Bunurile

Bunurile

Bibliografie selectiva M.I. Eremia, "Bunurile" in Tratat de drept civil. Partea generala, Ed. Academiei, Bucuresti, 1967, p. 210-229; T. Pop, in Tratat de drept civil, vol. I, Bucuresti, 1989, p. 80 si urm.; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturile reale, ed. a III-a, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2005, p. 45-70; A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. Nemira, Bucuresti, 1996, p. 5-193; L. Fruntescu, Notiunile de domeniu public si domeniu privat al statului. Continut si regim juridic, Dreptul nr. 10-11/1993, p. 41-17; I.P. Filipescu, Domeniul public si privat al statului si al unitatilor teritorial-administrative, Dreptul nr. 5-6/1994, p. 75-82.

Notiunile de "lucru" si "bun". Se intelege prin lucru tot ceea ce se afla in natura, fiind perceptibil prin simturile noastre, avand deci o existenta materiala. In drept, in general, lucrurile iau numele de bunuri, avand in vedere avantajele pe care le procura omului.

Pentru ca un lucru sa devina bun in sens juridic este necesar ca acesta sa fie util omului, sa aiba o valoare economica si sa fie susceptibil de apropriere, sub forma unor drepturi ce intra in compunerea unui patrimoniu, fie al unei persoane fizice, fie al unei persoane juridice. De alta parte, mai multe lucruri luate in sensul natural al notiunii pot forma un bun in sens juridic. Asa de pilda, un sac de grau desi este format din mii de graunte, in sens juridic el este un bun; intr-un contract de vanzare-cumparare nu intereseaza (decat foarte rar) bobul sau molecula de grau, ci sacul de grau. Sau, un picior de masa dezlipit este privit in mod obisnuit ca un lucru oarecare; in optica juristului el nu este un lucru independent, ci este o parte constitutiva a bunului "masa".

Prin urmare, bunul in sens juridic se detaseaza de lucru daca indeplineste trei conditii cumulative: sa fie util pentru om; sa aiba valoare economica; sa fie apropriabil sub forma drepturilor patrimoniale.

Exemplu: aerul atmosferei, apa marilor, lumina soarelui, caldura soarelui (in forma lor naturala) sau undele electromagnetice, desi sunt lucruri foarte utile, chiar indispensabile omului, totusi ele nu pot dobandi calitatea de bun in sens juridic intrucat nu au o valoare economica si nu sunt susceptibile de apropriere; radiatiile, de asemenea, nu sunt bunuri in sens juridic. Dar unele dintre ele printr-un proces tehnologic pot deveni bunuri.

Corpul uman insufletit nu este "bun" in sensul analizat, deoarece, potrivit conceptiei actuale, omul nu poate face obiectul circuitului civil (asa numita "cumparare de jucatori" din sportul profesionist nu se face totusi dupa regulile cumpararii unui lucru). Corpul uman este o componenta a persoanei umane. Dar anumite parti desprinse de corp pot face obiectul circuitului civil (de exemplu, parul taiat, dintii cu plomba de aur extrasi). Celelalte organe si tesuturi, chiar detasate de corp nu pot face obiectul unui drept patrimonial ori a unei tranzactii. Dar legea admite totusi ca individul sa dispuna de ele cu titlu gratuit. Prelevarea si transplantul de organe, tesuturi si celule umane se pot face chiar si dupa moarte, potrivit Titlului VI, "Efectuarea prelevarii si transplantului de organe, tesuturi su celule de origine umana in scop terapeutic", din Legea nr. 95/2006, dar numai in scop terapeutic.

Este disputata problema daca corpul uman dupa moarte (sau o parte desprinsa din corpul viu) este un bun in sens juridic. In dreptul penal parerea dominanta este ca ar fi vorba de un lucru in sens juridic, dar este un res extra commercium. Civilistii sustin, dimpotriva, ca nu putem vorbi de lucruri in sens juridic, ca ar fi greu de sustinut ca se continua calitatea de a fi subiect de drept; ca lucrurile ingropate devin nesusceptibile de drepturi apartinatoare dreptului civil. Totusi, in cazuri exceptionale corpul uman poate fi un res in commercio cand el este total depersonalizat (de exemplu, o mumie, un schelet sau un preparat de anatomie).

Potrivit art. 208 alin. (1) din C.pen. furtul este "luarea unui bun mobil din posesia sau detentia altuia, fara consimtamantul acestuia". Or, toti civilistii sunt de acord ca lucrurile aflatoare asupra corpului uman in nefiinta sunt in afara posesiunii sau detentiunii cuiva. Nu se vrea nici dupa moarte ca corpul uman sa fie injosit sau retrogradat la notiunea de lucru juridic; de aceea i se mai recunoaste un fel de reminiscenta a personalitatii (Rückstand der Persönlichkeit), un efect de continuare a calitatii de subiect de drept anterior (in acest sens, J. Baumann, op. cit., p. 177). Totusi, M. Planiol spunea: "Mortii nu mai sunt persoane, ei nu mai sunt nimic". Dar acest adevar - adauga Carbonnier - este atat de infiorator, incat ne straduim sa-l ascundem.

Sunt bunuri: lucrurile care au o existenta materiala si valoare economica, operele stiintifice, literare, artistice, inventiile etc. daca au o valoare economica si sunt susceptibile de drepturi patrimoniale, valorile necorporale care isi gasesc temeiul intr-un drept de creanta etc.

Sensurile notiunii de bun Codul civil roman ca si literatura juridica utilizeaza notiunea de bun intr-un dublu sens:

In sens restrans (stricto sensu), prin bun se inteleg lucrurile si animalele cu privire la care pot exista drepturi si obligatii patrimoniale (art. 479 si art. 482 C.civ.

In sens larg (lato sensu) prin bun se inteleg atat lucrurile si animalele, cat si drepturile privitoare la acele lucruri [art. 461-462, art. 471 si art. 475 alin. (1) C.civ.

Speta Tre Tractörer AB contra Suediei. Hotararea Curtii Europene a Drepturilor omului din 7 iulie 1989. Interpretarea notiunii de bun.

In fapt, reclamanta, societate anonima suedeza, care administra un restaurant s-a plans de retragerea licentei care o autoriza sa serveasca bauturi alcoolice, ceea ce a obligat-o sa-si inceteze activitatea. Reclamanta a considerat ca aceasta retragere a autorizatiei constituie o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit opiniei guvernului suedez o licenta de comercializare a bauturilor alcoolice nu poate fi considerata drept "bun" in sensul art. 1 din Protocol si deci nu se poate aplica in acest caz.

Articolul nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia pentru apararea Drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, adoptat la 20 martie 1952, prevede in alin. 1: "Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international (a se vedea, Hotarari ale Curtii Europene ale Drepturilor omului, Culegere selectiva realizata de M. Macovei, Ed. Polirom, Iasi, 2000, p. 615).

Comisia, in avizul sau, a considerat ca "interesele economice legate de activitatea de restaurant a societatii reclamante erau bunuri in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Autorizatia de a vinde bauturi alcoolice era un element important al exploatarii restaurantului, iar reclamanta putea in mod legitim sa se astepte sa pastreze aceasta autorizatie atata timp cat nu incalca conditiile cuprinse in ea".

La randul ei, Curtea a estimat ca interesele economice legate de gestiunea restaurantului constituie bunuri in sensul art. 1 din Protocol si, de asemenea, ca mentinerea licentei figura printre conditiile principale ale continuarii activitatii si ca retragerea sa a avut consecinte negative asupra fondului de comert si asupra valorii restaurantului. Asa fiind, retragerea licentei reprezinta o ingerinta in dreptul reclamantei la respectarea "bunurilor sale".

Asadar, aceasta hotarare interpreteaza in mod larg notiunea de "bun" (a se vedea P.M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligatii. Legislatie, Ed. All, Bucuresti, 1996, p. 111).

Corelatia dintre bunuri si patrimoniu. In sensul curent patrimoniul desemneaza averea sau avutia unei persoane fizice sau juridice. Pe cat de familiara este aceasta notiune in limbajul profan, pe atat de abstracta este ea in limbajul juridic. Notiunea de patrimoniu a fost definita pentru prima data de C. Aubry si C. Rau - in secolul al XIX-lea - in "Curs de drept civil dupa metoda lui Zachariae"; ei spuneau ca ideea de patrimoniu se deduce logic din aceea de personalitate. Numim patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor si obligatiilor care au valoare economica apartinand unei persoane (a se vedea C. Statescu, C. Birsan, Drept civil. Teoria generala a drepturilor reale, Bucuresti, 1980, p. 5) sau totalitatea drepturilor si obligatiilor avand valoare economica, a bunurilor la care se refera aceste drepturi, apartinand unei persoane ale carei nevoi sau sarcini e destinat sa le satisfaca; este, asadar, de retinut ca bunurile nu intra in componenta patrimoniului (din lat. patrimonium care deriva de la pater familias care era proprietarul intregii averi familiale). Reamintim ca in conceptia Codului civil drepturile patrimoniale sunt considerate bunuri.

Drepturile si obligatiile patrimoniale si bunurile la care acestea se refera, apartinand unei persoane, pot fi privite fie in individualitatea lor (ut singuli), fie in universalitatea lor (universitas iuris), ca o totalitate de drepturi si obligatii. Daca drepturile si obligatiile - si, bineinteles, bunurile la care se refera - sunt privite in individualitatea lor, se foloseste notiunea de bunuri atat in sens larg, cat si in sens restrans. Daca acestea sunt privite in mod global, se utilizeaza notiunea de patrimoniu care nu este altceva decat o totalitate de drepturi si obligatii patrimoniale, cu alte cuvinte, o universalitate juridica apartinand unei persoane. S-a subliniat ca expresia "bun patrimonial" constituie un pleonasm (pentru detalii privind patrimoniul, I. Lula, Unele probleme privind notiunea de patrimoniu, Dreptul nr. 1/1998, p. 13-24; V. Stoica, Notiunea juridica de patrimoniu, P.R., 140 de ani de la nasterea lui Constantin Hamangiu - Culegere de studii - Supliment la nr. 2/2003, p. 177-221).

In pofida fluctuatiilor componentelor sale (activ si pasiv) patrimoniul ramane. Pentru a-i determina consistenta trebuie sa i se deduca pasivul din activ, dar faptul ca pasivul ar depasi activul nu anuleaza existenta patrimoniului; in alte cuvinte, patrimoniul este un continut. De aceea el a fost comparat cu un portofel care poate fi nu numai gol, dar poate sa aiba chiar un continut negativ, adica mai multe facturi de plata (J. Carbonnier, op. cit., p. 76). Patrimoniul este singura universalitate de drept admisa in dreptul nostru. Exista, dupa cum vom vedea si universalitati de fapt.

Clasificarea bunurilor. Importanta clasificarii bunurilor. Clasificarea bunurilor prezinta in dreptul civil o semnificatie deosebita atat din punct de vedere teoretic, cat mai ales practic, deoarece, pe de o parte, ea determina natura raporturilor juridice ce se pot stabili cu privire la unele bunuri si, pe de alta parte, regimul juridic al diferitelor categorii de bunuri.

Principala diviziune a bunurilor, conform Codului civil, este aceea care distinge intre bunuri imobile si bunuri mobile. Aceasta clasificare a fost si este considerata fundamentala, adica o summa divisio pentru ca ea se aplica necesarmente tuturor bunurilor. Dar, dupa redactarea codului si-au facut aparitia bunuri care nu erau cunoscute (de exemplu, fondurile de comert, diversele proprietati incorporale, titlurile de bursa etc.). In societatea contemporana bunurile mobile au dobandit o importanta considerabila (inclusiv prin valoarea lor), asa incat trebuie sa acceptam ideea ca imobilele au mai degraba o semnificatie familiala; de aceea ele sunt, de regula, conservate in familie. Rezulta ca adagiul feudal res mobilis, res vilis (lucru mobil, lucru fara valoare) si-a pierdut din importanta.

In dreptul roman principala clasificare a bunurilor era aceea care distingea intre res in commercio (bunuri aflate in comert) si res extra commercium (bunuri care nu se afla in comert). Prima categorie se impartea in res mancipi si res nec mancipi. In res mancipi se includeau bunuri de o valoare deosebita (pamantul, constructiile, animalele, sclavii), iar in res nec mancipi bunurile de o valoare mai mica. Prima categorie se dobandea prin mancipatio (un act solemn), pe cand cele din a doua categorie prin traditio (predarea bunului) sau in iure cessio (proces in fata magistratului).

In dreptul feudal impartirea fundamentala era in bunuri imobile si bunuri mobile; regimul lor juridic era deosebit, bunurile imobile fiind considerate de o valoare economica superioara.

Categorii de bunuri. In dreptul civil roman actual cele mai importante categorii de bunuri sunt urmatoarele:

1. Bunuri imobile (nemiscatoare) si bunuri mobile (miscatoare). Aceasta este clasificarea prevazuta in mod expres in Codul civil, care in art. 461 statueaza ca "toate bunurile sunt imobile sau mobile". Originea acestei diviziuni trebuie cautata tot in dreptul roman. S-a observat, corect, ca textul art. 461 C.civ. nu acopera totusi toate drepturile, bunaoara, dreptul de creanta sau dreptul de autor, drepturi care nu sunt nici mobile, nici imobile. Dar unde se plaseaza bunurile sau drepturile care nu au fost cunoscute la data adoptarii Codului civil? Doctrina si jurisprudenta a raspuns ca, avand in vedere faptul ca in Codul civil sunt definite imobilele, rezulta ca tot ceea ce nu este imobil trebuie sa fie considerat mobil; acest criteriu logic trebuie insa imbinat cu ratiunea legiuitorului de a distinge intre mobile si imobile (a se vedea B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 472-473).

Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o asezare fixa si stabila, cum sunt: pamantul, cladirile si in general tot ceea ce este legat de sol. Pamantul (terenul) nu se poate inmulti dupa cum s-ar dori. Pe el locuiesc oameni si este impartit de oameni. De multe ori folosinta sa presupune o extindere in afara granitelor terenului (fum, mirosuri, poluarea aerului, poluarea fonica, plantatii etc.).

Bunuri mobile sunt acele bunuri care nu au o asezare fixa si stabila, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin ele insele, fie cu concursul unei forte straine, cum sunt: animalele, lucrurile separate de sol, creantele, bunurile incorporale etc. Bunurile mobile sunt, in general, reproductibile, adica pot fi inmultite. Folosirea lor poate fi in multe cazuri de o asemenea maniera incat sa nu-i tulbure sau sa-i prejudicieze pe ceilalti.

Clasificarea bunurilor imobile si mobile are ca fundament imbinarea a doua criterii: cel fizic (natura bunurilor) si cel economic (valoarea bunurilor).

A. Potrivit prevederilor Codului civil, imobilele sunt de trei feluri: prin natura lor, prin destinatie si prin obiectul la care se aplica.

1) Imobilele prin natura lor. Ele constituie categoria principala de imobile, deoarece cuprind: a) terenurile si cladirile; b) morile de vant sau de apa; c) recoltele prinse de radacini si fructele de pe arbori. In legatura cu ultima categorie mentionam ca art. 465 alin. (2) Cod civil statueaza: "Indata ce recoltele se vor taia si fructele se vor culege, ele sunt mobile".

In materie are aplicare maxima superficies solo cedit (solul absoarbe suprafata). Aceasta inseamna ca tot ce are aderenta la sol (teren) devine imobil prin natura sa, iar proprietarul terenului este considerat si proprietar al lucrurilor incorporate in teren.

Exemplu: fructele cazute din pom si cele furate din pom sunt mobile, deoarece ele devin mobile din momentul cand au incetat a fi alipite de sol prin orice mod (a se vedea, C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. VI, Ed. Librariei "Universala", Bucuresti, 1930, p. 7, nr. 2).

2) Imobilele prin destinatie. Prin natura lor sunt bunuri mobile, dar se considera imobile in mod fictiv, deoarece sunt destinate ca accesorii la exploatarea unui imobil. Codul civil enumera - intr-un peisaj rustic - urmatoarele imobile prin destinatie: a) obiectele destinate pentru serviciul si exploatarea agricola, industriala sau comerciala a fondului (animale afectate la cultura, instrumentele aratoare, instrumentele necesare fabricilor si uzinelor etc.); b) obiectele mobile asezate pe fond cu afectatiune perpetua (statuete asezate in nise, ornamente fixate in zid etc.).

Exemplu: intr-o ferma al carui scop este prepararea de branzeturi, vacile care produc lapte sunt considerate imobile prin destinatie. Tot astfel, dupa unele pareri, viermii de matase pot fi considerati imobile prin destinatie, deoarece fac parte din exploatarea agricola; dar nu sunt considerate ca atare pasarile si animalele domestice din curte (a se vedea C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. VI, p. 16-17, nr. 38, 65 si 69).

Trebuie mentionat ca enumerarea facuta de legiuitor in art. 468 C.civ. nu este limitativa, ci enuntiativa. Astfel, trebuie considerate imobile prin destinatie orice alte bunuri mobile puse pe fond de catre proprietari pentru utilitatea si exploatarea acestui fond. Apoi, pentru ca un bun mobil sa devina imobil prin destinatie se cere conditia ca proprietarul fondului sa fie in acelasi timp si proprietarul bunului mobil; in caz contrar prevederile art. 468 nu-si vor gasi aplicare.

3) Imobile prin obiectul la care se aplica. Intr-un mod artificial in aceasta grupa intra toate drepturile care se refera la bunuri nemiscatoare, cum sunt drepturile reale imobiliare, creantele imobiliare si actiunile reale imobiliare.

Cu toate ca art. 471 C.civ. prevede ca "sunt imobile prin obiectul la care se aplica: uzufructul lucrurilor imobile, servitutile, actiunile care tind a revendica un imobil", totusi, atat literatura juridica mai veche, cat si cea contemporana au criticat, pe buna dreptate, aceasta enumerare ca fiind incompleta, intrucat nu cuprinde toate drepturile reale imobiliare.

B. Potrivit dispozitiilor Codului civil, bunurile mobile se divid in doua categorii: mobile prin natura lor si mobile prin determinarea legii. Alaturi de aceste doua categorii jurisprudenta a mai impus o categorie de bunuri, si anume, mobile prin anticipatie.

1) Mobilele prin natura lor sunt, potrivit art. 473 C. civ., "corpurile care se pot transporta de la un loc la altul", fie prin ele insele, fie cu concursul unei forte straine, cum sunt lucrurile neinsufletite. Mobile insufletite sunt numai animalele.

Animalul este un lucru animat si sensibil. El nu este o persoana. Exista o diferenta ireductibila intre om si animal, intre specia umana si lumea animala. Animalul nu are personalitate juridica, el nu este subiect de drept; el nu are drepturi subiective. Chiar fara a avea drepturi subiective sunt ocrotiti de lege porumbeii din Piata San Marco sau ursii din Berna. De lege ferenda s-ar impune ca el sa fie scos din categoria lucrurilor, chiar daca in concret ar urma regimul acestora. Animalul se bucura de o protectie speciala: nu poate fi omorat in orice conditii, iar vanatoarea nu poate fi exercitata decat inlauntrul unor reguli stricte de fairplay. Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 205/2004 privind protectia animalelor, autoritatea sanitara poate dispune taierea sau uciderea, dupa caz, a unui animal bolnav sau ranit, pentru a-l scuti de suferinte fizice si psihice inutile. Pe drept cuvant legiuitorul protejeaza animalele.

Animalul este un bun mobil; este un bun mobil corporal care se poate misca prin forta proprie. De aceea el este un veritabil bun mobil. El constituie in acelasi timp o bogatie pentru societatea umana. Animalul care apartine unui stapan poate fi obiect de proprietate; adica, el poate fi vandut, imprumutat, inchiriat, donat. De alta parte, animalul poate fi obiect de agrement (de exemplu, un caine fidel, caii de curse etc.), poate fi apoi un mijloc de binefacere (de pilda, cainele unui orb este o "proteza vie") sau un mijloc de exploatare (boii, vacile, magarii etc.) ori de consumatie (prin carnea din macelarii). Uneori, cu riscul de a avea o viata mai scurta, cainii sunt folositi pentru depistarea drogurilor. In sfarsit, tot animalele au fost acelea care ne-au dat personajele moralizatoare din fabule.

Animalul nu este invariabil bun mobil; el este in conceptia art. 468 C.civ. - despre care s-a spus ca cuprinde dispozitiile cele mai poetice din Codul civil (Ph. Malaurie, L. Aynés, op. cit., p. 37) - un bun imobil prin destinatie: " porumbeii din porumbarie, lapinii tinuti pe langa casa, stupii cu roi, pestele din iaz (helestee)". In aceasta situatie, animalele fiind accesoriul imobilului destinul lor juridic va fi acelasi cu al imobilului.

Putem distinge intre animalele domestice care sunt apropriate si au o mare dependenta fata de om si animalele salbatice care traiesc in libertate (animale nedomestice in vocabularul ecologilor). Daca un animal este sau nu domestic ori salbatic se poate determina numai dupa specia sa. De aceea un taur comunal "fioros" este un animal domestic, in timp ce o caprioara blanda este un animal salbatic. Animalele salbatice tinute in captivitate (leii in cusca cu gratii, cerbii din parcurile amenajate sau animalele din gradinile zoologice) urmeaza a fi considerate tot bunuri imobile prin destinatie. Proprietatea asupra animalelor salbatice tinute in captivitate dureaza atata timp cat raman in posesia proprietarului (de pilda, vulpile argintii din fermele amenajate). Regula este deci ca asupra unui animal salbatic care se afla in libertate nu poate exista proprietate (animalele sunt, de regula, res nullius). Pestii din raurile si lacurile neamenajate sunt considerati tot animale salbatice.

In doctrina s-a retinut si o categorie intermediara intre animalele absolut salbatice (ferae) cum ar fi ursii, lupii etc. Si animalele pur domestice (mansueta) de exemplu, oi, vaci etc. Aceasta categorie intermediara o constituie animalele care traiesc in libertate pe fondul pe care se stabilesc. De pilda, porumbeii, iepurii, albinele (C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, op. cit., p. 138).

Dar animalul este si o fiinta vie, un lucru animat. De aceea el trebuie protejat impotriva relelor tratamente. In acest sens Legea nr. 60/2004 privind ratifycarea Conventiei europene pentru protectia animalelor de companie prevede in art. 3 ca: "Nimeni nu trebuie sa cauzeze inutil durere, suferinte fizice sau psihice unui animal de companie". Animalul de companie este orice animal detinut sau destinat sa fie detinut de om, in special pe langa casa, pentru agrement. De exemplu, este binecunoscuta fidelitatea cainelui; el simte durerea si participa alaturi de noi la necazurile si bucuriile vietii.

Uneori animalul poate fi si un pericol social. De aceea legea stabileste masuri sanitare de vaccinare si de taiere; de alta parte, exista masuri de securitate publica impotriva animalelor periculoase si vagabonde (uneori mergandu-se pana la sterilizare sau, mai grav, la eutanasie). Prin aceasta nu este vorba despre o agresiune a omului impotriva animalelor, ci de o protectie a omului. Paradoxal, animalele sunt folosite si impotriva omului (de pilda, cainii de paza, de urmarire, de aparare) sau impotriva vanatului (cainii de vanatoare, bunaoara).

Se cuvine insa sa precizam ca potrivit O.U.G. nr. 55/2002 privind regimul de detinere a cainilor periculosi sau agresivi, neluarea masurilor de prevenire a atacului canin sau organizarea de lupte intre caini ori comercializarea cainilor de lupta si atac se pedepseste cu inchisoarea (pe larg, O. Ungureanu, C. Munteanu, Animalul in dreptul civil (I), P.R. nr. 2/2005, Partea a VI-a, p. 127-137).

2) Mobilele prin determinarea legii sunt - tot artificial - toate drepturile care se refera la un lucru mobil, cu alte cuvinte toate drepturile reale asupra mobilelor, drepturile de creanta si actiunile in justitie privitoare la mobile; de asemenea, titlurile de bursa. Enumerarea acestor mobile o aflam in art. 474 C.civ; ea nu este limitativa.

In doctrina straina si cea romaneasca se sustine ca sunt mobile prin determinarea legii si drepturile personale nepatrimoniale (drepturile intelectuale). In dezacord cu teza opusa, aceste drepturi nu pot fi incadrate in categoria bunurilor care fac parte din patrimoniu si ca ele nu sunt evaluabile in bani, cu mentiunea ca uneori pot sa genereze efecte patrimoniale (a se vedea T. Pop, op. cit., p. 82). Proprietatea literara sau artistica ori clientela unui comerciant, desi nu pot fi atasate unui bun corporal, ele trebuie considerate mobile.

3) Mobilele prin anticipatie sunt bunurile care prin natura lor sunt imobile datorita incorporarii cu fondul - recoltele prinse de radacini, fructele prinse de arbori - insa partile le considera a fi mobile, prin actele juridice incheiate, datorita devenirii lor in viitor (recoltele si fructele vandute inainte de strangerea sau culegerea lor).

Exemplu: fructele care se tin inca prinse de radacini sunt considerate ca mobile in privinta celui care le cumpara in mod separat de pamant, deoarece ele sunt considerate ca imobile numai fata de proprietarul pamantului. De asemenea, padurile netaiate sunt considerate ca imobile numai fata de proprietarul pamantului; ele devin mobile fata de cel care le cumpara separat de sol pentru a le taia (a se vedea C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 8, nr. 1).

Clasificarea bunurilor in imobile si mobile, in codurile civile straine este marcata de un regim juridic diferentiat, primele bucurandu-se uneori de un regim preferential de protectie.

In legatura cu clasificarea bunurilor in imobile si mobile trebuie observat, in primul rand, ca unele bunuri mobile cum sunt navele si aeronavele, fondul de comert etc., au capatat un statut personal care le asigura uneori o protectie mai importanta decat imobilelor si, in al doilea rand, ca au aparut in circuitul civil general bunuri mobile cum sunt titlurile de valoare, energia etc., care reprezinta prin circulatia lor, bazata pe operatii juridice de comert international, valori mai importante decat valoarea imobilelor.

Importanta practica a acestei clasificari consta in regimul juridic diferentiat care se aplica bunurilor imobile fata de bunurile mobile, astfel:

a) Referitor la instrainare. Formele de publicitate se aplica numai actelor juridice privitoare la imobile pentru a fi cunoscute de parti si pentru a le fi opozabile. Pentru bunurile mobile o asemenea cerinta ar fi inutila, deoarece posesorul bunului miscator se poate prevala, in anumite conditii, de regula cuprinsa in art. 1909 C. civ. (en fait de meubles possesion vaut titre). Trebuie mentionat ca unele bunuri mobile cum sunt navele si aeronavele, sunt supuse, de asemenea, unui regim de publicitate. Astfel, potrivit art. 14 C.aerian, toate aeronavele civile se inmatriculeaza in registrul unic de inmatriculare de aeronave civile.

De asemenea, instrainarea unor bunuri imobile este supusa unor conditii de validitate, si anume, forma autentica a inscrisului constatator al transmisiunii.

b) Referitor la efectele posesiunii. In materie mobiliara, posesiunea de buna-credinta valoreaza titlu (art. 1909 C. civ.), deci posesiunea se confunda cu proprietatea. In materie imobiliara, atat posesiunea cat si bunul asupra caruia poarta sunt distincte. Asa se face ca, in timp ce titularul dreptului de proprietate imobiliara isi poate apara dreptul prin actiunea in revendicare, posesorul imobilului isi apara aceasta stare de fapt cu concursul actiunilor posesorii. In aceeasi ordine de idei se cuvine a mentiona ca actiunile posesorii opereaza numai in materie imobiliara, nu si in materie mobiliara.

De alta parte, dobandirea proprietatii prin posesie indelungata (prin uzucapiune) se refera numai la bunurile imobile.

c) Referitor la drepturile reale accesorii, ipoteca poarta asupra unui bun imobil, iar gajul poate purta numai asupra unui bun mobil.

d) Referitor la regimul bunurilor sotilor. Pe cand instrainarea sau grevarea imobilelor, bunuri comune, nu poate fi facuta de unul dintre soti decat cu consimtamantul expres al celuilalt, instrainarea mobilelor se poate face fara un astfel de consimtamant expres, deoarece el este prezumat de lege (prezumtia de mandat tacit).

e) Referitor la procedura urmaririi silite. Executarea silita este carmuita de reguli deosebite, dupa cum este vorba de imobile sau de mobile, in procedura de drept comun reglementata de Codul de procedura civila. De asemenea, numai imobilele pot fi expropriate pentru cauza de utilitate publica.

f) Referitor la capacitatea de a instraina. Rigorile legii sunt mult mai severe cand este vorba de incheierea unor acte juridice privitoare la imobile decat atunci cand ele se refera la bunuri mobile.

g) Referitor la competenta instantelor judecatoresti. In materie imobiliara, actiunea este de competenta instantei in circumscriptia careia se afla situat bunul imobil, iar in materie mobiliara competenta instantei se determina dupa domiciliul paratului, potrivit regulii actor sequitur forum rei.

h) Referitor la legea aplicabila in dreptul international privat. Bunurile imobile sunt guvernate de legea statului in care se gasesc (lex rei sitae). Aceeasi lege se aplica si mobilelor corporale considerate in individualitatea lor (ut singuli). Exista insa unele bunuri care, datorita naturii lor specifice, nu sunt supuse legii situatiei bunului. Astfel, in dreptul international privat roman se admite ca navele si aeronavele sunt guvernate de legea statului sub al carui pavilion navigheaza; marfurile in tranzit (res in transitu) sunt carmuite de legea locului de expeditie a marfii; bunurile apartinand unui stat strain, potrivit principiului imunitatii statului si a bunurilor sale, sunt guvernate de legea statului caruia ii apartin (pentru cauzele fizice, economice si psihologice ale proprietatii imobiliare, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturile reale, p. 51-53).

2. Bunuri scoase din circuitul civil si bunuri aflate in circuitul civil. Aceasta diviziune a bunurilor are la baza criteriul posibilitatii incheierii de acte juridice civile cu privire la unele bunuri. Articolul 963 C.civ. dispune ca "numai bunurile ce sunt in comert pot fi obiectul unui contract", iar art. 1310 C.civ. ca "toate lucrurile care sunt in comert pot fi vandute, afara numai daca vreo lege a oprit aceasta".

A. Bunurile scoase din circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot forma obiectul unor acte juridice intre vii ori pentru cauza de moarte, cum sunt bunurile enumerate de art. 136 alin. (4) din Constitutie care nu pot fi decat obiect al proprietatii publice.

Bunurile scoase din circuitul civil sunt bunuri inalienabile, deoarece nu pot forma obiectul unui act juridic de instrainare. Astfel art. 136 alin. (4) stabileste ca: "Bunurile proprietate publica sunt inalienabile"; de asemenea, art. 120 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 (republicata in 2007); (pentru detalii, E. Chelaru, op. cit., p. 129).

In afara de bunurile enumerate de Constitutie ca fiind scoase din circuitul civil, mai putem adauga si alte bunuri care au acelasi regim, cuprinse in legi ordinare. Astfel, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, "Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, daca prin lege nu se prevede altfel. Dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil"; de asemenea, art. 120 alin. (2) din Legea nr. 215/2001.

B. Toate celelalte bunuri cu privire la care persoanele fizice si persoanele juridice pot incheia acte juridice civile, sunt bunuri aflate in circuitul civil.

Bunurile din circuitul civil se pot subclasifica dupa cum circulatia lor este neingradita, putand fi dobandite sau instrainate de orice persoana si bunuri a caror circulatie este supusa unor restrictii, fie cu privire la subiectele de drept care le pot dobandi ori instraina, fie cu privire la conditiile de incheiere a actelor juridice.

Cu privire la bunurile din prima categorie putem mentiona pe cele la care se refera art. 1, Titlul X, din Legea nr. 247/2005 care prevede ca "Terenurile proprietate privata, indiferent de destinatie si de titularul lor, sunt si raman in circuitul civil. Ele pot fi instrainate si dobandite prin oricare din modurile stabilite de lege, cu respectarea dispozitiilor prezentei legi".

Din a doua categorie, adica a bunurilor care pot fi dobandite, detinute sau instrainate conditionat, fac parte: armele si munitiile supuse reglementarii Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor de foc si al munitiilor; produsele si substantele toxice reglementate de prevederile Ordonantei de urgenta nr. 195/2005 privind protectia mediului (aprobata prin Legea nr. 265/2006); materialele explozive reglementate de Legea nr. 126/199

Se spune ca bunurile aflate in circuitul civil sunt alienabile (adica pot fi dobandite si instrainate prin acte juridice), iar cele scoase din circuitul civil sunt inalienabile. De regula, bunurile sunt alienabile si numai exceptional sunt inalienabile.

Interesul juridic al acestei distinctii consta in faptul ca nerespectarea prevederilor legale care prohibesc sau supun unor conditii actele juridice privitoare la anumite bunuri atrage dupa sine, pe langa nulitatea absoluta a actelor incheiate, uneori si raspunderea administrativa sau penala.

3. Bunuri determinate prin caractere individuale (res certa) si bunuri determinate prin caractere generice (res genera). Bunurile determinate individual (res certa) sunt acele lucruri care prin insusirile lor specifice se deosebesc de bunurile asemanatoare, conturandu-le o anumita individualitate. In mod frecvent bunurile determinate individual sunt unicatele (manuscrisul unei lucrari, o pictura, o sculptura), precum si cele care pot fi individualizate prin caracterele lor particulare: o casa identificata prin localitate, strada, numar; un televizor individualizat prin marca si serie etc.

Bunurile determinate generic (res genera). Sunt acele lucruri care sunt privite prin prisma caracterelor comune ale intregii lor categorii si care se individualizeaza ulterior prin numarare, masurare, cantarire (de exemplu, banii, cerealele, combustibilii etc.).

Aceasta clasificare are la baza criteriul naturii bunurilor sau al vointei partilor, exprimata in actul juridic incheiat.

Importanta acestei diviziuni se evidentiaza in deosebirea de regim juridic a bunurilor individuale fata de cele generice, care poate fi examinat din mai multe unghiuri.

In primul rand, va fi supus unei reguli diferite momentul transmiterii dreptului de proprietate care va fi cel al incheierii actului juridic (acordul de vointa) pentru bunurile individual determinate (art. 971 C.civ., bineinteles, cu exceptia actelor juridice solemne si a cazurilor in care legea sau partile convin ca acest transfer sa se faca la o alta data) si momentul individualizarii lor prin cantarire, masurare sau numarare pentru bunurile determinate generic. Asadar, pentru bunurile determinate individual dreptul real se transmite, de regula, in momentul acordului de vointa, chiar daca nu s-a predat bunul respectiv; dimpotriva, pentru bunurile determinate generic, dreptul real se transmite in momentul individualizarii sau al predarii, afara de cazul in care partile au convenit altfel. Astfel, art. 971 C.civ. dispune: "In contractele care au ca obiect translatia proprietatii sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimtamantului partilor si lucrul ramane in rizico-pericolul dobanditorului, chiar cand nu i s-a facut traditiunea lucrului" iar art. 1295 C.civ. spune: "Vinderea este perfecta intre parti si proprietatea este de drept stramutata la cumparator, in privinta vanzatorului, indata ce partile s-au invoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul inca nu se va fi predat si pretul inca nu se va fi numarat".

In al doilea rand, nu exista similitudine de reguli cand este vorba despre suportarea riscului contractului.

Exemplu: daca contractul de vanzare-cumparare a dat nastere obligatiei de transmitere a dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat si acesta piere inainte de a fi predat cumparatorului, fara vina din partea vanzatorului (din caz fortuit sau din forta majora), acesta din urma este liberat de obligatia sa, intrucat transferul proprietatii a operat, de regula, in momentul acordului de vointa, iar riscul il suporta proprietarul bunului (res perit domino). Dimpotriva, in cazul in care contractul de vanzare-cumparare a dat nastere obligatiei de transmitere a dreptului de proprietate asupra unor bunuri generice, pieirea bunurilor din caz fortuit sau de forta majora nu il libereaza pe vanzator, deoarece transferul proprietatii opereaza numai in momentul individualizarii bunurilor generice prin numarare, masurare sau cantarire, iar, pe de alta parte, din punct de vedere juridic "genul nu piere" (genera non pereunt), debitorul avand putinta sa procure alte bunuri de acelasi gen. De fapt, vanzatorul, in acest caz, nu a promis bunurile care au pierit.

In al treilea rand, locul platii, daca nu este precizat in act, va fi diferit in raport de bunurile care se transmit: la bunul individual determinat locul predarii este acel in care se afla bunul in momentul incheierii actului (art. 1319 C.civ.), iar la bunurile generice, domiciliul debitorului. In principiu, plata este cherabila si nu portabila (art. 1104 C. civ.

4. Bunuri consumptibile si bunuri neconsumptibile. Bunurile se clasifica in consumptibile si neconsumptibile, dupa cum intrebuintarea lor obisnuita implica sau nu consumarea lor materiala sau juridica (instrainarea) de la prima utilizare.

Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care nu pot fi folosite, conform destinatiei lor obisnuite, fara a li se consuma substanta ori fara a fi instrainate de la prima lor intrebuintare (de exemplu, alimentele, combustibilul, banii etc.). Banii isi indeplinesc menirea lor prin instrainare. Dar banul instrainat (experienta ne confirma) inceteaza de-a mai exista pentru cel care l-a avut; or, instrainarea lui inseamna consumarea lui (nummi consumti). Totusi, consumptibilitatea banilor se deosebeste de cea a altor bunuri (de pilda, a alimentelor); consumarea banilor presupune o consumare juridica, prin instrainarea lor.

Bunurile neconsumptibile sunt acele bunuri care pot fi intrebuintate in mod continuu, fara ca prin aceasta sa se consume substanta lor sau sa fie implicata instrainarea (de exemplu: terenurile, cladirile, mobilele, hainele etc.).

La rigoare, orice lucru se deterioreaza prin intrebuintare indelungata; lumea materiala este efemera. Ceea ce este esential pentru bunurile neconsumptibile, in antiteza cu cele consumptibile, este imprejurarea ca aceasta intrebuintare repetata nu le face sa dispara chiar de la primul act de folosire a lor. Astfel, o haina aruncata in foc se distruge; cu toate acestea ea este un bun neconsumptibil pentru ca destinatia ei economica este de a fi folosita un timp indelungat. Apoi, desi stearina unei lumanari epuizate poate fi folosita de mai multe ori, lumanarea este un bun consumptibil.

Aceasta clasificare are la baza doua criterii: insusirile naturale ale bunurilor sau vointa partilor exprimata cu ocazia incheierii actului juridic.

Interesul juridic al acestei impartiri a bunurilor rezida in aceea ca numai asupra bunurilor neconsumptibile se pot constitui drepturi care sa permita titularului lor o utilizare prelungita, continua si, concomitent, sa impuna obligatia de a le restitui dupa intrebuintare in individualitatea lor.

Exemplu: dreptul de uzufruct, de uz si imprumutul de folosinta (comodat) nu vor putea fi constituite decat asupra bunurilor neconsumptibile, pe cand imprumutul de consumatie (mutuum) nu poate avea ca obiect decat bunuri consumptibile.

Imprumutul de folosinta (comodat) este contractul prin care imprumutatorul preda, cu titlu gratuit, un bun neconsumptibil pentru folosinta temporara imprumutatului, acesta obligandu-se a-l inapoia; este intr-un fel un depositum irregulare.

Imprumutul de consumatie (mutuum) este contractul prin care imprumutatorul transmite in proprietate o suma de bani sau o cantitate de alte bunuri consumptibile celui imprumutat, acesta obligandu-se sa le restituie in aceeasi calitate si cantitate cu cele ce i-au fost predate.

Trebuie observat insa ca este posibila constituirea unui uzufruct si cu privire la bunuri consumptibile, dar, in acest caz, uzufructuarul nu mai are obligatia de a conserva substanta lucrurilor pentru a le restitui in identitatea lor nudului proprietar, ci poate dispune de ele, cu indatorirea de a le inapoia in aceeasi cantitate, calitate si valoare, la sfarsitul uzufructului (asa numitul quasiuzufruct - art. 526 C.civ.

Bunuri fungibile si bunuri nefungibile. Aceasta clasificare are in vedere numai bunurile mobile nu si pe cele imobile. Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi inlocuite unele cu altele in executarea unei obligatii (res quarum una alterius vice fungitur).

Exemplu: banii, tigarile, alimentele de un anumit fel, titlurile de valoare, alte bunuri generice.

Banii (monedele) nu sunt bunuri mobile obisnuite. Puterea lor deriva din urmatoarele caractere specifice:

- fungibilitate absoluta care exprima aptitudinea banilor de a inlocui orice bunuri prin plata (art. 1075 C.civ.). Asadar, in realitate, este vorba mai mult decat fungibilitatea in sens obisnuit. Banii sunt fungibili cu toate bunurile pe care le pot inlocui;

- neutralitate absoluta, ceea ce inseamna ca banii (monedele) nu pot niciodata prin ei insisi sa fie imorali sau iliciti;

- au o lichiditate innascuta, ceea ce inseamna ca moneda (banul) nu are niciodata nevoie de evaluare.

Bunurile nefungibile sunt acelea care nu se pot inlocui unele cu altele pentru a libera pe debitor (de pilda: un tablou, o mobila executata la comanda speciala, un cal de cursa, o moneda de aur veche etc.).

Fungibilitatea este un raport de echivalenta intre doua sau mai multe lucruri generice in temeiul caruia unul poate fi inlocuit cu altul in executarea unei obligatii.

In principiu, sunt fungibile numai bunurile generice, adica acelea care se pot determina prin numar, masura, greutate (pentru raportul dintre fungibilitate si consumptibilitate, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 63).

Trebuie retinut insa ca fungibilitatea sau nefungibilitatea bunurilor depinde nu numai de insusirile naturale ale acestora, ci si de intentia partilor exprimata in actul juridic incheiat. Uneori chiar in interiorul aceleiasi grupe de bunuri pot surveni schimbari.

Exemplu: o mobila executata la comanda (bun nefungibil) se transforma in bun fungibil cand ea este la moda si se produce in serie; invers, un caine oarecare (bun fungibil) la care se descopera calitati exceptionale il face sa fie singular devenind bun nefungibil (ii da caracterul de unicitate).

Importanta juridica a clasificarii bunurilor in fungibile si nefungibile se evidentiaza in materia executarii obligatiilor civile. Pe cand plata in cazul unor bunuri fungibile este liberatorie pentru debitor daca a predat creditorului un lucru de acelasi gen, obligatia nu se stinge daca in locul bunului nefungibil (cert) debitorul preda creditorului un altul, chiar daca acesta ar intruni toate calitatile primului. Exceptia priveste operatia juridica a darii in plata prin care debitorul executa catre creditorul sau, cu consimtamantul acestuia din urma, o alta prestatie decat aceea la care s-a obligat la incheierea raportului juridic obligational.

6. Bunuri divizibile si bunuri indivizibile. Divizibilitatea bunurilor trebuie privita sub un dublu aspect: sub raport pur fizic si sub raport juridic. Primul evoca imprejurarea ca sunt divizibile numai bunurile corporale; dar acestea, toate sunt divizibile pentru ca materia in sine este intotdeauna divizibila. De aceea trebuie luat in considerare si cel de al doilea aspect. Acesta conditioneaza divizibilitatea fizica prin trei conditii: a) partile din care era compus bunul sa posede calitatile individuale ale intregului; b) partile - in urma diviziunii - sa ramana proprii pentru destinatia economica pe care o avea intregul; c) partile sa nu sufere o depreciere valorica disproportionata. Per a contrario, cu toata divizibilitatea sa fizica, din punct de vedere juridic bunul va fi privit ca indivizibil.

Bunurile divizibile sunt acele bunuri susceptibile de impartire, fara ca prin aceasta operatie sa li se schimbe destinatia.

Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care nu pot fi impartite fara a li se schimba destinatia.

Exemplu: un costum sau un scaun, juridiceste sunt indivizibile deoarece partile lor nu ar mai poseda calitatile pe care le avea intregul; dar, un teren in suprafata de 1 ha desi, in general, poate fi divizat in doua, trei sau mai multe parti, nu este divizibil, de pilda, in 10.000 de parti, deoarece, in acest caz, nu ar mai putea servi pentru cultura pamantului sau pentru constructii. Tot astfel un animal viu. Un cal este compus din cap, gat etc. Nu se poate spune ca A este proprietar al capului, iar B proprietarul gatului pentru ca despartirea lor de corp i-ar schimba destinatia. Daca insa calul este sacrificat si destinat consumului, aceste parti componente devin neesentiale si vor putea forma distinct obiectul dreptului de proprietate.

Ca si in cazul altor categorii de bunuri, pentru a clasifica un bun ca fiind divizibil sau indivizibil se foloseste fie un criteriu obiectiv, constituit din insusirile naturale ale bunului, fie un criteriu subiectiv si anume intentia partilor exprimata in actul juridic incheiat.

Importanta juridica a acestei clasificari se invedereaza in materie de partaj (voluntar sau pe cale judiciara) si in materia obligatiilor cu pluralitate de subiecte.

Partajul sau imparteala este acea operatiune juridica prin care se pune capat starii de coproprietate sau de indiviziune, astfel incat fiecare dintre coproprietari sau coindivizari sa devina proprietari exclusivi asupra unei parti determinate ori asupra unui bun din acelea care se aduc la masa de impartit.

Astfel, in cazul impartirii bunurilor comune, numai bunurile divizibile pot fi impartite in natura lor, pe cand cele indivizibile sunt atribuite unui coproprietar, iar ceilalti primesc in schimb alte bunuri de valoare egala sau compensatii in bani sub forma de sulte.

Tot astfel, daca un bun divizibil va forma obiectul obligatiei cu pluralitate de debitori, acea obligatie este, in principiu, divizibila, fiecare debitor fiind liberat prin plata partii lui; dimpotriva, daca un bun indivizibil formeaza obiectul unei obligatii cu pluralitate de debitori, acea obligatie este indivizibila prin natura ei, iar fiecare dintre debitori va fi tinut pentru intreaga datorie.

7. Bunuri principale si bunuri accesorii. Sunt situatii cand un bun, fara a-si pierde o existenta distincta, ajunge intr-o dependenta fata de altul; in alte cuvinte, unul apare ca principal, iar celalalt ca accesoriu (auxiliar) celui dintai.

Bunurile principale sunt acele bunuri care, avand o intrebuintare independenta, nu sunt destinate sa serveasca la utilizarea altor bunuri.

Bunurile accesorii sunt acele bunuri care nu pot fi utile decat prin intermediul altor lucruri de care sunt intim legate.

Exemplu: cutiile pentru instrumentele muzicale, supracoperta unei carti, cheile pentru lacat, pompa pentru bicicleta, lopetile pentru barca, betele pentru schi etc.

Interesul juridic al acestei clasificari se grefeaza pe ideea ca bunul accesoriu urmeaza soarta juridica a bunului principal, daca legea nu prevede altfel sau daca partile n-au convenit in alt mod, potrivit adagiului accesorium principale sequitur.

Exemplu: vanzarea unei barci implica obligatia vanzatorului de a preda cumparatorului odata cu barca si lopetile, care sunt accesorii acesteia, daca nu s-a stabilit prin conventie altfel.

Se mai cuvine sa mentionam ca maxima amintita ilustreaza necesitatea unei simplificari a regimurilor juridice ale bunurilor (dar, dupa cum vom vedea si ale actelor); de asemenea, este de observat ca aceasta maxima traditionala nu contine criteriile de delimitare dintre principal si accesoriu.

8. Bunuri simple si bunuri compuse. Bunurile simple sunt acele bunuri care formeaza o unitate indivizibila si care sunt supuse in mod natural unui regim juridic omogen (de exemplu, aurul, un teren gol, o perla etc.). Aceasta simplicitate se intinde si asupra bunurilor care, chiar daca sunt disparate, sunt formate din elemente coerente; bunaoara, un imobil construit, un tablou (compus din panza, ulei, vopsea) etc.

Bunurile compuse sunt alcatuite din elemente diverse si distincte pentru care exista interesul ca uneori sa fie asociate, alteori disociate. De pilda, universalitatile de fapt, proprietatile incorporale etc.

Universalitatile de fapt reprezinta grupari de bunuri mai mult sau mai putin omogene. De exemplu: o biblioteca (un ansamblu de volume), o turma (o suma de animale), un fond de comert (constituit dintr-un ansamblu de bunuri mobile si imobile, corporale si incorporale in scopul atragerii clientelei si obtinerii de profit).

Valoarea economica a acestor universalitati trebuie pusa in legatura cu reunirea elementelor constitutive. Utilitatea lor este data de ansamblul pe care il formeaza. Aceste elemente constitutive alcatuiesc in fapt universalitati, de unde si denumirea lor.

Universalitatile de fapt sunt, in fond, fractiuni de patrimoniu si se deosebesc, in esenta, de acesta prin aceea ca in sanul lor nu functioneaza relatia activ-pasiv. Ele nu sunt totusi patrimonii mici si independente. Importanta lor apare in caz de vanzare-cumparare, sechestru, gaj etc., cand universalitatea este privita in bloc, nu pe bucati sau fragmente. De pilda, la transmiterea dreptului de proprietate asupra unei turme de animale sau a unei biblioteci nu trebuie specificat fiecare obiect in parte; este suficienta specificarea numarului. Dar transmiterea ca atare se va face totusi pentru fiecare bun in parte.

Aceste ansambluri de bunuri care sunt universalitatile de fapt nu acced la gradul superior pe care il au universalitatile de drept. Aceasta pentru ca, asa cum am aratat, le lipseste specificul patrimoniului: corelarea activului si pasivului nu functioneaza in sanul acestei mase de bunuri; in cadrul lor nu se poate constitui un patrimoniu autonom si izolat.

9. Bunuri frugifere si bunuri nefrugifere. Conform art. 482 C.civ. "Proprietatea unui lucru mobil sau imobil da drept asupra a tot ce produce lucrul". Cea mai mare parte a bunurilor sunt frugifere. Sunt insa si bunuri care nu procura niciun venit, denumite bunuri sterile (bijuterii, lingourile de aur etc.).

Bunurile frugifere, in opozitie cu bunurile nefrugifere, sunt acele bunuri susceptibile de a produce fructe fara consumarea substantei lor.

Prin urmare, sunt fructe tot ceea ce un bun produce in mod periodic fara consumarea substantei sale, spre deosebire de producte care presupun consumarea substantei si au caracter de periodicitate (de pilda, marmura dintr-o cariera, lemnul extras dintr-o padure etc.).

Textul art. 483 C. civ. distinge trei categorii de fructe: naturale, industriale si civile.

Fructele naturale sunt acele produse pe care un bun le da fara nicio interventie a omului, cum sunt: iarba crescuta pe un teren necultivat, prasila animalelor, vanatul ori ciupercile dintr-o padure (art. 522 C.civ.

Fructele industriale sunt acele produse obtinute ca urmare a activitatii omului, ca de exemplu: recolta produsa de pe terenul agricol, produsele diferitelor plantatii etc. (art. 522 C.civ.; pentru fructele naturale si industriale a se vedea si O. Ungureanu, nota la decizia civila nr. 252/1986 a Tribunalului Sibiu, R.R.D. nr. 11/1988, p. 32-37).

Fructele civile reprezinta echivalentul in bani sau in alte lucruri al utilizarii unui bun, cum sunt: chiriile, dobanzile, arendele etc. (art. 523 C.civ.); asadar, ele reprezinta avantajele de ordin material care se pot percepe din folosirea unui lucru la intervale periodice.

Distinctia dintre fructe si producte prezinta interes juridic din mai multe puncte de vedere. Astfel, in materie de proprietate, fructele apartin intotdeauna proprietarului, in virtutea dreptului de accesiune (art. 483 C.civ.). In materie de uzufruct, pe cand fructele se cuvin uzufructuarului, productele apartin nudului proprietar. In materie de posesiune, posesorul de buna-credinta dobandeste, prin efectul legii si ca o recunoastere a bunei sale credinte, toate fructele bunului aflat in posesiunea sa, pe cand productele apartin proprietarului.

10. Bunuri corporale si bunuri incorporale. Aceasta distinctie este opera doctrinei. Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existenta materiala, fiind percepute prin simturile omului; ele sunt acelea care se vad si pe care le putem atinge; ele pot fi dominate in fapt, pot fi posedate. Pentru notiunea juridica de bun corporal este indiferent daca bunul este un corp solid, este lichid sau sub forma de gaze. Toate lucrurile din jurul nostru sunt bunuri corporale.

Prin contrast, bunurile incorporale sunt acele bunuri care nu au o existenta materiala (corp, substanta), carora le lipseste materia tangibila, cum ar fi drepturile.

Exemplu: dreptul de autor care inseamna facultatea autorului de a exploata in exclusivitate opera sa; in afara de mostenitori, numai el are acest drept. Cu toate ca autorul va beneficia de drepturile de autor materializate intr-o suma de bani (bun corporal) dreptul in sine nu se identifica cu suma de bani primita. Dreptul de autor sau prerogativa ori facultatea pe care el o are asupra operei este un lucru abstract (incorporal). Tot astfel, sunt abstracte (deci bunuri incorporale) drepturile de creanta, deoarece presupun un raport juridic intre creditor si debitor. De asemenea, valorile mobiliare, adica actiunile, obligatiunile, instrumentele financiare sau orice alte titluri de credit stabilite de Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare (conform Legii nr. 297/2004)

Toate drepturile sunt in esenta lor incorporale; numai ca cea mai mare parte a lor poarta asupra unor lucruri tangibile, cum ar fi proprietatea asupra unui autoturism, uzufructul unui imobil etc. Sunt insa si drepturi care nu au ca obiect un lucru tangibil. Ele sunt incorporale chiar prin imaterialitatea obiectului la care se aplica; s-a spus ca acestea sunt "bunuri pur incorporale" (G. Cornu, op. cit., p. 573).

Interesul juridic al acestei clasificari poate fi apreciat dintr-un intreit punct de vedere.

In primul rand, posesia de buna-credinta care valoreaza titlul de proprietate, in intelesul art. 1909 C.civ., priveste numai bunurile corporale mobile.

In al doilea rand, bunurile mobile corporale pot fi dobandite prin simpla traditiune.

In al treilea rand, titlurile de valoare, ca documente ce privesc bunuri incorporale, se transmit diferit dupa cum sunt: la purtator (prin traditiune), nominative (prin cesiune) sau la ordin (prin gir).

In sfarsit, in domeniul dreptului international privat cele doua categorii de bunuri au un regim diferit (a se vedea Cap. V din Legea nr. 105/1992, art. 49-65).

11. Bunuri sesizabile si bunuri insesizabile. Bunurile sesizabile sunt acele bunuri care pot fi urmarite in cadrul executarii silite a debitorului.

Bunurile insesizabile sunt acele bunuri care nu pot fi urmarite silit pentru plata unei datorii a debitorului.

Interesul juridic al acestei clasificari rezida in faptul ca, cu prilejul unei executari silite a bunurilor debitorului pentru plata unei datorii, anumite bunuri nu pot fi urmarite ori pot fi urmarite numai pentru anumite creante privilegiate.

Exemplu: nu se pot urmari si vinde pentru nicio datorie, bunurile enumerate de textul art. 406 C.proc.civ. printre care figureaza icoanele si portretele de familie ale debitorului.

Potrivit art. 408 C.proc.civ., nu pot fi urmarite decat pentru datorii de alimente (pensii de intretinere), de chirii sau alte creante privilegiate asupra miscatoarelor: pensiile de intretinere si rentele viagere ale datornicului.

12. Bunuri din domeniul public si bunuri din domeniul privat. Aceasta clasificare se refera exclusiv la bunurile care apartin statului si unitatilor administrativ-teritoriale. Statul si unitatile administrativ-teritoriale sunt titulari fie ai dreptului de proprietate publica, fie ai dreptului de proprietate privata, dupa cum bunurile fac parte din domeniul public sau din domeniul privat. In acest sens art. 136 alin. (2) din Constitutie dispune: "Proprietatea publica este garantata si ocrotita prin lege si apartine statului si unitatilor administrativ-teritoriale".

Dar, de alta parte, domeniul public se subdivide in: domeniu public de interes national (cand dreptul de proprietate publica apartine statului) si domeniu public de interes local (cand dreptul de proprietate publica apartine unitatilor administrativ-teritoriale, adica comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor). Astfel, potrivit art. 136 alin. (3) din Constitutie bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietatii publice sunt: bogatiile de interes public ale subsolului, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil de interes national, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de legea organica (pentru o comparatie intre vechea reglementare si recenta revizuire a Constitutiei, a se vedea E. Chelaru, Impactul revizuirii Constitutiei asupra regimului juridic al proprietatii, Dreptul nr. 2/2004, p. 5-14).

Asa cum este firesc, prevederile constitutionale au fost dezvoltate prin legi organice; bunaoara, prin Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia (modificata prin Legea nr. 243/3003), Legea nr. 215/2001 privind administratia publica locala (republicata), Codul silvic (Legea nr. 26/1996), Legea locuintei nr. 114/1996, O.U.G. nr. 105/2001 etc.

Este de retinut ca in domeniul public intra nu numai bunurile declarate ca atare in lege, ci si bunurile din patrimoniul statului sau unitatilor administrativ-teritoriale care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public.

Importanta acestei clasificari - care va fi dezvoltata in cadrul cursului de "Drepturi reale" - rezida in aceea ca bunurile din domeniul public al statului sau al entitatilor administrativ-teritoriale sunt inalienabile. In adevar, art. 136 alin. (4) din Constitutie statueaza ca: "Bunurile proprietate publica sunt inalienabile". Asa fiind, pe cale de consecinta, ele sunt insesizabile si imprescriptibile, ceea ce inseamna ca asupra lor nu pot fi constituite garantii reale si nu pot fi supuse executarii silite, iar, pe de alta parte, ca nu pot fi dobandite prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de buna-credinta asupra bunurilor mobile.

In opozitie cu bunurile din domeniul public, bunurile din domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale sunt supuse regimului juridic de drept comun.

13. Bunuri de capitalizare si bunuri de consumatie. Sunt bunuri de capitalizare acelea care formeaza baza cea mai consistenta a averii private. Ea reprezinta un amestec de bunuri mobile si imobile dupa criteriul valoric si reuneste trei specii de bunuri: a) bunurile de capitalizare imobiliare (pamant pentru cultura, teren pentru construit, imobile construite); b) bunuri de capitalizare mobiliara (aur, valori bursiere, bijuterii, colectii pretioase); c) bunuri de productie sau unitati de exploatare (fonduri de exploatare industriala, comerciala, artizanala sau agricola); in fapt acestea din urma reunesc unele elemente ale primelor doua tipuri.

Sunt bunuri de consumatie bunurile de confort sau de uz curent. Aici intra, in primul rand, echipamentul casnic sau bunurile care procura o placere personala (automobile, aparate menajere etc.).

Interesul acestei diviziuni rezulta din insasi destinatia bunurilor (pentru amanunte, G. Cornu, op. cit., p. 328-329).

14. In doctrina s-au facut si alte diviziuni. Astfel unii autori (H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., p. 318-319) deosebesc dupa aproprierea lor, lucrurile comune si cele res nullius.

In principiu, orice bun face obiectul unui drept de proprietate pentru ca orice bun are un proprietar. Cu toate acestea sunt unele lucruri care nu sunt apropriate, acestea constituind bunurile fara stapan (proprietar), iar altele, chiar daca au un proprietar, ele nu pot fi transmise; sunt, cum am aratat, bunuri in afara circuitului civil.

Din specia bunurilor fara stapan unele sunt intr-o asemenea cantitate incat sunt destinate pentru folosinta tuturor; acestea sunt lucrurile comune (aerul, marea, apele curgatoare etc.). In acest sens art. 647 C.civ. spune ca: "Sunt bunuri care nu apartin nimanui si al caror uz e comun tuturor". Totusi, si aceste bunuri pot deveni apropriabile, de exemplu, imbutelierea apei, lichefierea aerului etc. De alta parte, folosinta lor nu trebuie sa aduca atingere folosintei celorlalti, ceea ce aduce in discutie actuala si delicata problema a poluarii.

Celelalte bunuri fara stapan sunt cele care momentan nu au proprietar, adica res nullius. Pentru ca ele nu sunt destinate folosintei tuturor, oricine, in principiu, poate sa puna stapanire pe ele. In opozitie cu bunurile comune, ele nu se deosebesc prin natura lor de alte bunuri, ci doar prin aceea ca la momentul in care se iau in considerare ele sunt fara stapan.

In considerarea dispozitiilor Codului civil sfera res nullius este foarte limitata. In adevar, art. 477 stabileste ca "Toate averile vacante si fara stapan, precum si ale persoanelor care mor fara mostenitori, sau ale caror mosteniri sunt lepadate, sunt ale domeniului public" (a se citi domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale) iar art. 646 declara: "Bunurile fara stapan sunt ale statului". Asadar in domeniul res nullius ar intra animalele si pestii, dar si alte bunuri parasite (res derelicta). Ele pot fi dobandite prin ocupatiune, modalitate prin care prima persoana care face acte de stapanire, devine proprietar. In orice caz este clar ca imobilele fara stapan vor deveni intotdeauna proprietatea statului; de asemenea, bunurile mobile si imobile derivate dintr-o succesiune vacanta sau a uneia abandonate (a se vedea, pentru ocupatiune, I.P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate si alte drepturi reale, Ed. Actami, Bucuresti, 1998, p. 239).

Trebuie avute in vedere, de asemenea, dispozitiile art. 649 C.civ. care prevad ca "Proprietatea unui tezaur este a celui ce l-a gasit in propriul sau fond ()". In prezent, potrivit dispozitiilor art. 119 din Legea nr. 18/1991 "() tezaurele care se vor descoperi la fata solului sau in subsol sunt sub protectia legii".

Ordonanta Guvernului nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural national opereaza o distinctie intre bunurile mobile cu o valoare deosebita, de interes public, care fac parte din patrimoniul cultural national si, respectiv, aflate in tezaurul acestui patrimoniu, aflandu-se astfel sub protectia legii si bunurile mobile care nu prezinta acest caracter, bunuri pentru care, in opinia noastra, sunt in continuare aplicabile dispozitiile art. 649 C.civ.

In literatura noastra mai veche s-au facut si alte clasificari mai mult sau mai putin importante. Asa de pilda: 1. lucruri pierdute sau furate si lucruri nepierdute sau nefurate; 2. lucruri certe si lichide sau necerte si nelichide; 3. lucruri supuse sau nesupuse stricaciunii; 4. lucruri care intrec o valoare determinata si lucruri care nu intrec o anumita valoare; lucruri care pot fi pretuite si lucruri care nu pot fi pretuite (a se vedea D. Alexandresco, op. cit., vol. III, p. 134 si urm.).