 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Alpinism | Arta cultura | Diverse | Divertisment | Film | Fotografie |
| Muzica | Pescuit | Sport |
Tenorii preromantici
Grupul tenorilor de forta mai reputati, a fost si acesta destul de numeros, printre care unii atat de cunoscuti si-au inceput cariera in repertoriul comic, astfel:
Eliodoro Bianchi (Cividate, Bergamo- 1773-Palazzolo, Brescia 1848), care intre 1794-1801, a cantat la Obizzi di Padova, la Sant'Agostino din Gernova, la San Moisé din Venetia si la Fondo, la Florentini si la Nuovo din Napoli, producandu-se si in unele din operele mai cunoscute ale lui Cimarosa, Paisiello si P.C. Guglielmi.
In primavara anului 1803 a debutat la Scala, unde, pana in toamna a aparut in total in opt opere, incluzand "Astuzzie femminili" de Cimarosa (Filandro), "Cantatrici villane" de V.Fioravanti, (Carlino), "Finte (prefacute)rivali"de Mayr (Roberto, premiera), si "Molinara"-morarita, de Paisiello (Caloandro).
Se pare ca ar fi cantat pentru prima data opere serie in 1804, dar lipsesc informatiile precise, si in orice caz, in acel an a revenit la Fiorentini in opere comice, tot asa cum opere comice a cantat la Théatre Italien din Paris in perioada 1806-08, incluse fiind "Casatoria secreta" sio "Nunta lui Figaro" (Contele Almaviva)
Tot ca tenor buffo di mezzo carattere a revenit la Scala in 1809 si 1810, si a fost singurul in 1812, la Ferrara, cu prima executie a operei "Ciro in Babilonia" de Rossini (Baldassarre), care a abordat genul serio, cantand totusi inca si opere comice la Scala in 1814.
Ca tenor serio, Eliodoro Bianchi s-a remarcat de la inceput ca protagonist in "Carlo Magno" de Nicolini (Piacenza 1811-12, pe urma in alte teatre pana in 1817).
A avut apoi si alte ocazii de a excela, ca in prima executie cu "Romilda e Costanza"de Meyerbeer (Retello) la San Benedetto din Venetia in 1817, sau ca in alte doua "premiere" importante in acelasi teatru in 1819: "Emma di Resburgo" de Meyerbeer (Norcesto di Cumino) si "Edoardo e Cristina" de Rossini(Carlo di Scozia).
Au inceput apoi succesele sale cu opera"Baccanali di Roma" (Sempronio) de Generali, cantata pentru
prima data la
Vocea lui era baritonala (in 1827 la Sant'Agostino din Genova, Bianchi a sustinut cu demnitate rolul lui Assur, bas-bariton, din Semiramida de Rossini), cu un timbru frumos, si o tehnica optima. Era suplu, fraza cu elocventa, si recita foarte bine.
Devenit profesor de canto la Milano, Bianchi a avut printre elevi, doua viitoare celebritati: basul Cesare Badiali si tenorul Nicola Ivanov. Nu trebuie confundat cu alti Bianchi contemporani , ca fratele sau Odoardo, tot tenor, sau cu Adamo Bianchi alt tenor bergamasc, care s-a bucurat de o excelenta reputatie, fiind un foarte bun interpret a lui Zingarelli si Nasolini .
Despre Claudio Bonoldi
Putin timp dupa aceea, la Ducale din Reggio Emilia si la Imperiale din Parma, a obtinut un mare succes cu Marco Orazio din "Orazi e Curiazi" de Cimarosa, dar la Scala , in toamna anului 1811, a fost din nou ascultat in opere comice, printre care "Barbiere di Siviglia" de Paisiello. Anul urmator, tot la Scala, a fost Giocondo in "premiera" Pietra di paragone (Piatra de incercare) de Rossini.
Scala din Milano a fost teatrul in care Bonoldi a cantat cel mai frecvent. Intre 1813 si 1826, a fost angajat de sase ori. Printre operele executate de el in acea perioada la Milano se amintesc Ginevra di Scozia" de Mayr, Polinesso,1816), Don Giovanni (rolul protagonistului 1816), "Ciro in Babilonia" de Rossini (Baldassarre 1818), "Bianca e Faliero" de Rossini,(Contareno prima executie 1819), "Wallace o l'Eroe scozzese" de Paccini, (Odoardo, prima executie 1820). "Maometto II" de Rossini (Paolo Erisso 1825).
La San Carlo, din contra Bonoldi a cantat numai in 1817, participand, ca Ubaldo sau Germano, la "premiera" cu Armida de Rossini.
Unul din personajele sale favorite a fost Vanoldo din "La rosa rossa, e la rosa bianca" de Mayr, cantata in prima executie la Sant'Agostino din Geneva in 1813 si reluata apoi in multe teatre, inclusiv Regio din Torino in stagiunea 1818-19-impreuna cu prima executie cu "Semiramide riconosciuta" de Meyerbeer, rolul lui Ircano-si la Théatre Italien din Paris in 1823.
Trebuie subliniat aportul adus de Bonoldi in difuzarea repertoriului
rossinian. A
participat, de altfel si la premiera"Sigismondo"
(Fenice din Venetia, Ladislao 1814). Incepand din 1818 si-a
trecut in repertoriu si "Otello"
(protgonist), cantat pentru prima data la
Caracterul baritonal al vocii i-a ingaduit sa interpreteze nu numai opera "Don Giovanni" la Scala in 1816, dar sa apara si ca Assur din "Semiramida"in 1824 la Padova. Printre altele, in ultima sa aparitie in teatru (Carcano di Milano 1833), a fost Filippo Visconti, rol de bariton, in "Beatrice di Tenda" de Bellini.
Avea
o voce cu un timbru frumos,
La un nivel la fel de superior ca cel a lui Eliodoro Bianchi si Claudio Bonoldi, trebuie situati alti cinci tenori: Gaetano Crivelli, Nicola Tacchinardi, Andrea Nozzari, Manoel Garcia si Domenico Donzelli.
Gaetano Crivelli (Brescia
1768-1836), a fost sub doua aspecte anormal. A debutat cam tarziu pentru
acele timpuri, la
La San Carlo a abordat un repertoriu foarte vast care includea si "Edipo a Colono" de Sacchini (protagonist), "Orazi e Curiazi " si "Penelope" (Ulisse), Cimarosa"Giulietta e Romeo" de Zingarelli, (Everardo Catellio), "Traiano in Dacia" de Nicolini, opera de mare succes pentru tenorii din epoca, carora le era rezervat rolul titular, si "Clementa lui Tito" de Mozart (Tito).
Crivelli, care deja in 1805 debutase la Scala in opere de Pavesi si de Mayr, din 1811 pana in 1817 a cantat la Teatrul Italian din Paris , unde a fost admirat deja in opera de debut ("Piro" de Paisielo, protagonist).
Stendhal in (Viata lui Metastasio, Paris 1814),
releva ca, la
Era un baritenor cu o voce puternica, viguroasa si totusi foarte supla, cu un timbru fascinant. Interpretarea sa era elocventa in recitative a devenit legendar cel din actul al II-lea din "Pirro": "L'ombra d'Achile, mi par di sentir"), incisiv in cantul de forta, foarte sensibil si nuantat in opere ca "Matrimonio segreto" sau "Nina" de Paisiello.Aria lui Lindoro: "Rendila al fido amante" interpretata de el, a constituit la Paris in 1813, un moment de mare tensiune emotionala.
Stendhal in "Viata lui Rossini" povesteste despre Crivelli, ca atunci cand trebuia sa cante o opera noua, pretindea ca in prima arie sa figureze cuvintele :"felice ognor" care favorizau trilurile.
Deasemenea in "Viata lui Haydn", tot Stendhal, aminteste de admirabila simplicitate a stilului lui Crivelli, si de gustul sau consecvent si rafinat.
In 1817 si 1818, a fost invitat la King's Theatre din Londra, unde a cantat si doua din operele sale preferate:"Clementa lui Tito" de Mozart si "Penelope" de Cimarosa, dar nu a fost apreciat ca in Franta.
Revenit in Italia, a cantat la Scala in 1819, opere serie din care nu a lipsit "Clementa lui Tito" si opere comice sau de mezzo carattere (printre acestea "Cotofana hoata" de Rossini in 1820).
In 1823-24, la Fenice din Venetia a fost Adriano di Monfort in prima executie cu "Crociata in Egitto" de Meyerbeer, opera cantata succesiv si la Scala (1826), si din nou la Fenice in 1827.
De-acum in declin, in ultima parte a carierei, a preferat "Arminio" de Pavesi (Quintilio), pe care l-a cantat in prima executie la Fenice in 1821, si "Tebaldo e Isolina" de Morlacchi (Boemondo).
A mai incercat
sa cante rolul lui Assur din opera "Semiramida" dar
in 1839, la
In perioade mai bune punctul sau slab a fost extensia limitata in registrul acut, in cel mai bun caz, pentru ca era fundamental neplacuta si emisiunea in falset. Avusese o frumoasa figura si tinuta scenica, dar a fost uneori acuzat ca e un actor mediocru.
Nicola Tacchinardi (Livorno 1772-Firenze 1859). A trecut in istorie ca "tenorul pitic" sau "tenorul cocosat", dar era pur si simplu de statura mica, cu aspect bondoc, cu torace amplu si cu un picior rau format. Avea totusi o fata foarte frumoasa.
A avut trei sotii si o fiica, eleva gratioasa si celebra, soprana Fanny Tacchinardi-Persiani. O alta eleva a sa, inca mai frumoasa si tot atat de celebra, a fost soprana Erminia Frezzolini .
Tachinardi a fost prieten cu Canova, care i-a fost un bun sfatuitor in atitudinile scenice si in modul de-a se imbraca in costumele antice. Tachinardi pe de alta parte iubea in asa masura artele figurative , incat, in furia de a achizitiona tablouri, s-a trezit sarac lipit pamantului, la sfarsitul carierei sale.
De tanar era "pictor decorator de locuinte", ceea ce se mai putea spune ca era zugrav. Isi rotunjea veniturile cantand la violoncel in orchestrele oraselor toscane, fiind pe atunci destul de frecvente.
Se pare ca,
tocmai stand in orchestra, Tacchinardi invatase sa reproduca in falset agilitatile
primadonelor mai renumite, aceasta fiind ucenicia sa. I-a fost de-ajuns ca
sa poata inlocui la
Ca si Crivelli, Tacchinardi a debutat tarziu, dar a castigat terenul cu rapiditate.
Nu exista
informatii precise asupra unor prestari la Florenta si
In anul 1807, a trecut la genul serio la teatrul Argentina din Roma, cu premiera "Traiano in Dacia"(protagonist) de Nicolini, reluata in 1809, la Comunale din Bologna.Tot la Argentina in 1810, a fost foarte aplaudat in "Danaidi" de Morlacchi (Danao) dar la fel de fericit a fost si debutul la Reggio din Torino (pe atunci denumit "Imperiale") in prima executie cu "Angelica e Medoro" de Nicolini, si insfarsit obisnuitul "Traiano in Dacia".
Tacchinardi era in acel moment in culmea formei vocale, si ca un semn al timpurilor noi, in "Traiano" a pus in umbra pe celebrul castrat Velluti.
Acelasi succes l-a avut si la Teatrul Italian din Paris, unde a debutat in 1811 cu "Distruzione di Gerusalemme" de Zingarelli, (Manassa), urmata de "Didone" de Paer, in rolul (Jarba).
Confirmat pana in 1814, a cantat si "Don Giovanni" si in aceasta opera, dupa unele izvoare, a fost un mare protagonist, in ciuda nefericitei sale figuri scenice.
Revenit
in Italia, a inceput sa se apropie de Rossini. In
1818, la Comunale din
A fost protagonist in "Aureliano in Palmira" la
Argentina; in 1820-21, a cantat la Scala "Barbierul
din Siviglia" si "La Donna de
Lago" (Giacomo V); in 1821-22, la Regio din Torino a fost Carlo din "Edoardo e Cristina" si in 1825, la
Grande din
Se povesteste
ca, odata, --poate la
La
Cand in 1824-25 a revenit in acest teatru, Societatea Cavalerilor, care gestiona stagiunea, a redactat urmatoarea fisa personala:
"Varsta
circa 55 ani. Figura meschina, mic de statura. Voce extinsa, oarecum nu corespunde asteptarilor din
cauza oboselii. Mimica buna, comportament josnic, caracter
salbatic si necivilizat" A.Basso:"Il Teatro Regio di Torino" II, pg.167
si 180,
Activitatea lui Tacchinardi s-a prelungit, oricum, pana in 1828, invingand o rezistenta a personajelor care in acea perioada puneau in mai buna lumina figura tenorilor baritonali: Sempronio din "Baccanali di Roma" de Generali, Boemondo din "Tebaldo e Isolina"de Morlacchi, Adriano din "Crociata in Egitto" de Jacob.Meyerbeer .
Tacchinardi a fost si el un tenor baritonal, dar in masura sa sustina tesaturi mult mai inalte gratie folosirii cu abilitate a falsetului, ascensiune in care reusea sa mentina sunetul omogen cu cel din registrul de piept. Timbrul sau era foarte frumos si la puterea vocii se adauga o experimentata agilitate. Avea un bun gust in ornamentatii si in variatiuni, frazarea era dulce sau vibranta in functie de situatii, accentua cu elocventa fara sa cada in exagerari.
In Italia a fost considerat ca un mare actor, mai ales in jocul fizionomiei sale care spre deosebire de restul fizicului, era foarte agreabila.
In
Franta insa, calitatile sale scenice erau discutabile. Stendhal in "
Andrea Nozzari (Vertova, Bergamo,1775-Napoli 1832), a fost elevul abatelui Petrobelli, vice
maestru al Capelei Catedralei din
In primavara
anului 1796 a aparut la Scala in opere comice, ca
si in 1797 si 1800. In 1803-04, la Teatrul Italian din
Mai tarziu, ascultatorii parizieni discutau daca cel mai bun Paolino ascultat la Teatrul Italian ar fi fost Andrea Nozzari, Paolo Mandini sau Giuseppe Viganoni, cum sustinea tenorul Garat.
Revenit in Italia, deoarece clima din Paris nu era favorbila vocii sale, a aparut in opere serie la Venetia (1808-09), si la Imperiale din Torino (1809-10), iar din 1810 pana in 1825 a cantat in teatrele regale din Napoli (San Carlo si Fondo). La Fondo a aparut uneori in opere comice si in 1812 si 1815 a fost protagonist in "Don Giovanni" si Guglielmo din "Cosi fan tutte"
A dat insa tot ce avea mai bun in repertoriul serio, care a cuprins multi compozitori, incluzand "Vestala" de Spontini (Licinio 1811 si 1814), apoi "Ifigenia in Aulida" de Gluck (Agamemnon 1812),"Medeea in Corint" de Mayr,(Giasone1913, prima executie), pana la primele opere ale lui Mercadante ("Anacreonte in Samo" protagonist, 1820), de Donizetti, ("Alfredo II Grande" protagonist 1823, prima executie) de Paccini ("Alessandro nelle Indie" protagonist, 1824 prima executie).
Nozzari ramane totusi in amintire ca interpret rossinian. In mod decisiv tenor baritonal, (inafara de rolurile mozartiene cu Don Giovanni si Guglielmo, a sustinut la Fondo, in 1819, si rolul Fernando din "Cotofana hoata") a avut un timbru mai putin frumos decat al colegilor cu care, in mod direct sau indirect, s-a aflat in competitie: Crivelli, Tacchinardi, Manoel Garcia, Giovanni David.
Avea
totusi o insemnata potenta si o tehnica de prim rang,
perfectionata la inceputul sederii sale in
Rossini tinde mai ales sa scoata in relief amploarea si nobletea cantului lui Nozzari. Acesta avea uneori momente de nehotarare si compozitorul Louis Ferdinand Hérold, care l-a ascultat in "Vestala" in 1814, l-a gasit lipsit de caldura si de forta.
Dar in anumite roluri rossiniene, (Leicestrer din "Elisabeta Regina Angliei", Otello, Rinaldo din "Armida", figura robusta a actorului, si frazarea rafinata si eleganta se contopeau pentru a da personajului o deosebita solemnitate. In cantul lui Nozzari nu lipsea nici vana de melancolica tandrete: (Stendhal in "Viata lui Rossini"cita "Otello" si fraza: "Deh! Amor alunga furtuna, motiv de atatea dureri")care puteau sa se transforme in abandon senzual in duetul: "Iubire, puternica iubire"din "Armida.".
Alte roluri compuse de Rossini pentru Nozzari au fost Osiris din Moise in Egipt, Agorante din Ricciardo e Zoraide, Pirro din Ermione, Rodrigo din Donna del Lago, Paolo Erisso din Moametto II, Antenore din Zelmira.Nozzari a avut in repertoriu, printre altele si Torvaldo si Dorlisca (Torvaldo) si Ciro in Babilonia (Baldassarre), opere pe care le-a interpretat la San Carlo in 1820
S-a retras in 1825, dar ultimul rol compus pentru el de Rossini cu trei ani inainte, (Antenore) nu este inferior celor precedente ca dificultate vocala, prezentand pasaje de coloratura foarte densa in quintetul "In latul meu te-ai prins".
Dupa abandonarea scenei s-a stabilit la
Manoel Garcia ((Siviglia 1775-
Pentru prima
data Garcia a cantat opera in 1799, (Lindoro din "Nina" de Paisiello)La
In anul 1808, s-a
facut cunoscut la Teatrul Italian din
Cel mai mare succes l-a obtinut in 1809, intr-o opera compusa de el:"El poeta calculista"(in traducere, calculista:= om caruia ii place sa faca mereu proiecte) in care executa si un duet cu el insusi, cand cu voce de tenor cand imitand vocea de sopran.In 1811 s-a transferat la Napoli unde a cantat la San Carlo, la Teatro del Fondo si la Teatro dei Fiorentini, pana in 1816, alternand opere serie si comice.
De amintit: Ifigenia in Aulida" de Gluck, (Achile 1812), "Medea in Corint" de Mayr, (Egeo,1813, prima executie), "Nunta lui Figaro"(Almaviva 1814), "Elisabeta Regina Angliei" de Rossini (Norfolk 1815, prima executie).
In timpul perioadei napolitane Garcia s-a perfectionat cu tenorul Giovanni Ansani si s-a rafinat ca un virtuos. Era un tenor baritonal, desi era foarte extins in genul sau si putea ajunge cu voce de piept pana la Do 4. Totusi rolul lui Lindoro din "Italianca in Alger" cu care s-a prezentat la Teatrul Argentina din Roma, in 1816, si pe care apoi l-a cantat si altundeva, era prea inalt ca tesatura pentru el, astfel ca, in mod cert, a trebuit sa recurga la transpozitie.
In schimb, rolul lui Almaviva din "Barbierul din Siviglia", sustinut la Teatrul Argentina imediat dupa "Italianca in Alger", in prima executie, si compus pentru el, reprezinta forma sa vocala cea mai buna din acea perioada. Allegro din Serenata, duetul cu Figaro, tertetul cu Figaro si Rosina din ultimul act, prezinta un cant de agilitate concis, stralucitor si cu pasaje cromatice. Dar masura bravurii lui Garcia este data mai ales de marea arie finala"Cessa si piú resistere" a carei parte secunda va deveni apoi rondoul din "Cenusareasa" "Non più mesta accanto al fuoco" (Nu mai este loc langa foc)!
Aceasta pagina plina de dificultati, si printr-o traditie mai mult decat seculara omisa de tenori, abia de curand a fost reluata in teatru de doi dintre tenorii contralto adusi la rampa de "Rossini-renaissance"(renasterea rossiniana):Rockwell Blake si William Matteuzzi.
Din 1816 pana in 1823 Garcia a fost stabil la Teatrul Italian din Paris, aparand totusi aproape in toti anii la King's Theatre din Londra unde, in 1818 a incercat sa egaleze si sa intreaca pe Diomiro Tramezzani, interpretand rolul lui Sesto din "Clementa lui Tito" Opera cu care, dupa o lunga absenta, a fost prezentata publicului parizian a fost "Casatoria secreta" cu un Paolino pe care Castil-Blaze l-a definit "delicios" Dar fie la Paris cat si la Londra, a facut senzatie cu Contele Almaviva din "Barbierul "
Garcia,
un barbat voinic si cu aspect maestuos, era
un adevarat Grande di Spagna prin cantul sau fermecator si
elegant cand era necesar, dar in anumite situatii putea sa fie
tipator si orgolios. In "Maledetti, andate via" din actul I, dupa cum remarca acelasi
Castil-Blaze, era o "avalansa
Mai mult de atat, Garcia avea un mod deosebit de a face clara si stralucitoare agilitatea de forta, marcand imperceptibil, dar cu precizie si curat, singurele note ale vocalizelor.
Un alt personaj care i-a fascinat si cucerit pe parizieni si londonezi, a fost "Don Giovanni", cantat cu o deosebita verva si inflacarare. In partea a doua din Finch'han dal vino"pe ultimul "farai ballar" Garcia emitea pe cuvantul "ballar" un tril atat de viguros incat (asa cum isi aminteste eminentul critic Paolo Scudo), efectul era acela al unui dop ce sare in aer dintr-o sticla de sampanie.
Garcia
abuza de propriile capacitati de virtuos, dar poseda si un temperament incandescent. Opera care a scos cel mai bine
in relief aceasta inzestrare a fost "Otello" de
Rossini, cantat si la
Om susceptibil, autoritar, violent, si chiar neastamparat, in asa masura, incat se spunea ca ar fi fost de origine tiganeasca, in 1825 se imbarca pentru Statele Unite cu o companie din care facea parte si fiica lui Maria Felicita. A sustinut spectacole cu "Don Giovanni" si "Barbierul" la Park Theatre din New-York, trecand apoi in Mexic (1827-28) unde a suferit nenorocirea de a fi complet pradat de niste banditi.
Revenit in Franta, s-a stabilit la
Maria Felicita a devenit apoi celebra "Maria Malibran" iar Paolina, "Viardot". Un alt elev al sau destinat celebritatii, a fost Adolphe Nourrit. Ciclul marilor baritenori preromantici a fost inchis de :
Domenico Donzelli (Bergamo
1790-Bologna 1873).A studiat cu Antonio Bianchi ,
fratele lui Eliodoro, si succesiv cu Giuseppe Viganoni si Gaetano
Crivelli. In 1809 a debutat la Riccardi din
In 1815 a fost Argirio din "Tancredi" de Rossini la Fenice si in 1816, la Teatrul Valle din Roma, Torvaldo din "Torvaldo si Dorliska" (prima executie) si Bertrando din "Inganno felice". In aceasta perioada incepe prietenia sa cu Rossini.
Debutul
la Scala a avut loc in stagiunea carnavalului 1816-17, cu "Achille" de Paer, (protagonist). Dupa o perioada
petrecuta la Carolino din
Donzelli a reaparut la Scala in opere comice, incluzand "Cenusareasa" si "Elisa e Claudio" de Mercadante (Claudiu in prima executie). In stagiunea 1821-22, a fost antrenat in doua "premiere" importante, la Argentina din Roma:"Cesare in Egitto"de Paccini (protagonist) si "Zoraide di Granada" de Donizetti, (Almuzir).
In 1822-24, a revenit la San Carlo din Napoli, dar a cantat si la Kärntnertor theater din Viena, in timp ce intre 1825- 1831 a fost angajat la Teatrul Italian din Paris, aparand totusi si la Fenice, (Alfonso, prima executie cu "Donna Caritea" de Mercadante 1826), precm si la King's Theatre din Londra.
In primii 23 de ani de activitate, Donzelli a reprezentat ca repertoriu un tip de tenor care nu se deosebea de Crivelli, Tacchinardi, Garcia sau Nozzari. In mod hotarat, era un tenor baritonal, care ajungea, cu toate acestea, in falset, pana la Re 4, iar cu voce de piept, pana in La 3.
Aceasta
nota era splendida, cum consemna un recenzor de la "Allgemeine Musikalische Zeitung" referindu-se la un Otello vienez
din 1823 Avea deasemenea un timbru foarte frumos, inafara de acute. Dar
urechea germana cu urechea
Stendhal, care in 1824 l-a ascultat pe Donzelli la Roma intr-o reluare cu "Zoraide di Granada", de Donizetti l-a gasit "foarte bun" ca interpret, dar vocea nu i-a placut. Era voalata, iar in acut parea mai mult strigata.
Adevarul este ca Donzelli se bucura de o exceptionala
forta vocala, intrecand cu aceasta pe Tacchinardi, Garcia,
Nozzari si poate chiar pe Crivelli. Totusi, vocea era mai de
graba dura, cum cita Castil-Blaze dupa un
Otello cantat la
Nu
se vor explica diferit succesele repurtate la Napoli in repertoriul comic,
si de "mezzo carattere" si
de la Roma din 1816, in rolul lui Torvaldo rossinian, a carui
coloratura nu era minutioasa, dar prezenta totusi in
pasajele de agilitate destul de complexe. Deja in stagiunea 1821-22, la
Tocmai in acea stagiune, in timpul unui spectacol cu "Cezar in Egipt" de Paccini, Amerigo Sbigoli, tenorul secund, s-a fortat, intr-o fraza, sa-l imite pe Donzelli, cu un rezultat dramatic, rupandu-i-se o vena din gat si murind dupa cateva zile.
La Paris si la Londra, Donzelli a cantat diferite opere de Rossini, de exemplu: Cavalerul Belfiore din "Calatorie la Reims" (Paris 1825, prima executie), un rol cu o tesatura centrala dar nu lipsit de pasaje de agilitate si cu o extensie care pornea de la Si 1 de sub portativ, pana la Si 3 in falset. A fost si in rolul lui Corradino din "Matilde di Shabran", Rodrigo din "Donna del Lago" si chiar Ramiro din "Cenusareasa", (rol foarte Inalt), dar, aproape sigur, cu modificari si schimbari de tonalitate.
In orice caz, cum nota, in contrast cu Stendhal, Henry Corley, critic la revista "Atheneum", in timpul unui spectacol londonez, vocea lui Donzelli, era bogata si sonora, prin dotarea de la natura. Mai trebuie spus ca, pana inclusiv in anul 1820,
Donzelli a fost ultimul tenor care a purtat spre succes vechiul repertoriu al lui Mayr, Pavesi, Coccia, Morlacchi, incluzand faimoasa "Tebaldo e Isolina"cantata si la Paris in 1827. Cu toate acestea, cand au inceput sa se afirme Paccini, Mercadate, Donizetti, si mai ales cand "Piratul" lui Bellini s-a afirmat ca prototip al melodramei romantice italiene, (1827), Donzelli a incercat sa se adapteze noului climat. Dar "Piratul" a descoperit si un nou tip de tenor, cu o voce dulce, foarte inalta, extinsa si argintie.
Cand
in 1828, se vorbea de reluarea "Piratului" la
Donzelli avea o voce "joasa si dura" si nici chiar temperamentul sau nu se potrivea in"Piratul". Donzelli a sfarsit prin a canta Gualtiero la Londra in 1830, dar cu multe modificari.
Primul sau punct de intalnire cu Bellini a fost premiera cu "Norma" (Scala 1831).si - scrisoarea adresata acestuia pentru propria acceptare. Donzelli ajungea cu voce plina numai pana la Sol 3 iar in falset numai pana la Do 4. Bellini a tinut cont de aceasta, cat si de alte caracteristici ale lui Donzelli, care a facut din Pollione unul din personajele sale favorite, cantandu-l la King's Theatre din Londra (1833) la Comunale din Bologna (1834), la Regio din Torino (1836 si in alte teatre pana la reluarea de la Scala din 1838. Dar Pollione cantat de Donzelli cu recitative inalte si fraze tensionate era totusi un personaj solemn, la mijlocul drumului intre stilul neoclasic si romantic .
In orice caz, dupa Norma, Donzelli a avut si alte ocazii sa infrunte noul repertoriu. In primii ani dupa 1830, tenorii inalti, in genul serio, erau inca rari, iar Bellini, Donizetti, Mercadante, scriau inca roluri cu tesatura centrala. Donzelli a putut astfel sa se alature de "Straniera", "Capuleti si Montecchi", sau "Belisario", perseverand in tentativa de a "flirta" mereu cu sistemul de conciliere cu personajele cu o tesatura inalta, ca Percy din "Ana Bolena" (Fenice din Venetia si Comunale din Bologna 1834), Elvino din "Somnambula" (Teatro Rossi din Pisa 1835)Edgardo din "Lucia de Lammermoor" (Regio din Torino 1837-38).
Dar i-au convenit mult mai mult, in a doua parte a carierei, Crispo din "Fausta" de Donizetti (Fenice 1834, Comunale din Bologna si imediat dupa aceea, Scala, cu mult succes in 1841) si "Il Bravo" de Mercadante (Scala, 1839, prima executie, si reluata in 1840). Deasemenea la Scala in 1841, Donzelli a fost Don Ruiz, --un rol de tata-in premiera cu "Maria Padilla" de Donizetti. Mai ales in "Bravul" neschimbata forta a sunetului, gustul declamatiei, recitativele zguduitoare, i-au asigurat succesul.
Nu a abandonat
Otello, opera sa predilecta, si a cantat-o
in 1842 la
Iesirea din scena a lui Donzelli a fost ca disparitia unei lumi. Totusi, cum se va vedea, stilul sau nu a fost uitat cu totul de tenorii romantici.
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
