WOLFGANG AMADEUS MOZART - Cvartet pentru pian, vioara, viola si violoncel, KV. 478

WOLFGANG AMADEUS MOZART

Cvartet pentru pian, vioara, viola si violoncel, KV. 478

Stilul mozartian se rasfrange asupra celor mai multe genuri muzicale ale epocii sale si incorporeaza elemente pe care le-a preluat din productiile apartinand tarilor in care a realizat turnee. Acest lucru il face sa fie considerat un compozitor cosmopolit. Mozart a creat 23 de opere, una dintre acestea ramanand neterminata. Aceste opere sunt atat opere seria, opere buffa, cat si singspieluri. In ceea ce priveste muzica instrumentala, stilul melodic al compozitorului este dominat de cantabilitate, care isi extrage radacinile din creatia lui Carl Philip Emanuel Bach. Referitor la stilul simfonic mozartian, traseul pe care il urmeaza compozitorul intre prima lucrare de gen si ultimele trei opusuri urmareste cateva scoli de creatie europene. Printre acestea, influenta lui Joseph Haydn este probabil cea mai importantä.

Cvartetul pentru pian, vioara, viola si violoncel, KV. 478 are o alcatuire tripartita, aceste elemente structurale succedandu-se in ordinea specifica genului: doua parti rapide incadreaza o parte lenta (lipseste menuetul, pentru a inchega opusul in adevaratul spirit al unei lucrari camerale de acest gen). Opusul este conceput ca neavand elemente de diferenta foarte mari pe parcursul partilor. Curgerea melodica se produce neintrerupt, ceea ce asigura cursivitate si fluenta discursului sonor muzical.

Spiritul compozitorului se regaseste in fiecare expunere tematica, in fiecare zona introductiva, in fiecare moment de sustinere. Succesiunea miscarilor nu aduce elemente de spectaculozitate, fiind urmarit traseul clasic. Compozitorul realizeaza un summum de idei si determinatii afective in cadrul lucrarii, a fiecarei miscari in parte sau a fiecarui sunet.

Partea I a lucrarii are forma de sonata si debuteaza direct cu tema I, cvartetul neavand o introducere lenta. Aceasta parte are caracter melancolic, afectele proprii acestuia nefiind distantate prea mult de zona estetica temelor jucause insa ramanand intr-o paleta de sentimente mai retinuta. Elementul caracteristic il reprezinta miscarea permanenta. Allegro-ul are o forma de sonata, in care distribuirea energiilor se realizeaza ascendent, pe parcursul desfasurarilor tematice. Tema I este prezentata in spatiul cuprins intre mas. 1 - 16 si este o tema a carei principala caracteristica este dialogul dintre elementul melodic de unison si raspunsurile omofone (linii melodice acompaniate). Tema este realizata pe o structura de Bar, in care cele trei elemente constitutive se succed astfel: fraza expozitiva- mas. 1 -4; fraza reepozitiva- mas. 5 - 8; segment concluziv - mas. 9- 16.

Reluarea temei, la mas. 17 se concretizeaza in punte, care conduce discursul sonor muzical spre tonalitatea temei secunde (sau a grupului tematic secundar). Traseul armonic este cel de relativa, astfel incat modulatia se produce la tonalitatea Si bemol major.

Grupul tematic secundar apare la mas. 23, iar prima sa tema reprezinta reluarea usor transfigurata a temei principale la tonalitatea relativei - Si bemol major, intr-o structura omofona.

A doua tema a grupului apare la mas. 37, si este tot o reluare modificata a temei principale, oferind discursului muzical alte valente expresive. Tema este percutanta, incisiva si beneficiaza de o reluare transformata, dezvoltatoare.

Cea de-a treia tema a grupului apare la mas. 57, abia aceasta avand caracter de tema secunda (este o tema lirica, senina, pastorala). In cadrul acestei teme compozitorul prezinta un dialog expresiv intre pian si trioul de coarde, care consolideaza unitatea ansamblului. Aceasta alcatuire structurala este bivalenta, find alcatuita din doua segmente antagonice din punct de vedere al scriiturii. Un segment este calm, linistit, iar celalalt prezinta miscare, o usoara nervozitate, o frematare, datorata prezentei saisprezecimilor.

Tema concluziva este cuprinsa intre mas. 88 - 98. Finalul temei are un adaos de o masura (mas. 99), care realizeaza trecerea catre reluarea Expozitiei respectiv catre Dezvoltare.

Dezvoltarea este cuprinsa intre mas. 100 - 140 si prelucreaza materialul tematic al temei principale, alaturi de exploatarea valentelor expresive ale unei teme proprii. Segmentele se continua firesc unul pe celalalt, culminatia dezvoltarii producandu-se odata cu aparitia Reprizei.

Repriza, cuprinsa intre mas. 141 - 223 reia materialul tematic prezentat in expozitie, diferenta fiind de ordin tonal, temele aparand in spatiul afectiv al tonalitatii de baza - sol minor.

Coda apare la mas. 224 si reia concluziv tema principala, conducand discursul sonor pe o panta dinamica, timbrala si registrala ascendenta.

Partea a II-a este un calm Andante, in care instrumentele ansamblului isi pot valorifica potentialul expresiv. Alcatuirea generala a acestei parti propune momente de disjunctie la nivelul tratarii instrumentale a temelor, dar si de tratare acordica, omofona. Alcatuirea formala a partii, o structura de sonata fara dezvoltare, in care elementele articulare sunt dispuse in spatiile metrice urmatoare: Expozitie - mas. 1 - 70; punte catre Repriza - mas. 70 - 74; Repriza - mas. 75- 149.

Expozitia are in alcatuire doua tipare tematice, contrastante la nivel tonal, care se succed intr-o ordine tensionala ascendenta si culmineaza cu zona concluziva (reprezentata de reluarea si amplificarea sonora a celei de-a doua teme a grupului tematic secundar). Astfel, in timp ce tema I (mas. 1 - 19) este calma si lirica, lasand posibilitatea instrumentelor sa se desfasoare in voie, acestea aratandu-si valentele expresive, grupul tematic secundar (mas. 35 - 70), care apare dupa un segment tranzitiv (mas. 19 - 35), este mai incarcat din punct de vedere tensional.

Tema I beneficiaza de o dubla expunere a materialului melodic pe baza caruia este construita, aceasta realizandu-se prin disjunctie permanenta intre pian si trio-ul de coarde. Se remarca faptul ca aparitia coardelor in reexpunerea tematica dubleaza pianul, creand un plus de sonoritate, de timbralism. Din punct de vedere structural tema este construita pe baza relatiei antecedent-consecvent.

Dupa aceasta expunere tematica apare un segment tranzitiv, cuprins intre mas. 19 - 35, care realizeaza legatura intre tema principala si grupul tematic secundar. Rolul acestui segment este acela de a realiza tranzitia din punct de vedere tonal, principala functie fiind modulatorie, insa nu trebuie neglijata nici cea de ordin estetic, existand diferente substantiale din punct de vedere al planului afectiv in care se desfasoara cele doua momente tematice.

Grupul tematic secundar este cuprins intre mas. 35 - 70 si are in componenta sa doua teme, care se succed intr-o ordine tensionala ascendenta. Prima dintre acestea, desfasurata intre mas. 35 - 50 este de esenta acordica, compozitorul facand din nou o disjunctie la nivel timbral intre pian si restul instrumentelor.

Alcatuirea structurala a temei este de tip bipartit (antecedent - consecvent) atat in ceea ce priveste dialogul instrumental, cat si in structurarea tensionala a materialului melodic.

A doua tema a grupului se desfasoara intre mas. 50-70 si propune o acumulare tensionala, realizata atat prin cucerirea de spatiu sonor (amplificare registrala), cat si prin sustinerea dinamica ascendenta, prin dubla prezentare a cuplului tematic (dubla prezentare realizata cu inversare de planuri) si prin densitatea expresiei muzicale.

Trebuie precizat faptul ca reluarea celei de-a doua teme apartinand grupului tematic secundar are si o functie concluziva.

Aparitia Reprizei se produce la mas. 75, dupa un scurt segment tranzitiv, cuprins intre mas. 70- 74, ce are rolul readucerii tonalitatii de baza - Si bemol major - prin transformarea treptei I a tonalitatii in care s-a incheiat expozitia (Fa major) in dominanta pentru aceasta. Repriza este cuprinsa intre mas. 75 - 149 si reia planul tematic initial, fara abateri de la traseul melodic si afectiv, insa cu o diferenta substantiala, caracteristica acestui segment: intregul complex tematic se desfasoara in spatiul afectiv al tonalitatii de baza - Si bemol major. Succesiunea momentelor tematice si de tranzitie se produce in spatiile metrice urmatoare: tema I - mas. 75 - 93; punte - mas. 93 - 107; prima tema a grupului tematic secundar - mas. 107 - 122; a doua tema a grupului tematic secundar - mas. 122 - 149.

Partea a III-a are o forma organizata in cadrul structural tripartit (de sonata), dar in care alternanta tematica se produce alert, cu succesiunile proprii rondo-ului. Aceasta parte propune o articulare structurala hibrida, de rondo-sonata.Tema I (A) din zona expozitiva este cuprinsa intre mas. 1 cu auftakt - 43 si propune o tema vioaie, intonata mai intai de pian, caruia i se adauga, intr-un dialog plin de verva, restul ansamblului. Tema este alerta si trebuie bine sustinuta de ceilalti membri componenti ai ansamblului.

Tema a II-a (B) este cuprinsa intre mas. 71 cu auftakt - 101. Aceasta tema, este mai lirica, mai calda, mai ,,asezata , implinita sonor prin scriitura acordica, si potenteaza mai bine expresivitatea ansamblului. Tema apare dupa o punte, cuprinsa intre mas. 44 - 70, care realizeaza tranzitia la tonalitatea dominantei. Aceasta tema are, la randul sau, o structura bipartita, in care se deduc doua tipuri de expuneri melodice, ambele avand functii clar delimitate in cadrul ansamblului structural: antecedent - consecvent.

A doua tema a acestui grup tematic secundar este cuprinsa intre mas. 111 - 135 si apare dupa o scurta punte interna, cuprinsa intre mas.101

- 111. Aceasta tema are un rol concluziv, dar se erijeaza si in punte catre reluarea refrenului (tema I), prin finalul pe dominanta tonalitatii de baza - Sol major.

Reluarea temei I cu functie de refren se produce intre mas. 136 cu auftakt - 161. Cupletul central al acestei parti (C), care ocupa spatiul segmentului dezvoltator in cadrul formei de sonata, se desfasoara intre mas. 170 cu auftakt -217 si apare dupa un scurt segment tranzitiv, cuprins intre mas. 161 - 169.

Acest spatiu tematic este incarcat tensional, reprezentand punctul culminant al acestei parti din acest punct de vedere. Constructia articulatiei este complexa, compozitorul utilizand diverse modalitati de expunere si prelucrare tematica. Astfel, se observa expunerea tematica in dialog, modalitatile polifonice de prelucrare tematica sau traseul tonal, intens

modulatoriu, care in final conduce discursul sonor catre tonalitatea

dominantei - Re major - favorizand astfel aparitia segmentului tranzitiv

catre Repriza.

Dupa un scurt segment tranzitiv (mas. 217 - 224) apare un segment care fusese prezentat in cadrul puntii dintre expunerea tematica principala (A) si prima expunere secundara (B), aici acest segment avand o functie dezvoltatoare. Aparitia in cadrul tonalitatii de baza si dupa ce cupletul central (C) isi epuizase structura confirma faptul ca acest segment tematic (propriu puntii initiale) reprezinta aparitia reprizei. Aceasta este usor modificata, astfel, prin inlocuirea temei principale cu o tema a puntii. Succesiunea celorlalte segmente se produce insa la fel ca in expozitie, diferentele fiind de ordin tonal (toata structura este prezentata in tonalitatea de baza - Sol major).