Structura Criticii ratiunii pure. Teoria transcendentala a elementelor: Estetica transcendentala

Structura Criticii ratiunii pure. Teoria transcendentala a elementelor: Estetica transcendentala

1. Structura Criticii ratiunii pure. Critica ratiunii pure nu este numai o carte foarte importanta, este totodata si o lucrare filosofica de mari dimensiuni, neobisnuite pentru epoca la care a fost publicata. De fapt, putine carti fundamentale ale istoriei filosofiei sunt de asemenea anvergura. Nu numai dimensiunile, ci si densitatea problemelor examinate, lanturile argumentative pe care le contine, au provocat dificultati in receptarea sa imediata si optiuni interpretative diverse, uneori opuse.

Pentru a usura asimilarea noilor idei pe care le-a propus, Kant a redactat, curand dupa 1781, un rezumat al primei sale Critici, intitulat Prolegomene la orice metafizica viitoare care se va putea infatisa ca stiinta; dar aceasta brosura cu ambitii modeste ridica, la randul ei, unele intrebari importante. Mai mult decat atat, la cativa ani dupa publicarea primei editii, Kant a dat la tipar o noua versiune a cartii, in care intalnim deosebiri fata de prima. Cea de-a doua editie a Criticii ratiunii pure a creat o traditie a interpretarii diferita de prima. Comentatorii Criticii ratiunii pure fac trimiteri la cele doua editii desemnandu-le cu literele A si B.

Diferentele dintre cele doua editii ale Criticii ratiunii pure nu au fost totusi, pentru Kant, efectul unei modificari a propriei gandiri, ci au doar rolul de a face mai clare ideile pe care le expune.

Cele doua editii ale Criticii ratiunii pure sunt insotite de cate o Prefata. Apoi, intalnim Introducerea lucrarii, in care exista unele diferente intre editiile A si B.

Materia Criticii ratiunii pure este divizata in: Teoria transcendentala a elementelor si Metodologia transcendentala. Aceasta diviziune aminteste de structura tratatelor de logica ale vremii, care erau, de asemenea, impartite in teoria generala a elementelor si metodologia generala (vezi Immanuel Kant, Logica generala, traducere de Al. Surdu, Editura Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1985). In logica generala, teoria generala a elementelor cuprindea: notiunea, judecata si rationamentul. In Critica ratiunii pure, teoria transcendentala a elementelor cuprinde estetica transcendentala si logica transcendentala. Teoria generala a elementelor din logica generala se ocupa numai cu forme ale gandirii, in timp ce teoria transcendentala a elementelor trateaza si despre formele sensibilitatii.

Logica transcendentala este alcatuita din analitica transcendentala, al carei obiect este intelectul, cu formele si functiile sale, si dialectica transcendentala, in care se studiaza ratiunea.

Metodologia generala din tratatele de logica contemporane lui Kant isi fixa drept obiect si scop determinarea formei stiintei in genere sau modalitatea prin care diversitatea cunoasterii poate fi reunita intr-o stiinta (Immanuel Kant, Logica generala, ed.cit., p. 188). O functie analoga are metodologia transcendentala, cu diferenta ca obiectul si scopul sau privesc sistemul filosofiei.

2. Semnificatia esteticii transcendentale. Conform definitiei date de Kant, estetica transcendentala este "stiinta despre toate principiile sensibilitatii a priori" (Immanuel Kant, Critica ratiunii pure, ed. cit., p. 66). Aceasta stiinta nu trateaza asadar despre sensibilitate in general (caz in care ar fi luate in considerare si senzatiile, rezultatele afectarii circumstantiale a simturilor noastre), nici despre gandire (caz in care s-ar vorbi despre concepte, produse ale intelectului), ci despre "intuitia pura si simpla forma a fenomenelor, singurul lucru pe care sensibilitatea il poate oferi a priori" (Ibidem, p. 66-67). Intuitiile empirice (adica acele intuitii prin care sensibilitatea se raporteaza la obiecte cu ajutorul senzatiei) si materia fenomenului (care este alcatuita tot din senzatii) nu au un caracter a priori, caci le avem cu conditia ca sensibilitatea noastra sa fi fost afectata in prealabil, deci nu fac obiectul esteticii transcendentale. Dar acele intuitii care, fara sa provina din senzatii, le obliga pe acestea sa intre in diverse raporturi (intuitiile pure sau forma fenomenului), nu au nevoie ca sensibilitatea sa fi fost afectata in prealabil, avand caracter a priori, si vor fi studiate de estetica transcendentala.

Deci, estetica transcendentala este o stiinta care nu se confunda cu psihologia (unde nu ne limitam la principii a priori) si se deosebeste si de logica (care nu se ocupa de intuitii). De asemenea, estetica transcendentala nu este o parte a esteticii intelese ca disciplina filosofica avand drept obiect activitatile si produsele sensibilitatii artistice.

Totusi, aceasta stiinta initiata de Kant are ceva comun cu logica: amandoua capata atributul de transcendentale. Termenul de "transcendental" desemneaza modul de cunoastere a priori, o cunoastere care nu priveste obiectele, ci conditiile a priori ale cunoasterii. Aceste conditii a priori pun in discutie structura subiectului cunoscator, nu a obiectelor care sunt cunoscute, si prin ele devine posibila orice cunoastere despre obiecte.

Din punctul de vedere al sensibilitatii, structura subiectului cunoscator este alcatuita din doua intuitii pure a priori: spatiul si timpul. Spatiul este intuitia pura a priori a simtului extern, timpul fiind intuitia pura a priori a simtului intern.

Motivul pentru care spatiul este atribuit simtului extern este acela ca numai presupunand ca deja data aceasta intuitie putem organiza senzatiile despre lumea exterioara (locul meu in spatiu, locul altor obiecte fata de mine sau intre ele).

Analog, timpul este intuitia pura a priori a simtului intern intrucat, pentru a ne reprezenta fenomene ca avand loc simultan sau succesiv, trebuie sa presupunem deja timpul.

Determinarea spatiului si timpului, de catre Kant, ca intuitii pure a priori, conduce la infirmarea viziunilor metafizice traditionale asupra acestora, potrivit carora spatiul si timpul ar fi realitati independente de subiectul cunoscator, substante sau receptacole ale obiectelor, atribute sau moduri ale acestora, relatii subiective sustinute de natura lucrurilor (cf. M. Florian, Immanuel Kant, in: Istoria filosofiei moderne, vol. II, De la Kant pana la evolutionismul englez, Societatea Romana de Filosofie, Bucuresti, 1938, p. 78-79). Realitatea spatiului si timpului are cu totul alt sens la Kant decat in metafizicile de pana la el: in calitate de conditii transcendentale ale cunoasterii sensibile, spatiul si timpul sunt reale, dar nu metafizic, ci empiric reale. Totodata, ele sunt ideale dar, iarasi, ideale din punct de vedere transcendental, nu empiric.