Notiunea si evolutia reglementarii contenciosului administrativ

NOTIUNEA SI EVOLUTIA REGLEMENTARII CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

1) Definitia contenciosului administrativ si precedente legislative

Totalitatea litigiilor juridice dintre administratia publica si cei administrati reprezinta contenciosul administrativ. Notiunea de contencios provine din latinescul „contendere” si care inseamna „a lupta”. Cuvantul contencios sugereaza contradictorialitatea si lupta de interese dintre cele doua parti, administratia publica si cei administrati.

In dreptul administrativ termenul de contencios a inceput sa fie utilizat din momentul in care s-a pus problema delimitarii cailor de atac jurisdictionale impotriva actelor administrative fata de recursurile administrative.

Continutul si sfera contenciosului administrativ ca fenomen juridic, implicit a notiunii respective, au variat de la o tara la alta, in aceeasi tara de la o perioada la alta, de la un autor la altul. Aceste orientari diferite ale doctrinei – ce au avut, firesc, ecou in legislatie, precum si in jurisprudenta – sunt determinate, in principal, de interrelatiile care au fost fundamentate intre sensul material si sensul formal – organic al contenciosului administrativ[1].

Prof. C. Rarincescu definea contenciosul administrativ ca fiind totalitatea litigiilor nascute intre particulari si administratiile publice, cu ocazia organizarii si functionarii serviciilor publice si in care sunt puse in cauza reguli, principii si situatii juridice apartinand dreptului public[2].

In sensul cel mai larg, contenciosul cuprinde toate litigiile juridice dintre administratia publica si cei administrati, indiferent de natura juridica a acestora. In sens restrans, termenul de contencios administrativ se refera numai la acele litigii juridice in care organele administratiei publice folosesc regimul juridic administrativ, in baza competentei pe care le-o confera legea.

Din punct de vedere istoric, institutia contenciosului administrativ apare la noi sub influenta sistemului francez, prin infiintarea in 1864 a Consiliului de stat in cadrul puterii executive cu atributii printre altele si de solutionare a litigiilor juridice dintre organele administratiei publice si cei administrati cu privire la actele administrative emise de aceste organe. In 1866 acest consiliu este desfiintat, iar atributiile de contencios trec in competenta instantelor judecatoresti. Initial a existat un control indirect pe calea exceptiei de ilegalitate pe care justitiabilii o puteau ridica in fata instantelor de judecata in cadrul proceselor cu care acestea erau investite, mai exact referitor la ilegalitatea actelor administrative care aveau incidenta cu respectivele procese. Ulterior, prin legile din 1905, 1910 si 1912 atributiile de control se extind in competenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie, pe calea actiunii directe impotriva actelor administrative ilegale.

Constitutia din 1923 consfinteste principiul controlului judecatoresc, stipuland ca atributiile de contencios administrativ apartin puterii judecatoresti. In acest sens, 1925 a fost edictata noua lege a contenciosului administrativ care reglementa procedura de judecare a litigiilor juridice ce alcatuiesc contenciosul administrativ. Prin acest sistem puteau fi atacate numai actele administrative care aduceau atingere drepturilor subiective, contenciosul fiind de plina jurisdictie pentru actele de gestiune si de anulare printre actele de autoritate. Astfel a functionat contenciosul administrativ in Romania pana in 1948 cand a fost desfiintat. De la acea data, instantele judecatoresti puteau verifica legalitatea actelor administrative numai atunci cand legea prevedea in mod expres aceasta competenta.

Constitutia din 1965 introduce principiul controlului legalitatii actelor administrative in conditiile stabilite de lege si cu exceptiile prevazute de lege. In acest scop este data Legea nr. 1/1967 cu privire la judecarea de catre tribunale a cererilor celor vatamati in drepturile lor prin acte administrative ilegale. Legea stabilea mai multe exceptii de la controlul judecatoresc si de asemenea practica judiciara de restrangere a sferei de aplicare au facut ca legea sa aiba eficienta scazuta.

In anul 1990 a fost adoptata Legea nr. 29 privind contenciosul administrativ, aflata in prezent in vigoare.

Legislatia in vigoare ne obliga sa privim notiunea de contencios administrativ intr-un sens strict si intr-un sens larg. In sens larg, vom intelege prin contencios administrativ litigiile de competenta instantelor judecatoresti, dintre un organ al administratiei – publice, respectiv un functionar public sau, dupa caz, o structura autorizata sa presteze cu serviciu public, pe de alta parte, si alt subiect de drept, pe de alta parte, in care organul sau functionarul public apare ca purtator al autoritatii publice.

Intr-un sens mai restrans, cel mai frecvent, notiunea de contencios administrativ evoca totalitatea litigiilor de competenta sectiilor de contencios administrativ[3].

2) Reglementarea contenciosului administrativ in actuala legislatie

S-a observat ca actuala reglementare a contenciosului administrativ este in vigoare din 1990, cand a fost adoptata Legea nr. 29 din 7 noiembrie. Constitutia din 1991 schimba sub anumite aspecte, fundamental, conceptia asupra sferei contenciosului administrativ, Legea nr. 29/1990 fiind implicit modificata.

Legea se completeaza cu prevederi din alte reglementari cu putere de lege care prevad controlul judecatoresc al legalitatii unor acte administrative in diverse materii, precum fondul funciar, spatiul locativ, regimul electoral, regimul petrolului etc.

Legea contenciosului administrativ a fost elaborata inainte de adoptarea actualei Constitutii, astfel incat ea foloseste in mare parte experienta legiuitorului roman de la 1925 dar ca un fapt negativ prevede prea multe exceptii de la controlul judecatoresc al actelor administrative.

Constitutia din 1991 prevede in art. 48 pct. 1, - ca persoana vatamata de o autoritate publica printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, are posibilitatea sa obtina dreptul pretins, anularea actului administrativ si repararea pagubei. La pct. 2 se arata ca limitele si conditiile exercitarii acestui drept se stabilesc prin lege organica[4].

Legea nr. 29/1990 cu privire la contenciosul administrativ prezinta o importanta deosebita pentru constructia statului de drept in tara noastra. Prin aceasta lege se pune la dispozitia cetatenilor, dar si a persoanelor juridice un instrument eficace pentru indreptarea abuzurilor ori neglijentelor functionarilor administratiei statului. Astfel, se pun la indemana mijloacele de restabilire a legalitatii incalcate, de repunere in drepturi a petitionarului, reclamantului.

Trebuie subliniate cateva trasaturi specifice ale contenciosului administrativ instituit prin Legea nr. 29/1990:

- este un control de plina jurisdictie, instanta putand obliga la emiterea actului, anularea actului si plata de despagubiri;

- este un control direct, pe cale de actiune judiciara, atat fata de actul administrativ propriu-zis, cat si fata de actul administrativ asimilat, anume: tacerea administratiei;

- imbina contenciosul de anulare cu contenciosul de plina jurisdictie, facand in acest fel aplicarea rationala a principiului separatiei puterilor in stat;

- este o modalitate de realizare a interdependentei si a controlului reciproc intre puterile statului;

- instantele judecatoresti beneficiaza de acea competenta care le da posibilitatea inlaturarii eventualelor abuzuri sau greseli ale autoritatilor administrative care pun in executare legea;

- in cadrul actiunii de plina jurisdictie, autoritatea administrativa poate fi chemata in judecata ca orice particular, inclusiv a desdauna pe cel vatamat.

In literatura juridica se mai remarca faptul ca este pentru prima data cand legislatia noastra se consacra, in mod expres, raspunderea pentru daune morale. Niciodata vreun legiuitor roman nu a mers pana aici si inca pentru o raspundere a autoritatilor administrative.