ARTA PRELUCRARII METALELOR PRETIOASE IN ROMANIA

ARTA PRELUCRARII METALELOR PRETIOASE IN ROMANIA.

Scurta privire istorica

Mestesugul prelucrarii artistice a metalelor pretioase are in spatiul cultural romanesc o vechime multimilenara. El este atestat inca din epoca neolitica (5500 - 2500 i.Hr.), perioada in care prelucrarea metalelor pretioase (indeosebi a aurului) se facea prin tehnici simple, indeosebi prin tehnica ciocanirii. Se realizau amulete, pandantive, figurine diverse si alte obiecte a caror semnificatie pare a fi fost una magico - apotropaica. Epoca bronzului (2500 - 1200 i.Hr.) va aduce un evident progres nu numai in ceea ce priveste modalitatile tehnice de realizare a obiectelor, ci si in privinta diversitatii acestora. Pe langa numeroase obiecte din bronz se produc acum si un numar insemnat de obiecte din aur si (mai rar) din argint. Majoritatea obiectelor realizate acum este constituita din piese de podoaba, produse indeosebi in Transilvania, zona bogata in zacaminte aurifere. Este vorba de bratari, inele, pandantive, butoni, diademe si altele, descoperite mai ales in urma sapaturilor arheologice in tezaure cum ar fi cele de la Tufalau, jud.Covasna (un topor care continea mai mult de o jumatate de kilogram de aur masiv, plus numeroase discuri, bratari, butoni, inele si altele), de la Sarasau, jud. Maramures (un tezaur de 4 kilograme), de la Turnu Magurele, jud. Teleorman (119 inele plus alte piese de podoaba), de la Boarta, jud. Sibiu (cu 138 de margele), de la Smig, jud. Sibiu (un tezaur cu peste 200 de obiecte diferite), de la Ostrovul Mare, jud. Mehedinti (46 de obiecte) s.a.m.d.

Productia de obiecte din metale pretioase isi va afla continuitatea si in epoca fierului (1200 - 70 i.Ch.), cand se regasesc nu numai tipologii si tehnici din perioadele anterioare (inele, bratari, pandantive etc, obtinute prin turnare, ciocanire, torsionare, gravare), ci si repertorii de motive asemanatoare cu cele din epoca precedenta. Acest lucru atesta o necontestata continuitate stilistica, ceea ce demonstreaza ca este vorba de momentul in care se cristalizeaza un "repertoriu" decorativ local. Afirmatia este sustinuta de numeroasele obiecte descoperite in tezaurele de la Firiteaz jud. Arad), Galesu (jud.Arges), Stancesti (jud. Botosaini), Baiceni ( jud. Iasi), Poiana Cotofenesti (jud. Prahova) sau de la Agighiol (jud. Tulcea), pentru a mentiona doar o parte din multele care s-au descoperit in cele mai diverse zone ale tarii. Nu trebuie omis faptul ca, din punct de vedere istoric, ne aflam intr-un moment important din existenta poporului roman si anume acela al prezentei in spatiul carpatin a populatiei geto - dace si al constituirii primelor formatiuni statale centralizate (Burebista, in jurul anului 80 i.Ch., va uni toate triburile geto-dacilor punand bazele Daciei, matca istorica si etnica a poporului roman). Nu trebuie uitat, de asemenea, faptul ca Dacia va deveni in scurt timp una din marile puteri ale lumii antice europene, rivala si vecina cu o alta mare putere a antichitatii si anume Imperiul Roman. Sa reamintim cu acest prilej ca cele doua razboaie purtate intre aceste mari puteri ( din anii 101-102 si 105-106) au fost generate, printre altele si de dorinta romanilor de a lua in stapanire terenurile aurifere de pe teritoriul Daciei, precum si existenta unei mari cantitati de obiecte din aur si argint in jurul careia se creasera adevarate legende. Istoricii afirma (pe baza izvoarelor istoriografice antice), ca prada de razboi in aur si argint a fost atat de mare incat a permis Imperiului Roman sa-si revitalizeze economia (aflata in prag de colaps), sa poarte noi razboaie (cu partii), sa ridice multe noi constructii foarte costisitoare, ba chiar sa-i scuteasca - pentru o vreme - de impozite pe locuitorii Romei. Timp de 160 de ani, exploatarea metalelor pretioase din minele si nisipurile aurifere ale Daciei s-a facut sub stricta supraveghere a Romei. Asa se explica faptul ca, desi in Dacia a existat aur din abundenta (in minele de la Abrud, Zlatna, Baita, Rosia si altele), pana astazi s-au pastrat relativ putine obiecte din metale pretioase, aurul luand, aproape in totalitate, drumul Romei. Tezaurele care s-au pastrat demonstreaza insa faptul ca dacii stapaneau la perfectie tehnicile de prelucrare a metalelor pretioase, ca ajunsesera la adevarate virtuozitati tehnice si artistice.

Perioada prefeudala, situata cronologic intre secolele IV - VIII va consemna continuitatea acestui mestesug artistic pe teritoriul Romaniei de astazi. Acum au loc insa o serie de evenimente istorice care vor avea efecte importante asupra vietii artistice locale. Raspandirea crestinismului in spatiul peri-carpatin (proces inceput anterior anului 275, dar devenit fenomen de masa intre anii 350 - 450), coroborata cu prabusirea Imperiului Roman si aparitia Imperiului Bizantin de religie crestina vor avea efecte benefice asupra populatiei romanesti, nu numai in ceea ce priveste raporturile economice si comerciale cu acest nou vecin, ci si in privinta vietii artistice locale. Noile ritualuri de cult impun aparitia unor noi categorii de obiecte specifice religiei crestine. O parte dintre atelierele locale preiau multe din modelele create in atelierele Bizantului, tehnicile de prelucrare se imbunatatesc si se diversifica devenind mai rafinate, se remarca un veritabil progres estetic. Nu in ultimul rand este important faptul ca, urmare a cresterii cerintelor de obiecte din metale pretioase, sporeste considerabil si numarul atelierelor prelucratoare pentru a satisface comenzile locale (pentru cler sau pentru patriciatul local). La Histria, la Dinogetia, la Callatis si in alte localitati din zona Dunarii de Jos (dar nu numai aici) au fost descoperite urme ale unor ateliere de aurari si argintari in care s-au realizat multe din obiectele care demonstreaza valentele estetice si tehnice ale mesterilor locali.

Chiar si in conditiile vitrege marcate de navalirile popoarelor migratoare ce au traversat teritoriul tarii noastre in drumul lor spre Europa Occidentala, atelierele locale au continuat sa produca. Aparitia unor noi centre religioase (biserici, asezaminte manastiresti), cum au fost cele de la Dinogetia (bazilica paleocrestina din secolele IV - VI), Niculitel (secolele XI - XII), Basarabi (complex monastic rupestru din secolele X - XII), Varadia (jud. Caras Severin), Bucium (jud. Salaj) - ambele datand din secolul al XII-lea - si altele, dovedesc existenta unei vieti monahale organizate, tot asa dupa cum ridicarea intre secolele IX - X a unor cetati, fortificatii, resedinte voievodale etc atesta existenta unei vieti de curte remarcabile. In aceasta situatie, rangurile si ierarhiile locale impun un anumit ceremonial (religios sau de curte), care, la randul lui, cere o anumita vestimentatie, un numar insemnat de piese de podoaba sau de ritual, realizate, evident, din metale pretioase innobilate, cel mai adesea, cu diverse pietre pretioase. Cruci votive, engolpioane, amulete votive, vase rituale cu decor specific s.a. se alatura acum obiectelor cu destinatie laica, de ceremonial, cum ar fi paftalele, nasturii, inelele, bratarile, pandantivele etc, categorii de produse pe care le vom regasi, firesc, si in perioada urmatoare, aceea a feudalismului dezvoltat. (secolele XIII - XV).

Este momentul foarte important al constituirii statelor feudale romanesti (Tara Romaneasca, in anul 1330, Moldova in anul 1359), in Transilvania existand deja, inca din secolul al XI-lea, cnezate si voievodate romanesti), dar si cel al organizarii superioare a vietii religioase prin infiintarea mitropoliilor (Mitropolia Tarii Romanesti in anul 1359). In aceste noi conditii, comenzile de obiecte din aur sau din argint sunt tot mai numeroase, ceea ce va conduce la cresterea numarului de ateliere si de mesteri aurari. Sa mai consemnam faptul ca, in intervalul dintre secolele XII si XIII, se vor stabili in Transilvania cateva grupuri de colonisti sasi, descinsi din teritoriile nord-germanice (de pe Valea Rhinului si a Moselei), foarte buni prelucratori de metale pretioase. Ei se vor grupa in cateva centre transilvanene si, in scurt timp, se vor bucura de o binemeritata faima (la Sibiu, Bistrita, Sighisoara, Oradea, Cluj s.a.). La toate acestea se mai adauga faptul ca, tot in aceasta vreme, se infiinteaza si pe langa o serie de centre manastiresti din Tara Romaneasca si din Moldova ateliere de prelucrare a metalelor pretioase, care produc obiecte specifice ritualurilor religioase. Se pare ca si la curtile voievodale din Moldova si din Tara Romaneasca au functionat astfel de ateliere patronate de catre voievozii celor doua tari romane, ateliere care realizau comenzi necesare vietii de curte.

Mesteri, ateliere, bresle

Desi mestesugul prelucrarii metalelor pretioase are - asa dupa cum s-a putut constata din capitolul precedent - o traditie multimilenara, stirile documentare despre numele unor mesteri sau despre activitatea organizata a unor ateliere locale apar abia pe la jumatatea secolului al XIV-lea. La anul 1346 este mentionat numele lui Kunz "Goldsmit" ("Kunz Aurarul"), care a primit o importanta suma de bani din partea orasului Sibiu. Un Stefan "aurifex" (aurarul) din Aiud este mentionat in anul 1359. Din acelasi secol al XIV-lea exista informatii care privesc statutul economic, social si chiar politic al unor mesteri aurari. Aflam astfel ca in anul 1389, un Ioan Aurarul detinea, la Sighisoara, functia de jurat. Si tot la Sighisoara, si tot ca jurat, este mentionat, in anul 1393, un Nicolae "Aurifaber". Negustorii sibieni trimit - in acelasi an 1393 - pe un Ioan "Aurifaber" in solie la curtea regelui Sigismund pentru a negocia privilegiile lor, ceea ce ne face sa credem ca el se bucura de un prestigiu deosebit, nu numai ca mester. Un alt document datand din anul 1400 mentioneaza numele unui alt Ioan "Aurifaber", care a reprezentat interesele locuitorilor din Alba Iulia intr-un proces cu episcopia din aceeasi localitate. Si, desigur, exemplele ar putea continua, documentele vremii mentionand numeroase asemenea situatii.

Aparitia unor reglementari care sa coordoneze activitatea mesterilor argintari si aurari, si care sa elaboreze regulamentele de functionare a atelierelor respective tine tot de secolul al XIV - lea. Magistratura orasului Bistrita va cere tuturor mesterilor aurari (in anul 1367) sa respecte "legea veche", ceea ce duce la presupunerea ca si anterior anului respectiv activitatea mesterilor de aici era reglementata de "legi" sau regulamente. Cel mai vechi regulament (cunoscut, deocamdata, la noi), care reglementeaza activitatea mesterilor aurari si argintari, dateaza din anul 1437.

Incepand insa cu a doua jumatate a secolului al XV-lea are loc un amplu proces de reinnoire a acestor regulamente. Astfel, statutele argintarilor din Medias si Sibiu se reinnoiesc in anul 1494, cele ale breslei aurarilor din Brasov in anul 1511, ale celor din orasul Dej in anul 1586 s.a.m.d. Sistemul de organizare si functionare a atelierelor respective era riguros mentionat in aceste regulamente. Dupa cum este stiut, breslele ii aparau pe producatori de eventuala concurenta, impuneau norme si reglementari calitative si cantitative foarte riguroase si strict controlate, incalcarea lor atragand sanctiuni extrem de severe, mergand pana la excluderea din breasla (ceea ce insemna interzicerea dreptului de a mai profesa).

Nu este lipsit de interes sa cunoastem cateva dintre prevederile fundamentale ce privesc activitatile acestor bresle.

Fiecare breasla isi avea propriul patron religios, precum si o biserica proprie (sau un loc anume stabilit in catedrala orasului), un cartier din incinta orasului; activitatea breslei era coordonata de unul sau doi starosti si erau reprezentantii acesteia in conducerea orasului. Breslele aveau si un tribunal propriu, un sigiliu propriu, precum si responsabilitatea intretinerii si apararii unei anume portiuni din zidul de aparare al orasului. Membrii breslei proveneau, de regula, din randul fiilor de mesteri, ei trebuind sa-si satisfaca un stagiu indelungat pentru a deveni mai intai ucenic, apoi calfa si abia mult mai tarziu mester cu atelier propriu. Calfele primeau 1/3 sau 1/4 din valoarea lucrarilor realizate. Pentru a deveni mester, calfa trebuia sa se perfectioneze, pe cont propriu, minimum doi ani intr-un atelier al unui mester renumit dintr-o alta localitate sau din strainatate. Cei mai multi dintre viitorii mesteri se perfectionau in Germania, Franta, Anglia s.a., documentele vremii mentionand numele unor calfe itinerante care au poposit in diverse centre de faima din Europa. Astfel, un Hans Siebenburger (adica Hans "Sibianul"), insotit de Lukas "Transilvaneanul", ambii din Sibiu, s-au aflat intre anii 1407 - 1428 la Viena, lucrand la curtea regelui Maximilian I. In anii 1497 si 1500 sunt mentionati, la Roma, argintarii Simon din Sibiu si, respectiv, Johann din Cluj, iar in anul 1542, la Cracovia este notata prezenta lui Martin "Transilvaneanul", care devenise chiar aurar regal la curtea lui Sigismund al II-lea. Cunoscutul argintar brasovean Michael Seybriger a calatorit prin Europa nu mai putin de 16 ani, poposind pe rand in atelierele unor aurari de faima din Germania, Anglia, Franta, Ungaria si chiar din Turcia si abia dupa aceea a revenit la Brasov. A ajuns chiar in Suedia unde, o vreme, a lucrat pentru casa regala.

La randul lor, calfe ale unor argintari din centre europene au poposit la noi pentru a se perfectiona la renumitii mesteri din Brasov, Sibiu, Cluj, Bistrita s.a.m.d.

La terminarea stagiului, calfele erau obligate sa sustina un test practic, care consta in executarea unei cupe, a unui inel cu piatra, a unui sigiliu sau o stema si a unui tacam.

Toate cheltuielile erau suportate de calfa. O comisie a breslei examina calitatea lucrarilor si hotara asupra primirii sau respingerii "candidatului". Calfele aveau voie sa se prezinte de doua ori la acest examen pentru care, dupa ce il luau, erau obligati sa plateasca o taxa de primire in breasla. Abia dupa aceste faze cei confirmati puteau sa-si faca un sigiliu propriu care se inscria in registrele breslei. Obligatiile proaspatului mester nu se incheiau insa, aici. El trebuia sa ofere tuturor membrilor breslei un ospat al carui meniu era intotdeauna acelasi si trebuia respectat cu rigoare si apoi, in cazul in care nu era insurat, avea obligatia de a-si gasi, cat mai repede cu putinta, o consoarta si sa se casatoreasca, fiind de preferat ca parintii fetei (tatal, evident) sa faca parte din aceeasi breasla.

Statutele breslelor de argintari si aurari mai prevedeau si alte reglementari care trebuiau respectate cu strictete. Astfel, era reglementat numarul de calfe si de ucenici pe care il putea avea un mester, ce cantitate de metal pretios putea fi detinuta de catre acesta, care trebuia sa fie puritatea metalului pretios utilizat (aurul, de 18-20 carate, argintul, de 1 - 18 carate), ce timp de lucru era necesar pentru realizarea fiecarei categorii de obiecte (in functie de complexitatea acestora) si, nu in ultimul rand, era total interzisa orice fel de publicitate pentru propriile produse.

Obiectele realizate erau suspuse unui control de calitate foarte exigent inainte de a fi predate comanditarului. O comisie a breslei verifica daca piesa realizata corespundea normelor de calitate tehnica si artistica, in caz contrar, obiectul era distrus, iar autorul era obligat sa il refaca pe propria cheltuiala. Rezulta, doar din cele cateva reglementari de mai sus, ca breasla exercita un control foarte sever al productiilor de obiecte din metale pretioase, singura libertate ingaduita mesterilor fiind aceea legata de optiunea pentru repertoriul morfologic si decorativ al pieselor.

Nu este lipsit de interes sa stim ca aurarii si argintarii faceau parte dintr-o breasla foarte respectata in comunitatile locale, multi dintre membrii lor fiind alesi in functii importante juridice si administrative. Erau considerati ca facand parte din elita persoanelor instarite, documentele mentionand posesii si averi deosebit de consistente. Spre exemplu, aflam ca, in anul 1542, vaduva aurarului Clemens din Sibiu a cumparat o casa cu suma de 500 de florini-aur (intr-o vreme in care o casa foarte buna costa intre 200 - 350 de florini), iar aurarul sibian Balthazar a cumparat in anul 1532 tot o casa cu 400 de florini-aur. Renumitul argintar sibian Sebastian Hann va primi ca zestre la nunta sa obiecte din aur si din argint in greutate de.15 kilograme. Si exemplele ar putea continua.

Cresterea numarului de comenzi venite fie din partea curtilor voievodale, fie din partea boierimii locale, fie din partea clerului, a facut ca, de la an la an, numarul atelierelor si al mesterilor sa creasca. La Sibiu, spre exemplu, in anul 1571, activau 33 de mesteri. La Cluj, in aceeasi perioada, sunt mentionati 32. La Brasov, la sfarsitul secolului al XV-lea, figurau in registrele de breasla 16 mesteri pentru ca, un secol mai tarziu, sa fie inregistrati.180 de mesteri. Iata si alte exemple: la Alba Iulia lucrau cinci mesteri in anul 1592, iar la Baia Mare - in anul l601 - 12 mesteri.

Desi exemplele de mai sus au avut in vedere mai ales Transilvania, nu trebuie sa se inteleaga ca in celelalte doua provincii romanesti - Tara Romaneasca si Moldova - nu au existat asemenea activitati. In Moldova, unul dintre cele mai prolifice centre de prelucrare a metalelor pretioase a fost Suceava, vechea capitala a tarii. Pentru voievodul Stefan cel Mare si Sfant au lucrat argintarii Anton Aurarul si Stanciu Aurarul, cel din urma primind, in schimbul lucrarilor realizate, importante proprietati si sume de bani. Un Toma Zlatarul sau Petre Zlatarul au raspuns comenzilor voievodului Petru Rares. Tot in aceeasi perioada a activat si Craciun Zlatarul (denumirea de " Zlatar" fiind, in Moldova, echivalenta celei de aurar), precum si Gligore Moesiu din Suceava (activ de la sfarsitul secolului al XVI-lea si pana la jumatatea celor de al XVII-lea), unul dintre cei mai prolifici si talentati aurari din Moldova.

Mutarea capitalei de la Suceava la Iasi va avea ca urmare si mutarea centrului de greutate al activitatii mesterilor in noua capitala a tarii. La Iasi sunt semnalate, la inceputul secolului al XVII-lea, nu mai putin de 17 ateliere de argintari-aurari, ceea ce demonstreaza o crestere importanta a numarului de comenzi.

Dar nu numai la Suceava si la Iasi au functionat ateliere de aurari si argintari. La Cotnari, la Radauti, la Bacau, la Roman, spre exemplu, aflam de existenta unor asemenea ateliere, care demonstreaza ca au beneficiat de importante comenzi din partea patriciatului local sau a Bisericii. Desi avem, iata, marturii ca in Moldova a fost o vie activitate in domeniul prelucrarii metalelor pretioase, primele bresle de aurari-argintari s-au constituit aici abia in anul 1669, sistemul economic din Moldova (ca si din Tara Romaneasca) nefiind atat de riguros ca cel din Transilvania.

Se cuvine sa consemnam aici si importanta contributie pe care au adus-o la productia de "orfevrarii" atelierele constituite in preajma centrelor manastiresti. Asemenea ateliere au functionat la manastirile Putna, Humor, Sucevita, Neamt, unde se realizau indeosebi obiecte necesare cultului (candele, cadelnite, potire, ferecaturi de carti religioase, discosuri s.a.m.d.). Argintarul-calugar Dosoftei de la Putna, sau Silion Ieromonahul, de la Sucevita, vor realiza frumoase imbracaminti din argint aurit pentru cateva din celebrele cruci din lemn sculptat miniatural, tot asa dupa cum Ioachim din Suceava sau Gliga din Piatra Neamt vor fi autorii unor frumoase ferecaturi de Tetraevangheliare, realizate in anul 1599 si, respectiv, 1579 (ultima, pentru manastirea Bistrita - Neamt).

In Tara Romaneasca, centre importante de argintari si aurari vor functiona la Campulung Muscel (aici lucreaza, in secolul al XVII-lea, celebrul argintar Petru Morei) sau la Targoviste, vechea capitala a tarii. La Targoviste, va poposi in veacul al XVII-lea un grup de argintari refugiati din Chiprovat (de la sud de Dunare), care se vor stabili si vor lucra aici timp de mai multe generatii, raspunzand comenzilor locale. Alte centre importante din Tara Romaneasca s-au aflat la Craiova si, evident, la Bucuresti, mai ales dupa ce acesta a devenit capitala tarii. Cartierul Zlatari din zona centrala a vechii capitale apartinuse acestei bresle, a carei infiintare dateaza din anul 1634. Este prima breasla de argintari din Tara Romaneasca consemnata sub aceasta forma de organizare. Si aici, ca si in Moldova, sunt mentionate o serie de ateliere care au functionat pe langa importante centre manastiresti, cum au fost cele de la manastirea Cozia sau de la manastirea Tismana.

Situatia politica europeana din veacul al XVII-lea, cand turcii vor ajunge la zidurile Vienei, iar dominatia habsburgica se va extinde si asupra Transilvaniei, va avea consecinte extrem de grave asupra activitatii argintarilor de la nord de Carpati. Introducerea unei politici fiscale prohibitive, precum si alte numeroase ingradiri impuse acestor mesteri, cu scopul de a favoriza productia atelierelor din Viena si din alte centre ale Imperiului, va conduce la un declin accelerat al activitatii mesterilor transilvaneni. Multi se vor refugia in Tara Romaneasca, altii (precum Johannes Henning, Sebastian Hann, Samuel May, Georg Olescher, Thomas Lang, Petrus Hiemmesch, monogramistul ""E.V." etc) vor lucra clandestin pentru domnii si boierimea valaha, asumandu-si riscul de a fi descoperiti si exclusi din breasla. De altfel, argintarii si aurarii sibieni si brasoveni primisera mai tot timpul importante comenzi din partea curtilor voievodale si a boierimii din Tara Romaneasca si din Moldova, asa incat si-au cautat aici posibilitatea de a realiza, in continuare, comenzi bine platite. Spre edificare, iata doar cateva exemple:

In anul 1509, voievodul Mihnea din Tara Romaneasca solicita mesterilor brasoveni executarea unui set de 24 de cupe din argint aurit pentru a fi oferite ca dar de nunta fiicei sale. In anul 1514, Vladislav, regele Ungariei, comanda la Sibiu 6 cupe din metal pretios spre a le oferi ca dar lui Bogdan al III-lea al Moldovei. Patru ani mai tarziu, in anul 1518, Neagoe Basarab comanda la Sibiu o frumoasa coroana pentru Doamna Despina, coroana evaluata la o mie de florini (obiectul va constitui cauza unui litigiu intre Doamna Despina si argintarii sibieni, dupa moartea sotului ei). Petru Rares trimite, ca dar de nunta (in anul 1546) regelui Poloniei, frumoase pocale din argint aurit lucrate in Transilvania. Si exemplele ar putea continua.

Documentele vremii consemneaza si alte informatii pretioase referitoare la averile unor boieri sau domni constand din obiecte din metale pretioase. Spre exemplu, la parasirea tronului Moldovei, Petru Rares poseda o avere de cca 100.000 de florini-aur constituita din bani si obiecte din metal pretios. Petru Schiopul va lasa mostenire fiului sau peste o suta de obiecte din aur si argint, cat despre Constantin Brancoveanu - caruia, din pricina bogatiilor sale i se mai spunea si "Altan Bey", "Printul aurului" - se stie ca, la mazilirea sa, turcii au transportat la Constantinopol 40 de care incarcate cu obiecte de pret, cele mai multe fiind bijuterii si obiecte din aur si argint.

Pentru a ne da seama de valoarea acestor numeroase obiecte, sa apelam tot la documentele vremii, de unde aflam - spre exemplu - ca, in anul 1514, un pocal costa 60-70 de florini, in timp ce pahare de dimensiuni mai mici valorau 13-14 florini. Prin comparatie aflam ca, tot cu 60 de florini s-a cumparat o treime dintr-un sat sau se putea cumpara o ciurda de boi sau 12 hectare de vie. Cu cateva decenii mai inainte, Vlad Calugarul cumparase o treime dintr-un munte oferind in schimb o Evanghelie ferecata in argint aurit, evaluata la 1000 de aspri. Vlad Vintila a cumparat de la Doamna Despina, sotia raposatului Neagoe Basarab, un lant de aur in valoare de 24.000 de aspri, pret cu care se putea cumpara un sat mare, cu toate bunurile, veniturile si locuitorii sai. Pe la anul 1618, un sat mijlociu se vindea cu 6-700 de aspri.

Iata doar cateva exemple din care ne putem da seama de valoarea exceptionala a obiectelor realizate din metale pretioase si de ceea ce insemna, pentru mesterii aurari, legatura cu voievozii si boierimea din tarile romane. Din pacate, din imensa cantitate de obiecte care s-au realizat in atelierele mesterilor din cele trei provincii romane, doar o mica parte au supravietuit pana in zilele noastre. Ele se regasesc in cateva muzee publice si manastiresti, cum sunt Muzeul National de Arta al Romaniei, Muzeul National de Istorie a Romaniei, Muzeul Brukenthal din Sibiu s.a., precum si in colectiile de la manastirile Putna, Sucevita, Trei Ierarhi - Iasi, Tismana, Hurezi, Surpatele, sau de la bisericile din Alba Iulia, Brasov, Sibiu, Cluj-Napoca, Medias s.a.

Metode si tehnici de prelucrare

Cunoasterea procedeelor de prelucrare a metalelor pretioase constituie un important indiciu pentru cercetatori si pentru muzeografi in vederea stabilirii perioadei de realizare a obiectelor respective, a atelierului sau chiar a mesterului sau a tarii de origine. Maleabilitatea aurului si a argintului permite o mare varietate de forme si de motive decorative, la care au recurs, timp de secole, mesterii respectivi.

Tehnica cea mai raspandita de prelucrare este aceea a baterii sau a ciocanirii (zisa si " au repoussé"). Mai intai, prin batere, se modeleaza forma generala a obiectului. Apoi, dupa trasarea desenului viitoarelor ornamente si motive decorative, acestea capata relief prin ciocanirea pe o placa sau un suport din plumb. Ultima etapa o reprezinta cizelarea, care se realizeaza cu seturi de daltite si alte instrumente, obtinandu-se aspectul final, "finisajul" modelelor. Se procedeaza apoi la aurire, parte finala care se obtine prin doua procedee: fie prin "lipirea" cu adezivi speciali a foitei subtiri de aur, fie cu ajutorul pudrei de aur care, in amestec cu mercurul si incalzita la flacara, adera de suportul din argint. Repetarea acestei operatiuni confera obiectului tonalitati si efecte speciale. La urma de tot, cu ajutorul unei agate, metalului i se da "patina" care sugereaza aspectul "de vechi".

Pentru bijuterii sau elemente care urmau a fi aplicate pe obiectul respectiv se folosea o alta tehnica, aceea "a cearei pierdute". Mai intai se modela in ceara obiectul sau fragmentul care trebuia realizat, cu cele mai mici detalii ale sale. Modelul astfel obtinut se imbraca apoi intr-o matrita din lut in care, la doua extremitati, se practicau doua mici orificii. Pe unul dintre ele se turna metalul lichid care topea ceara modelata din interior si care se evacua prin celalalt orificiu. Matrita era apoi sparta ramanand obiectul "brut" care, in final, era finisat si cizelat. Dezavantajul acestei tehnici este acela ca nu se poate realiza decat un singur exemplar din lucrare, matrita fiind distrusa.

Decorarea obiectelor se mai putea realiza, de asemenea, si prin alte tehnici si metode, in afara celei a ciocanirii. Foarte raspandita in argintaria locala (in secolele XV - XVI si, mai apoi, in secolele XVIII si XIX ), a fost tehnica filigranului. Folia de metal era taiata in lamele foarte fine (l - 1,5 milimetri), care erau lipite pe muchie urmarind traseul modelului desenat. Tehnica filigranului (de origine orientala) a fost mult folosita pentru realizarea motivelor florale, vegetale sau geometrice, mai des intalnita la unele panaghiare, ripide, cruci ferecate, potire s.a. Se pare ca a fost preferata mai mult de mesterii moldoveni, o recrudescenta a sa constatand-o in secolul al XIX-lea, probabil sub influenta orfevrariei rusesti, care patrunde acum in cantitati importante in orasele din Moldova.

Tot de origine orientala este si tehnica smaltului (emailului) policrom, patruns in tarile romane sub influenta artei bizantine. Smaltul (emailul) se obtine din pulbere de siliciu sau de sticla, cu un punct de topire mic. Prin amestecul cu diversi oxizi metalici se obtineau nuante coloristice diverse. Astfel, culoarea rosie se realiza prin amestecul cu oxizi de fier, galbenul - cu ajutorul oxizilor de argint, albastrul, prin amestecul cu oxizii de cobalt s.a.m.d. Amestecurile erau supuse unor repetate incalziri pana la vitrificare. Faza urmatoare o reprezenta lustruirea.

Dupa aspect, emailul putea sa fie translucid (intalnit la obiectele mai vechi - secolele XIV - XV) sau opac ( mai frecvent folosit in secolele XVI si XVII). Opacitatea rezulta prin introducerea in pulberea de siliciu a oxidului de staniu.

Si din punctul de vedere al tehnicii se cunosc doua metode: emailul "champlevé" si emailul "cloisonné". In primul caz, pulberile sunt turnate in alveolele care se sapau in placa de metal (potrivit modelului ales), dupa care urma vitrificarea, obtinuta prin incalzire. Este metoda cea mai veche. In tehnica emailului cloisonné, se realizau mai intai "lacasurile" modelelor prin lipirea de lamele fine de metal care conturau motivele respective, iar, mai apoi, aceste "lacasuri" se umpleau cu pulberile de siliciu. Urma, ca si in tehnica precedenta, vitrificarea si lustruirea.

Tehnica emailurilor policrome a cunoscut o raspandire remarcabila in Tarile romane mai ales in secolele XVI si XVII. Odata cu sfarsitul secolului al XVII-lea, sub influenta artei decorative europene, patrunde in orfevraria autohtona tehnica emailului pictat, un procedeu care permitea o mai mare varietate de motive decorative, comparabila cu pictura miniaturala. Pictarea se baza pe folosirea de uleiuri volatile divers colorate.

O tehnica aparte, apreciata a fi specifica orfevrariei romanesti, a fost aceea a emailului filigranat, cunoscuta in literatura de specialitate sub denumirea de "modo transilvano", tocmai pentru a-i preciza originile. Este vorba de asocierea smaltului cu filigranul, procedeu care va fi practicat in Transilvania inca din secolul al XVI-lea (vezi potirele de la Slimnic, Dealu Frumos, Rupea si altele). Deseori, acestui procedeu i se asociaza cel al filigranului perlat caracterizat prin adaugarea de mici "perlute" din metal pe lamelele filigranului, ceea ce confera obiectului un plus de eleganta.

Mai rar a fost folosita in orfevraria autohtona tehnica niello, tot un procedeu de origine orientala, care consta din gravarea adanca a motivelor decorative pe suprafata metalului dupa care, in liniile astfel sapate se toarna o pasta ce are in amestec o mare cantitate de sulfura de argint (fie simpla, fie asociata cu sulfura de cupru sau de plumb). Se obtine astfel un desen de culoare neagra care, pe fondul alb al argintului, da efectul unei gravuri. Nielajul este o tehnica veche, folosita in Egiptul antic, la Roma ("niello", vine de la latinescul "negellum", - ciment negru), in Bizant, iar in veacurile XVIII si XIX si in Rusia, Anglia sau in zona Balcanilor. Nu va fi o tehnica specifica argintariei romanesti.

Multe dintre obiectele realizate din metale pretioase erau innobilate cu pietre pretioase sau semipretioase. Pana catre sfarsitul secolului al XIV-lea, pietrele pretioase (semipretioase) se montau in cabosoane. Pentru aceasta perioada piatra pretioasa preferata era safirul de culoare bleu-pal. De la sfarsitul secolului al XIV-lea, dar mai ales in secolul al XV-lea, se foloseau frecvent rubinele, smaragdele, safirele, turcoazele, asociate adesea cu perle. Din secolul al XVIII-lea isi fac aparitia ametistul, crisoberilul, cuartul roz, safirul galben sau albastru si altele, pentru ca, incepand cu secolul al XIX-lea sa fie folosita si pilitura de diamant. Dar tot acum, odata cu secolul al XIX-lea, incep sa se foloseasca tot mai frecvent imitatiile de pietre pretioase sau semipretioase, care, cu exceptia bijuteriilor, devin tot mai des folosite de argintari si bijutieri. Pentru specialisti, cunoasterea perioadelor de folosire a categoriilor de pietre pretioase (semipretioase) constituie un important ajutor in determinarea perioadei de executie a pieselor respective.

Repere stilistice

Ca parte componenta a ceea ce, in mod generic, se numeste domeniul artelor decorative, argintaria (orfevraria) este marcata si ea de particularitatile de stil pe care le intalnim in amplul teritoriu al istoriei artelor. Cum istoria artei romanesti isi are propriile sale elemente definitorii, si domeniul specific al argintariei se supune acelorasi elemente caracteristice spatiului si specificului local.

In epoca neolitica, nu se poate vorbi, evident, de particularitati stilistice. Obiectele realizate acum au, in cea mai mare parte, semnificatii magico-religioasa (pandantivele de la Gumelnita, figurinele antropomorfe de la Moigrad si altele). In epoca bronzului insa, repertoriul decorativ se amplifica, el fiind constituit din motive decorative geometrice, antropomorfe si zoomorfe (cercuri, linii paralele, spirale, capete de animale, motive solare, siluete umane, animale stilizate s.a.), mai toate cu semnificatie simbolica si magico-religioasa. Aceste motive se vor regasi si in epoca fierului, marcata, la noi in tara, de infloritoarea perioada a artei geto-dacilor. Sunt preferate acum, in afara motivelor geometrice, motivele zoomorfe (unele cu aspect fantastic) si antropomorfe, ambele cu preponderenta semnificatie apotropaica (de paza si protectie). Epoca pre-feudala este marcata de puternice influente venite din lumea Bizantului, ale caror efecte se vor resimti in spatiul romanesc timp de mai multe veacuri.

Orfevraria cunoaste - in acest context - doua directii mai importante: pe de o parte este vorba de un artizanat local care produce cruci, pectorale, bratari, inele, diademe, podoabe diverse etc (asa cum sunt cele descoperite la Pacuiul lui Soare, la Dinogetia, la Campulung Muscel, Siclau, Ciumbrud, Salacea, Streza-Cartisoara, Moldovenesti s.a.m.d.), iar pe de alta parte sunt obiectele importate din Bizant (cu precadere fiind vorba de podoabe) caracterizate printr-o mai mare acuratete a executiei si prin folosirea frecventa a smalturilor policrome. Din aceasta perioada dateaza si unul dintre cele mai importante tezaure descoperite pe teritoriu romanesc si anume acela de la Sannicolau Mare, langa Cenad (acea Morisena Urbis a evului mediu timpuriu), tezaur constituit din 23 de vase din aur masiv, bogat decorate cu motive vegetale, zoomorfe, geometrice, antropomorfe sau simbolice. Aflat astazi la Muzeul de Istoria Artei din Viena, tezaurul pare sa fi apartinut unei importante capetenii locale din secolul al X-lea (s-a avansat numele cnejilor Glad sau Ahtum). Stilistic, repertoriul decorativ pare a avea mai multe surse: asiatice, persane, romane, bizantine si grecesti.

Raspandirea crestinismului in intreg spatiul carpato-danubiano-pontic va aduce dupa sine, in mod firesc, si raspandirea unor motive cu semnificatie crestin-simbolica. Asemenea obiecte au fost descoperite in mai toate zonele tarii noastre: in Moldova, Muntenia, Banat, Transilvania, Dobrogea, fiind atribuite epocii pre-feudale.

In perioada feudalismului dezvoltat, al carei inceput este marcat de secolul al XIII-lea, se inregistreaza un avant al productiei de obiecte din metale pretioase. Modificarile importante care au loc acum in viata politica, religioasa si economica au un ecou firesc si in viata artistica a tarilor romane. Se constata acum coexistenta dintre elementele artistice provenite din ambianta romanico-gotica a Europei occidentale cu cele de origine balcano-bizantina. Aflate la intretaierea celor doua mari arii de cultura si civilizatie, tarile romane vor realiza acea originala sinteza care le va caracteriza si le va individualiza in perimetrul cultural european. Aceasta sinteza ne obliga sa precizam, de fiecare data atunci cand facem referiri la epoci si stiluri, ca avem de a face cu un specific romanesc: vorbim de un stil romanic romanesc, un gotic romanesc, o renastere romaneasca, un baroc romanesc s.a.m.d.. Un exemplu pentru aceasta perioada, dar si pentru ceea ce a insemnat sinteza gotico - bizantina il constituie cadelnita de la manastirea Tismana - Gorj (sfarsit de secol XIV), a carei forma reproduce o bisericuta de tip bizantin - ortodox, dar este decorata cu ornamente de inspiratie gotica - occidentala patrunse la noi pe filiera transilvaneana. Exista indicii cum ca aceasta cadelnita (unul dintre cele mai vechi obiecte liturgice de argint din Tara Romaneasca) ar fi fost daruita manastirii Tismana de catre Vladislav I Vlaicu.

Sinteza amintita mai inainte se va mentine in tarile romane pana catre mijlocul secolului al XV, cu precizarea ca, pentru obiectele cu destinatie laica, influentele occidentale sunt mai accentuate (la podoabe, harnasamente, vase diverse, pahare, cani, talere s.a.m.d.), in timp ce obiectele cu destinatie cultica sunt vizibil marcate de influentele traditiilor bizantine si chiar orientale (anafornite, ferecaturi de manuscrise, catui, cruci etc).

Pe langa motivele decorative zoomorfe, geometrice, vegetale sau florale (mai mult sau mai putin stilizate), acum se constituie si repertoriul iconografic specific lumii crestine, care - de acum inainte - va servi drept norma iconografica pentru o buna parte a orfevrariei de cult (anafornite, ferecaturi de Evangheliare, panaghiare, ripide, potire s.a.m.d.). Aceluiasi repertoriu crestin-ortodox ii apartin si temele de inspiratie biblica, precum reprezentarea Patimilor Mantuitorului, imagini ale Maicii Domnului, a apostolilor, a Sfintei Treimi si altele asemenea.

Secolul al XVI-lea va fi caracterizat printr-o mare productie de obiecte liturgice care apeleaza la acest repertoriu iconografic de sorginte bizantina. Numeroasele lacasuri de cult care se construiesc acum (schituri, biserici, manastiri), continuand seria celor incepute in secolul precedent, impun realizarea unui mare numar de obiecte necesare desfasurarii ritualurilor liturgice. Atelierele de mesteri sunt foarte solicitate, mai ales cele din Transilvania. Sa notam, ca o noutate iconografica a acestei perioade, aparitia portretelor de donatori pe unele ferecaturi de Tetraevangheliare (spre exemplu, ferecatura comandata de boierii Dragomir si Teodor, daruita intre anii 1543 - 1545 bisericii ortodoxe din Brasov, sau aceea comandata de Mircea Ciobanul si Doamna Chiajna pentru manastirea Tismana - la anul 1566, sau aceea daruita Manastirii Sf. Ecaterina de la Muntele Sinai de catre Alexandru al II-lea si altele).

Doua elemente importante mai sunt de retinut pentru acest veac al XVI-lea: primul se refera la temporara recrudescenta a goticului tarziu - insa intr-o forma usor barochizanta - (fapt constatat mai ales pe la mijlocul secolului - vezi potirele de la Slimnic, Atel, Medias sau de la Biserica Neagra din Brasov), precum si aparitia primelor elemente formale si decorative care tin de influenta Renasterii. Acestea din urma par a fi rezultatul contactelor pe care mesterii locali l-au avut cu atelierele de orfevri din Italia (mai ales cu cele din Venetia si Lombardia), Germania si din Europa Centrala, dar si al intensei circulatii a caietelor de modele (si chiar a obiectelor) intre aceste arii de cultura europeana. Tot acum este semnalata si prezenta la noi a unor mesteri straini, asa cum au fost Petrus Mayor din Nürenberg (pe la anul 1515), Luca Marqart din Stettin (in anul 1519), Ludovic Luder din Halberstadt (la anul 1520) si altii. Acestia aduc cu ei, desigur, si repertoriile de motive si forme la care apelau mesterii din centrele respective. Trebuie sa se retina ca obiectele din metale pretioase au cunoscut o intensa circulatie de-al lungul si de-a latul continentului, asa incat preluarile de noutati in ceea ce priveste repertoriile stilistice si morfologice s-au facut cu destula rapiditate.

Renasterea va imbogati si va diversifica repertoriul de forme si elemente decorative in argintaria romaneasca. Acum apar ovele, ghirlandele, florile (stanjenei, garoafe, rasura, dovleac, maces si altele), vreji si frunze, fructe diverse, precum si lambrechine, capete de ingeri, pasari si animale diverse, masti sau chiar chipuri umane. Formulele renascentiste vor cunoaste o larga raspandire mai ales in perioada situata intre mijlocul secolului al XVI-lea si mijlocul secolului al XVII-lea. Aceste motive se regasesc pe cani, potire, pocale, anafornite, tavi, pahare etc, tot acum facandu-si aparitia si unele teme de inspiratie mitologica.

Pe masura ce ne apropiem de mijlocul secolului al XVII-lea, motivele renascentiste se inlocuiesc treptat cu cele de influenta baroca: lambrechine, motive vegetale si florale inscrise pe trasee sinuoase, mici scene de gen, chiar unele scene de vanatoare, animale in diverse ipostaze s.a.m.d. Argintarul sibian Paulus Schrimer (1643 - 1685) apela - spre exemplu - la gravurile lui Virgil de Solis (1514 - 1562) din Nürenberg, de unde se inspira pentru unele scene decorative. Procedeul era frecvent in lumea aurarilor, ceea ce explica faptul ca, din punct de vedere stilistic, realizarile orfevrilor locali erau in pas cu "moda" europeana. Dar nu numai repertoriul decorativ se schimba si se diversifica, ci si aspectul unora dintre obiectele realizate. Asa, spre exemplu, intalnim acum vase sau alte piese care au capatat forma de ciorchine, de pasari, de fructe, chiar si de animale. Mesteri cum au fost Merten Tink, Thomas Stin II, Balthazar Fleischer, Hans Herman, Martinus Weiss cel Batran, Hans Retsch si altii fac parte din aceasta generatie. Un motiv nou, care apare tot acum, este cel al "medaliilor antice", imitatii ale vechilor medalii romane sau grecesti, motiv pe care il gasim pe mai multe boluri, tavi, pahare, ibrice, cani, relicvarii si altele.

Argintaria liturgica resimte si ea influentele noilor tendinte stilistice. Se acorda mai multa importanta si atentie detaliilor, atitudinilor, gesturilor, modului de redare a chipurilor, a vestimentatiei personajelor care apar indeosebi in scenele liturgice. Ferecatura de Evangheliar atribuita argintarului brasovean Martinus Weiss cel Batran (realizata la mijlocul secolului al XVII-lea) surprinde prin intentia de a exterioriza, prin gesturi si expresiile fetelor, trairile personajelor redate - Maica Domnului, Iisus Hristos.

Veacul al XVII-lea marcheaza si un alt moment important in istoria artei vechi romanesti si, implicit, a orfevrariei: aparitia stilului cantacuzin - brancovenesc. El se constituie mai intai in Tara Romaneasca, dar, mai apoi, cu ecouri si in celelalte doua provincii romanesti, a ceea ce istoricii de arta au considerat a fi, in domeniul orfevrariei, o excelenta sinteza originala intre traditiile occidentale si cele de sorginte bizantina (in arhitectura, este recunoscuta amprenta puternica a traditiilor autohtone). Stilul cantacuzin-brancovenesc este un stil autentic romanesc, el avand o mare arie de raspandire: in arhitectura, pictura, sculptura, orfevrarie, broderii, ceramica s.a.m.d. In argintarie se pune accent pe decorativism, pe aspectul fastuos, stralucitor, epatant chiar, pe o bogatie de elemente decorative vegetale. Sunt figurate teme de inspiratie mitologica sau zoomorfa si se apeleaza frecvent la elemente decorative adiacente, cum ar fi perlele, pietrele pretioase sau semipretioase, emailurile policrome care dau, toate, acel aspect fastuos atat de caracteristic artei cantacuzin-brancovenesti. Mesterii aurari aduc o noutate si in tehnica: se foloseste relieful inalt, accentuat, care conduce la efecte plastice deosebite, in acelasi timp renuntandu-se la aurirea integrala a obiectului, ci se rezuma doar la motivele decorative reliefate. Acestea, pe fondul deschis al argintului, sunt mult mai bine puse in evidenta si dau o nota de eleganta deosebita. De asemenea, in mod frecvent este utilizat traforul, decuparea unor elemente din suprafata obiectului pentru efecte plastice sporite. Tot acum se observa si introducerea de materiale noi, cum ar fi cornalina, nuca de cocos, fildesul, abanosul, oul de strut, cornul de rinocer, materiale exotice menite a da mai multa somptuozitate obiectelor respective. In compozitiile figurative se observa, de asemenea, preferinta pentru multe detalii si amanunte, pentru narativism. Printre argintarii care recurg la elementele stilistice mai sus mentionate se numara Johannes Henning, Georg Heltner, Petrus Hiemesch, Stephan Weltzer, monogramistul "E.V.", Georg May II sau Sebastian Hann, autori ai unor candele, cadelnite, catui, ripide, anafornite, ferecaturi de Tetraevangheliare s.a.m.d., cele mai multe dintre acestea fiind realizate la comanda curtii domnesti de la Bucuresti sau a unor boieri-ctitori de seama.

Secolul al XVIII-lea va marca ultima perioada importanta din istoria argintariei manufacturiere romanesti. Decorativismul preponderent al perioadei cantacuzin-brancovenesti, ca si a celei post-brancovenesti (considerata a se fi manifestat pana catre mijlocul secolului al XVIII-lea), va fi inlocuit cu preferintele pentru simplitate, pentru restrangerea elementelor decorative, accentul punandu-se pe evidentierea formelor nude, vadindu-se, din acest punct de vedere, influenta stilului Empire european. Secolul al XVIII-lea mai intervine cu o alta noutate: raspandirea treptata a mijloacelor mecanice de prelucrare a metalului pretios, fapt care va marca sfarsitul domniei "obiectului unicat" realizat manual. Prelucrarea mecanica introduce productia de serie, mai ieftina si mai lesne de realizat. Tanara burghezie, in formare, impune si un nou stil de viata, gusturi si preferinte noi marcate de influenta Occidentului, fiind acum preferate seturile de tacamuri, de vesela, seturi de cafea, pentru servit peste, deserturi, supiere, sfesnice de masa, truse de machiaj etc. Din punct de vedere tehnic se practica stantarea, presarea, gravarea, mai rar aurirea. Imitatiile de pietre pretioase devin o moda, mai ales in bijuterii, domeniu care cunoaste o tot mai larga solicitare.

Cu secolul al XIX-lea practic, orfevraria de traditie veche isi incheie existenta. Aproape in mai toate orasele iau fiinta ateliere de bijutieri care realizeaza o gama foarte diversa de obiecte din metale pretioase (argint dar si alpaca ), indeosebi pentru uz casnic sau personal. Obiectele de uz liturgic se comanda fie la aceste ateliere, fie in atelierele proprii care se deschid pe langa unele manastiri mai importante.