Aventura de Michelangelo Antonioni

Aventura de Michelangelo Antonioni

Antonioni a fost comparat cu Proust, caci el aducea in cea de a saptea arta un lucru extrem de nou si de vital: analiza. Oricat ar parea de paradoxal, regizorul italian este primul care izbuteste sa faca, in cinematograf, lungi si tulburatoare cercetari asupra vietii sufletesti concomitent cu actiunea filmului, fara sa o intrerupa. La el valoarea temporala a naratiunii e convertita in valoare psihologica. Antonioni a inventat o tehnica cinematografica speciala, cu totul personala, care-i permite sa zaboveasca, asa cum face un romancier analist, timp nelimitat, asupra unor momente incarcate cu o deosebita semnificatie morala, sau sa comprime o durata lipsita de interes, doar in cateva secunde. Toate aceste procedee se substituie parintii regizorului de a da o imagine cuprinzatoare a constiintei contemporane tumefiate.

Aproape toate filmele sale sunt cautari, experiente foarte indraznete, eliberate oarecum de spectrul comertului. Cum spuneam, nu toata lumea le-a primit de la inceput cu bratele deschise. Destui critici au numit filmele lui "somnifere ideale", dar in acelasi timp regizorul a castigat admiratori fideli si constanti, in masura sa aprecieze nu numai tinuta artistica originala, ci si, mai ales, contributia la innoirea si imbogatirea limbajului cinematografic. Spectatorul neavizat, nefamiliarizat cu stilul cineastului, a suportat greu lungimile analitice, ritmul lent, miscarea inceata de aparat atat de caracteristica lui Antonioni; am fost prea obisnuiti cu ritmul filmelor de aventuri, cu cavalcadele vijelioase din filmele de capa si spada si chiar montajul nervos din pelicule cu teme grave, ne-am obisnuit sa cerem cinematografului ritm, ritm cu orice pret, miscare precipitata, alerta. Antonioni a fost primul ca re ne-a atras atentia ca se poate si altfel. El a facut niste mutatii neobisnuite: miscarea in exterior are mai putina importanta; il intereseaza dinamica interioara, reflexele sufletesti ale personajelor. Si asta nu se putea face decat cu o tehnica cinematografica putin mai altfel decat cea obisnuita. Iata de ce regizorul a cautat, cu fiecare film al sau, noi procedee, noi mijloace de expresie. De aici comparatia cu pilotul de incercare.

Intamplarile povestite de filmele lui nu sunt iesite din comun. Cea din Aventura (impreuna cu Noaptea si Eclipsa formeaza o trilogie) poate fi considerata, la prima vedere, chiar banala: fiica unui mare burghez cauta o iesire din spleenul ei insuportabil. Aventura amoroasa cu un arhitect nu o poate insa linisti. Dimpotriva, o exaspereaza si, in timpul unei croaziere, dispare, probabil se sinucide. Locul ei in viata barbatului il ia alta femeie, Claudia. Dragostea acesteia va fi tradata de alt barbat.

Privit insa de aproape, prin ochiul scrutator al aparatului de filmat, faptele aparent banale din Aventura dezvaluie o imagine grava a instrainarii. Intre eroi se creeaza un spatiu dramatic pe care nu-l pot strabate, in timp ce in ei insisi se naste un vid dureros si deformat. Pentru Sandro, dragostea nu-i decat un stupefiant, un refugiu in care isi ascunde lipsa de ideal, spaima de viitor, sentimentul ca dupa azi nu mai urmeaza nimic. O replica a eroului sintetizeaza aceasta idee; privind niste vechi si splendide cladiri si referindu-se la arhitectii care le-au durat, el spune: "In trecut, aveai sentimentul ca dupa tine urmeaza secole". Acum, un asemenea sentiment nu exista, cel putin la eroul nostru. Imaginea constiintei bolnave, a lipsei de tel, a fugii de angajare, a neincrederii in viitor care terorizeaza constiintele este redata de regizor cu maiestria unui chirurg al sentimentelor. Refugiul unor asemenea eroi ramane dragostea, o dragoste in care nu cauta insa decat trupul, caci - cum s-a observat - intre momentul dorintei satisfacute si restul existentei se instaleaza un gol imens, un desert fara oaze, o raceala neomeneasca. Eroii inteleg aceasta dar nu gasesc solutia, sunt incapabili sa o caute. Este ceea ce s-a numit obsesia antonioniana a incomunicabilitatii, paralelismul fatal al cuplului. Antonioni traduce cinematografic intrebarea dramatica a lui Pavese: "Toata problema vietii e deci urmatoarea: cum sa spargi propria solitudine, cum sa comunici cu ceilalti?"

De la "Strigatul" la "Aventura", universul lui Antonioni isi pastreaza coerenta continutului si a stilului. Motivele circula, reluate din unghiuri inedite, sensurile se multiplica. "Strigatul" e punctul de referinta continua in care se regasesc obsesiile constante ale autorului - atasamentul deosebit pentru personajul feminin, fragmentarea dramaturgiei. Formula analitica, embrionara aici, se implineste in "Aventura". Cu o mare exactitate a corespondentelor, miscarile sufletesti sunt incorporate peisajului. Fundalul zbaterilor din "Aventura" este mineralul calcinat si arid, care comunica impresia de uscaciune, de sterilitate. Insusi modul de naratiune, in care intamplarile se scurg lent, fara inclestari dramatice, dispersate, lasa sa transpara dezorientarea personajelor, lipsa unei punti de intalnire intre ele.

La randul lor, Lidia si Giovanni, eroii principali ai "Noptii", ne demonstreaza milimetric cum se stinge iubirea, cum se instaleaza ghetarii indiferentei intre doi oameni care nu mai au ce sa-si spuna. Barbatul si-a uzat iubirea sub impulsul altor preocupari (succesul literar, relatiile mondene, obsesia viciului). Cu femeia lucrurile se petrec altfel. Ea nu admite iubirea decat in ambele sensuri. Numai dragostea impartasita este dragoste adevarata si dincolo de aceasta nu mai exista nimic. Aceeasi problema o ridica ultimul film din trilogie - "Eclipsa". Astfel enuntate, lucrurile pot aparea obisnuite, banale. Dar fervoarea analizei intreprinsa de regizor le incarca de semnificatii cu reflexe asupra vietii individului, asupra conditiei sale in societate. Sufletul omului, cu seismele tulburatoare, e supus unei observatii si unei interpretari ascutite, patrunzatoare, in asa fel incat ai impresia ca pe ecran se misca nu oameni ci sentimente si idei, ca oamenii nu exista decat in masura in care in ei se petrec niste furtuni sau niste prea mari linisti sufletesti. Relatia dintre Lidia si Giovanni sau cea dintre Vittoria si Piero - eroii "Noptii" si, respectiv, ai "Eclipsei" - nu este o simpla relatie data, este un rpoces, procesul dezintegrarii iubirii, urmarit mai ales de seismograful ultrasensibil si ultralucid al femeii. Cata valoare de sugestie are aici peisajul rece si indiferent al orasului, cum se armonizeaza el cu vidul sufletesc al eroilor e simplu de inteles. Criticul George Littera, referindu-se la aceasta, nota ca "niciodata ambiantele, decorul n-au fost, ca aici, dramatis personae si niciodata meteorologia poetica a lui Antonioni - ploaia sfichiuitoare, lumina cruda a dupa-amiezii, seara cazand molcom, zorile livide si mercuroase in care eroii incheie printr-un gest disperat drama - n-au fost mai tulburatoare".