Politicile comune statelor Uniunii Europene

La inceputurile sale, Comunitatii Europene i s-a conferit gestiunea politicilor comune pentru toate statele membre. Aceste politici aveau drept scop realizarea unei piete comune care sa permita libera circulatie a marfurilor, persoa­nelor, serviciilor si capitalurilor in intreaga Comunitate Europeana. De-a lungul anilor, statele membre au considerat ca fiind utila abordarea la nivel european a unor noi domenii; astazi, Comunitatea Europeana dispune de politici in domeniul protectiei mediului, cercetarii si dezvoltarii tehnologiei, protectiei consumatorilor si sanatatii publice, transporturilor, promovarii coeziunii econo­mice si cooperarii cu tarile in curs de dezvoltare. Toate aceste politici sunt prezentate in continuare.

1. Politicile de solidaritate

Politicile de solidaritate vizeaza favorizarea dezvoltarii armonioase a factorilor de productie si egalizarea conditiilor concurentei.

1.1. Politica de dezvoltare regionala

In scopul garantarii unei repartitii echitabile a avantajelor pietei unice intre toate regiunile si toti cetatenii, Uniunea a initiat o serie de actiuni si de politici de acompaniere. Acestea prevad acordarea unor importante mijloace financiare sub forma fondurilor structurale si a Fondului de coeziune economica si sociala in favoarea tarilor si regiunilor sarace si a retelelor transeuropene de telecomunicatii, transport, distributie a energiei, destinate integrarii retelelor nationale intr-o structura europeana.

Fondurile structurale cuprind patru tipuri diferite de fonduri, fiecare cu istoria si rolul sau bine determinate, dar alcatuind un ansamblu coerent si inte­grat. Cele patru tipuri sunt:

Fondul Social European (FSE), creat in 1960 in vederea sprijinirii pregatirii profesionale, recalificarii fortei de munca si, mai recent, rein­tegrarii tinerilor pe piata muncii;

Fondul European de Orientare si Garantare Agricola (FEOGA), creat in scopul sprijinirii programelor de imbunatatire a conditiilor de pro­ductie si marketing in agricultura;

Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDER) finanteaza infra­structuri, investitii productive pentru crearea de noi locuri de munca, pro­iecte de dezvoltare locala si ajutoare pentru intreprinderile mici si mijlocii;

Instrumentul Financiar de Orientare in Domeniul Pescuitului (IFOP) creat in 1993, vizeaza adaptarea si modernizarea echipamen­telor din acest sector.

Trebuie spus ca fondurile structurale cuprind trei categorii de arii­-obiectiv:

P    Obiectivul 1 urmareste promovarea dezvoltarii si ajustarii structurale in regiunile ramase in urma sub aspectul dezvoltarii socio­-econo­mice; statutul de obiectiv 1 pentru perioada 2000-2006 a fost conferit:

regiunilor al caror PIB este inferior valorii de 75% din media comunitara;

teritoriilor periferice, precum departamentele de peste mari ale Frantei, arhipelagurile Azore, Madeira sau Insulele Canare, care au un nivel al PIB/locuitor sub 75% din media comunitara;

re­giunilor nordice ale Suediei si Finlandei

P    Obiectivul 2 prevede sprijin pentru reconversia socio-economica din zonele care se confrunta cu dificultati de ordin structural. Acestea cuprind:

arii unde au loc schimbari de ordin economic si social in sectoarele industriale si de servicii;

arii care cunosc un declin important;

arii urbane aflate in dificultate;

arii in regres dependente de activitatea piscicola.

Se apreciaza ca zonele din obiectivul 2 vor cuprinde maximum 18% din totalul populatiei Uniunii Europene.

P    Obiectivul 3 asigura acordarea de sprijin pentru adaptarea si moder­nizarea politicilor si sistemelor de educatie, formare profesionala si a celor care privesc pregatirea si ocuparea fortei de munca.

Pentru perioada 2000-2006, fondurile structurale au avut la dispozitie 195 miliarde de euro. Aceasta valoare a reprezentat circa 1/3 din bugetul Comunitatii. Efortul financiar, desi modest in raport cu resursele alocate la nivel national de catre statele membre, a acoperit aproape 50% din populatia UE si a exprimat amploarea sarcinii asumate de catre Comunitate pentru realizarea coeziunii economice si sociale. Criteriile ge­nerale de alocare au fost diferite in raport cu zona obiectiv:

pentru zonele-obiectiv 1 si 2: populatia eligibila, bunastarea nationala si regionala, gravitatea problemelor structurale si somajul;

pentru zonele-obiectiv 3: populatia eligibila, situatia locurilor de munca, gravitatea problemelor de excluziune sociala, nivelul educatiei si formarea profesionala, precum si rata participarii femeilor la piata muncii.

In sinteza, participarea celor patru fonduri structurale la realizarea celor trei obiective este prezentata in tabelul 1.

Tabelul 1.

Repartizarea fondurilor structurale pe obiective

Fondul de Coeziune finanteaza direct proiecte individuale permitand ameliorarea mediului inconjurator si dezvoltarea retelelor de transport. Este un instrument de data recenta, fiind creat in 1993, o data cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht.

Obiectivul sau este de a consolida coeziunea economica si sociala prin ajutorul dat statelor mai putin prospere (al caror PIB este sub 90% fata de media pe Comunitate) pentru a participa la Uniunea Economica si Monetara.

Fondul de Coeziune este alocat exclusiv celor mai sarace state membre ale UE, respectiv Grecia, Irlanda, Portugalia si Spania. Sprijinul comunitar poate acoperi pana la 80%-85% din totalul cheltuielilor publice sau echivalentul acestora, realizate de statul membru.

In afara acestor fonduri, Uniunea Europeana a mai creat instrumente de mica dimensiune, destinate sustinerii unor domenii considerate prioritare cum ar fi educatia, mediul, cercetarea si dezvoltarea comunitara.

1.2. Politica sociala

In ceea ce priveste aceasta politica, se poate vorbi de cateva aspecte principale:

c Tratatul de la Roma (1957): progresul social era vazut ca rezultat natural al dezvoltarii economice. Scopul economiei era acela de a imbu­na­tati standardele de viata si de munca ale muncitorilor. Tratatul prevedea cateva an­gajamente obligatorii pentru tarile membre:

libera circulatie a muncitorilor;

coordonarea sistemelor de securitate sociala;

plata egala pentru femei si barbati.

Obiectivul principal al Tratatului de la Roma era imbunatatirea activi­tatilor de securitate sociala in ceea ce-i priveste pe muncitori. In Tratat nu se vorbea despre drepturile cetatenilor, ci numai despre muncitori si firmele angaja­toare.

c In decembrie 1989, in cadrul Consiliului European de la Strasbourg, sefii de state si de guverne au adoptat "Carta sociala a drepturilor sociale fundamentale ale lucratorilor"[1] care proclama urmatoarele drepturi:

dreptul la libera circulatie pentru a putea exercita orice profesie in oricare din tarile UE in aceleasi conditii ca si cetatenii tarii respective;

dreptul la munca si la o remuneratie echitabila;

dreptul la ameliorarea conditiilor de viata si de munca;

dreptul la protectie sociala;

dreptul la libertatea de asociere;

dreptul la formare profesionala;

dreptul la egalitate de tratament intre femei si barbati;

dreptul la informare, la consultare si la participare a lucratorilor;

dreptul la protectia sanatatii si a securitatii;

dreptul la protectia copiilor si a adolescentilor;

dreptul la venit minimal pentru persoanele in varsta;

dreptul la integrare si readaptare profesionala si sociala pentru persoanele handicapate.

c Tratatul de la Maastricht (1992) prevedea:

in articolul 2:

"atingerea unui nivel inalt al protectiei sociale si ocuparii fortei de munca";

"realizarea coeziunii economice si sociale si a solidaritatii dintre statele membre";

semnarea unui "Protocol Social".

c Dupa anul 1995, se declanseaza lupta impotriva somajului care devine principala provocare economica si sociala a UE. Se incearca atat instituirea unui climat si a unor conditii favorabile pentru crearea de locuri de munca, cat si pregatirea salariatilor pentru schimbarile care le vor afecta viata profesionala.

c Tratatul de la Amsterdam (1997) prevedea:

Integrarea unui nou articol care viza elaborarea unei strategii coor­donate de promovare a ocuparii fortei de munca. Introdu­cerea acestui articol avea o dimensiune politica importanta. In momentul semnarii Tratatului, Comunitatea se afla in mijlocul unui proces de construire a Uniunii Economice si Monetare, perioada in care somajul inregistra un nivel foarte ridicat, cresterea economica era foarte slaba, eforturile de reducere a deficitului bugetar erau mari. Toate acestea au creat efecte se­cundare asupra ocuparii fortei de munca. Era foarte dificil pentru statele membre sa creeze politici ambitioase orientate in aceasta directie.

Recunoasterea, pentru prima data in istoria Comunitatii, a dreptu­­rilor fundamentale ale cetatenilor: "Uniunea se fundamen­teaza pe prin­cipiile libertatii, democratiei, respectului pentru drepturile omului, al libertatilor fundamentale si al legii, principii comune tuturor statelor membre."

Obiectivele si instrumentele politicii sociale sunt:

A.       Asigurarea locurilor de munca

prevederile care vizeaza locurile de munca din Tratatul de la Amsterdam;

Fondul Social European[2].

B.       Initiativele comunitare si masurile inovatoare

C.       Implementarea libertatii de miscare

recunoasterea reciproca a diplomelor si perioadelor de studiu;

securitatea sociala a persoanelor care se deplaseaza in UE;

Agentia Europeana a Locurilor de Munca.

D.       Promovarea invatamantului si pregatirii

programul de pregatire LEONARDO DA VINCI;

programul de pregatire SOCRATES.

E.       Egalitatea sanselor pentru barbati si femei

directiva referitoare la salarizarea nediferentiata;

directiva privind tratamentul nediferentiat;

tratamentul nediferentiat in domeniul social;

concediu de maternitate/paternitate;

povara dovezii.

F.       Imbunatatirea conditiilor de munca

organizarea timpului de lucru;

documente scrise privind drepturile si obligatiile ce decurg din rela­tiile de la locul de munca;

drepturile salariatilor in momentul schimbarii locului de munca;

protectia angajatilor in cazul insolvabilitatii patronilor lor;

directiva privind excesul de personal;

Consiliul European al Muncii;

integrarea lucratorilor;

slujbele fara norma intreaga;

siguranta si protectia sanatatii la locul de munca.

G.  Promovarea sistemului de protectie sociala

H.  Integrarea sociala

2. Politicile de actiuni comune

2.1. Politica agricola comuna (PAC)

Spatiul european a fost conceput imediat dupa al Doilea Razboi Mondial pen­tru economii inca dominant agricole si pentru care autonomia alimentara consti­tuia o preocupare centrala. Din aceasta cauza, politica agricola comuna a devenit prima axa a constructiei comunitare ajungand sa absoarba pana si astazi mai mult de jumatate din bugetul Comunitatii.

Iata cateva argumente care au stat la baza crearii politicii agricole comune:

Activitatea agricola nu poate fi comparata cu alte activitati eco-nomice. Productia din acest domeniu provine din mai multe sectoare si depinde de influente climatice si cicluri biologice care duc la fluctuatii considerabile in ceea ce priveste productia si care sunt greu de prevazut si de controlat in ciuda tuturor progreselor tehnice. 

Greutatile intampinate in incercarile de a echilibra productia agri-cola, coroborate cu cererea constanta de hrana, ar putea duce la mari fluctuatii de preturi in cadrul Uniunii, daca nu ar exista masuri de reglare a pietei. Asemenea masuri au fost introduse pentru a preveni ca aceste variatii de pret sa fie impuse atat producatorilor, cat si consumatorilor.

Fara protectia corespunzatoare la granite, variatiile de preturi pe piata ar face sa scada preturile comune si ar duce, astfel, la mutari de pro-ductie.  

In plus, din cauza numarului ridicat de regiuni mai putin favo­rizate, masurile pentru diminuarea deficientelor structurale sunt cu atat mai necesare, in scopul mentinerii nivelului de productie si a populatiei. In aceste zone, agricultura este cea mai importanta activitate economica. Fara masuri de genul acesta, productia s-ar restrange la zonele cele mai favorizate.

Dezvoltarea rurala a fost dintotdeauna un obiectiv important al politicii comune europene. Preocuparea pentru imbunatatirea conditiilor economice si sociale a locuitorilor din mediul rural, dezvoltarea insti­tutiilor corespunzatoare si protejarea mediului inconjurator in care acestia traiesc este motivata printre altele de faptul ca 50% din populatia UE locuieste in mediul rural, care reprezinta 80% din teritoriul Co­munitatii.

Principiile pe care se bazeaza PAC sunt:

Unitatea pietelor care presupune liberul tranzit al produselor agricole intre statele membre. Comertul cu produsele agricole trebuie sa se desfasoare la fel de nestanjenit ca si in interiorul unui stat. Taxele vamale, restrictiile de ordin cantitativ si subventionarile nocive comertului sunt interzise. Acest principiu are, de asemenea, in vedere libertatea schimburilor de produse agricole, armonizarea reglementarilor sanitare si veterinare, instituirea unor reguli comune de gestiune, practicarea unor preturi comune.

Preferinta pentru produsele comunitare. Produsele Comunitatii ar trebui sa aiba intaietate in fata bunurilor de import. Pentru a preveni inlocuirea acestor produse cu altele de provenienta stra­ina, era necesar un sistem de protectie impotriva importului la preturi sca­zute. Cum nivelul pietei internationale era mai scazut decat cel al Uniunii, a fost instituit un pachet de masuri in cadrul PAC care protejeaza productia Comunitatii. Taxele vamale, ajutoarele pentru productie, suprafata cultivata si primele in­dividuale au atras preferinta consumatorilor pentru produsele statelor mem­bre.

Solidaritatea financiara. In principiu, cheltuielile pentru PAC sunt suportate in mod colectiv de catre statele membre. In 1962 a fost creat Fondul European de Orientare si Garantare Agricola. Cheltuielile aferente PAC sunt suportate de acest Fond care administreaza circa 50% din totalul cheltuielilor bugetului Comunitatii.

Rezultatele atinse s-au concretizat in:

asigurarea securitatii si aprovizionarii consumatorilor;

garantarea unor preturi adecvate pentru producatori;

modernizarea profesiunii agricole;

diversitatea produselor oferite pe piata;

evitarea concurentei negative.

Agenda 2000 a Comisiei Europene cuprinde un set de propuneri de reforma a politicii agricole comune care au drept scop imprimarea unei forme concrete modelului european de agricultura. Principalele caracteristici ale acestor norme-model sunt:

un sector agricol competitiv, care sa poata face fata competitiei de pe pietele internationale fara sa fie nevoie sa se recurga la subventii;

metode de productie sanatoase si care protejeaza mediul, capa­bile sa furnizeze produse de calitate in varietatile cerute de populatie;

forme diverse de agricultura, bogate in practici traditionale, care nu sunt orientate numai spre un nivel ridicat de productie, ci cauta sa mentina si frumusetile naturii si ale peisajului rural;

o politica agricola mult mai simpla, care stabileste clar liniile de separare intre deciziile ce trebuie adoptate in comun si cele ce raman in competenta statelor membre;

o politica agricola care stabileste clar faptul ca resursele financiare (cheltuielile) pe care le implica sunt justificate de serviciile pe care fermierii le furnizeaza societatii.

2.2. Politica de cercetare si dezvoltare

Pentru a-si mentine competitivitatea internationala in fata concurentei americane si japoneze, UE a initiat incepand din anul 1986 o politica de dezvoltare-cercetare solida. Astfel, UE a promovat diferite proiecte de cercetare, grupate in cadrul unor programe-cadru care fixeaza anumite prioritati:

tehnologia informatiei;

tehnologia comunicatiilor;

mediu;

stiintele si tehnologiile vietii;

siguranta si securitatea nucleara;

fuziunea termonucleara controlata.

Instrumentul principal al acestei politici consta in asocierea pute­rilor publice, intreprinderilor, laboratoarelor, universitatilor din diferite tari in cadrul unor proiecte finantate cu pana la 50% de catre Comisia Europeana.

Aceasta politica are trei obiective principale:

Principalul obiectiv il constituie dezvoltarea unei politici comune in domenii importante ale C&T (de exemplu, IT, tehnologia telecomuni­catiilor si bio­tehnologie). Ar trebui ca politicile nationale sau activitatile de cercetare sa fie coordonate, respectiv sa se desfasoare, la nivelul Comunitatii, in scopul:

eliminarii dublarii nejustificate a eforturilor in programele natio­nale; aceasta ar implica, in special, o mai buna diseminare a rezultatelor in randul intreprinderilor (mai ales in randul celor mici si mijlocii), un raport bun costuri/beneficii si coordonarea intre programele nationale (Consiliul European de la Edinbourgh din 11-12 decembrie 1992);

imbunatatirii eficientei sau reducerii costurilor proiectelor nationale si comunitare prin impartirea sarcinilor sau, eventual, utilizarea in comun a resur­selor;

armonizarii treptate a procedurilor de formulare si implementare a politicii comunitare privind cercetarea;

promovarii realizarii unei piete interne comune (de ex. formularea unor specificatii si standarde comune) si sprijinirii activitatii privind depa­sirea granitelor stiintifice si tehnice in Europa;

promovarii proiectelor de cercetare in ceea ce priveste problemele transfrontaliere (de ex. protectia mediului si sanatatea publica);

reducerii diferentei existente intre potentialul privind cercetarea si rezultatele specifice dobandite de tarile Comunitatii prin realizarea unei strate­gii comune de cercetare (cu fonduri sporite);

mentinerii sau redobandirii competitivitatii Europei fata de Statele Unite si Japonia

reducerii somajului in Comunitate prin inovatie si noi tehnologii.

Activitatile de Cercetare si Dezvoltare Tehnologica de la nivelul Uniu­nii au ca scop atat imbunatatirea si cresterea competitivitatii industriei europene si imbunatatirea calitatii vietii, cat si pe acela de a deveni un suport stabil care sa contribuie la dezvoltarea si promovarea altor politici comunitare.

Obiectivul politicii comunitare a telecomunicatiilor este acela de a:

elimina obstacolele care impiedica functionarea eficienta a pietei in­terne a echipamentelor, serviciilor si retelelor de telecomunicatii;

deschide noi piete pentru intreprinderile comunitare;

face ca serviciile moderne din acest domeniu sa fie accesibile ceta­te­nilor si intreprinderilor din Uniunea Europeana.

Aceste obiective trebuie atinse prin:

armonizarea standardelor si a conditiilor de furnizare a serviciilor;

liberalizarea pietelor de terminale, servicii si retele;

adoptarea masurilor de reglementare necesare.

2.3. Politica privind mediul inconjurator

Cele 40.000 de tone de bioxid de carbon raspandite in atmosfera pe minut, scurgerile de petrol, raurile poluante, cantitatile tot mai reduse de ozon, in schimbul unora tot mai insemnate de deseuri toxice, au determinat UE sa dezvolte o politica puternica in domeniul mediului inconjurator. Principalele domenii de actiune ale Uniunii in ceea ce priveste aceasta politica sunt:

poluarea atmosferica;

poluarea apelor;

eliminarea si tratarea deseurilor;

riscurile industriale;

biotehnologiile;

zgomotul.

Numeroasele probleme de mediu, cum sunt schimbarile climatice, ploile acide si gestiunea deseurilor, au o dimensiune transfrontaliera si, ca urmare, nu pot fi rezolvate decat prin cooperarea dintre agentii si sectoarele economice, cat si prin utilizarea combinata a diverselor instrumente politice.

Se preconizeaza ca efectul de sera se va intensifica, temperatura la suprafata pamantului va creste cu 3 grade Celsius la inceputul secolului XXI, nivelul marii se va ridica cu 50 de cm, iar teritorii intinse de vegetatie din Europa vor fi "impinse" cu 1.000 de km spre nord. Tinand cont de toate aceste aspecte si pentru a proteja mediul inconjurator, UE:

a aderat la acordurile internationale ce prevad interzicerea, ince­pand din 1995, a utilizarii produselor chimice care distrug stratul de ozon care protejeaza Pamantul;

s-a angajat, cu ocazia Reuniunii de la Rio, in 1992, sa stabilizeze emisiile de bioxid de carbon (CO₂) ce constituie principala cauza a efectului de sera;

a creat Agentia Europeana pentru Mediu in scopul eliminarii impac­tului daunator al actiunilor umane asupra mediului. UE sprijina prin aceasta agentie ample programe de cercetare si dezvoltare in domeniu.

De asemenea, Constitutia europeana incearca sa ofere protectie sporita mediului inconjurator:

Plaseaza in centrul proiectului european principiul dezvoltarii durabile. Acest principiu a fost pentru prima data consacrat in cadrul Summitului Pamantului, organizat de catre Natiunile Unite la Rio de Janeiro in 1992. Are drept obiectiv sa raspunda nevoilor generatiilor prezente, fara a compromite nevoile generatiilor viitoare. Pentru indeplinirea acestui scop, Uniunea Europeana va lucra pentru a atinge "o crestere economica echili­brata", "o economie sociala de piata" si un "inalt nivel de protectie si imbuna­ta­tire a calitatii mediului inconjurator". 

Stabileste, ca drept fundament al cetateanului, obligatia autoritatilor de a integra dimensiunea ecologica in toate politicile europene.

Introduce solidaritatea intre UE, statele membre si orice stat membru lovit de un dezastru natural sau cauzat de catre om.

Ofera posibilitatea europenilor si asociatiilor reprezentative (de exemplu, organizatiile ecologiste nonguvernamentale) sa-si spuna parerile, sa sustina un dialog si sa fie consultate in legatura cu politicile europene (in mod deosebit in domeniul politicii protectiei mediului).

Promoveaza eficienta energetica, economisirea energiei si dezvol­ta­rea unor forme de energie noi si refolosibile.

2. Politica educationala si a formarii continue

Educatia este una dintre caile ce trebuie urmate pentru reducerea somajului, in special cel din randul tinerilor.

Institutiile europene s-au preocupat permanent de domeniile educatiei si formarii.

In anul 1993, Carta Alba a Comisiei Europene privind cresterea, competitivitatea si ocuparea a insistat asupra rolului-cheie jucat de catre educatie si formare pentru transformarea cresterii economice in locuri de munca.

Pentru a-si indeplini acest rol, Comisia si-a rationalizat programele sale in acest domeniu (Erasmus, Lingua, Comett), inlocuindu-le cu alte trei programe:

c Programul Socrates. Lansat in anul 1995[3], acest program s-a derulat intre statele membre ale UE, la care s-au adaugat Norvegia, Islanda si Liechtenstein, precum si tarile asociate. Acest program a reluat schimburile de studenti din invatamantul superior al celebrului Program Erasmus si invatarea limbilor straine, sustinuta prin Programul Lingua, intarindu-le prin initierea unor noi actiuni pentru invatamantul de toate nivelurile. La acest program au putut participa:

studentii de la toate nivelurile si din toate tipurile de invatamant (cursuri de zi, cursuri pentru adulti, cursuri specifice invatamantului deschis la distanta);

institutiile scolare de toate tipurile;

profesorii;

decidentii politici de la nivel local, regional sau national;

asociatiile, organizatiile si societatile active in domeniul educatiei.

c Programul Leonardo da Vinci. Lansat in anul 1994[4], acest program se aplica atat ansamblului tarilor membre ale UE, cat si Norvegiei, Islandei si Liechtensteinului. El este deschis, in egala masura, si tarilor asociate din Europa Centrala si de Est. Acest program regrupeaza vechile programe comunitare precum Force (formare continua), Petra (formare initiala), Comett (cooperare universitati - intreprinderi), Eurotecnet (promovarea calificarilor legate de inovarea tehnologica) si Lingua (invatarea limbilor straine), totul intr-o mare coerenta.

Ideea sa de baza consta in promovarea formarii de-a lungul intregii vieti, ceea ce ar evita unele perturbari grave datorate mutatiilor de pe piata muncii.

Programul Leonardo da Vinci se adreseaza tuturor organismelor si insti­tu­tiilor publice si/sau private care intervin sau sunt interesate in actiunile de formare profesionala (universitati, centre/organisme de cercetare tehno­lo­gica, IMM-uri, organizatii profesionale (inclusiv camerele de comert), parteneri sociali (sindicate, patronate), colectivitati teritoriale, organizatii neguvernamentale).

La acest program pot participa:

elevi;

muncitori pana la varsta de 28 de ani;

persoane defavorizate pe piata muncii;

studenti/tineri absolventi ai invatamantului superior;

formatori/persoane care lucreaza in domeniul gestionarii si planifi­carii formarii profesionale a fortei de munca.

c Tineret II (2000 - 2006). Acest program a oferit tinerilor oportunitati, dandu-le ocazia sa participe activ la construirea Europei mileniului trei. Scopul programului a fost acela de a contribui la realizarea unei "Europe bazate pe cunoastere" si de a crea un mediu european de cooperare in dezvoltarea politicii de tineret, pe baza educatiei informale. Programul a incurajat conceptul de educatie permanenta si a contribuit la dezvoltarea aptitudinilor si competentelor care promoveaza o implicare activa a cetatenilor.

Acest program, complementar programelor Leonardo da Vinci si Socrates, a dispus de un buget total de 520 milioane de euro. El s-a adresat tinerilor cu varste cuprinse intre 15 si 25 de ani, rezidenti legali ai tarilor participante la program.

2.5. Politica sanatatii

Uniunea Europeana depune eforturi importante pentru a proteja sanatatea cetatenilor sai.

c Programul "Europa contra cancerului" incurajeaza atat coope­rarea dintre cercetatori, cat si elaborarea unor masuri de informare si de prevenire, ce isi propun reducerea numarului de decese datorate cancerului cu aproximativ 150.000 pe an.

c Gratie Tratatului de la Maastricht, UE este capabila astazi sa stimuleze cooperarea dintre statele membre in domeniul prevenirii toxico­maniei si a virusului HIV.

c Pentru a apara sanatatea cetatenilor sai, bunurile de consum alimentar sunt supuse unor analize stiintifice. In acest scop, UE dispune de un Comitet stiintific al alimentatiei umane, de un Comitet stiintific veterinar si de un Comitet stiintific al pesticidelor.