Triplele Elemente in Conceptul German de Crima

Triplele Elemente in Conceptul German de Crima

Justificarea si scuza abia poate fi explicata fara a lua in considerare distinctia intre nelegiuirea (actului) si condamnabilitatea infractorului. Aceasta distinctie are propria ei istorie importanta in conceptul german de crima care ar trebui prezentata macar in studiile majore de dezvoltare. Totusi, acest lucru nu e usor de vreme ce literatura germana legala nu a folosit termeni si notiuni uniform, pe langa adoptarea abordarilor doctrinice divergente. Defectele sunt prezente in orice prezentare pe scurt a unei dezvoltari foarte complexe ca aceasta, incluzand imposibilitatea de a arata relevanta factorului variat de responsabilitate personala (capacitate, constienta a ilegalitatii etc.) si prezentarea schimbarilor substantiale in ceea ce priveste notiunea de vina.

O conditie necesara fundamentala pentru distingerea apararilor justificative de apararile disculpative a fost rasarirea conceptului de Rechtswidrigkeit (ilegalitatea actului) si Schuld (vina ca sentimentul subiectiv individual raportat la condamnabilitate, nu in sensul procedural de pledare vinovata) ca elemente distincte si sistematice in conceptul de crima. Pana acum, in ceea ce priveste "vina", aceasta dezvoltare dateaza din mijlocul secolului al XIX-lea. Nu ca si cum pana acum principiul "mens rea" nu a fost recunoscut de sistemul penal german. Ca un element al actului penal, mens rea a fost esential cu mult inainte, dar - si acesta este punctul important - numai ca un sub-element al unui concept mai larg de imputare, care ne duce inapoi la lucrarea lui Samuel Pufendorf - "Imputationslehre". Sub aceasta doctrina, mens rea a constituit un element al nedreptatii actului. Functia imputarii a fost aceea de a distinge actul criminal savarsit de un om de simpla intamplare a unui eveniment. Cu toate ca in acel timp nedreptatea si mens rea nu erau inca intelese in sensul teoriei moderne a crimei, ar fi corect sa spunem ca prin contopirea nedreptatii cu mens rea in notiune de imputare, "vina" a fost vazuta ca un constituent necesar al nedreptatii. Daca chiar si in 1867, Adolf Merkel putea afirma ca nu exista nedreptate fara mens rea, o opinie care - cel putin in scrierile sale timpurii - a fost mentionata si de Karl Binding.

Acesta era consensul teoriei penale la acea vreme. Ca urmare, este interesant sa observam ca primii pasi in dezvoltarea unui concept de nedreptate independent de condamnabilitate (si deci distingerea nedreptatii obiective de vina subiectiva), au fost luate in contextul legii private. Rudolph Jhering a fost primul care a aratat ca vina personala nu era neaparat esentiala pentru nedreptate, ca nedreptatea poate rezulta in anumite consecinte legale chiar si daca condamnabilitatea subiectiva este desconsiderata. A ramas totusi problema cum sa distingem nedreptatea de vina, in afara de dezvoltarea categoriilor independente de evolutie a "nedreptatii obiective" a fost treapta de baza care s-a dovedit decisiva si pentru conceptul de crima. In jurisprudenta penala, E. Beling si F. v. Liszt au condus invatatii catre transferarea si rafinarea "nedreptatii obiective" ca o notiune penala.

Inaintea examinarii mai de aproape a teoriilor, un scurt comentariu despre doctrinele preparatorii ale lui K. Binding ar fi de folos. Binding a fost probabil primul care sa-i dea conceptului de "vina" o insemnatate concisa intr-un sistem cuprinzator. Amintindu-ne ca lucrarea lui, "Normentheorie" (teoria normelor) a fost mult mai complicata si neobisnuita decat se poate observa in aceste scurte observatii, ar trebui macar sa luam in considerare ca prin separarea "normei" de "pregatirea penala", Binding a aratat o cale de a separa notiunea de nedreptate de textul statutar si deci dandu-i o functie autonoma a nedreptatii. Ceea ce este violat cu adevarat de actul penal nu este "pregatirea penala" care furnizeaza o sanctiune, ci mai degraba ordinele si restrictiile sistemului legal, de exemplu: "normele" care exista in teorie inainte de legea scrisa. Ca urmare, tot conceptul "nedreptatii" trebuie orientat catre si conceput din esenta normelor. In ceea ce priveste vina, aceasta insemna pentru Binding "vointa unei persoane competente drept cauza nedreptatii". Vointa si capacitatea sunt elemente ale vinei (mens rea), care - cu titlu generic - cuprinde intentia si neglijenta infractorului. Astfel, dand notiunii de vina o conotatie specifica, Binding a contribuit de asemenea in cazul separarii nedreptatii de vina. Totusi, acesta nu poate fi pus la acelasi nivel cu Beling si v. Liszt deoarece acesta inca adera la opinia comuna vremii sale cum ca nedreptatea nu poate fi dovedita fara vina.

Cu toate ca dezvoltarea considerata pana acum a fost in principal dirijata catre separarea nedreptatii de vina, atentia lui Beling a fost orientata catre nedreptate ca forma distincta de implinire a masurilor de precautie ale legilor penale. In lucrarea sa faimoasa "Lehre vom Verbrechen" (1906), Beling a dezvoltat asa-numitul "Tatbestand" ca un set cuprinzator de elemente statutare care constituie diferite tipuri de crima. Ca urmare, "Tatbestandsmassigkeit" (in sensul de tipul actului statutar) este un element al unei notiuni independente de crima. Si de vreme ce "Tatbestandsmassigkeit" se credea ca indica numai tipul unui act, fara a insinua orice judecata normativa finala in ceea ce priveste nedreptatea acestuia, sistemul tripartit al conceptului penal german a luat fiinta: "Tatbestandsmassigkeit" (ca si implinirea elementelor statutare a unei masuri de siguranta a legii penale), Rechtswidrigkeit (ca si concluzia obiectiva ca actul era ilegal) si Schuld (ca atribuirea faptei infractorului).

Bazat pe aceasta diviziune, F. v. Liszt, in sistemul sau propriu si tot mai rafinat a definit crima ca un act ("Handlung", in sensul unei miscari fizice voluntare) care este simbolizat de o masura de precautie a legii penale (Tatbestandsmassigkeit), ilegal (rechtswidrig) si vinovat (schuldhaft, in sensul subiectiv). Ca urmare, ilegalitatea a fost legata de elementele obiective ale faptei, pe cand "vina" a fost inteleasa ca necesitatea premergatoare subiectiva pentru o sanctionare a crimei. In scrierile sale tarzii Liszt a clarificat vina intr-un mod mai psihologic: vina ca legatura subiectiva dintre infractor si fapta ilegala. Astfel, prin diviziunea formei obiective de cea subiectiva a crimei a luat fiinta un sistem caracterizat de o claritate necunoscuta pana in prezent. A fost recunoscuta ca o dezvoltare doctrinara nemaipomenita comparata cu teoriile legale de crima ale secolului al XIX-lea.

Totusi, conceptul de crima Beling-Liszt a trebuit sa suporte cateva modificari in dezvoltarea sa continua. Cand Liszt a legat nedreptatea de fapta si vina infractorului, parea sa sugereze ca toti factorii obiectivi ai Tatbestand-ului au avut legatura numai cu ilegalitatea, pe cand toti factorii subiectivi trebuiau atribuiti vinei. Beling, in mod similar si-a exprimat opinia cum ca nedreptatea si vina ar putea fi separate ordonat in externe si interne sau elemente subiective si obiective - o deosebire care a fost baza conceptului psihologic de vina al lui Liszt, dar care mai tarziu s-a dovedit a fi insuficienta. Cel putin doua aspecte ar trebui evidentiate cu respect fata de cele mai importante modificari ale sistemului Beling-Liszt: intai, dupa ce August Hegler si Edmund Mezger au demonstrat ca Tatbestand a fost compus nu doar din elemente obiective (ca si luarea proprietatii altuia prin frauda) dar si cele subiective (intentia de a folosi proprietatea pentru scopurile personale ale infractorului), separarea intre elemente pur obiective de nedreptate pe de-o parte si elemente pur subiective (ca vina) pe de cealalta parte s-au dovedit a fi incorecte si superficiale in sensul ca erau pur si simplu orientate catre (obiectiv sau subiectiv) aspecte privitoare la fapte. In loc de viziunea sa "naturalistica", o abordare mai "normativa" castiga teren: fie obiective sau subiective, toate elementele tipice de crima constituind ilegalitate (Rechtswidrigkeit) au inceput sa constituie substanta materiala a nedreptatii lor, in timp ce toate elementele (subiective sau obiective) care au determinat condamnabilitatea motivatiei sau a vinei stabilite pentru vina ca sentiment.

In al doilea rand si mai tarziu, vina vazuta ca si condamnabilitate a necesitat revizia unei alte doctrine a sistemului Beling-Liszt: presupunerea ca vina poate fi afirmata adecvat pe intemeierea unei legaturi psihologice intre fapta si faptas in forma hotararii sau nepasarii/neglijentei. Acest concept "psihologic" al vinei a fost inlocuit curand de Reinhard Frank si James Goldschmidt: hotararea sau nepasarea/neglijenta sunt necesare dar nu sunt conditii suficiente pentru vina; mai mult decat conexiunea aceea psihologica, vina are nevoie ca infractorul sa poata fi "condamnat" pentru fapta sa (intentionata sau neglijenta), de exemplu acesta ar fi putut actiona in concordanta cu legea si asemenea manifestare "pana si respectarea abilitatilor si conditiilor personale care ar fi putut fi cerute de la el". Asa cum vom vedea, aceasta doctrina a "Zumutbarkeit" a fost una din pietrele de temelie a doctrinei prezente a scuzei.

Pe scurt, sistemul Beling-Liszt, desi revizuit si rafinat in anumite aspecte, s-a dovedit a fi stabil pana acum in ceea ce priveste compozitia tripartitului penal.

Sistemul Nelegiuirilor Penale: Conceptul Bunurilor Legale si Jurisprudenta

Bazata pe Victima ca Puntea dintre Partile Generale si Particulare

ale Codului Penal

Bernd Schunemann

I. Importanta Conceptului Bunurilor Legale pentru Sistemul Justitiei Penale

A.

Este aproape imposibil de negat ca sistemul din spatele partii generale a codului penal german este una din cele mai nemaipomenite realizari ale jurisprudentei europene. Totusi, lucrurile nu arata chiar asa de bine cand ne gandim la masura sistematizarii teoriei din spatele partii specifice din cod. Cerintele premergatoare pentru implementarea raspunderii penale au fost disecate in principii de baza variate si discutate nemaipomenit si diferentiate atat de Silva Sanchez cat si de Roxin. Totusi, atata timp cat tratam actus reus si mens rea ca si cutii mici si negre despre care nu se stie mai nimic cu adevarat, aceasta diferentiere ia o forma sinistra. Motivul este fara indoiala de gasit in istorie, mai ales in lucrarea lui Beling, care a fost acceptata pentru mult timp, ca o faradelege nu imputa valoarea judecatii. Categoric nu este indoiala ca astazi o faradelege este descrierea unei chestiuni interzise, adica cea a unei pagube sociale care ramane numai pentru a fi testata pentru justificari posibile. Apare ca un pas normal de a concluziona ca miezul unei faradelegi este in paguba constanta unui bun legal, unde bunul este definit prin insemnatatea si independenta faradelegilor variate. Cu toate acestea, aceasta concluzie aparent evidenta a fost adoptata de stramosii spirituali Beccaria si Birnbaum, astazi nu e sau nu mai e atrasa de vasta majoritate. Chipurile este imposibil sa se dezvolte un concept al bunului legal care ar lega simplul legislator si sa serveasca drept fundatie constitutionala a legii penale. Asadar, exact asa cum era in timpul pozitivist legal inainte de 1933, un bun legal este pur si simplu "abrevierea scopului" unei norme legale individuale. Nu este posibil sa se construiasca un sistem deasupra faradelegilor penale individuale folosind aceasta notiune limitata, se intelege de la sine. Pana si folosirea conceptului unui "sistem inerent al bunului legal" ca un ajutor in interpretarea variatelor faradelegi este problematica, deoarece risca sa devina circulara prin plasarea scopului legii inaintea interpretarii ei, chiar daca scopul depinde de rezultatele acelei interpretari.

B.

In afara de aceasta, trebuie provocate premisele cum ca nu este posibil la nivel constitutional sa ajungem la un concept de bun legal, care poate ajuta legislatorul in dezvoltarea faradelegilor individuale, desfasurarea si aranjarea care va realiza perfectiunea in sistemul justitiei penale. Cu toate acestea conditia de baza - ca o faradelege penala sa implice comportament social pagubos - a fost rezolvata, dupa cum am spus, in perioada iluminismului, care a avut o importanta fundamentala in legea noastra penala moderna. Continua astfel ca aceste cerinte sunt, vorbind din punct de vedere istoric, mult mai evoluate decat orice alta constitutie moderna, rezistand mai mult de doua secole in ciuda atacurilor periodice si a marginalizarii. Mai mult, principiul pagubei umane sau principiul protejarii bunurilor legale este, ca si cuiul de osie (siguranta) pentru toata argumentarea teleologica care implica faradelegi, indispensabil. Din acest motiv gasesc ca este tragic pentru jurisprudenta germana ca in cazul "Judecata Cannabis-ului", Curtea Constitutionala Germana prin folosirea unei atitudini aproape nepasatoare in argumentare, aproape au "omorat" principiul integral. Pentru a inrautati lucrurile, o vasta portiune a lumii academice a urmat aceasta desfiintare de facto a unei posibile limitari constitutionale a legii penale.

1. In acest context atentia ar trebui atrasa de faptul metodologic interesant care in procesul evaluarii costului pagubei sociale ca o expresie a faradelegii a implicat intotdeauna o componenta empirica puternica. Cu toate acestea inca din perioada iluminismului a fost clar ca simpla imoralitate a unui act, mai ales in afara obiceiurilor sexuale, nu este niciodata suficient sa justificam o valoare negativa a judecatii. In schimb, unele interventii definibile cu bunuri legale, care ar putea fi definite adecvat, au fost declarate nedreptati premergatoare. Ca un act care nu a fost pagubos sa fie criminalizat pur si simplu pentru ca a violat vreun principiu moral (poate pentru ca acel comportament a depasit limita comportamentului sexual decent) a fost ori combatut vehement (ca si cazul filosofului saxon al legii criminale Hommel) sau (in acord cu Beccaria si Birnbaum) numai acceptat cand ameninta ordinea publica.

Cum conceptul bunului legal este unul care nu are o insemnatate colocviala preexistenta, nici, intr-adevar in afara legii penale, care nu trebuie decat descoperita, este inteles faptul ca acest concept poate fi concretizat numai dupa multa munca si discutii jurisprudentiale. Bineinteles, rezultatele acestor concretizari vor depinde de asemenea in mare parte de nivelul tehnologic si cultural al societatii. Doua exemple triviale si doua exemple imputernicite demonstreaza acest aspect: Nici valoarea evidenta a documentelor, nici puterea de a scapa de date electronice nu poate fi bun legal intr-o societate care nu poseda un script sau calculatoare, respectiv. Pastrarea mediului inconjurator in starea prezenta poate fi vazut ca o forma de proprietate a unui bun legal al generatiilor viitoare, odata ce societatea se afla in postura de a aprecia distrugerea lor a mediului inconjurator.