Relatia dintre economie si politica

Relatia dintre economie si politica

Relatia dintre economie si politica are un caracter biunivoc: sectorul politic influenteaza economia, iar starea si evolutia economiei influenteaza viata politica.

Fig. 1: Legatura biunivoca dintre economie si politica

Pe de o parte, sectorul politic (partidele aflate la putere, Guvernul etc.), prin actiunile sale exercita influente asupra alocarii resurselor disponibile, a distributiei veniturilor, stabilizarii fluctuatiilor macroeconomice, asupra dezvoltarii economice etc.;

Pe de alta parte, economia exercita influente asupra sectorului politic prin:

a) influenta rezultatelor economice asupra gradului de popularitate al partidului la putere (Guvern) si asupra sanselor sale de a fi reales;

b) dependenta sanselor de a pune in aplicare diferite politici prin utilizarea resurselor economice disponibile solicitate de sectorul public.

Politica economica se desfasoara, insa, in cadrul unui sistem institutional. Statul, prin institutiile sale abilitate, foloseste un set de instrumente pentru a atinge anumite obiective. Ele se clasifica dupa mai multe criterii:

1) Dupa felul motivatiei agentilor economici exista mai multe categorii de instrumente:

economice (stimulative),

moral‑educative,

‑ de comanda (administrative);

2) Dupa modul de influentare a comportamentului agentilor economici se cunosc:

‑ instrumente directe (controlul preturilor, calitatii produselor, al poluarii, al chiriilor etc.),

‑ instrumente indirecte (parghii financiar‑monetare);

3) Dupa domeniile de aplicare se disting:

‑ instrumente fiscale, monetare, de credit,

‑ nivelul ratei de schimb,

‑ control direct pe pietele de marfuri, pe piata muncii, pe pietele de capital,

‑ schimbari in sistemul institutional.

Folosirea instrumentelor produce efecte asupra obiectivelor. Determinarea legaturilor dintre instrumente si obiective, masurarea intensitatii si sensului acestor legaturi, alegerea combinatiilor dintre instrumente, pe de o parte si, dintre obiective, pe de alta parte sunt operatii deosebit de complexe, care stau la baza diferitelor decizii de politica economica.

Guvernul este acela care sta in centrul actiunilor politice. El influenteaza intr‑un sens sau altul sectorul economic prin folosirea instrumentelor de politica economica: politica fiscala, politica monetara, politica ratei de schimb valutar si politica veniturilor. Scopul acestor politici este de a atinge anumite obiective, cum ar fi: reducerea inflatiei, cresterea nivelului de ocupare a fortei de munca, cresterea veniturilor, cresterea PIB etc.

In functie de rezultatele economice obtinute, Guvernul poate fi apreciat sau sanctionat de electorat la urnele de vot, respectiv prin realegere sau respingere.

Aceasta interdependenta biunivoca (adica se determina si se influenteaza reciproc) dintre economie si politica formeaza un sistem inchis, cu doua parti legate prin doua bucle sau feedback‑uri, care constituie baza unui model politico‑economic si in care cele doua bucle reprezinta cele doua functii fundamentale [4; 18]:

1. Functia de popularitate (bucla de jos),

2. Functia politica sau de reactie (bucla de sus).

Fig. 2. Schema modelului politico‑economic

Functia de popularitate reprezinta gradul de incredere pe care il inspira puterea politica (Guvernul, partidele politice, presedintele) in fata electoratului, in functie de situatia economica si sociala existenta, de politica economica aplicata si de alti factori obiectivi si subiectivi.

Intr‑o tara democrata, populatia votanta face evaluarea performantelor economice ale Guvernului oglindite in starea reala a economiei. Tot populatia face comparatia programului guvernamental si a modului de realizare a acestuia cu programele economice ale partidelor de opozitie. In ochii alegatorilor rationali (nemanipulati politic) mersul economiei si solutionarea problemelor economico‑sociale reprezinta oglinda activitatii si testul de capacitate al Guvernului (si al partidelor care il sustin) de a guverna tara.

O evolutie favorabila a variabilelor economice cum sunt: scaderea inflatiei si a ratei somajului, inviorarea economiei dupa o perioada de stagnare sau regres, sporirea veniturilor populatiei, modernizarea ramurilor economice etc. inseamna o crestere a increderii populatiei in activitatea Guvernului, deci o sporire a popularitatii si a sanselor acestuia de a fi reales.

O evolutie defavorabila a variabilelor economice semnificative contribuie la scaderea popularitatii Guvernului si, in acelasi timp, la creseterea sanselor opozitiei de a fi aleasa, ca speranta de redresare a economiei si de sporire a performantelor economice.

Dupa unii autori (Paul Whiteley, 1986, Political Control of the Macroeconomy), functia de popularitate nu este identica cu functia votului. Astfel, cercetarea facuta in timpul alegerii, cand este posibila examinarea datelor bazate pe observarea realitatii privind comportamentul de votare al populatiei,se obtine functia votului sau a comportamentului de votare. Cand insa, fenomenul este examinat in alte momente decat acelea din timpul elegerilor, folosind date despre alegeri, se determina functia de popularitate.

Studiile efectuate pe exemplul unor tari occidentale democrate, cum sunt: S.U.A., Marea Britanie, Franta, tarile scandinave, au confirmat legatura dintre rezultatele economice si indicii de popularitate, inclusiv stabilitatea efectelor.

Paul Whiteley [4; 20] subliniaza ca parteneriatul electoral este o functie de doua clase de factori:

‑ prima clasa o formeaza predispozitia pe termen lung care se rezuma la variabila de identificare a persoanei cu partidul preferat, ca trasatura relativ durabila a credintei multor votanti care apartin aceluiasi grup social (au acelasi statut ocupational si venituri similare);

‑ a doua clasa de partizanat, pe termen scurt, o constituie atitudinea electoratului fata de rezultatele economice (somaj, inflatie etc.), cat si fata de erodarea in timp a imaginii puterii.

Functia politica (de reactie), cea de‑a doua bucla a modelului (bucla de sus), incearca sa descrie procesul politic aplicat in domeniul economic. Ea este instrumentul care modeleaza raspunsul guvernelor la schimbarile din economie.

In literatura de specialitate [4; 22] s‑au evidentiat trei moduri diferite de abordare si de interpretare a functiei de reactie.

Primul mod este cel de esenta analitica, prin care se evidentiaza relatia dintre instrumentele politice si variabilele economice fixate de Guvern ca obiective ce ar urma sa fie atinse intr‑un anumit interval de timp.

Ca instrumente politice mentionam:

‑ politica fiscala,

‑ politica monetara,

‑ politica ratei de schimb valutar,

‑ politica veniturilor.

Ca variabile economice sau indicatori macroeconomici, mentionam:

‑ reducerea inflatiei,

‑ cresterea nivelului de ocupare a fortei de munca,

‑ cresterea veniturilor,

‑ cresterea PIB.

Semnalele date de functia de popularitate provoaca reactia guvernelor intr‑o directie sau alta. De exemplu, scaderea popularitatii se poate datora cresterii inflatiei, stagnarii economice, scaderii nivelului de trai al populatiei etc. Manifestarea unor asemenea fenomene determina Guvernul sa intreprinda o seama de masuri de contracarare prin adoptarea unor programe adecvate, fixand obiective pentru atingerea carora foloseste o gama larga de instrumente politice.

Al doilea mod de abordare este cel de esenta institutionala prin care guvernele cauta sa influenteze variabilele economice, prin promovarea unor reforme economice, sociale si institutionale. De exemplu, in cazul unor dereglari cronice si de mari proportii (deficitul balantei comerciale si de plati, dezechilibrul bugetar, stagnarea sau scaderea economica, inflatia) nu mai sunt suficiente programe de stabilizare pe termen scurt. Acestea trebuie insotite de ajustari structurale ale economiei reale si, mai ales, de reforme sau transformari institutionale cum sunt: privatizarea, consolidarea drepturilor de proprietate, modificarea sistemelor de decizie, formarea si dezvoltarea pietei de capital etc.

Al treilea mod de abordare este cel care incearca sa interpreteze si sa foloseasca functia de reactie drept instrument politic. Potrivit unui asemenea model, partidul de guvernamant reactioneaza in politica economica nu numai in functie de variabilele economice, ci si in functie de gradul de sustinere a sa de catre corpul electoral, precum si in functie de predilectiile sale ideologice.

Astfel, Guvernul va reactiona in functie de indicele de popularitate. Cand indicele de popularitate creste, el va incerca, fara nici un fel de reticenta, sa manipuleze economia in scopul de a‑si realiza programul de guvernare si de a maximiza sansele sale de a fi reales. In cazul in care indicele de popularitate scade sub un anumit prag, Guvernul este pus in situatia de a alege intre doua variante:

‑ fie sa urmareasca mai departe punerea in practica a ideologiei partidului sau prin instrumente adecvate, riscand pierderea puterii in favoarea opozitiei;

‑ fie sa‑si consolideze popularitatea prin masuri specifice de politica economica pentru a spori sansele de a fi reales. In acest din urma caz, partidul aflat la putere va parasi temporar principiile ideologice (ca procedeu tactic) si va adopta o politica agreabila pentru o masa cat mai larga de votanti.

Functia de reactie a Guvernului este dependenta de patru tipuri de variabile care influenteaza ciclul electoral:

a) variabile politice reprezentate, pe de o parte, de suplimentarea cheltuielilor publice pentru atragerea electoratului inaintea alegerilor, in cazul deficitului de popularitate, iar, pe de alta parte, de aplicarea ideologiei partidului de guvernamant pentru realizarea obiectivelor prevazute in programul de guvernare, in cazul surplusului de popularitate;

b) variabilele economice impuse de buget si de balanta de plati;

c) variabilele sociale impuse de sferele de influenta ale grupurilor de interese din societate;

d) variabilele administrative impuse sau generate de rezistenta aparatului administratiei de stat.

Plecand de la cele patru tipuri de variabile, putem afirma ca un model politico‑economic reprezinta un sistem de interconectare a unui numar de patru blocuri functionale: economic, politic, social si administrativ‑birocratic.

Fiecarui bloc functional ii corespunde un tip de mecanism decizional de alocare a resurselor:

‑ celui economic ii corespunde mecanismul concurentei de piata si, intr‑o masura mai redusa, cel de negociere;

‑ celui politic ii corespunde mecanismul alegerii publice;

‑ celui social ii corespunde mecanismul negocierii, si, intr‑o mai mica masura, cel concurential (al confruntarii);

‑ celui administrativ‑birocratic ii corespunde mecanismul de comanda ierarhica.

Guvernul isi desfasoara politica sa economica cu ajutorul aparatului administrativ de stat specializat si organizat in sistem piramidal intr‑o retea extinsa de departamente, agentii si servicii la nivelul central si la cel local. Acest aparat se numeste birocratie guvernamentala si este angajat si platit sa aplice politica economica a Guvernului.

In realitate, intreaga structura administrativa, pe de o parte, are tendinta de autonomizare fata de guvern iar, pe de alta parte, are un comportament propriu si un interes specific (doreste extinderea continua a bugetului in interes propriu si opune rezistenta la schimbarile structurale in domeniul cheltuielilor) - fapte ce vin in conflict cu aplicarea unor instrumente de politica economica a Guvernului.

Pe langa fortele birocratiei din administratia de stat se manifesta si fortele sociale si economice care pot devia sau bloca functia de reactie a Guvernului. Este vorba de existenta si de actiunile grupurilor de interese‑patronate, sindicate, asociatii profesionale, precum si de formele de intelegeri intre marile confederatii sindicale sau intre marile corporatii pentru realizarea unor actiuni care contravin principiilor pietei libere.

In sfera economica, puterea corporatiilor este exercitata printr‑un proces de negociere intre corporatii si agentiile de stat, intre corporatii si in interiorul acestora din urma, intre manageri si sindicate.

In sfera politica, puterea se manifesta in procesul de negociere dintre partidele politice, grupurile de interese si stat. Procesul de negociere nu este echivalent cu cel de libera concurenta. Daca acesta din urma are un caracter impersonal, cel de negociere implica mecanisme speciale, unde sunt prezente elemente specifice proceselor politice si administrative: ierarhie, dominatie, influenta etc. Relatiile de negociere presupun existenta unei balante de putere intre toti partenerii.