PSIHOLOGIA MUZICII

PSIHOLOGIA MUZICII

În lumina consideratiilor si mijloacelor contemporane de investigatie, psi­hologia muzicii - constituita ca disciplina aparte a muzicologiei - capata o importanta deosebita.

Folosind datele psihologiei generale, ale psihologiei comparate si, mai ales, ale celei experimentale - ramura foarte dezvoltata astazi - psihologia muzicii are menirea de a urmari si clarifica procesele complexe pe care le provoaca stimulul sonor, sub forma operei de arta, asupra vietii afective, sa studieze re­latia intima dintre lumea sunetelor si aceea a emotiilor, precum si rezonanta fenomenului artistic muzical asupra personalitatii omului, asupra vointei, intelec­tului si formatiei sale spirituale, intr-un cuvant ea trebuie sa cerceteze, prin procedee proprii, profundele implicatii ale procesului de creatie, interpretare si audiere a operei de arta in domeniu atat de subtil al psihicului si constiintei umane.[1]

Stiinta muzicii are deci rolul nu numai de a cerceta si consemna cuceririle obtinute pe taram artistic la un moment dat, ci totodata de a crea perspectiva activitatii in domeniul practicii componistice si de interpretare.

Elementele definind obiectul, importanta si directiile principale de cercetare in domeniul teoriei muzicii

a) Teoria muzicii are drept principal obiect - dupa cum s-a mentionat deja - cercetarea si studierea fenomenului muzical sub aspect melodic si ritmic.[2]

În subsidiar, ea studiaza o serie de principii necesare intelegerii si altor laturi ale fenomenului muzical, incepand cu cele ce decurg din structura fizica a materiei sonore, continuand apoi cu transformarile intervenite in procesul psiho-fiziologic al creatiei, precum si cu unele elemente de dinamica, agogica, coloristica timbrala etc.

Ea este, de asemenea, singura disciplina care trateaza reprezentarile gra­fice ale muzicii (notatia) - adica modalitatile specifice de propagare si raspandire pe calea scrisului a mesajului artistic - ca unele care reflecta, ca si scrierea pentru vorbirea obisnuita, schimbarile intervenite in insasi structura limbajului sonor.

Exista, firesc, destule puncte de contact si chiar intersectari ale teoriei muzicii cu diverse discipline printr-o serie de principii ce se cer continuate de catre celelalte domenii ale cercetarii muzicologice.

b) Însemnatatea si valoarea teoriei muzicii ca studiu de specialitate in contextul celorlalte discipline rezulta din urmatoarele consideratiuni :

- este primul studiu care ne introduce sistematic in cunoasterea feno­menului muzical;

constituie disciplina fundamentala in muzicologie, cuprinzand principii necesare dezvoltarii celorlalte discipline, ca : armonia, polifonia, formele, istoria muzicii, folclorul etc. ;

- datorita unor conditii speciale de insusire a principiilor sale, ce se face prin analiza si interpretarea textului muzical, teoria muzicii sprijina in mod direct activitatile muzicale practice, cum sunt: compozitia, interpretarea vocala si instrumentala, dirijatul, didactica muzicala etc.;

ocupandu-se in mod deosebit cu studiul melodiei si ritmului, precum si cu studiul altor elemente ale expresiei artistice, teoria muzicii dezvolta sensibilitatea si gustul pentru frumusetile artei sunetelor.

c)  in alegerea directiilor de cercetare si tratare a fenomenului muzical, teoria muzicii pleaca de la capacitatile fizice - respectiv fiziologice - fundamentale ale materialului sonor: inaltime, durata, intensitate, timbru si de la legatura lor cu elementele de expresie ce le genereaza prin transformarile si devenirile la care sunt supuse in procesul creatiei si interpretarii operei de arta.

Pornind de la aceste patru capacitati naturale ale sunetelor, desprindem marile dimensiuni (planuri) ale cunoasterii si dezvoltarii muzicale, astfel :

din raporturile de inaltime dintre sunete rezulta in muzica melodia, armonia si polifonia;

- din raporturile de durata rezulta ritmul, metrul, tempoul, intr-un cuvant, agogica muzicala;

- din raporturile de intensitate se desprind, pe de o parte accentuarile ritmice, iar pe de alta, planurile sonore dinamice pe care se desfasoara orice compozitie muzicala;

- de timbru stau la baza variatelor imbinari de voci si instrumente utilizate in armonie, polifonie si orchestratie.