contrar sustinerilor sofiste, iar gandirea sa, direct sau indirect, este o incer­care remarcabila de a contracara relativismul acestora. in felul acesta Socrate se inscrie in traditie, cea care era tradata de catre cei ce propagau relativismul contra adevarului. Fiind condamnat la moarte, prietenii ii propun evadarea, insa ii refuza, acest gest echivaland cu o supunere totala fata de hotararea cetatii, chiar daca aceasta era nedreapta. Se observa deci ca Socrate era traditionalist prin atitudinea sa fata de regulile instituite in cetate. Aparand o astfel de atitudine, el ii va combate pe sofisti in numele adevarului, incercand sa fundamenteze definitia prin intermediul careia se puteau gandi esentele. Exista ceva vesnic, iar surprinderea permanentei in lucruri, ca si in morala, trebuie sa fie preocuparea de capetenie a filosofiei.

Luand apararea cetatii in fata individului, totusi, Socrate, prin gandirea sa si nu prin actiune ostila, a subminat, poate mai mult decat sofistii, prioritatea absoluta a acesteia in raport cu individul uman. Din acest punct de vedere se poate discuta despre individualismul socratic. Privit din acest unghi, Socrate se inscrie in linia sofista, dar metoda sa este radical diferita. El cauta adevarul, pe cand sofistii practica inselaciunea. Astfel, Gorgias de­monstra ca „nefiinta este', punand in evidenta puterea cuvantului. impotriva unei astfel de afirmatii Platon, in Sofistul, afirma ca „a judeca si a da expresie celor ce nu sunt, aceasta inseamna de fapt a se produce falsul in gandire si in vorbire () iar daca exista falsul exista si inselaciunea. Existand inselaciunea, in chip necesar toate lucrurile se umplu de la bun inceput de imagini, de icoane si de plasmuiri'.[2] Aceasta conceptie a lui Platon provine de la Socrate, la care este vorba, dupa cum se vede, de o cautare a adevarului si de inlaturarea inselaciunii instituite de sofisti.

Individualismul socratic se intemeiaza pe adevar, pe ausia care porneste de la acel „cunoaste-te pe tine insuti. Nimic prea mult inscris pe frontispiciul templului din Delfi. Aceasta cunoastere este individuala si semnifica intoarce­rea privirii din exterior spre interioritate, spre ceea ce intemeiaza cu adevarat fiinta umana. Aceasta intoarcere a fiintei umane spre ea insasi este asimilata unui act moral. Arete semnifica adevarul individualitatii umane. Cunoasterea de sine este, pana la urma, renuntare la egoism pentru a te descoperi intr-un plan superior. Aceasta este semnificatia afirmatiei frecvente a lui Socrate cum ca „singurul lucru pe care il stiu, este ca nu stiu nimic'. Se poate spune ca in cazul lui Socrate este vorba „nu atat de o punere in discutie a cunoasterii aparente pe care credem ca o posedam, ci de o punere in discutie a noastra si a valorilor ce ne guverneaza propria noastra viata'. A te indoi de tine insuti este calea spre adevar. Acest mod de a rationa nu este o simpla cunoastere ci un mod de a fi. „Adevarata problema nu este deci de a sti un lucru sau altul, ci de a fi intr-o maniera sau in alta.'

Ceea ce este demn de retinut este ca atat sofistii cat si Socrate, prin metode diferite si adeseori contradictorii, au revolutionat gandirea greaca prin concentrarea atentiei pe individualitatea umana. Gandirea lor este subversiva pentru cetatea acelor vremuri, dar conceptiile lor vor avea o bataie lunga, ele producandu-si efectele pana in zilele noastre, marcand dezvoltarea societatii.