Partile

Partile

1. Consideratii generale

1.1. Notiunea de parte in proces

Dupa cum am aratat, nu se poate vorbi de existenta unui proces civil fara instanta de judecata si fara parti (in trecut se folosea frecvent denumirea de parti litigante, insa aceasta terminologie este pe cale sa dispara din vocabularul juridic curent), iar litigiul contencios presupune cel putin doua parti cu interese contrarii si anume una care formuleaza o pretentie (reclamantul) si alta impotriva careia se formuleaza pretentia (paratul) - actus trium personarum: iudicis, actoris atque rei.

In Codul de procedura civila se intrebuinteaza frecvent notiunile de parte (spre exemplu, art. 19, art. 37, art. 49 si urm., art. 67, 111, art. 112 C.proc.civ.), de reclamant (de exemplu, art. 12, art. 48, art. 57 alin. (3), art. 61 alin. (2), art. 66 alin. (1), art. 95 alin. (1), art. 114 alin. (2) C.proc.civ.) sau de parat (spre exemplu, art. 5, art. 47, art. 57 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 64, art. 113 C.proc.civ.), dar nu se precizeaza si care este continutul acestora.

In literatura de specialitate, prin parti in procesul civil se desemneaza persoanele fizice sau juridice care au un litigiu cu privire la un drept subiectiv civil dedus judecatii sau la o situatie juridica pentru a carei realizare calea judecatii este obligatorie si asupra carora se rasfrang efectele hotararii judecatoresti ce urmeaza a se pronunta ori care a fost pronuntata.

Este necesar sa se faca o distinctie neta intre partile din proces si tertii fata de procesul respectiv (penitus extranei), chiar daca uneori si acestia din urma participa, in cazurile si in conditiile prevazute de lege, la activitatea judiciara generata de conflictul de interese dintre parti. Tertii nu sunt insa interesati de solutia pe care o va da instanta de judecata in litigiul dintre parti, hotararea ce se va pronunta neputand sa le aduca nici un folos practic, dar nici sa le lezeze drepturile si interesele lor legitime, ceea ce inseamna ca puterea de lucru judecat se refera numai la partile din proces.

De asemenea, partilor le revin anumite drepturi si indatoriri procesuale, cele mai multe acte de procedura si termene procedurale privesc numai pe parti, dar exista si o serie de acte de procedura care presupun concursul unor terti, acestia putand fi supusi unor sanctiuni civile (despagubiri catre partea prejudiciata, precum si, in cazurile indicate anume de lege, plata unor amenzi civile) sau chiar pot fi urmariti penal. Important de retinut este si faptul ca eventualele cai de atac impotriva hotararii judecatoresti nu sunt la indemana tertilor, ci acestea pot fi exercitate numai de parti sau de procuror.

Daca va fi cazul, o persoana care nu a fost parte in proces va invoca inopozabilitatea hotararii pronuntate sau se va adresa procurorului, solicitand acestuia sa exercite calea de atac.

Aparent, distinctia intre parti si terti este de ordin strict formal, partile fiind persoanele care recurg la diversele forme concrete ce alcatuiesc actiunea civila, respectiv impotriva carora acestea sunt exercitate, iar orice alte persoane straine de pretentiile formulate urmeaza a fi incluse in categoria tertilor. Sunt insa si situatii in care delimitarea dintre parti si terti ridica unele probleme, avand in vedere ca notiunii de reprezentare in justitie i se confera, in anumite cazuri, o acceptiune foarte larga, ceea ce conduce la atribuirea calitatii de parte in proces unor persoane care doar sunt considerate a fi fost reprezentate in procesul respectiv.

In plus, delimitarea initiala intre parti si terti poate fi modificata de ivirea unor imprejurari susceptibile a se produce in cursul unui proces civil si care antreneaza o transmisiune a calitatii procesuale active sau pasive, precum si de cererile incidentale prin care terte persoane sunt introduse in procesul deja existent, fie din initiativa lor, fie din initiativa reclamantului sau a paratului, dobandind si ele calitatea de parte in proces.

Notiunea de parte in proces este generica, in sensul ca acopera atat ipoteza in care procesul civil se afla in faza judecatii, indiferent ca este vorba de o judecata in prima instanta sau de o judecata intr-o cale de atac, cat si aceea cand procesul civil se gaseste in faza executarii silite. Insa, in cadrul fazelor si etapelor procesului civil, partile poarta denumiri specifice. Astfel, partile se numesc reclamant si parat la judecata in prima instanta, apelant si intimat la judecata in apel (pentru desemnarea partii impotriva careia se declara apel, Codul de procedura civila utilizeaza termenul de intimat in art. 288 alin.1 si art. 291), recurent si intimat in recurs (art. 308 alin.2 C.proc.civ. intrebuinteaza in mod expres notiunea de intimat pentru a desemna partea care poate sa depuna intampinare la cererea de recurs, deci partea care este chemata sa se apere la judecata in recurs), contestator si intimat intr-o contestatie in anulare, revizuent si intimat la judecata unei cereri de revizuire, creditor si debitor in cazul executarii silite.

1.2. Conditiile necesare pentru a fi parte in proces

1.2.1. Consideratii introductive

In literatura noastra de specialitate nu exista un punct de vedere unitar in ceea ce priveste conditiile care trebuie indeplinite pentru ca o persoana fizica sau juridica sa fie parte intr-un proces civil.

Astfel, uneori sunt retinute doar doua conditii pentru ca o persoana sa devina parte in proces si anume capacitatea procesuala si calitatea procesuala.

Alti autori considera ca o persoana poate deveni parte in proces daca sunt indeplinite cumulativ conditiile necesare exercitarii actiunii civile, deci daca pretinde un drept, justifica un interes, are capacitate procesuala, precum si calitate procesuala.

Intr-o a treia conceptie, se sustine ca sunt necesare numai trei conditii pentru ca o persoana sa fie parte in proces (capacitatea procesuala, calitatea procesuala si interesul), precizandu-se ca afirmarea unui drept constituie o conditie ce trebuie indeplinita numai pentru exercitarea actiunii civile, intrucat notiunea de parte in procesul civil ar avea un caracter strict procesual si, ca atare, nu este necesar pentru a deveni parte in proces ca o persoana sa fie titularul unui drept subiectiv sau al unei obligatii care formeaza continutul unui raport juridic substantial.

Aceasta din urma opinie a fost criticata, aratandu-se ca art. 41 C.proc.civ. ar avea in vedere o persoana care intelege sa pretinda un drept ca titular, astfel cum dispune si art. 109 C.proc.civ.

In ce ne priveste, apreciem critica respectiva ca fiind numai partial intemeiata. Art. 41 alin. (1) C.proc.civ., conform caruia, orice persoana care are folosinta drepturilor civile poate sa fie parte in judecata, este asezat de legiuitor in capitolul intitulat 'Folosinta si exercitiul drepturilor procedurale', ceea ce inseamna ca textul vizeaza o alta conditie pentru ca o persoana sa devina parte in proces si anume capacitatea procesuala. Mai exact, dispozitia legala reprodusa se refera la capacitatea procesuala de folosinta, care, dupa cum se desprinde cu claritate, nu este altceva decat aplicarea pe plan procesual a capacitatii civile de folosinta. Art. 41 alin. (1) C.proc.civ. nu vorbeste de cerinta ca persoana ce are folosinta drepturilor civile sa pretinda un drept pentru a deveni parte in proces si nici nu se poate spune ca o asemenea cerinta ar rezulta implicit, intrucat s-ar putea ajunge la identificarea conditiei afirmarii unui drept cu cea a capacitatii procesuale. Nici art. 109 C.proc.civ., potrivit caruia, oricine pretinde un drept impotriva altei persoane trebuie sa faca o cerere inaintea instantei competente, nu poate fi utilizat ca argument pentru stabilirea unei conditii ce ar trebui indeplinita de toate partile din proces, deoarece acesta are in vedere declansarea procesului civil, prin introducerea cererii de chemare in judecata.

Asadar, cerinta formularii unei pretentii, in sensul de a se afirma un drept subiectiv civil sau de a se solicita realizarea unei situatii juridice protejate de lege, este necesara numai pentru ca o persoana sa porneasca un proces civil, in alte cuvinte, pentru ca o persoana sa devina reclamant. Este greu de admis ca si paratul, pentru a deveni parte in proces, trebuie sa pretinda ca dreptul ce formeaza obiectul cererii de chemare in judecata ii apartine lui, iar nu celui care l-a dedus judecatii, intrucat el nu este obligat sa se apere impotriva pretentiei reclamantului, avand posibilitatea de a nu se prezenta deloc inaintea instantei sau de a recunoaste pretentia formulata impotriva sa. Ar fi insa logic sa se afirme ca, pentru aceasta ipoteza, persoana chemata in judecata nu a devenit parte in proces, de vreme ce au fost puse in miscare unele forme concrete ce alcatuiesc actiunea civila, mai mult chiar, instanta a pronuntat o hotarare prin care s-a admis cererea de chemare in judecata, iar daca va fi cazul, hotararea va putea fi executata silit?

Nici in cazul altor parti din proces nu se impune, in principiu, verificarea conditiei afirmarii unui drept. Spre exemplu, intervenientul voluntar accesoriu nu pretinde nimic pentru sine, ci numai apara pe acea parte in favoarea careia a intervenit; persoana chemata in judecata in conditiile prevazute de art. 57 C.proc.civ. nu este obligata sa afirme ca dreptul in litigiu ii apartine si cu toate acestea ea va deveni parte in proces, printre altele si pentru a i se face opozabila hotararea ce se va pronunta; chematul in garantie are pozitia procesuala de parat in cererea prin care a fost introdus in proces, asa incat si pentru acesta sunt valabile afirmatiile de mai sus, referitoare la dobandirea calitatii de parat; cel aratat ca titular al dreptului real care formeaza obiectul judecatii poate sa nu se infatiseze in instanta sau, daca se prezinta, sa tagaduiasca sustinerile paratului, insa chiar si in aceasta situatie va deveni parte in proces. In schimb, intervenientul voluntar principal pretinde ca este titularul unui drept subiectiv civil (fapt posibil, dar nu necesar si in cazul paratului, al celui chemat in judecata sau al celui indicat ca titular al dreptului real).

Totusi, partile reprezinta unul din elementele actiunii civile, ceea ce inseamna ca o persoana nu poate deveni parte in proces daca nu a fost pusa in miscare actiunea civila, iar pentru declansarea actiunii civile este necesar sa se introduca o cerere de chemare in judecata, prin care sa se formuleze o pretentie. In consecinta, alaturi de interes, calitate procesuala si capacitate procesuala, vom retine si formularea unei pretentii ca o conditie pentru a fi parte in proces, insa vom adauga faptul ca nu este necesara verificarea de catre instanta de judecata a unei astfel de conditii pentru fiecare parte din proces, fiind suficienta indeplinirea cerintei respective in persoana reclamantului, activitatea procesuala a celorlalte parti urmand a viza pretentia deja formulata. Redand aceeasi idee intr-o alta exprimare, vom spune ca o persoana poate deveni parte in proces daca supune judecatii o pretentie sau daca solicita pentru sine ori chiar pentru o alta parte din proces pretentia deja dedusa judecatii sau daca impotriva ei este formulata o pretentie.

1.2.2. Formularea unei pretentii

Pentru declansarea oricarui proces civil este necesar sa se formuleze o pretentie. Astfel, art. 109 C.proc.civ. dispune ca oricine pretinde un drept impotriva unei alte persoane trebuie sa faca o cerere inaintea instantei competente.

Este insa de retinut ca, desi in cele mai multe cazuri prin punerea in miscare a actiunii civile se urmareste sa se obtina protectia judiciara (recunoasterea sau, dupa caz, realizarea) a unui drept subiectiv civil, uneori, se solicita protectia judiciara a unei situatii juridice pentru a carei realizare calea judecatii este obligatorie (de exemplu, in cazul actiunilor posesorii).

Asadar, pentru exercitarea actiunii civile si, implicit, pentru a fi parte in proces, este necesar ca o persoana sa pretinda (sa afirme) un drept subiectiv civil sau sa se prevaleze de o situatie juridica pentru a carei realizare calea judecatii este obligatorie, deci sa supuna judecatii o pretentie.

Se admite ca, pentru a se bucura de protectie judiciara, dreptul subiectiv civil trebuie sa intruneasca anumite cerinte:

sa fie recunoscut si ocrotit de lege;

sa fie exercitat in limitele sale externe, de ordin material si juridic, precum si in limitele sale interne, adica numai potrivit scopului economic si social in vederea caruia este recunoscut de lege;

sa fie exercitat cu buna credinta;

sa fie actual.

In legatura cu aceasta din urma cerinta, se impun unele precizari. Cerinta se refera la ipotezele in care se solicita instantei realizarea dreptului, nu si atunci cand se cere sa se constate existenta dreptului in starea in care se gaseste. De asemenea, in cazul in care dreptul subiectiv civil nu este actual, deci este supus unui termen suspensiv sau unei conditii suspensive, titularul poate solicita anumite masuri de asigurare ori conservare sau poate proceda la o asigurare a dovezilor.

In sfarsit, in cazurile expres prevazute de lege, se poate introduce o actiune preventiva, care nu il va prejudicia cu nimic pe debitor, deoarece hotararea obtinuta se va putea pune in executare numai dupa ce dreptul subiectiv a devenit actual. Astfel, potrivit art. 110 C.proc.civ., cererea pentru predarea unui imobil, la implinirea termenului de locatiune, poate fi facuta chiar inainte de implinirea acestui termen; executarea la termen a unei obligatii alimentare sau a altei prestatii periodice poate fi ceruta inainte de termen; presedintele instantei poate incuviinta, inainte de implinirea termenului, cererea pentru executarea la termen a unor obligatii ori de cate ori va aprecia ca cererea este indreptatita pentru a preintampina reclamantului o paguba insemnata pe care acesta ar suferi-o daca ar astepta implinirea termenului.

Subliniem ca existenta dreptului subiectiv civil pretins (sau, dupa caz, a situatiei juridice afirmate), precum si indeplinirea cerintelor mentionate mai sus se stabilesc de catre instanta, dupa dezbateri contradictorii, la sfarsitul judecatii. Tocmai de aceea, conditia de exercitare a actiunii civile in discutie nu vizeaza insasi existenta dreptului subiectiv, ci numai formularea unei pretentii.

1.2.3. Interesul

Prin interes se intelege folosul practic urmarit de cel ce a pus in miscare actiunea civila, respectiv oricare din formele procedurale ce intra in continutul acesteia.

Interesul poate sa fie

-material,

-moral.

In doctrina se arata ca interesul trebuie sa indeplineasca urmatoarele cerinte: sa fie legitim, juridic; sa fie nascut si actual; sa fie personal si direct.

1. Prima cerinta, enuntata uneori sub forma de 'interes legitim juridiceste proteguit', vizeaza mai putin exercitiul dreptului la actiune, ci mai degraba priveste temeinicia sau netemeinicia pretentiei formulate, deoarece, pentru a afla daca un interes este sau nu in conflict cu legea, este necesar sa se dezbata fondul pretentiei. Asadar, vom intelege prin aceasta cerinta faptul ca interesul trebuie sa fie in legatura cu pretentia formulata, deci cu dreptul subiectiv civil afirmat ori cu situatia juridica legala pentru a carei realizare calea judecatii este obligatorie.

2. Interesul trebuie sa fie nascut si actual, deci sa existe in momentul in care se exercita dreptul la actiune (o componenta a acestuia), in sensul ca partea s-ar expune la un prejudiciu numai daca nu ar recurge in acel moment la actiune (la forma concreta de manifestare a actiunii). Aceasta cerinta trebuie sa se verifice si in cazurile prevazute de art. 110 C.proc.civ., precum si in ipoteza cererilor in constatare (art. 111 C.proc.civ.), ori in caz de asigurare a dovezilor (art. 235 alin. (1) C.proc.civ.).

Interesul trebuie sa fie personal si direct, in sensul ca folosul practic trebuie sa-l vizeze pe cel care recurge la forma procedurala, iar nu pe altcineva. Aceasta cerinta exista si atunci cand forma procedurala nu este promovata de titularul dreptului, ci de alte persoane sau organe carora legea le recunoaste legitimare procesuala, intrucat folosul practic se produce asupra titularului.

Exceptia lipsei de interes este o exceptie de fond, absoluta si peremptorie. Daca interesul nu este nascut si actual, cererea va fi respinsa ca prematura, existand posibilitatea reiterarii ei in momentul in care interesul va fi nascut si actual. In celelalte cazuri, cererea va fi respinsa ca lipsita de interes, fara a mai fi cercetata in fond.

Sunt numeroase exemple in practica in care forma procedurala a fost respinsa ca lipsita de interes:

-invocarea, de catre partea care a fost legal citata, a nulitatii decurgand de neinmanarea citatiei partii adverse cu cel putin 5 zile inainte de termenul de judecata;

- exercitarea recursului de catre partea care a castigat procesul

- introducerea unei contestatii in anulare pe motiv ca partea adversa nu a fost legal citata la termenul cand a avut loc judecata;

-cererea prin care creditorul urmareste aducerea unor bunuri in patrimoniul debitorului sau, desi acesta este solvabil etc.

1.2.4. Capacitatea procesuala

Capacitatea procesuala reprezinta aplicarea pe plan procesual a capacitatii civile.

Capacitatea procesuala de folosinta consta in aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si obligatii pe plan procesual.

In cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosinta incepe la nasterea lor si inceteaza la moartea lor. Nimeni nu poate fi lipsit total de aceasta capacitate, insa, in cazurile si in conditiile expres prevazute de lege, capacitatea procesuala de folosinta poate fi limitata.

Capacitatea procesuala de folosinta a persoanelor juridice se dobandeste la data inregistrarii, iar pentru persoanele juridice care nu sunt supuse inregistrarii, la data actului de dispozitie, la data recunoasterii actului de dispozitie, la data autorizarii, ori la data indeplinirii oricarei alte cerinte prevazute de lege, dupa caz.

Continutul capacitatii de folosinta a persoanelor juridice este dominat de principiul specialitatii capacitatii de folosinta, in sensul ca persoana juridica nu poate avea decat acele drepturi si nu isi poate asuma (prin acte juridice) decat acele obligatii care corespund scopului ei.

Incetarea capacitatii procesuale de folosinta a persoanei juridice are loc la data incetarii persoanei juridice insasi, prin comasare, divizare totala sau dizolvare (in acest ultim caz, persoana juridica inceteaza la data incheierii operatiunilor de lichidare).

Capacitatea procesuala de exercitiu consta in aptitudinea unei persoane de a-si valorifica singura drepturile procedurale si de a-si indeplini singura obligatiile procedurale, deci de a sta in judecata.

In cazul persoanelor fizice, capacitatea de exercitiu deplina se dobandeste la implinirea varstei de 18 ani. Minora de 16 sau de 15 ani, prin casatorie, dobandeste capacitate deplina de exercitiu. Incetarea capacitatii de exercitiu depline are loc, definitiv sau temporar, dupa caz, prin moarte, prin punere sub interdictie judecatoreasca, ori in situatia anularii casatoriei inainte ca femeia sa fi implinit 18 ani.

In cazurile si in conditiile prevazute de lege, o persoana poate fi lipsita total de capacitate de exercitiu, ori sa aiba numai o capacitate de exercitiu restransa. Art. 42 C.proc.civ. se refera la institutiile reprezentarii, asistarii si autorizarii.

Reprezentarea intervine in cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu (minorii sub 14 ani si cei pusi sub interdictie judecatoreasca). Acestia nu stau personal in proces, ci prin reprezentantii lor legali (parinti, tutore sau curator, dupa caz). Potrivit art. 44 C.proc.civ., cand cel lipsit de capacitate de exercitiu nu are reprezentant legal si exista urgenta in solutionarea cauzei, la cererea partii interesate, instanta va numi un curator special, care sa-l reprezinte pe incapabil pana la numirea reprezentantului legal. Se va numi un curator si atunci cand exista contrarietate de interese intre reprezentant si reprezentat (de exemplu, in procesele de iesire din indiviziune in care figureaza printre parti, alaturi de minor, unul sau ambii parinti ai acestuia). Art. 44 C.proc.civ. nu a fost modificat de prevederile Codului familiei (art. 152 si art. 132), conform carora, numirea curatorului se face de catre autoritatea tutelara, deoarece acestea au caracterul de norme generale in raport cu textul din Codul de procedura civila, iar o norma generala nu poate abroga sau modifica o norma speciala, daca nu a prevazut in mod expres aceasta.[6]

Asistarea intervine in cazul persoanelor cu capacitate de exercitiu restransa (minorii intre 14-18 ani). Acestia vor fi citati si vor sta personal in proces, dar asistati, dupa caz, de parinti sau tutore, care vor semna alaturi de minori cererile adresate instantei, iar in acest scop parintii sau tutorele vor trebui citati.

Daca minorul implineste in cursul procesului varsta de 14 ani, reprezentarea se transforma in asistare, astfel incat minorul va fi citat personal. In litigiile ce izvorasc din contractul de munca, se citeaza numai minorul personal si tot el efectueaza exclusiv actele de procedura.

Autorizarea intervine in cazul in care reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exercitiu sau ocrotitorul legal care asista pe minorul cu capacitate de exercitiu restransa efectueaza acte procedurale de dispozitie. Pentru aceste acte este necesara autorizarea speciala a organului competent, de regula, autoritatea tutelara.

In cazul persoanelor juridice, capacitatea de exercitiu se dobandeste, in temeiul legii, de la data infiintarii lor si sfarseste o data cu incetarea persoanei juridice. Persoana juridica isi exercita drepturile si isi indeplineste obligatiile prin organele sale, actele facute de aceste organe, in limitele puterilor ce le-au fost conferite, fiind actele persoanei juridice insasi.

Vom mai retine si prevederea inscrisa in art. 41 alin. (2) C.proc.civ., potrivit careia, asociatiile sau societatile care nu au personalitate juridica pot sta in judecata ca parate, daca au organe proprii de conducere.

Exceptia lipsei capacitatii de folosinta este o exceptie de fond, absoluta si peremptorie. Actele de procedura facute de o persoana fara capacitate de folosinta sunt nule.

Actele de procedura indeplinite de cel care nu are exercitiul drepturilor procedurale sunt anulabile. Instanta insa va putea acorda un termen pentru implinirea lipsurilor, iar actele vor putea fi ratificate, total sau partial, de reprezentantul sau ocrotitorul legal. Daca lipsurile nu se implinesc in termenul acordat de instanta, cererea se va anula. Exceptia lipsei capacitatii de exercitiu va putea fi invocata in orice stare a pricinii, chiar si de catre adversar, care are interesul sa se pronunte o hotarare valabila.

1.2.5. Calitatea procesuala

Calitatea procesuala presupune existenta unei identitati intre persoana reclamantului si cel care ar fi titular al dreptului afirmat (calitate procesuala activa), precum si intre persoana paratului si cel despre care se pretinde ca este obligat in raportul juridic dedus judecatii (calitate procesuala pasiva).

In cazul situatiilor juridice pentru a caror realizare calea justitiei este obligatorie, calitatea procesuala activa apartine celui ce se poate prevala de acest interes, iar calitatea procesuala pasiva apartine celui fata de care se poate realiza interesul respectiv.

Reclamantul, fiind cel care porneste actiunea, trebuie sa justifice atat calitatea procesuala activa, cat si pe cea pasiva, prin indicarea obiectului cererii si a motivelor de fapt si de drept pe care se intemeiaza pretentia sa. Dupa ce a fost sesizata, instanta trebuie sa verifice atat calitatea procesuala activa, cat si calitatea procesuala pasiva, fie inainte de inceperea dezbaterilor, daca acest lucru este posibil (de regula, in cazul cererilor personale, iar in cazul cererilor reale numai daca se invoca lipsa calitatii procesuale pasive), fie in cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului (de exemplu, daca se invoca exceptia lipsei calitatii procesuale active in cazul cererilor reale). Uneori, aceasta verificare este usor de realizat, deoarece chiar legea stabileste cine are calitate procesuala activa, cum ar fi in cazul divortului (art. 38 C.fam.), al stabilirii filiatiei fata de mama (art. 52 C.fam.), al tagaduirii paternitatii (art. 54 C.fam.), al contestarii recunoasterii de paternitate (art. 58 C.fam.), al stabilirii paternitatii (art. 59 C.fam.).

De asemenea, verificarea existentei calitatii procesuale nu prezinta dificultati deosebite in cazul actiunilor prin care se urmareste valorificarea unui drept de creanta, deoarece in raportul juridic obligational dedus judecatii sunt determinati atat subiectul activ, cat si subiectul pasiv.

In schimb, in cazul actiunilor prin care se urmareste valorificarea unui drept real principal, pentru a se stabili calitatea procesuala activa trebuie sa se administreze aceleasi probe ca si pentru dovedirea temeiniciei cererii, dar nici intr-un astfel de caz lipsa calitatii procesuale nu se confunda cu netemeinicia, deoarece in cazul unei actiuni reale introduse de o persoana fara calitate dreptul subiectiv exista, dar cererea de chemare in judecata nu a fost introdusa de titularul dreptului respectiv, pe cand, in cazul unei actiuni (cereri) netemeinice (nefondate), nu exista dreptul pretins de reclamant.

Drepturile si obligatiile procedurale pot fi transmise in cursul procesului, ceea ce echivaleaza cu o transmisiune a calitatii procesuale, activa sau pasiva.

Transmisiunea poate fi legala sau conventionala.

In cazul persoanelor fizice, transmisiunea legala se realizeaza pe calea mostenirii (succesiunii), mostenitorii care accepta succesiunea preluand pozitia procesuala pe care o avea de cuius, cu exceptia cazurilor in care legea nu permite aceasta, deoarece este vorba de drepturi legate nemijlocit de persoana (drepturi cu caracter strict personal) sau prevede o alta solutie in caz de deces al unei parti (de exemplu, daca unul dintre soti decedeaza in timp ce procesul de divort este pendente, atunci casatoria inceteaza prin deces, iar dosarul se va inchide). Sunt situatii in care actiunea nu trece asupra mostenitorilor, dar, daca a fost pornita de titular, atunci ea poate fi continuata de mostenitorii acestuia, in alte cuvinte, in privinta declansarii procesului, mostenitorii nu au calitate procesuala activa, dar ar putea avea loc o transmisiune a calitatii procesuale active, daca procesul a fost declansat de autorul lor (actiunea in stabilirea maternitatii, actiunea in stabilirea paternitatii, actiunea in tagaduirea paternitatii; precizam ca, in privinta calitatii procesuale pasive, primele doua actiuni pot fi introduse direct impotriva mostenitorilor).

In cazul persoanelor juridice, transmisiunea legala are loc pe calea reorganizarii persoanei juridice care este parte in proces.

Transmisiunea conventionala a calitatii procesuale poate avea loc ca urmare a cesiunii de creanta, a vanzarii sau donarii bunului litigios, a preluarii datoriei, daca exista consimtamantul creditorului, precum si a altor mijloace juridice de schimbare a subiectului activ sau pasiv al raportului juridic substantial dedus judecatii.

Din punctul de vedere al intinderii transmisiunii calitatii procesuale, aceasta poate fi:

- universala (cazul mostenitorului legal unic si al legatarului universal; fuziunea; absorbtia

-cu titlu universal (cazul mostenitorilor legali si al legatarului cu titlu universal; divizarea totala sau partiala) ,

-cu titlu particular (legatul cu titlu particular; transmisiunea conventionala).

Cel care dobandeste calitatea procesuala ca efect al transmisiunii preia procesul in starea in care se gaseste in momentul in care a avut loc transmisiunea, actele procedurale indeplinite de autorul sau fiindu-i opozabile.

Exceptia lipsei calitatii procesuale este o exceptie de fond, absoluta si peremptorie. Daca instanta constata lipsa calitatii procesuale (activa sau pasiva), va respinge cererea ca fiind introdusa de o persoana fara calitate sau ca fiind introdusa impotriva unei persoane fara calitate. Daca intr-o actiune (cerere) reala se invoca lipsa calitatii procesuale active, iar instanta, dupa ce a unit exceptia cu fondul, constata ca reclamantul nu este titularul dreptului real principal, cererea va fi respinsa ca fiind introdusa de o persoana fara calitate, iar nu ca nefondata. Legislatia noastra, cu exceptia situatiei prevazute de art. 66 C.proc.civ., nu cunoaste institutia inlocuirii persoanei chemate in judecata si care nu are calitate procesuala pasiva, cu persoana care ar avea aceasta calitate. De altfel, chiar si in cazul prevazut de art. 66 alin. (1) C.proc.civ., inlocuirea paratului cu cel indicat ca titular al dreptului nu poate avea loc decat cu consimtamantul reclamantului.

Calitatea procesuala nu trebuie confundata cu interesul, desi, uneori, delimitarea intre aceste doua conditii de exercitiu ale dreptului la actiune nu este usor de facut.

Aparent, orice persoana care are un interes personal sa actioneze are si calitatea procesuala activa si, invers, absenta calitatii procesuale este insotita de o lipsa de interes. S-ar putea spune ca legea atribuie calitatea procesuala celui care are interes, iar din aceasta perspectiva interesul ar fi principala conditie de exercitiu a dreptului la actiune. Exista insa numeroase situatii in care dreptul la actiune nu poate fi exercitat de unele persoane, desi acestea ar justifica un interes personal, ori poate fi exercitat de cineva care nu are un interes personal si/sau direct.

Uneori, dintre persoanele susceptibile a avea interesul sa actioneze, legea limiteaza numarul titularilor dreptului la actiune, nerecunoscand calitatea procesuala anumitor persoane. Spre exemplu, numai sotii pot cere desfacerea casatoriei prin divort, tagada paternitatii poate fi facuta numai de catre sotul mamei (mostenitorii pot insa continua actiunea pornita de acesta), dreptul la actiune pentru stabilirea filiatiei fata de mama apartine numai copilului, cererile de nulitate pot fi intentate de un numar mai mic sau mai mare de persoane, in functie de natura lor etc.

Alteori, legea atribuie calitate procesuala unor persoane sau organe care nu ar justifica un interes personal.

Potrivit art. 974 C.civ., 'creditorii pot exercita toate drepturile si actiunile debitorului lor, afara de acelea care ii sunt exclusiv personale'. In cazul actiunii oblice, interesul nu ii este personal celui ce exercita actiunea, ci debitorului acestuia. Este adevarat ca si creditorul justifica un interes, dar acesta nu este direct.

In ipotezele avute in vedere de art. 44 alin. (1) C.fam., art. 109, art. 143 si art. 151 C.fam., calitatea procesuala activa este recunoscuta si autoritatii tutelare. In aceste situatii, interesul este personal, dar apartine minorului sau incapabilului, dupa caz.

Art. 45 C.proc.civ. recunoaste procurorului dreptul de a introduce orice cerere, cu exceptia celor strict personale, in cazurile in care considera ca aceasta este necesar pentru apararea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor si ale persoanelor puse sub interdictie, precum si in alte cazuri prevazute de lege.

In literatura juridica se arata ca autoritatea tutelara si procurorul urmaresc si realizarea unui interes general. Se observa insa ca, in aceste cazuri, interesul, in intelesul de folos practic material sau moral, se rasfrange numai asupra persoanei in favoarea careia s-a actionat. De altfel, in situatia unui interes general, particularii nici nu ar trebui sa aiba calitate procesuala activa, ci aceasta ar trebui acordata numai Ministerului Public sau altui organ anume desemnat prin lege.

2. Reclamantul si paratul. Coparticiparea procesuala

2.1. Reclamantul si paratul

Am aratat ca la judecata in prima instanta, partile din cererea de chemare in judecata se numesc reclamant si parat.

Pentru definirea notiunilor de reclamant si de parat trebuie pornit de la imprejurarea ca obiectul procesului civil il constituie un raport juridic substantial, in care figureaza un subiect activ (titularul dreptului subiectiv ce formeaza continutul raportului juridic civil) si un subiect pasiv (persoana careia ii incumba obligatia corespunzatoare dreptului de creanta sau, dupa caz, cel care a adus atingere dreptului real ori altui drept absolut), fiind necesar sa se tina cont si de faptul ca anumite litigii pot privi nu un drept subiectiv civil, ci o situatie juridica protejata de lege sau pentru a carei realizare calea judecatii este obligatorie. De asemenea, trebuie avut in vedere ca notiunea de parte in proces este mai larga decat notiunea de subiect al raportului juridic civil, in sensul ca este suficient doar sa se afirme existenta unui drept subiectiv civil, urmand ca instanta sa hotarasca la sfarsitul judecatii daca intre parti exista sau nu un raport juridic civil, fiind deci posibil sa se stabileasca un raport juridic procesual in lipsa unui raport juridic substantial intre parti. Subliniem insa ca nu in toate situatiile respingerea cererii de chemare in judecata este consecinta inexistentei raportului juridic substantial intre partile din proces, deoarece solutia instantei poate sa fie rezultatul admiterii unei exceptii procesuale peremptorii. Chiar si in cazul respingerii pretentiei ca nefondata (neintemeiata), ar fi posibil sa existe raportul de drept substantial afirmat de reclamant, dar acesta nu a fost dovedit prin mijloacele de proba administrate in cauza.

Prin reclamant intelegem acea persoana care se adreseaza organului de jurisdictie cu o cerere prin care se declanseaza procesul civil, solicitand stabilirea ori recunoasterea unui drept subiectiv civil al carui titular pretinde ca este sau realizarea unei situatii juridice ocrotite de lege.

Persoana chemata in judecata pentru a fi obligata sa recunoasca ori sa respecte dreptul afirmat sau fata de care se urmareste realizarea unei situatii juridice protejate de lege poarta denumirea de parat.

Distinctia intre reclamant si parat prezinta un interes practic deosebit. a)competenta teritoriala de drept comun se stabileste in functie de domiciliul paratului; anumite acte de procedura pot fi indeplinite numai de reclamant (de exemplu, completarea sau modificarea cererii de chemare in judecata), in timp ce alte acte de procedura pot fi indeplinite numai de parat (spre exemplu, intampinarea, cererea reconventionala, cererea de aratare a titularului dreptului real);

b) desistarea, sub ambele forme (renuntarea la judecata si renuntarea la dreptul subiectiv afirmat), reprezinta un act procesual de dispozitie al reclamantului, in vreme ce

a)   achiesarea la pretentii poate proveni numai de la parat;

b)  in cadrul dezbaterilor pe fond, instanta va da mai intai cuvantul reclamantului, iar apoi paratului;

c)   sarcina probei revine, in principiu, reclamantului etc. Chiar si in apel admisibilitatea unor cereri este determinata dupa cum partea care le formuleaza a avut pozitia procesuala de reclamant sau de parat la judecata in prima instanta, intrucat legea interzice cererile (pretentiile) noi in apel, dar permite mijloacele de aparare noi, iar ceea ce reprezinta o pretentie noua pentru reclamant poate constitui doar un mijloc de aparare pentru parat. (De exemplu, nulitatea contractului nu poate fi solicitata in apel de catre reclamantul care la judecata in prima instanta a cerut rezolutiunea, in schimb, poate fi invocata direct in apel de catre paratul de la judecata in prima instanta, spre a obtine respingerea pretentiei formulate impotriva sa si care este fundamentata pe acel contract, iar aceasta indiferent de partea ce a declarat apel.)

Mentionam ca o persoana nu devine in mod automat parat, prin simplul fapt al chemarii sale in judecata, ci este necesar sa se solicite obligarea (condamnarea) acesteia la ceva. De asemenea, paratul trebuie sa fie nominalizat, nefiind posibila introducerea unei cereri contencioase impotriva unei persoane nedeterminate (cum ar fi, spre exemplu, detinatorul unui teren, cel care a contrafacut un produs, persoana care a savarsit un accident de circulatie etc.) sau impotriva unui grup de persoane fara a fi individualizati membrii acestuia (spre exemplu, mostenitorii unei persoane ce a decedat inainte de pornirea procesului, producatorii sau distribuitorii unui anumit bun, salariatii aflati in greva, participantii la o competitie sportiva, autorii unui fapt ilicit etc.). Aceasta regula asigura respectarea contradictorialitatii si a dreptului de aparare, stabilind totodata si pe cel care va suporta, daca va fi cazul, consecintele executarii silite a hotararii ce se va pronunta, dar poate prezenta unele inconveniente pentru persoana care intentioneaza sa porneasca un proces civil, avand in vedere ca sunt situatii cand aceasta nu este in masura a cunoaste cu precizie identitatea celui ce trebuie chemat in judecata. Tocmai de aceea, unele legislatii admit, in mod exceptional, existenta unor cazuri in care judecata poate fi declansata fara individualizarea paratului, cum ar fi legislatia germana, care reglementeaza, printre altele, procedura provocatorie si procedura conservarii unor probe, astfel incat o persoana poate sa solicite instantei constatarea unui prejudiciu al carui autor nu este cunoscut inca. Referitor la aceste exemple din sistemul procesual civil german, se observa ca ar putea fi pus sub semnul indoielii caracterul cu adevarat contencios al procedurilor respective, aceasta fiind explicatia faptului ca nu se impune nominalizarea paratului. Mentionam ca si codul nostru de procedura civila reglementeaza procedura asigurarii dovezilor, dar cel care recurge la aceasta isi indreapta cererea impotriva unei persoane determinate, fiind posibil ca paratul din cererea de asigurare a dovezilor pe cale principala sa nu devina parat in litigiul de fond in care se va folosi proba astfel conservata.

Din chiar cererea de chemare in judecata rezulta persoana care are pozitia procesuala de reclamant, respectiv cea careia ii revine pozitia procesuala de parat. In cursul judecatii insa, este posibil sa apara o serie de incidente procedurale ce antreneaza o juxtapunere a calitatii de reclamant cu aceea de parat. De exemplu, daca se formuleaza o cerere reconventionala, paratul din cererea de chemare in judecata devine reclamant in cererea reconventionala, iar reclamantul din cererea principala devine parat in cererea incidentala; paratul care cheama in garantie un tert adauga la calitatea sa de parat in cererea de chemare in judecata pe aceea de reclamant in cererea de chemare in garantie. Uneori, inca de la inceputul procesului partile pot fi considerate deopotriva reclamant si parat. Astfel, partile cumuleaza cele doua calitati in cazul partajului judiciar sau al granituirii, intrucat cel chemat in judecata poate obtine ceva pentru sine, ceea ce echivaleaza cu o condamnare a reclamantului, fara sa fie nevoie de formularea unei cereri reconventionale, iar orice crestere a drepturilor uneia dintre parti antreneaza, corelativ, o diminuare a drepturilor celeilalte ori celorlalte parti. Cu unele nuantari, lucrurile se prezinta in mod asemanator in cazul procedurii reorganizarii judiciare si a falimentului, precum si al contestatiilor la poprire, la distribuirea sumelor obtinute din vanzarea silita a bunurilor mobile sau la tabloul de imparteala a pretului imobilului adjudecat.

Pozitia ofensiva a unei parti din proces se poate transforma intr-o pozitie defensiva sau invers si in cazul exercitarii cailor de atac, cum se intampla atunci cand reclamantul ce a obtinut castig de cauza la judecata in prima instanta devine intimat in apelul declarat de adversar, solicitand respingerea acestei cai de atac. Corelativ, paratul de la judecata in prima instanta paraseste atitudinea pur defensiva, adoptand o atitudine ofensiva. Nu se poate face insa abstractie de unitatea substantiala a procesului, in sensul ca judecata intr-o cale de atac reprezinta o continuare a procesului declansat prin cererea de chemare in judecata, iar nu un proces distinct, asa incat este necesar sa se tina cont si de pretentia supusa judecatii, in raport cu care pozitia ofensiva apartine intotdeauna celui ce a formulat-o, chiar daca acesta trebuie sa se apere intr-o anumita forma procesuala, deoarece pe ansamblul procesului partea respectiva solicita protectia judiciara a unui drept subiectiv sau realizarea unei situatii juridice ocrotite de lege.

In literatura de specialitate s-a mai precizat ca, in cazul contestatiei la executare formulate de catre debitorul urmarit, contrar aparentelor, pozitia procesuala de reclamant nu apartine acestuia, ci creditorului urmaritor, deoarece din initiativa sa a fost pornita executarea silita, contestatia respectiva nefiind decat un incident in cursul executarii silite.

2.2. Coparticiparea procesuala

2.2.1. Notiunea si clasificarea coparticiparii procesuale

De cele mai multe ori, la judecata in prima instanta exista un singur reclamant si un singur parat, la judecata in apel un singur apelant si un singur intimat etc. Sunt insa destul de frecvente cazurile in care pozitia contradictorie exista intre mai mult de doua persoane, deci cand, in acelasi proces, doua sau mai multe persoane au calitatea de reclamant ori cand calitatea de parat este detinuta de doua sau mai multe persoane. O astfel de situatie este cunoscuta in literatura de specialitate si in practica judiciara sub denumirea de coparticipare procesuala, fiind numita uneori si litisconsortiu ori tovarasie procesuala. Aceasta institutie procesuala asigura evitarea pronuntarii unor hotarari contradictorii, contribuind totodata la o economie de timp si de cheltuieli.

Coparticiparea procesuala reprezinta aplicatia pe plan procesual a pluralitatii subiectelor raportului juridic civil substantial. Astfel, coproprietarii, coindivizarii sau devalmasii pot chema in judecata pe tertul care le-a nesocotit dreptul de proprietate comuna, iar, intr-o asemenea ipoteza, litigiul va opune mai multi reclamanti unui singur parat. Aceeasi este situatia atunci cand o persoana incalca un drept de proprietate intelectuala, iar creatia intelectuala este opera mai multor autori. Daca titularul unui drept real cheama in judecata, prin aceeasi cerere, mai multe persoane care au adus atingere dreptului respectiv, vor exista mai multi parati. In mod asemanator se prezinta lucrurile daca procesul are ca obiect un raport juridic obligational in care exista mai multi creditori, mai multi debitori sau mai multi creditori si mai multi debitori.

Coparticiparea procesuala existenta la judecata in prima instanta poate continua si la judecata in caile de atac, dar poate sa ia sfarsit in cazul in care numai unul dintre coparticipanti exercita calea de atac, ceilalti achiesand la hotararea instantei sau neatacand-o in termenul prevazut de lege (daca numai unul dintre coparticipanti exercita in termenul prevazut de lege calea de atac, ceilalti coparticipanti exercitand-o tardiv, este posibil sa existe o coparticipare procesuala si la judecata caii de atac, insa, se va invoca exceptia de tardivitate, care se va rezolva inainte de solutionarea fondului, iar dupa admiterea acestei exceptii coparticiparea procesuala va inceta), respectiv atunci cand cererea de exercitare a caii de atac este introdusa numai impotriva unuia dintre coparticipanti. Spre exemplu, doi creditori care au imprumutat cu o suma de bani pe un debitor solicita obligarea acestuia la restituirea sumei, iar hotararea prin care s-a respins cererea de chemare in judecata este apelata numai de unul dintre ei, respectiv, in apelul declarat impotriva hotararii prin care s-a admis cererea este chemat in calitate de intimat numai unul dintre cocreditori; creditorul cheama in judecata atat pe debitorul principal, cat si pe cel care a garantat datoria acestuia, iar apelul este introdus, dupa caz, numai de unul dintre cei doi parati sau numai impotriva unuia dintre cei doi parati etc.

Potrivit art. 47 C.proc.civ., mai multe persoane pot fi impreuna reclamante sau parate daca obiectul pricinii este un drept sau o obligatie comuna ori daca drepturile sau obligatiile lor au aceeasi cauza. Desi din acest text de lege ar rezulta ca existenta coparticiparii procesuale presupune identitate de obiect sau de cauza, se admite ca este posibila coparticiparea procesuala si atunci cand intre obiect si cauza exista numai o stransa legatura. Aceasta solutie se desprinde din interpretarea a fortiori a art. 164 alin. (1) C.proc.civ., text care permite conexarea unor pricini in care sunt aceleasi parti sau chiar impreuna cu alte parti si ale caror obiect si cauza au intre ele o stransa legatura; cu atat mai mult, poate exista inca de la inceput un singur proces cu privire la cererile respective.

Din modul in care este redactat art. 47 C.proc.civ. ar mai rezulta ca intotdeauna coparticiparea procesuala este facultativa, dar, din alte dispozitii legale se desprinde concluzia ca sunt si cazuri de coparticipare procesuala necesara (obligatorie) si anume atunci cand mai multe persoane se gasesc intr-un raport juridic civil unic si indivizibil.

Spre exemplu, din prevederile art. 797 C.civ., ce declara nula imparteala succesorala la care nu au participat toti mostenitorii, se poate concluziona ca in cazul iesirii din indiviziunea succesorala coparticiparea procesuala este obligatorie, desigur daca sunt cel putin trei mostenitori care au acceptat succesiunea.

De asemenea, in cazul revendicarii unui bun aflat in coproprietate sau in indiviziune, cererea trebuie introdusa de toti coproprietarii sau coindivizarii, sub sanctiunea respingerii cererii ca fiind introdusa de o persoana fara calitate procesuala activa, deci coparticiparea procesuala este necesara. Un alt caz de coparticipare procesuala obligatorie este prevazut de art. 458 C.proc.civ., care prevede ca, daca la aceeasi instanta sunt infiintate mai multe popriri, din partea mai multor creditori ai aceluiasi debitor si pe aceeasi valoare a tertului poprit, toate se vor judeca printr-o singura hotarare.

Insa, asa cum s-a subliniat in doctrina, regula o reprezinta coparticiparea procesuala facultativa, iar nu cea necesara.

Asadar, o prima clasificare este aceea in coparticipare procesuala facultativa si coparticipare procesuala necesara sau obligatorie, criteriul fiind rolul vointei partilor in formarea coparticiparii.

Intr-o alta clasificare, coparticiparea procesuala subiectiva este opusa coparticiparii procesuale obiective.

Coparticiparea este subiectiva in situatia in care exista o pluralitate de persoane cu aceleasi interese, iar coparticiparea procesuala obiectiva rezulta din conexarea a doua sau mai multor cereri, daca in unele din acestea sunt si alte parti. Se observa ca nu se poate pune semnul egalitatii intre coparticiparea procesuala obiectiva si conexitate, cum s-ar parea ca rezulta din unele lucrari de specialitate,[7] deoarece este posibil sa se reuneasca mai multe cereri in care figureaza aceleasi doua parti, fara a mai exista, cel putin in una din cereri, o a treia parte, astfel incat nu poate fi vorba de o coparticipare procesuala, litigiul opunand numai doua persoane. Asadar si in cazul coparticiparii procesuale obiective exista in proces mai multi reclamanti sau mai multi parati, insa aceasta imprejurare este consecinta conexarii mai multor pricini. Mentionam ca unii autori includ si litispendenta intre cazurile de coparticipare procesuala obiectiva. Totusi, coparticiparea procesuala nu poate fi in nici o ipoteza urmarea admiterii exceptiei de litispendenta, deoarece litispendenta presupune formularea mai multor cereri de chemare in judecata ce se caracterizeaza prin identitate de parti, de obiect si de cauza (art. 163 alin. (1) C.proc.civ.), asa incat eventuala coparticipare procesuala exista inca de la inceput pentru fiecare din cererile respective.

Coparticiparea procesuala se mai clasifica in activa, pasiva sau mixta, dupa cum in proces sunt mai multi reclamanti si un singur parat, mai multi parati si un singur reclamant sau mai multi reclamanti si mai multi parati. Uneori, se considera ca aceasta clasificare este proprie coparticiparii procesuale subiective, insa o astfel de opinie este tributara conceptiei potrivit careia coparticiparea procesuala obiectiva ar insemna doar simpla reunire a unor cereri, fara a se tine cont de faptul ca si in cazul acesteia trebuie sa fie mai multi reclamanti sau parati.

2.2.2. Efectele coparticiparii procesuale

In cazul coparticiparii procesuale, raporturile dintre coparticipanti sunt guvernate de principiul independentei procesuale. Art. 48 alin. (1) C.proc.civ. dispune ca actele de procedura, apararile si concluziile unuia dintre coparticipanti nu pot folosi, dar nici vatama celorlalti.

De la aceasta regula, art. 48 alin. (2) C.proc.civ. stabileste o exceptie. In cazul in care, prin natura raportului juridic sau in temeiul unei dispozitii legale, efectele hotararii se intind asupra tuturor reclamantilor sau paratilor, actele de procedura indeplinite numai de unii dintre ei sau termenele procedurale incuviintate unora dintre ei pentru indeplinirea actelor de procedura vor profita si celorlalti. Textul citat mai prevede ca daca actele de procedura ale unora dintre coparticipanti sunt potrivnice actelor facute de ceilalti coparticipanti, atunci se va tine cont de actele cele mai favorabile.

Exceptia prevazuta de art. 48 alin. (2) C.proc.civ. isi gaseste aplicare in cazul in care intre coparticipanti exista raporturi obligationale de solidaritate sau indivizibilitate. De exemplu, efectele admiterii apelului sau recursului declarat de unul dintre coparticipanti se vor extinde si asupra coparticipantilor care nu au introdus apel sau recurs ori ale caror cereri de apel sau de recurs au fost respinse fara a fi cercetate in fond (ca tardive, anulate ca netimbrate, ca neregulat introduse etc.). In schimb, consecintele respingerii caii de atac (de exemplu, plata cheltuielilor de judecata) vor fi suportate numai de coparticipantul care a exercitat-o, art. 48 alin. (2) C.proc.civ. avand in vedere numai actele favorabile.

De asemenea, daca litigiul are ca obiect un drept real ce poarta asupra unui bun despre care se afirma ca apartine coparticipantilor in coproprietate sau indiviziune, nu se mai aplica principiul independentei coparticipantilor. Spre exemplu, daca un imobil este revendicat de doua persoane, ce pretind ca sunt coproprietarii imobilului, iar instanta respinge cererea de chemare in judecata, apelul sau, dupa caz, recursul uneia va profita si celeilalte, in cazul in care va fi admis. A da o alta solutie inseamna a stabili un drept de proprietate exclusiva in favoarea coparticipantului care a exercitat calea de atac, desi nu s-a solicitat instantei acest lucru, ci, dimpotriva, s-a afirmat ca exista o coproprietate sau o indiviziune.

Uneori, chiar legea prevede ca actele de procedura ale unui coparticipant profita si celorlalti. Astfel, in materie de perimare, potrivit art. 251 C.proc.civ., cererea de perimare introdusa de un coparticipant sau actul de procedura care intrerupe termenul de perimare al unuia dintre coparticipanti foloseste si celorlalti. Prima ipoteza vizeaza cazul in care sunt mai multi parati sau intimati si, implinindu-se termenul de perimare, unul dintre acestia formuleaza o cerere prin care solicita instantei sa constate perimarea cererii de chemare in judecata (a apelului, a recursului etc.), iar efectele admiterii acestei cereri de perimare vor fi extinse asupra tuturor coparticipantilor, ceea ce inseamna ca perimarea opereaza in bloc, fata de toate partile din proces, iar nu numai cu privire la raportul procesual dintre partea care a cerut constatarea perimarii si partea adversa. Cea de a doua ipoteza se refera la cazul cand sunt mai multi reclamanti (apelanti, recurenti etc.) si, pricina fiind ramasa in nelucrare, unul dintre acestia indeplineste un act de procedura in vederea reluarii judecatii, iar intr-o asemenea situatie termenul de perimare se intrerupe si in profitul celorlalti coparticipanti. Trebuie subliniat ca dispozitiile art. 251 C.proc.civ. se aplica indiferent de natura raportului juridic substantial dintre coparticipanti, deoarece este vorba de o norma speciala fata de art. 48 alin. (2) C.proc.civ., cu atat mai mult cu cat acest din urma text trimite expres la alte prevederi legale ce ar stabili ca actele mai favorabile ale unui coparticipant vor folosi si celorlalti.

Daca insa natura raportului juridic substantial dintre coparticipanti nu ar justifica extinderea efectelor actelor utile ale unora asupra celorlalti si nici nu ar exista vreo dispozitie legala speciala in acest sens, se va aplica principiul independentei procesuale.

Vom mai lua un exemplu, preluat (dar si adaptat) din practica judiciara. Sa presupunem ca reclamantul solicita iesirea din indiviziunea succesorala, chemand in judecata nu numai pe celalalt mostenitor, ci si pe un tert detentor al unuia dintre bunurile succesorale. Prima instanta admite cererea, incluzand in lotul reclamantului si bunul detinut de tert. Impotriva sentintei declara apel numai tertul, sustinand ca bunul respectiv nu face parte din masa succesorala, ci este proprietatea lui. Daca apelul este gasit intemeiat, instanta de apel nu va putea face altceva decat sa scoata bunul din masa partajabila, fara a mai modifica loturile si, cu atat mai mult, fara a putea sa respinga cererea de partaj, deoarece o asemenea solutie ar echivala cu extinderea efectelor admiterii apelului asupra paratului care nu a exercitat calea de atac (se observa ca, in exemplul dat, cei doi parati nu au interese comune, ci, dimpotriva, au interese contrarii; aceasta deoarece litigiul prezinta doua aspecte si anume, in prealabil, revendicarea bunului detinut de tert, revendicare ce profita ambilor mostenitori, chiar daca unul dintre ei are in proces pozitia procesuala de parat, ca si tertul, iar apoi iesirea din indiviziune). Ar urma ca reclamantul sa il actioneze in judecata pe celalalt copartas, pe temeiul art. 787 alin. (1) C.civ., solicitand despagubiri pentru evictiune, calculate potrivit art. 788 C.civ.

Coparticiparea procesuala mai produce si alte efecte. Astfel:

- atunci cand coparticipantii au aceleasi interese, ei pot avea un singur mandatar, caz in care se va comunica o singura copie de pe cererea de chemare in judecata (art. 113 alin. (2) C.proc.civ.) sau de pe intampinare (art. 116 alin.2 C.proc.civ.), dupa cum coparticipantii sunt parati sau reclamanti;

- daca unii dintre coparticipanti nu s-au prezentat inaintea instantei ori nu au indeplinit un act de procedura in termen, ei vor fi totusi citati in continuare (art. 48 alin. (2) teza finala C.proc.civ.);

- actele de procedura facute in interes comun sau impotriva coparticipantilor cu aceleasi interese sunt supuse unei singure taxe de timbru;

- coparticipantii vor suporta cheltuielile de judecata, daca este cazul, in functie de interesul fiecaruia sau de natura raportului juridic dintre ei, fie in mod egal, fie proportional, fie solidar (art. 277 C.proc.civ.).

3. Drepturile si indatoririle procesuale ale partilor. Abuzul de drept procedural

In cadrul oricarui proces civil, partile trebuie sa isi desfasoare activitatea lor procesuala in limitele drepturilor procedurale conferite de lege si cu respectarea indatoririlor procesuale impuse de aceasta.

3.1. Enumerarea drepturilor procedurale ale partilor

Dintre drepturile procedurale pe care legea le recunoaste partilor, mentionam, intr-o enumerare ce nu se doreste a fi exhaustiva, intrucat de unele dintre ele ne-am ocupat deja, iar altele vor fi analizate ulterior, urmatoarele:

a) dreptul de a adresa cereri instantei;

b) dreptul de a participa la judecata, fiind necesara in acest scop cunoasterea termenului de judecata si a locului unde va avea loc judecata, ceea ce implica dreptul partilor de a fi citate cu respectarea dispozitiilor prevazute de art. 85 si urm. C.proc.civ.;

c) dreptul de aparare, care la randul lui presupune: dreptul de a raspunde celeilalte sau celorlalte parti si de a discuta toate problemele ridicate in cursul procesului; dreptul de a propune probe pentru dovedirea propriilor sustineri ori pentru combaterea afirmatiilor adversarului si, in masura in care instanta a incuviintat aceste probe, dreptul de a le administra; dreptul de a cunoaste toate piesele dosarului, ceea ce implica nu numai dreptul fiecarei parti de a i se comunica actele de procedura indeplinite de adversar, ci si dreptul de a face copii de pe diversele acte aflate la dosar; dreptul de a folosi limba materna sau de a recurge la un interpret; dreptul oricarei parti de a fi asistata si reprezentata de un avocat;

d) dreptul de a indeplini actele de procedura si de a participa la raporturile procesuale personal sau, cu exceptia catorva cazuri limitativ prevazute de lege, prin mandatar;

e) dreptul de a recuza pe judecatori, procurori, grefieri sau magistrati asistenti, experti, interpreti si traducatori, dreptul de a invoca incompatibilitatea unor judecatori, precum si dreptul de a solicita stramutarea pricinii la o alta instanta, in cazurile si in conditiile stabilite de lege;

f) dreptul de a dispune de soarta procesului, prin renuntarea la judecata sau la dreptul subiectiv pretins, prin recunoasterea pretentiilor reclamantului, prin achiesarea la hotararea pronuntata ori prin incheierea unei tranzactii;

g) dreptul de a solicita cheltuielile de judecata avansate, in cazul castigarii procesului;

h) dreptul de a exercita caile de atac prevazute de lege;

i) dreptul de a cere executarea silita.

3.2. Indatoririle procesuale ale partilor

Legea acorda partilor multiple drepturi procedurale, insa le impune si anumite indatoriri procesuale. Mentionam ca se prefera uneori sa se foloseasca, in locul expresiei obligatii procesuale, sintagma indatoriri procesuale, pentru a se evita producerea unei posibile confuzii cu o institutie a dreptului material, cea a obligatiilor civile, realizandu-se totodata o delimitare si mai clara intre cele doua institutii, avand in vedere ca intr-un proces civil se pun probleme atat de drept material, cat si de drept procesual.

Nu exista un punct de vedere unitar in legatura cu numarul si continutul indatoririlor procesuale ce revin partilor. Se considera, uneori, ca legea stabileste doar o singura obligatie in sarcina partilor si anume aceea de a folosi cu buna-credinta drepturile lor procedurale. La aceasta se adauga, alteori, fie o serie de indatoriri (de a se infatisa in instanta, de a indeplini actele de procedura in termenele legale, de a-si comunica reciproc actele de care inteleg sa se serveasca, de a dovedi sustinerile facute in instanta, de a plati cheltuielile de judecata in cazul in care ar cadea in pretentii etc.), fie asa-zisa obligatie de a spune adevarul (o asemenea obligatie nu are insa vreun fundament juridic si nici nu exista vreo sanctiune procedurala sau vreo alta sanctiune juridica pentru simpla imprejurare ca partea nu spune adevarul).

In ce ne priveste, in acord cu alti autori, apreciem ca partile au doua indatoriri procesuale:

a) de a indeplini actele de procedura in conditiile, in ordinea si in termenele prevazute de lege;

b) de a exercita drepturile procedurale cu buna-credinta si potrivit scopului in vederea caruia au fost recunoscute de lege.

3.3. Abuzul de drept procedural

Partea care deturneaza dreptul procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege si il exercita cu rea-credinta savarseste un abuz de drept procedural.

Au existat si opinii in sensul ca nu s-ar putea vorbi, in acelasi timp, de drept si de abuz de drept, deoarece, fie dreptul exista si exercitiul lui nu ar putea sa fie niciodata abuziv, fie s-a depasit limitele dreptului, dar in acest caz ar fi lipsa de drept. Insa, abuzul de drept nu inseamna depasirea limitelor externe, de ordin material sau juridic, ale dreptului respectiv (ipoteza in care am fi in prezenta unui act savarsit fara drept), ci numai depasirea limitelor interne ale acelui drept. Deci, existenta dreptului nu trebuie confundata cu modul in care este exercitat un drept ce exista. Este adevarat ca institutia abuzului de drept, inclusiv cea a abuzului de drept procedural, nu are o reglementare suficienta, dar, in legislatia noastra, ca de altfel si in legislatiile altor tari, exista texte de lege care se refera in mod expres la abuzul de drept, cum ar fi, spre exemplu, art. 723 alin. (2) C.proc.civ.

In literatura noastra de specialitate se apreciaza ca orice abuz de drept procedural presupune doua elemente, deduse din dispozitiile inscrise in art. 723 alin. (2) C.proc.civ. si anume:

- un element subiectiv, ce consta in exercitarea cu rea-credinta a dreptului procedural, in scop de sicana, fara justificarea unui interes special si legitim, ci numai cu intentia de a-l vatama pe adversar, pentru a diminua sau intarzia posibilitatile de aparare ori de valorificare a drepturilor acestuia, pentru a-l constrange la abandonarea sustinerilor sale ori la concesiuni;

- un element obiectiv, care consta in deturnarea dreptului procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legala, actul savarsit neputand fi explicat printr-un motiv legitim.

Pentru a caracteriza un act de procedura ca abuziv, este necesar sa fie indeplinite urmatoarele cerinte:

a) autorul actului sa fie titularul dreptului procedural in cauza si sa fie capabil sa il exercite. Aceasta conditie este usor de justificat, avand in vedere ca, prin definitie, abuzul de drept procedural presupune folosirea (exercitiul) dreptului respectiv, ceea ce inseamna ca partea despre care se afirma ca a savarsit un abuz de drept procedural trebuie, in primul rand, sa aiba acel drept, iar, in al doilea rand, sa fie in masura sa il exercite;

b) dreptul procedural sa fie utilizat in limitele sale externe, fixate de lege, adica sa se respecte dispozitiile legale referitoare la conditiile in care se exercita dreptul procedural, la forma actului si la termenul in care trebuie efectuat acesta. Rezulta ca actul abuziv nu se confunda cu actul nelegal, acesta din urma fiind indeplinit cu depasirea limitelor externe stabilite de lege;

c) dreptul procedural sa fie dirijat spre realizarea unui alt scop decat acela pentru care a fost acordat de lege, partea ce il foloseste urmarind un obiectiv ce nu corespunde justei si cat mai rapidei solutionari a pricinii;

d) dreptul procedural sa fie exercitat cu rea-credinta.

Dintre formele sub care s-ar putea manifesta exercitarea abuziva a drepturilor procedurale, amintim: introducerea cu rea-credinta a unei cereri de chemare in judecata vadit netemeinica, numai pentru a obtine unele foloase necuvenite, pentru a-l sicana pe parat sau a-l discredita, de exemplu, se formuleaza o cerere in stabilirea paternitatii unui copil din afara casatoriei, fara ca reclamanta sa fi intretinut relatii intime cu paratul in perioada legala de conceptie a copilului, ci in scopul de a-l santaja pe paratul amenintat cu un scandal public sau in familie; creditorul a carui creanta baneasca a fost platita incearca sa obtina o noua plata, chemandu-l in judecata pe fostul sau debitor etc.; introducerea unei cereri de chemare in judecata fara ca paratul sa fi fost, in prealabil, pus in intarziere, cum ar fi atunci cand creditorul cesionar, fara sa il instiinteze pe debitorul cedat despre cesiune, il cheama in judecata, solicitand plata creantei sau cand proprietarul se adreseaza direct instantei, cerand ca depozitarul sa fie obligat la restituirea lucrului lasat in depozit (in astfel de situatii, desi cererea de chemare in judecata, fiind gasita intemeiata, se va admite, paratul nu va fi obligat la plata cheltuielilor de judecata, daca a recunoscut pretentiile reclamantului la prima zi de infatisare - art. 275 C.proc.civ.; se poate intalni si ipoteza opusa, anume ca reaua-credinta a paratului sa-l fi determinat pe reclamant sa solicite ceea ce nu i se mai datora, caz in care paratul va suporta cheltuielile de judecata) etc.; rezistenta paratului cu rea-credinta in fata unei pretentii a carei temeinicie este evidenta; formularea cu rea-credinta a unor cereri de recuzare, de stramutare, de obtinere a asistentei juridice gratuite, de verificare de scripte; folosirea cu rea-credinta a posibilitatii de a solicita citarea paratului prin publicitate; cererile repetate de amanare a judecatii; angajarea mai multor avocati, cu toate ca nevoile apararii nu justifica aceasta; cererea de masuri asiguratorii multiple si excesive, care depasesc necesitatile cauzei; exercitarea abuziva a dreptului de dispozitie sub forma renuntarii la judecata sau a tranzactiei (este insa discutabila solutia potrivit careia, intr-un asemenea caz, instanta va trebui sa respinga cererea privitoare la actul procesual de dispozitie si sa continue judecata, deoarece exercitarea abuziva a unui drept procedural nu atrage o astfel de sanctiune, in lipsa unui text de lege expres); folosirea cu rea-credinta a dreptului de a exercita caile de atac, de exemplu, reiterarea unei cai de atac, introducerea unui recurs ce este lasat sa fie anulat ca netimbrat, pentru a se exercita apoi si contestatia in anulare, in scopul de a tergiversa judecata si de a amana executarea silita a hotararii definitive (s-a decis ca, in acest caz, contestatia in anulare trebuie respinsa, aceeasi solutie fiind propusa si pentru situatia in care partea nu si-a timbrat recursul, spre a beneficia de taxa de timbru redusa, proprie contestatiei in anulare. Precizam insa ca nu exista nici un text de lege care sa justifice aceste solutii; abuzul de drept, in masura in care este dovedit, atrage obligatia contestatorului de a plati despagubiri intimatului), exercitarea cu mare intarziere, de catre partea ce a fost prezenta la pronuntarea hotararii, a apelului sau a recursului, profitand de faptul ca hotararea nu i-a fost comunicata, spre a obtine despagubiri intr-un cuantum cat mai ridicat (astfel, intr-o speta, litigiul avea ca obiect contestarea unei decizii de desfacere a contractului de munca si reintegrarea in functie; partea, profitand de o deficienta procedurala, a declarat recurs dupa cativa ani de la pronuntarea hotararii, solicitand despagubiri pe intreaga perioada cuprinsa intre momentul desfacerii contractului de munca si cel in care va fi reintegrata efectiv; recursul, care pe fond era intemeiat, nu a putut fi respins nici ca tardiv, intrucat a fost exercitat in termen, hotararea necomunicandu-i-se contestatorului, nici ca abuziv, deoarece nu exista un text de lege care sa prevada o asemenea solutie, insa instanta a diminuat in mod corespunzator despagubirile pretinse de salariat, fiind vorba, in fapt, de o culpa concurenta, atat a unitatii, constand in desfacerea nelegala a contractului de munca, dar si a salariatului, constand in inactivitatea sa un timp indelungat, desi a cunoscut hotararea atacata inca de la pronuntarea acesteia); introducerea cu vadita rea-credinta a unei contestatii la executare etc.

Trebuie subliniat ca simplul fapt al respingerii unei cereri (de chemare in judecata, de exercitare a unei cai de atac, de recuzare etc.) nu duce in mod automat la concluzia ca partea a exercitat abuziv dreptul de a formula cererea respectiva, ci instanta de judecata va aprecia daca exista sau nu un abuz de drept procedural in functie de imprejurarile concrete ale spetei, tinand cont de cerintele ce trebuie indeplinite pentru a se putea caracteriza un act de procedura ca abuziv, fiind necesar, totodata, sa se motiveze solutia adoptata in aceasta privinta. Uneori, chiar legea califica anumite acte ca abuzive, spre exemplu: art. 158 alin. (4) C.proc.civ., potrivit caruia, daca apelul sau recursul impotriva hotararii de declinare a competentei este declarat de catre partea care a invocat exceptia de necompetenta ce a fost admisa, dosarul poate fi trimis de indata la instanta competenta ori la organul cu activitate jurisdictionala competent, fara a mai fi nevoie sa se astepte ca hotararea de declinare a competentei sa devina irevocabila; art. 185 C.proc.civ., care sanctioneaza comportamentul partii ce a cerut o verificare de scripte ori de cate ori se dovedeste ca inscrisul a fost scris de aceasta.

Cat priveste sanctionarea abuzului de drept procedural, dispozitia de principiu este inscrisa in art. 723 alin. (2) C.proc.civ., conform caruia, partea care foloseste drepturile procedurale in chip abuziv raspunde pentru pagubele pricinuite.

Asadar, partea ce a suferit un prejudiciu patrimonial sau moral, ca urmare a exercitarii abuzive a unui drept procedural de catre partea adversa, are dreptul de a fi despagubita. Pentru a nu se incalca principiul disponibilitatii, despagubirile vor fi acordate numai la cerere, nu si din oficiu. Cat priveste instanta competenta a se pronunta asupra cererii de despagubiri pentru abuzul de drept procedural, in temeiul principiului accesorium sequitur principale, aceasta este instanta sesizata cu solutionarea pricinii in care s-a savarsit abuzul respectiv. Intrucat art. 723 alin. (2) C.proc.civ. si nici vreun alt text de lege din cuprinsul Codului de procedura civila nu se refera la conditiile raspunderii pentru prejudiciul cauzat prin exercitarea abuziva a unui drept procedural, se vor aplica regulile de la raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie (art. 998 C.civ.). Subliniem ca despagubirile se vor acorda indiferent de solutia ce se va pronunta cu privire la fondul pretentiei dedusa judecatii. Mai trebuie precizat ca, daca nu se solicita despagubiri in procesul in care una din parti a folosit abuziv un drept procedural, cel interesat poate sa le pretinda pe calea unui proces separat, termenul de prescriptie extinctiva fiind de trei ani de la data la care a cunoscut sau trebuia sa cunoasca paguba si pe cel ce raspunde de aceasta (art. 3 alin. (1) si art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958). Se observa ca, prin ipoteza, cel care raspunde de paguba este chiar partea ce a exercitat abuziv dreptul procedural, iar aceasta este cunoscuta inca din momentul savarsirii abuzului, ceea ce inseamna ca, eventual, prejudiciul ar putea fi cunoscut la o data ulterioara.

Art. 154 alin. (1) C.proc.civ. prevede si el obligatia partii care in orice chip a pricinuit amanarea judecatii de a plati, la cererea partii potrivnice, o despagubire pentru paguba cauzata prin amanare. Textul se aplica insa indiferent daca partea a savarsit sau nu un abuz de drept. Totusi, nu este vorba de o raspundere obiectiva, fiind deci necesara existenta vinovatiei. Spre exemplu, nu va fi obligat sa plateasca despagubiri paratul care, neprimind citatia cu cel putin cinci zile inainte de termenul de judecata, solicita si obtine un termen pentru a-si pregati apararea.

Pe langa obligatia de a plati despagubiri, unele norme speciale prevad si sanctionarea partii care a folosit cu rea-credinta anumite drepturi procedurale cu o amenda civila, in cuantumul stabilit de la caz la caz. Este vorba de urmatoarele texte de lege: art. 35 C.proc.civ., in materie de recuzare; art. 40 alin. final C.proc.civ., care trimite la dispozitiile art. 35, in materie de stramutare; art. 79 C.proc.civ., in legatura cu asistenta juridica gratuita obtinuta cu rea-credinta; art. 95 alin. final C.proc.civ., referitor la reclamantul ce a obtinut cu rea-credinta citarea prin publicitate; art. 185 C.proc.civ., in ceea ce priveste verificarea de scripte; art. 405 C.proc.civ., in materia contestatiei la executare.

Alte texte de lege prevad si o serie de sanctiuni specifice. Am amintit deja despre trimiterea dosarului la instanta competenta inainte de ramanerea irevocabila a hotararii de declinare a competentei (art. 158 alin. (4) C.proc.civ.), la care mai putem adauga: neacordarea cheltuielilor de judecata (art. 275 C.proc.civ.), revenirea asupra asistentei juridice gratuite incuviintate (art. 79 C.proc.civ.), nulitatea actelor de procedura ce au urmat citarii prin publicitate (art. 95 alin. ultim C.proc.civ.), suspendarea judecatii in situatia cand partile exercita abuziv dreptul de a obtine amanarea (art. 155 C.proc.civ.), chiar si respingerea cererii (de recuzare, de stramutare etc.), desi, in acest din urma caz, solutia este mai mult consecinta faptului ca instanta gaseste neintemeiata cererea respectiva.

Actul de procedura abuziv va fi lipsit de efectele contrarii scopului pentru care dreptul procedural exercitat abuziv a fost recunoscut, iar daca acest act are o existenta de sine statatoare, sanctiunea va lovi numai actul abuziv (de exemplu, cererea de verificare de scripte), dar, in cazul in care el sta la baza altor acte de procedura, atat actul abuziv, cat si cele ulterioare vor fi lipsite de eficienta (spre exemplu, ipoteza la care se refera art. 95 alin. ultim C.proc.civ.).

4. Participarea tertilor la judecata

4.1. Precizari introductive

In prealabil, trebuie precizat ca notiunea de terti desemneaza, pe de o parte, persoanele complet straine de proces (penitus extranei), iar, pe de alta parte, persoanele care sunt introduse intr-un proces in curs de desfasurare si care, din acel moment, devin si ele parti, fiind insa denumite, in continuare, terti (uneori terti intervenienti sau chiar intervenienti), spre a fi deosebite de partile initiale (reclamantul si paratul). Aceasta din urma acceptiune o avem in vedere atunci cand vorbim de participarea tertilor la judecata.

De asemenea, subliniem ca vom folosi expresia participarea tertilor la judecata, in locul celei traditionale (participarea tertilor in procesul civil), deoarece nu ne vom ocupa in cele ce urmeaza si de participarea tertilor la cea de a doua faza a procesului civil, aceasta urmand a fi analizata atunci cand ne vom ocupa de executarea silita. De altfel, dispozitiile art. 49-66 C.proc.civ., pe care le vom avea in vedere, sunt asezate in capitolul intitulat 'Alte persoane care pot lua parte la judecata'.

In cele mai multe situatii, cadrul procesual, sub aspectul partilor intre care se stabilesc raporturile juridice procesuale, este fixat de catre reclamant, prin indicarea in cererea de chemare in judecata a persoanei impotriva careia isi formuleaza pretentia sa. Discutandu-se numai asupra drepturilor si obligatiilor partilor din proces, respectiv asupra situatiei juridice dintre acestea, este firesc ca hotararea ce se va pronunta sa isi produca efectele fata de persoanele ce s-au judecat, nu insa si fata de persoanele straine de proces.

Spre deosebire de hotararile penale, care sunt opozabile erga omnes, hotararile civile, cu foarte rare exceptii (de exemplu, in materie de stare civila), nu pot fi opuse tertilor - res inter alios iudicata alteri neque nocere, neque prodesse potest. Astfel, titularul dreptului de proprietate, care a obtinut o hotarare ce obliga pe parat la predarea bunului, nu va putea sa execute acea hotarare in cazul in care bunul respectiv este detinut de o terta persoana, ci va trebui sa declanseze un nou litigiu, chemandu-l in judecata pe tertul detentor, spre a obtine o hotarare prin care si acesta din urma sa fie obligat a-i recunoaste dreptul de proprietate; hotararea de partaj nu poate fi opusa unui tert posesor, care nu a fost atras in nici un fel la judecata finalizata cu pronuntarea acesteia, ci copartasul in al carui lot a fost inclus bunul aflat la tert va trebui sa introduca impotriva acestuia o cerere in revendicare; in cazul raporturilor juridice obligationale cu pluralitate de debitori, fara ca obligatia sa fie solidara ori indivizibila, debitorii care nu au participat la judecata nu se vor putea prevala de hotararea obtinuta de unul dintre debitori impotriva creditorului, dupa cum acesta din urma nu va putea opune celorlalti debitori hotararea pe care a obtinut-o numai impotriva unui debitor etc.

Pentru ca hotararea civila sa devina opozabila si altor persoane care nu sunt parti si nici nu sunt considerate a fi reprezentate, este necesara introducerea acestora in proces.

Necesitatea atragerii unui tert la judecata poate sa decurga din folosul practic pe care l-ar realiza una din partile initiale (reclamantul sau paratul), ce urmareste sa i se recunoasca ori sa i se stabileasca anumite drepturi si fata de tertul respectiv.

Interesul de a fi introdus intr-un proces in curs de desfasurare poate sa apartina si tertului, fie pentru a-si valorifica un drept al sau, fie pentru a apara pe una din partile in litigiu, cu care se gaseste in raporturi speciale si care fac ca hotararea ce se va pronunta sa fie folosita de parte pentru a formula pretentii impotriva tertului, tinand cont si de faptul ca, uneori, interesele legitime ale unei persoane pot fi afectate, direct sau indirect, de pronuntarea unei hotarari la care ea nu a fost parte. Spre exemplu: intr-un litigiu ce are ca obiect revendicarea unui imobil, creditorul ipotecar al paratului are interesul de a interveni la judecata, pentru a dovedi ca imobilul este proprietatea paratului, avand in vedere ca, in cazul in care reclamantul ar castiga, urmeaza a se aplica principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis; creditorii chirografari pot interveni intr-un litigiu in care debitorul lor este parte, fie pentru a impiedica o fraudare a intereselor lor, evitand astfel un proces ulterior in care ar trebui sa invoce dispozitiile art. 975 C.civ., fie pentru a-l ajuta pe debitorul lor sa castige, in considerarea imprejurarii ca orice fluctuatii ale patrimoniului debitorului (marirea sau diminuarea activului patrimonial) influenteaza posibilitatea creditorilor chirografari de a-si satisface creantele, art. 1718 C.civ. nerecunoscandu-le decat un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului, luat in universalitatea sa (de altfel, pentru situatia cand debitorul ar fi reclamant, iar pricina nu ar avea caracter personal, creditorii chirografari ar fi putut si ei sa declanseze procesul civil, in temeiul art. 974 C.civ.; a fortiori, ei pot sa intervina in litigiul pornit de debitorul lor, respectiv in litigiul pornit impotriva debitorului lor); cel ce are obligatia de a garanta pe una dintre partile din proces nu este obligat sa astepte ca aceasta sa formuleze o cerere prin care sa-si valorifice obligatia de garantie pe cale incidentala sau principala, ci poate sa se alature partii respective, sprijinindu-i pretentiile sau apararile, cu scopul de a triumfa impreuna, astfel incat garantatul sa nu se mai indrepte impotriva garantului etc.

Trebuie subliniat ca, in anumite cazuri expres prevazute de lege, tertii sunt practic obligati sa intervina intr-un proces in curs de judecata, sub sanctiunea de a nu-si mai putea valorifica ulterior drepturile sau interesele lor. Spre exemplu: din dispozitiile inscrise in art. 785 C.civ., se desprinde concluzia ca, in cazul partajului succesoral, creditorii unui coindivizar sunt obligati sa intervina in procesul respectiv, deoarece ei nu vor mai putea ataca imparteala pe calea prevazuta de art. 975 C.civ., chiar daca aceasta a fost facuta cu fraudarea drepturilor lor; la urmarirea silita imobiliara, cei care au un drept de privilegiu sau ipoteca asupra imobilului ce formeaza obiectul executarii silite sunt obligati sa intervina, intrucat ordonanta de adjudecare prezinta un efect purgic etc.

Participarea tertilor la judecata prezinta avantaje incontestabile. Ea permite reunirea intr-un singur proces a tuturor persoanelor interesate de pretentia supusa judecatii, instanta urmand a se pronunta nu numai asupra raportului juridic substantial dintre reclamant si parat, ci si asupra raporturilor juridice dintre tertii intervenienti si partile initiale, preintampinandu-se astfel posibilitatea aparitiei unor hotarari judecatoresti contradictorii, realizandu-se totodata o economie de timp si chiar de cheltuieli.

Introducerea unor terte persoane intr-un proces in curs de desfasurare are insa si unele inconveniente, deoarece poate intarzia solutionarea cererii principale sau poate ridica anumite probleme in ceea ce priveste competenta. De asemenea, tertul este obligat sa ia procedura in faza in care se gaseste in momentul introducerii sale in proces, fiindu-i deci opozabile actele de procedura anterioare interventiei, cu toate ca acestea nu au fost indeplinite in contradictoriu si cu el, ceea ce poate afecta in oarecare masura drepturile sale, mai ales atunci cand atragerea tertului la judecata nu se datoreaza initiativei lui (caz in care el insusi si-ar asuma riscul opozabilitatii actelor de procedura deja efectuate), ci a reclamantului sau a paratului.

In actuala redactare, Codul de procedura civila reglementeaza interventia voluntara (art. 49-56), si trei forme de interventie fortata, anume, chemarea in judecata a altor persoane (art. 57-59), chemarea in garantie (art. 60-63) si aratarea titularului dreptului (art. 64-66).

Trebuie subliniat ca atragerea unui tert la judecata din initiativa reclamantului sau a paratului (interventia fortata) nu este permisa decat in cazurile expres prevazute de lege. Spre deosebire de dispozitiile legale care stabilesc dreptul tertelor persoane de a interveni intr-un proces in curs de desfasurare ori de cate ori au interes, legea nu prevede in mod general introducerea in procesul civil, pe calea interventiei fortate, a oricarei persoane ce ar avea vreun interes in legatura cu pricina ce se judeca si care nu figureaza ca parat in cererea de chemare in judecata. Asadar, nu poate fi introdus fortat intr-un litigiu orice tert care ar avea posibilitatea sa intervina voluntar, deoarece intervenientul voluntar isi apara de bunavoie propriile interese, in timp ce intervenientul fortat este chemat fie sa recunoasca dreptul unei parti din proces, fie sa se constate ca nu are nici un drept asupra partii care l-a introdus in proces. Pot fi intalnite si alte situatii, in afara celor vizate de art. 57-66 C.proc.civ., in care ar exista interesul ca un tert sa fie introdus in proces la cererea uneia dintre parti, insa, in lipsa unui text de lege expres, o eventuala cerere in acest sens ar urma sa fie respinsa ca inadmisibila. Spre exemplu: in functie de imprejurarile concrete ale spetei, reclamantul ar putea sa justifice interesul de a solicita, pe parcursul judecatii, introducerea in cauza a unui nou parat, avand in vedere ca intregirea sau modificarea cererii de chemare in judecata poate fi facuta, potrivit art. 132 alin. (1) C.proc.civ., cel mai tarziu la prima zi de infatisare, iar dupa acest moment numai cu consimtamantul paratului; uneori, chiar si paratul poate avea interesul de a fi introdus in litigiu un tert in calitate de parat; oricare din partile initiale ar putea justifica interesul de a cere introducerea in cauza a unor terte persoane, pentru ca hotararea ce se va pronunta sa le fie opozabila. Referitor la acest din urma exemplu, mentionam ca sistemul procesual civil francez cunoaste o forma specifica de interventie fortata, numita 'assignation en declaration de jugement commun', care are ca obiectiv sa faca opozabila tertului hotararea ce se va pronunta cu privire la pretentia formulata de reclamant impotriva paratului, fara a se urmari insa condamnarea tertului.

Subliniem ca participarea tertilor la judecata nu trebuie confundata cu institutia conexarii pricinilor (art. 164-165 C.proc.civ.) si nici cu coparticiparea procesuala subiectiva. Oricare dintre formele participarii tertilor la judecata implica existenta unui singur proces in curs de desfasurare, in cadrul caruia se formuleaza cereri incidentale (de interventie voluntara sau fortata), nefiind vorba de mai multe cereri conexate si nici de o singura cerere de chemare in judecata in care figureaza, eventual dupa intregirea sau modificarea acesteia, mai multi reclamanti sau mai multi parati.

4.2. Interventia voluntara

4.2.1. Notiune. Felurile interventiei voluntare

Dupa cum rezulta din insasi denumirea ei, interventia voluntara este acea forma de participare a tertelor persoane la judecata ce consta in introducerea unui tert, din propria sa initiativa, intr-un proces aflat in curs de judecata, putand fi definita ca fiind cererea unui tert de a intra intr-un proces pornit de alte parti, pentru a-si apara un drept propriu sau pentru a apara dreptul unei parti din acel proces.

Deci, interventia voluntara prezinta doua elemente definitorii si anume:

- existenta unui proces civil in curs de judecata;

- introducerea unui tert, din initiativa acestuia, in procesul respectiv.

Avand in vedere caracterul ei incidental, interventia voluntara este de neconceput daca nu exista un litigiu sau daca nu mai exista un litigiu pendente. Interventia voluntara ar fi inadmisibila atunci cand, inainte de formularea ei, s-a pronuntat hotararea in litigiul respectiv sau acesta din urma a fost stins ca urmare a unui act procesual de dispozitie (desistarea reclamantului, achiesarea paratului la toate pretentiile reclamantului, incheierea unei tranzactii judiciare) ori a intervenit perimarea.

Cererea de interventie voluntara poate fi formulata de orice tert care ar putea fi prejudiciat in vreun fel de hotararea ce ar urma sa se pronunte intr-o pricina sau care pretinde un drept propriu, in stransa legatura cu obiectul acelei pricini, nu insa si de o persoana ce a dobandit deja calitatea de parte in acel proces. Insa, cei care sunt considerati a fi reprezentati in proces (de exemplu, creditorii chirografari ai partilor) pot interveni, deoarece, in realitate ei nu sunt parti, ci numai hotararea care se va pronunta le va fi opozabila.

Exista totusi anumite situatii in care s-ar putea discuta daca ar fi admisibila interventia voluntara formulata de o persoana ce este ori a fost parte in procesul respectiv.

Astfel, atunci cand cererea de chemare in garantie, in raport cu solutia data cererii principale, a fost respinsa ca lipsita de obiect sau de interes, la judecarea apelului declarat numai cu privire la raporturile juridice dintre reclamant si parat, se poate formula o cerere de interventie voluntara accesorie de catre persoana chemata in garantie la judecata in prima instanta; daca se revendica un bun si paratul cheama in garantie persoana ce i-a vandut bunul respectiv, iar aceasta din urma doreste sa obtina pentru sine bunul ce formeaza obiectul litigiului, invocand rezolutiunea sau nulitatea contractului pe care l-a incheiat cu paratul, trebuie sa i se recunoasca dreptul de a introduce o cerere de interventie voluntara principala, avand in vedere ca intre reclamant si tertul chemat in garantie de catre parat nu se stabilesc raporturi procesuale directe (daca nu se admite aceasta solutie, atunci ar trebui sa se accepte ca tertul chemat in garantie poate formula o cerere reconventionala nu numai impotriva partii ce l-a chemat in garantie si care are pozitia procesuala de reclamant in cererea de chemare in garantie, ci si impotriva adversarului acesteia din cererea de chemare in judecata); in ipoteza in care reclamantul isi formuleaza pretentia impotriva mai multor parati, insa, pana a se intra in dezbaterea fondului, renunta la judecata fata de unul dintre parati, acesta va putea sa intervina voluntar, deoarece, in momentul introducerii cererii de interventie, nu mai are calitatea de parte in procesul respectiv independent de vointa lui.

In schimb, daca procesul continua fara una dintre parti datorita atitudinii acesteia (de exemplu, unul din parati a achiesat la pretentiile reclamantului, o parte a achiesat la hotarare sau nu a exercitat si ea calea de atac in termenul prevazut de lege etc.), interventia voluntara a persoanei respective este inadmisibila, solutia contrara echivaland cu o revocare a unui act unilateral sau, dupa caz, cu o revenire unilaterala asupra unei conventii sinalagmatice (cum ar fi tranzactia judiciara incheiata numai de unele parti, evident fara incalcarea intereselor celorlalte parti) ori cu o eludare a anumitor dispozitii legale (cum ar fi cele referitoare la termenul in care poate fi exercitat apelul).

In acord cu alti autori, apreciem ca o parte nu poate sa formuleze o cerere de interventie voluntara nici in cazul in care, pe parcursul judecatii, devine succesoare in drepturi a unei persoane ce ar fi avut dreptul sa intervina voluntar. Insa, atunci cand o persoana actioneaza ca reprezentant al altei persoane, fara a exista o imputernicire in acest sens, cea din urma persoana (pretinsul reprezentat) poate sa intervina in proces, intrucat, in realitate, ea este straina de pretentia formulata.

Reprezentantul legal sau conventional al unei parti, nelucrand in nume propriu si deci fiind un tert fata de pretentia supusa judecatii, poate sa formuleze o cerere de interventie voluntara (in nume propriu).

Art. 49 C.proc.civ., dupa ce prevede, in primul alineat, ca 'oricine are interes poate interveni intr-o pricina ce se urmeaza intre alte persoane', dispune, in alin. (2), ca 'interventia este in interes propriu cand cel care intervine invoca un drept al sau', iar, in alineatul ultim, ca interventia 'este in interesul uneia din parti cand sprijina numai apararea acesteia'.

Rezulta ca interventia voluntara poate fi de doua feluri, dupa cum tertul invoca un drept propriu (interventie voluntara principala) sau apara drepturile uneia dintre parti (interventie voluntara accesorie).

Mai rezulta, din art. 49 alin. (1) C.proc.civ., ca tertul trebuie sa justifice intotdeauna un interes propriu, indiferent de felul interventiei, interesul fiind o conditie ce trebuie indeplinita pentru exercitarea oricarei forme concrete de manifestare a actiunii civile, deci si a interventiei voluntare, fie principala, fie accesorie. Asadar, denumirile de 'interventie in interes propriu' si 'interventie in interesul uneia din parti' nu sunt exacte, intrucat, ceea ce distinge cele doua feluri de interventie voluntara nu este interesul, care apartine tertului intervenient in toate situatiile, ci, asa cum se desprinde din chiar art. 49 C.proc.civ., dreptul invocat, care apartine tertului in cazul interventiei voluntare principale (cel putin, asa pretinde acesta), respectiv partii in favoarea careia s-a intervenit in cazul interventiei voluntare accesorii.

Trebuie insa subliniat ca numai terminologia folosita in actuala reglementare pentru cele doua feluri de interventie voluntara este improprie, deoarece, din ansamblul reglementarii, nu se desprinde insa concluzia ca interesul nu ar apartine celui care intervine in apararea unei parti.

4.2.2. Interventia voluntara principala

Cererea prin care un tert solicita introducerea sa intr-un proces in curs de judecata, pentru a i se recunoaste sau stabili un drept propriu, se numeste interventie voluntara principala ori, dupa cum mai este denumita de unii autori, interventie agresiva.

Ca natura juridica, interventia voluntara principala este o veritabila cerere de chemare in judecata, indreptata impotriva partilor initiale, deci atat a reclamantului, cat si a paratului. Tertul intervenient poate sa isi formuleze pretentia pe cale principala, declansand un proces distinct, in care el ar figura ca reclamant, iar partile din celalalt proces ar fi parate. Daca insa tertul prefera sa invoce pretinsul sau drept in litigiul pendente, cererea sa dobandeste caracter incidental, devenind o cerere care se grefeaza pe cererea principala, dar care poate fi solutionata si independent de aceasta.

Interventia voluntara principala constituie un incident procedural ce determina largirea cadrului procesual, de regula din punctul de vedere al partilor, insa, uneori, si sub aspectul obiectului litigiului. Datorita imprejurarii ca largirea cadrului procesual este consecinta initiativei unui tert, spre deosebire de celelalte incidente procedurale ce duc la extinderea cadrului procesual si care sunt determinate de partile initiale, interventia voluntara principala a fost considerata un incident procedural sui generis.

Interventia voluntara principala presupune invocarea de catre un tert a unui drept propriu, fara insa a fi necesar sa existe identitate intre dreptul pretins de tert si dreptul ce formeaza obiectul cererii de chemare in judecata. Totusi, intre cele doua drepturi subiective trebuie sa existe o legatura suficienta, care sa justifice rezolvarea impreuna a celor doua cereri. Daca intre pretentia tertului si pretentia supusa judecatii de catre reclamant (sau de catre parat, in cazul in care s-a formulat o cerere reconventionala) nu exista o conexiune, atunci interventia voluntara principala este inadmisibila, deoarece nu ar face altceva decat sa intarzie solutionarea cererii de chemare in judecata. Intr-un asemenea caz, neexistand nici un risc sa se ajunga la pronuntarea a doua hotarari contradictorii, tertul va trebui sa declanseze un proces separat.

Cat priveste sfera de aplicare a interventiei voluntare principale, se observa ca legea nu limiteaza formularea cererii la anumite materii. Ar rezulta ca, in regula generala, interventia voluntara principala este admisibila in orice proces civil. Cu toate acestea, se considera inadmisibila cererea de interventie voluntara in pricinile cu caracter strict personal, cum ar fi desfacerea sau desfiintarea casatoriei, tagaduirea paternitatii, punerea sub interdictie sau ridicarea interdictiei etc. Aceasta solutie se sprijina nu atat pe argumentul ca tertul nu ar putea sa invoce acelasi drept ca si reclamantul, deoarece am vazut ca nu este necesar sa existe identitate de obiect intre cele doua cereri, cat mai ales pe faptul ca, pe de o parte, dat fiind caracterul strict personal, in litigiile respective trebuie sa participe numai anumite persoane, iar, pe de alta parte, nu ar exista o legatura suficienta, care sa justifice intarzierea solutionarii pricinii cu caracter strict personal, intre pretentia formulata de tert si cea din cererea introductiva de instanta. S-a sustinut ca interventia principala ar fi admisibila in pricinile cu caracter strict personal daca exista o legatura suficienta intre pretentia tertului si cererea principala, mai ales in caz de dol sau frauda din partea unei parti. Este insa putin probabil sa existe o asemenea legatura, care sa justifice introducerea unui tert intr-un proces in care ar trebui sa participe numai anumite persoane, cu atat mai mult cu cat este greu de admis ca un tert s-ar putea opune, spre exemplu, la desfacerea sau desfiintarea casatoriei, indiferent care ar fi dreptul propriu pe care il invoca.

Precizam insa ca, atunci cand in litigiul declansat printr-o cerere cu caracter strict personal partile formuleaza si cereri accesorii sau incidentale care nu au un astfel de caracter, interventia voluntara principala devine admisibila daca vizeaza pretentiile formulate in cererile accesorii sau incidentale. Spre exemplu, daca intr-un proces de divort se solicita si partajarea bunurilor dobandite in timpul casatoriei, o terta persoana ar putea sa intervina pentru a-si valorifica un drept cu privire la un anumit bun supus impartelii.

Se admite ca nici in litigiile de munca nu este admisibila interventia voluntara principala, intrucat o alta persoana nu poate cere sa i se stabileasca drepturi decurgand dintr-un raport de munca in care subiect este persoana ce figureaza ca parte in cererea principala, caracterul personal al raportului de munca impunand o asemenea solutie. Fata de stadiul actual al reglementarii, solutia urmeaza a fi nuantata, in sensul ca ea priveste numai litigiile individuale de munca. Pentru litigiile colective de munca, in cazul in care unitatea cere nu numai declararea grevei ca nelegala, ci si despagubiri, o terta persoana poate sa solicite si ea despagubiri pentru pagubele ce i-au fost cauzate de greva respectiva. Aceasta deoarece judecarea conflictelor colective de munca se face conform Codului de procedura civila, in masura in care legea nu dispune altfel, ceea ce nu este cazul in legatura cu problema care ne preocupa, iar argumentul ce justifica inadmisibilitatea interventiei principale in litigiile individuale de munca nu ar mai putea fi folosit. Chiar si in litigiile referitoare la executarea, modificarea, suspendarea sau incetarea contractului colectiv de munca pot exista situatii cand ar fi admisibila o interventie voluntara principala, de exemplu, cererea formulata de salariatii care nu sunt membri ai sindicatului ce este parte in proces, desigur prin reprezentanti alesi de catre acestia. Apreciem ca art. 9 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de munca, potrivit caruia, prevederile contractului colectiv de munca produc efecte pentru toti salariatii din unitate, indiferent de data angajarii sau de afilierea lor la o organizatie sindicala din unitate nu constituie un argument suficient pentru a justifica in toate cazurile extinderea efectelor hotararii judecatoresti si in privinta salariatilor ce nu pot fi considerati ca au fost reprezentati de sindicat in procesul respectiv.

In cazul unui litigiu arbitral, interventia voluntara principala este admisibila numai daca tertul a fost si el parte in conventia arbitrala sau daca, ulterior declansarii litigiului arbitral, se incheie un compromis intre tert si partile initiale, aceeasi fiind solutia pentru orice forma de participare a tertilor la judecata.

Pornindu-se de la o situatie particulara ivita in practica instantei supreme, s-a aratat ca 'interventia in nume propriu' ar fi admisibila si in instanta de stramutare, ca de altfel si 'interventia in interesul uneia din parti'. In speta ce a prilejuit formularea acestui punct de vedere, s-a solicitat stramutarea judecarii unui recurs, dar, fiind de rea-credinta, partea a indicat in cererea de stramutare o alta persoana decat aceea care ii era adversar in litigiul de fond. Aceasta din urma, afland de cererea de stramutare, a introdus o cerere de interventie voluntara principala, incuviintata in principiu de instanta suprema, care apoi a respins ca neintemeiata cererea de stramutare. Este insa discutabila calificarea cererii respective ca fiind o interventie voluntara principala. Stramutarea constituie un incident procedural in legatura cu judecarea unei pricini, care nu pune in discutie pretentia dedusa judecatii si care, desi este de competenta unei alte instante, nu duce la un proces distinct, astfel incat parti in instanta de stramutare trebuie sa fie partile din pricina a carei stramutare se solicita. Asadar, cererea formulata in speta nu era altceva decat o simpla cerere prin care cel interesat mentiona adevaratele parti din proces, invederand instantei de stramutare reaua-credinta a partii ce a solicitat stramutarea. In urma unei asemenea cereri, presedintele instantei va cere dosarul pricinii (art. 40 alin. (2) teza I C.proc.civ.) si va dispune citarea adevaratelor parti pentru rezolvarea cererii de stramutare. In plus, interventia voluntara principala presupune invocarea unui drept subiectiv civil, insa, in instanta de stramutare nu se discuta niciodata fondul. Solutia pe care nu o impartasim duce la un cerc vicios, deoarece ar trebui sa se admita ca pe calea interventiei voluntare principale s-ar putea invoca nu numai un drept subiectiv civil, ci si un drept procedural, dar drepturile procedurale (cu exceptia dreptului de a sesiza instanta) nu pot fi exercitate decat de partile din proces (este evident ca art. 49 alin. (2) C.proc.civ. nu are in vedere dreptul de a sesiza instanta, intrucat acest drept este recunoscut de lege oricarei persoane; in caz contrar, interventia voluntara principala ar fi la indemana oricarei persoane ce ar justifica interesul de a participa la judecata si ar include si situatia cand tertul ar interveni pentru a apara pe una din parti, cu toate ca legea stabileste un regim juridic diferit pentru cele doua feluri de interventie voluntara), iar tertul intervenient devine parte in proces numai dupa incuviintarea in principiu a cererii sale. In consecinta, interventia voluntara principala este inadmisibila daca se face cu ocazia si in vederea rezolvarii unor incidente procedurale precum: stramutarea; recuzarea tuturor judecatorilor de la o instanta sau cand, datorita recuzarii, nu se poate alcatui completul de judecata; cererea de perimare; un conflict de competenta etc.

In literatura de specialitate mai veche s-a aratat ca interventia voluntara ar fi admisibila in materie posesorie. In ce ne priveste, avem unele rezerve fata de aceasta opinie, deoarece prin cererile posesorii se urmareste apararea unei situatii de fapt, de care legea leaga o serie de consecinte juridice, asa incat litigiile posesorii nu pun in discutie drepturi subiective civile. Daca un tert ar interveni, invocand drepturi proprii in legatura cu bunul ce formeaza obiectul cererii posesorii, ar insemna sa se transforme procesul posesoriu intr-un proces cu caracter petitoriu, impotriva vointei partilor initiale, care au inteles sa se judece in posesoriu. Eventual, interventia voluntara principala ar putea fi considerata admisibila numai in cazul in care tertul ar pretinde pentru sine posesia bunului respectiv, insa aceasta solutie implica o interpretare mai larga a art. 49 alin. (2) C.proc.civ., textul de lege vorbind de invocarea unui drept, iar nu de invocarea unei situatii juridice sau de formularea unei pretentii.

Relativ recent, s-a sustinut ca in materia contenciosului administrativ obiectiv (expresia de 'contencios administrativ obiectiv' este folosita de unii autori pentru a desemna acel contencios administrativ care isi are izvorul normativ in prevederile inscrise in art. 122 alin. (4) din Constitutie si in Legea nr. 69/1991 privind administratia publica locala, deci atunci cand prefectul exercita atributiile de tutela administrativa, prin atacarea actelor autoritatilor administratiei publice locale in fata instantei de contencios administrativ), dintre posibilele consecinte procedurale ale formularii unei interventii voluntare principale, ar putea fi admisa numai intreruperea prescriptiei dreptului la actiune. In ce ne priveste, apreciem ca este discutabila teza inadmisibilitatii de plano a interventiei voluntare principale in litigiile de contencios administrativ obiectiv, argumentele aduse in sprijinul acesteia nefiind la adapost de orice critica. Se considera ca existenta unei cereri principale ce are ca finalitate apararea interesului general ar fi ireconciliabila cu interventia unei terte persoane care urmareste realizarea unui interes individual. Insa, asa cum am aratat cu un alt prilej, incalcarea unui interes general nu exclude si incalcarea, prin acelasi act sau fapt, a unui interes individual. Se mai precizeaza ca, prin interventia voluntara principala, tertul isi indreapta pretentia impotriva ambelor parti initiale, pe cand, in ipoteza analizata, tertul nu justifica nici un interes de a-si formula cererea si impotriva prefectului. Se pierde insa din vedere faptul ca art. 49 alin. (2) C.proc.civ. se refera la invocarea unui drept al tertului, iar numai in literatura de specialitate se vorbeste despre situatia de drept comun cand tertul opune pretinsul sau drept ambelor parti. In sfarsit, argumentul ca s-ar eluda dispozitiile Legii nr. 29/1990 nu tine cont de imprejurarea potrivit careia este posibil ca tertul sa fi indeplinit procedura reclamatiei administrative prealabile si sa se gaseasca inauntrul termenului de sesizare a instantei.

Potrivit art. 50 alin. (1) C.proc.civ., cererea de interventie voluntara principala trebuie facuta in forma prevazuta pentru cererea de chemare in judecata. Textul mentionat trimite deci la dispozitiile art. 112 C.proc.civ., care reglementeaza cuprinsul cererii de chemare in judecata. De asemenea, fiind vorba de o cerere incidentala, continutul acesteia trebuie sa se refere si la cererea principala.

In consecinta, cererea de interventie voluntara principala ar trebui sa cuprinda: indicarea instantei si a numarului dosarului; numele si domiciliul intervenientului; numele si prenumele reclamantului si ale paratului din cererea de chemare in judecata (nu este necesar sa se mentioneze si domiciliile acestora, deoarece ele se gasesc deja la dosarul cauzei); aratarea dreptului pretins de tertul intervenient, precum si, pentru a se evidentia legatura dintre cele doua cereri, a obiectului cererii principale; motivarea in fapt si in drept a pretentiilor intervenientului; indicarea mijloacelor de proba pe care intervenientul intelege sa le foloseasca; semnatura. In cazul in care cererea este formulata prin reprezentant, se va mentiona aceasta imprejurare in cuprinsul cererii si se va alatura dovada calitatii de reprezentant. La cererea de interventie voluntara principala se anexeaza atatea copii de pe aceasta cate parti initiale sunt, precum si copii de pe inscrisurile pe care le va utiliza intervenientul, certificate pentru conformitate cu originalul de catre acesta, in atatea exemplare cate parti initiale sunt si un exemplar in plus pentru instanta. Daca mai multe parti initiale au un singur reprezentant sau daca o persoana sta in judecata atat in nume propriu cat si ca reprezentanta a altei parti, se va depune pentru acestea cate o singura copie de pe cererea de interventie voluntara principala si de pe inscrisurile alaturate ei. Interventia voluntara principala este supusa unei taxe de timbru identice taxei datorate in cazul in care tertul si-ar valorifica pretentia pe cale principala.

Potrivit art. 50 alin. (2) C.proc.civ., interventia voluntara principala se poate face numai in fata primei instante si inainte de inchiderea dezbaterilor. Ratiunea fixarii acestui termen consta, in primul rand, in faptul ca tertul ar putea sa afle relativ tarziu despre existenta litigiului in care ar avea interesul sa intervina, cu atat mai mult cu cat declansarea unui proces civil nu este supusa unor formalitati de publicitate, in scopul instiintarii oricarei persoane interesate, cu exceptia unor cazuri limitativ prevazute de lege (de exemplu, in materia declararii judecatoresti a disparitiei si a mortii - art. 37 alin. (2) si art. 40 din Decretul nr. 31/1954, in ce priveste urmarirea silita imobiliara etc.). Insa, avand in vedere ca tertul deduce judecatii o pretentie proprie, pentru a nu se rapi partilor un grad de jurisdictie, interventia voluntara principala trebuie facuta inaintea primei instante, cu exceptia situatiei prevazute de art. 50 alin. 3 C.proc.civ., la care ne vom referi ceva mai jos. Tinand seama de necesitatea ca rezolvarea cererii incidentale sa nu intarzie solutionarea cererii principale, legiuitorul a stabilit ca inchiderea dezbaterilor reprezinta momentul limita pana la care intervenientul principal isi poate depune cererea. In lipsa unei precizari anume in cuprinsul art. 50 alin. (2) C.proc.civ., acest moment se determina conform art. 150 C.proc.civ., fiind deci vorba de declaratia pe care o face in acest sens presedintele, dupa concluziile pe fond ale partilor, daca instanta de judecata considera ca este lamurita si urmeaza a se retrage in vederea deliberarii.

Asadar, intr-un proces de partaj, cererea de interventie voluntara principala poate fi introdusa si dupa pronuntarea incheierii de admitere in principiu, pana la inchiderea dezbaterilor ce preced hotararea finala de partaj. Mentionam totusi ca, relativ recent, instanta suprema a decis ca in cazul in care cererea de interventie voluntara principala se refera la probleme asupra carora s-a statuat prin incheierea de admitere in principiu, tertul nu mai poate interveni dupa inchiderea dezbaterilor privind admiterea in principiu a cererii de partaj, pretentiile sale urmand a fi valorificate numai pe cale principala. Aparent, solutia s-ar justifica pe caracterul interlocutoriu al incheierii de admitere in principiu, insa, se observa ca, daca ar primi cererea de interventie voluntara principala, instanta nu ar fi pusa in situatia de a reveni asupra unei masuri luate in legatura cu raporturile juridice dintre partile initiale pentru a dispune o alta masura cu privire la aceleasi raporturi juridice, deoarece, la incuviintarea primei masuri nu puteau fi avute in vedere si pretentiile tertului, pe cand cea din urma masura vizeaza nu numai raporturile juridice dintre partile initiale, ci si cele dintre acestea si tertul intervenient. In plus, dispozitiile care reglementeaza partajul judiciar nu se refera si la interventia voluntara, asa incat, aplicand regula conform careia normele speciale se completeaza cu dreptul comun, inseamna ca termenul in care se poate formula interventia voluntara principala intr-un proces de partaj se stabileste tot potrivit art. 50 C.proc.civ., text care nu face vreo distinctie in functie de natura litigiului si care vorbeste generic de inchiderea dezbaterilor, iar nu de inchiderea dezbaterilor asupra unei probleme ce urmeaza a fi solutionata printr-o incheiere premergatoare hotararii de fond.

Cererea de interventie voluntara principala trebuie depusa cel mai tarziu pana la inchiderea dezbaterilor de fond, chiar si atunci cand instanta a amanat pronuntarea hotararii.

Pentru situatia in care cauza se repune pe rol, se ridica problema de a sti daca ar mai putea fi formulata o interventie voluntara principala, avand in vedere ca, prin ipoteza, vor mai avea loc dezbateri cu privire la imprejurarile ce au determinat repunerea pricinii pe rol. Consideram ca un raspuns global nu poate fi dat, ci, de la speta la speta, instanta va incuviinta sau nu in principiu cererea tertului, dupa cum aceasta ar intarzia sau nu solutionarea cererii de chemare in judecata.

Art. 50 alin. (3) C.proc.civ. permite introducerea cererii de interventie voluntara principala si in instanta de apel, insa numai cu invoirea partilor (nu este insa necesar acordul partilor in cazul interventiei la poprire formulate cu ocazia apelului exercitat impotriva hotararii de validare a popririi, deoarece art. 459 C.proc.civ. dispune ca orice creditor al debitorului va putea interveni la judecata de poprire printr-o simpla cerere pana ce nu s-a dat o hotarare definitiva asupra validarii). In legatura cu aceasta invoire a partilor, subliniem ca, daca la judecata in prima instanta au existat mai mult de doua parti, dar numai unele au fost atrase la judecata in apel, este nevoie doar de acordul acestora din urma, insa tertul intervenient nu se va putea prevala de hotararea pe care o va obtine si fata de partile pentru care hotararea apelata a ramas definitiva si irevocabila.

Cat priveste dispozitia inscrisa in art. 50 alin. (3) C.proc.civ., aceasta apare ca fiind nefireasca in contextul reglementarii de ansamblu a apelului si in raport cu grija legiuitorului de a nu se incalca principiul dublului grad de jurisdictie in multe alte situatii. Daca tertul intervenient si-ar valorifica pretentia pe cale principala, atunci partile nu ar putea conveni sa se treaca peste primul grad de jurisdictie, adica sa se judece direct in apel, insa, atunci cand tertul alege calea unei cereri incidentale, partile ar putea conveni ca pretentia acestuia sa se judece pentru prima data inaintea instantei de apel.

Legea nu prevede si momentul pana la care tertul poate sa intervina in instanta de apel, astfel incat urmeaza a se aplica, in mod corespunzator, dispozitia legala de la judecata in prima instanta, momentul fiind deci acela al inchiderii dezbaterilor de fond inaintea instantei de apel.

Interventia voluntara principala este insa inadmisibila in recurs, deoarece, pe de o parte, recursul nu are caracter devolutiv, adica nu antreneaza o judecare a fondului in chiar solutionarea caii de atac, iar, pe de alta parte, art. 50 alin. (3) C.proc.civ., ca orice norma speciala, este de stricta interpretare si aplicare. Un argument in sprijinul acestei solutii poate fi desprins si din art. 51 C.proc.civ., in sensul ca, daca legiuitorul ar fi intentionat sa permita formularea cererii de interventie voluntara principala si in recurs, textul nu ar fi vorbit numai de interventia voluntara accesorie. Tertul nu poate sa isi formuleze pretentia sa pe cale incidentala nici in cazul in care recursul s-ar exercita impotriva unei hotarari care, potrivit legii, se pronunta fara drept de apel, intrucat solutia contrara ar transforma recursul intr-un apel, desi legiuitorul a suprimat dreptul de apel pentru situatia respectiva.

Cat priveste admisibilitatea interventiei voluntare principale in cadrul rejudecarii fondului dupa casare, se disting urmatoarele situatii:

-daca s-a casat cu retinere, cererea este inadmisibila, indiferent ca a fost recurata o hotarare pronuntata in apel sau o sentinta nesupusa apelului;

- in cazul casarii cu trimitere la instanta de apel care a pronuntat hotararea recurata sau la instanta de apel competenta, cererea intervenientului voluntar principal poate fi primita numai cu acordul partilor, solutia justificandu-se prin aceea ca, intr-o astfel de ipoteza, rejudecarea fondului echivaleaza cu o judecata in apel, fiind deci guvernata de dispozitiile legale din materia apelului;

- in cazul in care casarea cu trimitere s-a facut pentru necompetenta atat a instantei de apel, cat si a primei instante, rejudecarea fondului dupa casare echivaleaza cu o judecata in prima instanta, asa incat cererea de interventie voluntara principala poate fi depusa pana la inchiderea dezbaterilor; aceasta din urma solutie isi gaseste aplicare si atunci cand s-a casat cu trimitere intr-o pricina in care, potrivit legii, hotararea primei instante nu este supusa apelului, precum si in ipoteza in care ar fi incidente prevederile art. 297 C.civ., deci daca se desfiinteaza hotararea apelata si se trimite cauza spre rejudecare primei instante sau, dupa caz, instantei competente.

In cazul contestatiei in anulare, interventia voluntara principala devine admisibila daca se rejudeca fondul ca urmare a admiterii caii extraordinare de atac de retractare si numai atunci cand: contestatia in anulare de drept comun a fost exercitata, in conditiile stabilite de art. 317 alin. final C.proc.civ., impotriva unei sentinte nesupuse apelului sau impotriva unei hotarari pronuntate in apel, insa, in aceasta din urma situatie cererea intervenientului principal poate fi primita numai cu acordul partilor; contestatia in anulare speciala a fost exercitata impotriva unei hotarari pronuntate de judecatorie in ultima instanta.

Referitor la cealalta cale extraordinara de atac de retractare, problema admisibilitatii cererii intervenientului principal se pune, de asemenea, numai daca are loc o rejudecare a fondului, ca urmare a admiterii cererii de revizuire (este insa posibil sa nu existe o rejudecare a fondului desi cererea de revizuire s-a admis, spre exemplu, in cazul motivului prevazut de art. 322 pct. 7 C.proc.civ. - contrarietatea de hotarari; intr-o asemenea situatie, tertul are deschisa numai calea unei cereri principale). In cazul in care s-a atacat o hotarare de prima instanta (ramasa definitiva prin neapelare), iar cererea de revizuire a fost incuviintata in principiu, tertul isi poate formula pretentiile pana la inchiderea dezbaterilor. Daca s-a admis in principiu cererea de revizuire a unei hotarari pronuntate in apel, cererea tertului poate fi primita pentru a fi judecata numai daca partile convin in acest sens. In situatia cand s-a cerut revizuirea unei hotarari pronuntate de o instanta de recurs, interventia voluntara principala este inadmisibila.

In cazul in care un tert formuleaza o cerere de interventie voluntara principala, prima problema pe care o are de rezolvat instanta de judecata este aceea de a stabili daca aceasta cerere poate fi incuviintata in principiu, in alte cuvinte, daca pretentia tertului este susceptibila de a fi solutionata in litigiul pendente. Pentru a se preintampina surprinderea partilor intre care s-a legat initial raportul juridic procesual, precum si pentru a se asigura dreptul de aparare al acestora si contradictorialitatea, art. 52 alin. (1) C.proc.civ. prevede ca instanta se va pronunta asupra admisibilitatii in principiu a cererii de interventie numai dupa ascultarea partilor si a celui care intervine. Inainte de a decide cu privire la incuviintarea in principiu a cererii de interventie voluntara principala, instanta de judecata va trebui sa verifice urmatoarele aspecte: daca tertul justifica un interes si pretinde un drept propriu; daca exista o legatura suficienta intre cererea principala si cererea de interventie, care sa justifice solutionarea impreuna a celor doua cereri; daca tertul a formulat cererea sa inauntrul termenului prevazut de lege, iar, pentru ipoteza cand tertul isi formuleaza pretentia in instanta de apel, instanta va trebui sa verifice daca partile cu privire la care se judeca apelul respectiv sunt de acord cu primirea cererii; daca, in raport cu natura litigiului dintre partile initiale, ar fi admisibila o interventie voluntara principala.

Asupra admisibilitatii in principiu a interventiei voluntare principale, instanta de judecata se va pronunta printr-o incheiere, prin care va incuviinta in principiu cererea tertului sau, dupa caz, o va respinge ca inadmisibila. Aceasta incheiere, potrivit art. 52 alin. (2) C.proc.civ., nu poate fi atacata decat o data cu fondul. Aplicand principiul accesorium sequitur principale, rezulta ca incheierea cu privire la admisibilitatea in principiu a cererii de interventie voluntara principala este supusa acelei cai de atac ce poate fi exercitata impotriva hotararii de fond, desigur numai dupa pronuntarea acesteia din urma. Intrucat art. 52 alin. (2) C.proc.civ. nu face nici o deosebire, se desprinde concluzia ca incheierea in discutie poate fi atacata atat in cazul incuviintarii in principiu a cererii de interventie, cat si atunci cand cererea a fost respinsa ca inadmisibila. Difera numai persoana ce ar avea interesul sa atace incheierea, aceasta fiind, pentru prima situatie, oricare dintre partile initiale, iar, pentru cea de a doua situatie, tertul care a formulat cererea. Mentionam ca ultima ipoteza prezinta particularitatea ca se recunoaste dreptul de a exercita o cale de atac unei persoane care nu a dobandit calitatea de parte in procesul respectiv, tinand cont de faptul ca tertul intervenient dobandeste calitatea de parte numai dupa incuviintarea in principiu a cererii sale.

Incheierea asupra admisibilitatii in principiu a cererii de interventie voluntara principala are caracter interlocutoriu, astfel incat instanta care a pronuntat-o nu mai poate reveni asupra ei. Daca a incuviintat in principiu cererea de interventie, instanta trebuie apoi sa o solutioneze pe fond, chiar si atunci cand ar constata ulterior ca a gresit primind sa judece pretentia tertului pe cale incidentala.

In cazul in care instanta nu a incuviintat in principiu cererea de interventie voluntara principala, pronuntand deci o incheiere de respingere a acesteia ca inadmisibila, pe langa posibilitatea de a ataca aceasta incheiere o data cu hotararea de fond, tertul va putea sa isi reitereze pretentia printr-o cerere de chemare in judecata indreptata impotriva partilor din procesul in care a vrut sa intervina, neexistand riscul de a i se opune puterea de lucru judecat, intrucat cererea sa de interventie nu a fost solutionata pe fond.

Efectele introducerii cererii de interventie voluntara principala se produc numai daca instanta de judecata pronunta o incheiere de incuviintare in principiu, nu insa si atunci cand cererea tertului este respinsa ca inadmisibila.

Aceste efecte sunt urmatoarele: investirea instantei cu judecarea pretentiei tertului intervenient; prorogarea legala de competenta, daca este cazul (art. 17 C.proc.civ.); tertul devine parte in proces, cu toate consecintele ce decurg din aceasta calitate; dreptul subiectiv pretins de tert devine un drept litigios; partile initiale sunt puse in intarziere fata de tertul intervenient; intreruperea prescriptiei extinctive. Trebuie subliniat ca prescriptia se intrerupe de la data introducerii cererii de interventie voluntara principala, iar nu de la data pronuntarii incheierii de incuviintare in principiu a acesteia. De asemenea, intreruperea este numai provizorie, in sensul ca prescriptia se considera a nu fi fost intrerupta in cazul in care cererea de interventie voluntara este respinsa, anulata, se perima sau tertul intervenient renunta la judecata.

Dupa incuviintarea in principiu a cererii de interventie, instanta va dispune comunicarea acesteia catre partile initiale si va fixa un termen in care poate fi depusa intampinarea (art. 52 alin. final C.proc.civ.). Textul de lege viza cazurile in care depunerea intampinarii este obligatorie, dar, in actuala reglementare, nu mai exista astfel de cazuri pentru judecata in prima instanta. Tinand insa cont de necesitatea asigurarii dreptului de aparare al partilor intre care s-a stabilit initial raportul juridic procesual, instanta de judecata va trebui sa acorde un termen in vederea pregatirii apararii, iar inauntrul acestui termen oricare din partile initiale ar putea sa depuna intampinare. Totusi, daca partile convin, iar in aceeasi sedinta de judecata pot fi administrate toate probele necesare solutionarii cauzei, instanta poate trece la judecarea fondului.

In literatura de specialitate s-a aratat ca impotriva cererii de interventie voluntara principala, oricare din partile initiale ar putea sa formuleze o cerere reconventionala. Solutia se justifica pe imprejurarea ca interventia voluntara principala este o adevarata cerere de chemare in judecata, in care pozitia de reclamant este detinuta de catre tertul intervenient, iar cea de parat revine partilor initiale. Cat priveste termenul in care urmeaza a se depune cererea reconventionala, se observa ca nu se poate recurge la art. 119 alin. (3) C.proc.civ., deoarece acesta are in vedere situatia de drept comun, anume atunci cand cererea reconventionala este formulata de parat impotriva cererii prin care s-a declansat procesul civil. De altfel, in cazul in care tertul ar interveni dupa prima zi de infatisare, acest moment nici nu ar mai putea fi luat in considerare pentru formularea cererii reconventionale. Dintre prevederile inscrise in art. 119 alin. (3) C.proc.civ., le vom retine totusi pe acelea conform carora cererea reconventionala se depune o data cu intampinarea, asa incat, apare ca fiind judicioasa solutia ca, in termenul stabilit de instanta pentru depunerea intampinarii, cel interesat poate sa formuleze si o cerere reconventionala. Desigur ca, in aplicarea art. 135 C.proc.civ., partile pot conveni ca si cererea reconventionala introdusa dupa acest termen sa fie judecata impreuna cu cererile deja formulate (cererea de chemare in judecata si cererea de interventie voluntara principala). Interventia voluntara principala nu trebuie sa constituie insa un prilej pentru partile initiale de a formula pretentii, una impotriva celeilalte, cu nerespectarea dispozitiilor legale in materie, adica dupa prima zi de infatisare reclamantul sa isi intregeasca sau modifice cererea de chemare in judecata fara consimtamantul paratului ori dupa acelasi moment procesual paratul sa depuna o cerere reconventionala impotriva reclamantului fara consimtamantul acestuia. In alte cuvinte, prin introducerea unei cereri reconventionale la cererea de interventie voluntara principala, partea trebuie sa tinda la realizarea unei compensatii judiciare intre creanta sa si creanta pretinsa de tertul intervenient, urmarind sa obtina neutralizarea obligatiei pretinse de tert impotriva sa ori atenuarea acestei obligatii sau, dupa caz, condamnarea tertului intervenient fata de ea.

Din momentul incuviintarii in principiu a cererii de interventie voluntara principala, tertul devine parte in proces, avand o pozitie independenta fata de reclamantul sau de paratul din cererea prin care s-a declansat procesul respectiv. In calitate de parte, tertul intervenient are toate drepturile procedurale, dar si indatoririle procedurale pe care le-am analizat cu alta ocazie.

Potrivit art. 53 C.proc.civ., tertul va lua procedura in starea in care aceasta se afla in momentul incuviintarii in principiu a cererii de interventie, insa, pentru viitor, toate actele de procedura se vor indeplini si fata de el. Dupa cum s-a subliniat in literatura de specialitate, textul de lege mentionat da expresie caracterului incidental al cererii de interventie. Tertul nu ar putea sa solicite refacerea unora dintre actele de procedura indeplinite anterior interventiei ori sa invoce nulitatile relative acoperite intre timp. Probele aflate la dosar, desi au fost administrate in contradictoriu numai cu partile initiale, sunt opozabile tertului intervenient, asa incat acesta nu va putea solicita readministrarea lor, spre exemplu, reaudierea unui martor, refacerea unei expertize etc.

Legea nu prevede obligativitatea comunicarii catre tertul intervenient a unor copii de pe actele aflate la dosar (cererea de chemare in judecata, intampinarea, inscrisurile depuse de partile initiale etc.), ceea ce inseamna ca tertul trebuie sa si le procure singur. Mai mult, daca nu ar exista motive pentru amanarea judecarii cererii principale, tertul nu poate obtine un termen spre a lua cunostinta de actele dosarului, deoarece s-ar intarzia solutionarea cererii de chemare in judecata.

S-a pus problema de a sti daca intervenientul principal are posibilitatea de a cere introducerea in cauza si a altor persoane, carora hotararea ce se va pronunta sa le fie opozabila. Avand in vedere ca tertul a dobandit calitatea de parte in proces si ca are pozitia procesuala de reclamant, apreciem ca poate sa introduca o cerere de chemare in judecata a altei persoane (art. 57 C.proc.civ.), precum si o cerere de chemare in garantie, nu insa si o cerere de aratare a titularului dreptului, deoarece aceasta din urma poate fi formulata numai de catre parat.

Cererea de interventie voluntara principala se judeca odata cu cererea principala, insa, daca ar duce la intarzierea solutionarii acesteia, art. 55 C.proc.civ. permite instantei sa dispuna disjungerea. Masura disjungerii se ia printr-o incheiere care, avand caracterul unui act pentru mai buna administrare a justitiei, nu este supusa vreunei cai de atac. Solutia se justifica prin aceea ca, pe de o parte, un act administrativ al instantei poate forma obiectul unei cai de atac numai daca exista o prevedere legala expresa in acest sens, ceea ce nu este cazul pentru incheierea respectiva, iar, pe de alta parte, din modul in care este redactat art. 55 C.proc.civ. rezulta ca masura disjungerii este lasata de legiuitor la aprecierea suverana a instantei.

Pentru situatia in care s-a dispus disjungerea, desi legea nu prevede in mod expres, apreciem ca este necesar sa se constituie un dosar separat pentru cererea tertului intervenient, iar nu sa se pronunte doua hotarari de fond in acelasi dosar, una cu privire la cererea principala, iar cealalta asupra cererii incidentale. Acest din urma procedeu ar putea duce la intarzierea judecarii eventualei cai de atac exercitate impotriva primei hotarari, precum si la alte neajunsuri in legatura cu activitatea administrativa a instantei. Imprejurarea ca la intocmirea celui de al doilea dosar trebuie facute copii de pe unele acte de procedura (cele care ar interesa si solutionarea pretentiei tertului) nu reprezinta un inconvenient atat de important incat sa determine adoptarea unei solutii care, practic, nu ar echivala cu o veritabila judecare separata a celor doua cereri, ci doar cu pronuntarea a doua hotarari.

Tot pentru ipoteza in care se dispune disjungerea, trebuie retinut ca instanta nu isi va declina competenta, deoarece efectul prorogarii de competenta (in temeiul art. 17 C.proc.civ.) subzista chiar si atunci cand cele doua cereri nu mai sunt solutionate prin aceeasi hotarare.

Subliniem ca instanta trebuie sa uzeze de prerogativa de a dispune disjungerea cu o anumita prudenta, deoarece aceasta masura afecteaza solutionarea unitara a unor pretentii intre care exista legatura, cu atat mai mult cu cat insasi instanta a apreciat, atunci cand a incuviintat in principiu cererea de interventie voluntara principala, faptul ca este necesar sa se rezolve impreuna pretentiile respective. In plus, la solutionarea pretentiei tertului, chiar daca nu exista putere de lucru judecat, instanta ar putea fi influentata de hotararea deja pronuntata cu privire la cererea de chemare in judecata, iar aceasta imprejurare ar putea fi determinata de dorinta de a nu pronunta o hotarare care sa contrazica, nici macar partial, cele stabilite de aceeasi instanta printr-o hotarare anterioara. Spre exemplu, este putin probabil ca o instanta, dupa ce a rezolvat o cerere de partaj, la scurt timp sa decida intr-un alt litigiu ca unele din bunurile ce au format obiectul acelui partaj apartin unui tert.

In cazul in care cererea de chemare in judecata si cererea de interventie voluntara principala s-au solutionat impreuna, se pronunta o singura hotarare, care va fi opozabila tuturor partilor. Asadar, tertul intervenient se va putea prevala, fata de partile initiale, de hotararea ce i-a dat castig de cauza, de exemplu, solicitand punerea acesteia in executare silita, dupa cum hotararea defavorabila tertului intervenient ii va putea fi opusa de oricare din partile initiale. De asemenea, intervenientul voluntar principal va putea sa exercite caile de atac prevazute de lege, fiind fara relevanta daca hotararea respectiva este sau nu atacata si de una din partile initiale.

S-a precizat ca nu pot fi admise in intregime atat cererea de chemare in judecata cat si cererea de interventie voluntara principala, daca acestea au acelasi obiect si deci se exclud reciproc. Intr-un asemenea caz, admiterea in intregime a cererii de chemare in judecata atrage in mod automat respingerea celeilalte cereri si invers. Este insa posibil ca ambele cereri sa fie respinse, iar in aceasta situatie paratul din cererea introductiva de instanta este cel care a castigat procesul, asa incat el are dreptul la acoperirea cheltuielilor de judecata avansate, care vor fi recuperate atat de la reclamant, cat si de la tertul intervenient. De asemenea, este posibil ca ambele cereri sa fie admise numai in parte sau ca una din cereri sa fie admisa in parte iar cealalta respinsa, in ambele situatii cheltuielile de judecata urmand a fi suportate de toate partile. Daca identitatea de obiect este numai partiala, solutiile pot fi urmatoarele: respingerea ambelor cereri; admiterea in parte atat a cererii de chemare in judecata, cat si a cererii de interventie voluntara principala; respingerea unei cereri si admiterea integrala sau in parte a celeilalte cereri; admiterea in intregime a unei cereri si admiterea in parte a celeilalte cereri. La aceste solutii se mai adauga si admiterea in intregime atat a cererii de chemare in judecata, cat si a cererii de interventie voluntara principala, insa numai pentru situatia in care intre pretentia reclamantului initial si cea a tertului intervenient exista doar o legatura de conexitate, fara a exista si identitate de obiect, nici macar partiala.

S-a pus problema de a sti care este soarta cererii de interventie voluntara principala in ipoteza cand, dupa incuviintarea acesteia in principiu, s-ar stinge judecata referitoare la pretentia din cererea introductiva de instanta fara a se pronunta o hotarare de fond.

Intr-o prima opinie, se considera ca, datorita caracterului incidental al interventiei voluntare principale, precum si stransei legaturi dintre cele doua cereri, nu s-ar mai putea continua judecarea pretentiei tertului, ci acesta trebuie sa o reitereze pe cale principala la instanta competenta.

Intr-o a doua opinie, se distinge dupa cum judecata cererii principale s-ar stinge, pe de o parte, datorita unei cauze ulterioare introducerii acestei cereri, situatie in care instanta va continua sa judece cererea tertului intervenient, iar, pe de alta parte, datorita unei cauze existente in momentul introducerii cererii de chemare in judecata, situatie in care continuarea judecarii cererii incidentale nu s-ar mai justifica. In cadrul acestei conceptii, actele procedurale de dispozitie ale partilor initiale (desigur, in privinta cererii principale) nu ar afecta cu nimic cererea de interventie voluntara principala, insa, judecata acesteia din urma nu ar mai continua in cazul anularii cererii introductive de instanta, al respingerii ei ca fiind introdusa de o persoana fara calitate procesuala activa (acest exemplu duce la concluzia, greu de acceptat, ca in cazul actiunilor (cererilor) reale nu ar putea fi formulata o interventie voluntara principala, daca tertul ar pretinde acelasi drept real ca si reclamantul, deoarece nu ar fi posibil ca tertul intervenient sa obtina o hotarare de fond favorabila, intrucat, daca reclamantul nu este titularul dreptului real, inseamna ca el nu are calitate procesuala activa, cererea sa urmand a fi respinsa ca atare, iar, conform opiniei respective, judecarea cererii incidentale nu ar mai putea continua), ca lipsita de interes, ca prescrisa etc.

In ce ne priveste, apreciem ca instanta va solutiona in continuare cererea intervenientului principal, indiferent de cauza pentru care nu s-a mai judecat pe fond cererea de chemare in judecata (mentionam ca, in literatura noastra de specialitate, de regula, se arata ca judecata cererii de interventie principala nu este influentata de actele de dispozitie ale partilor initiale, fara insa a se mai analiza si cealalta situatie la care ne-am referit mai sus). Aceasta solutie se explica prin aceea ca intervenientul principal are o pozitie independenta in proces, iar cererea de interventie voluntara principala are caracter de sine statator, fiind o veritabila cerere de chemare in judecata, existand deci posibilitatea rezolvarii ei independent de cererea introductiva de instanta.

Precizam ca si atunci cand s-ar stinge judecata cererii principale subzista, in privinta cererii de interventie voluntara principala, efectul prorogarii legale de competenta. Unele discutii s-ar putea face pentru cauzele de stingere ce existau la data introducerii cererii de chemare in judecata. Se observa insa ca si in cazul acestora sunt incidente prevederile art. 17 C.proc.civ., in sensul ca instanta a devenit competenta sa judece cererea de interventie, deoarece era competenta sa judece cererea principala, chiar daca aceasta din urma nu a mai ajuns sa fie solutionata pe fond. O rezerva trebuie facuta pentru situatia in care cererea principala este respinsa ca inadmisibila pe motiv ca ar fi de competenta unui organ fara activitate jurisdictionala sau este respinsa ca nefiind de competenta instantelor romane, deoarece, nefiind competenta sa judece cererea principala, instanta nu devine competenta nici in privinta cererii incidentale.

4.2.3. Interventia voluntara accesorie

Cererea prin care un tert ce justifica un interes solicita introducerea sa intr-un litigiu in curs de desfasurare, pentru a apara drepturile uneia din partile initiale, se numeste interventie voluntara accesorie. In literatura de specialitate, aceasta forma de interventie voluntara mai este denumita si interventie alaturata sau conservatoare ori auxiliara.

Interventia voluntara accesorie are un scop limitat, deoarece tertul nu invoca o pretentie proprie si nu urmareste obtinerea unei hotarari prin care partile initiale sa fie condamnate fata de el, ci tinde, prin apararile pe care le face, ca instanta sa pronunte o solutie in favoarea partii pentru care a intervenit.

Ca natura juridica, interventia voluntara accesorie este o simpla aparare, iar din aceasta calificare decurg, asa cum vom vedea, consecinte practice deosebit de importante in ceea ce priveste regimul juridic al interventiei accesorii.

Constituind o cerere incidentala prin care tertul nu invoca un drept propriu, ci doar sprijina pe reclamant sau, dupa caz, pe parat, interventia voluntara accesorie duce la largirea cadrului procesual numai sub aspectul partilor, nu si al obiectului litigiului. De altfel, pornind de la faptul ca intervenientul accesoriu nu intentioneaza sa isi realizeze o pretentie proprie, unii autori il considera ca fiind parte alaturata, iar nu parte principala, in sensul ca el se alatura uneia din partile intre care s-a stabilit initial raportul juridic procesual, in scopul combaterii in comun a sustinerilor adversarului acesteia, astfel incat instanta de judecata sa dea castig de cauza partii in favoarea careia a intervenit. Tertul nu devine insa reprezentantul acestei parti si nici inlocuitorul sau coordonatorul activitatii procesuale a partii pe care o apara.

Ca regula generala, interventia voluntara accesorie este admisibila in orice materie, neexistand nici un text de lege care sa limiteze expres sfera sa de aplicare. Spre exemplu, s-a decis ca interventia accesorie este admisibila si intr-o contestatie la executare. Instanta suprema a mai stabilit ca, in litigiile (individuale) de munca, se poate formula o cerere de interventie accesorie, dupa cum urmeaza: daca se contesta decizia de desfacere a contractului de munca, intervenient poate fi cel care a luat aceasta masura; in litigiile pentru stabilirea despagubirilor, poate interveni salariatul care a inlesnit producerea pagubei; cand s-a facut o plata nelegala, intervenient poate fi cel care a dispus plata respectiva, iar, la aceste ipoteze, vom mai adauga si posibilitatea sindicatului de a interveni pentru a apara drepturile unui membru al sau. Totusi, ca si in cazul interventiei voluntare principale, se considera ca in pricinile cu caracter strict personal interventia voluntara accesorie este inadmisibila, exceptand situatia cand o norma juridica speciala ar dispune in sens contrar, precum si situatia in care interventia ar privi o cerere accesorie sau incidentala ce nu are un astfel de caracter (de exemplu, daca intr-un proces de divort s-a cerut si partajarea bunurilor comune).

Intervenientul accesoriu trebuie sa justifice intotdeauna un interes propriu. Chiar daca nu pretinde un drept propriu in cadrul procesului in care intervine, tertul trebuie sa urmareasca obtinerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a carei pozitie o sustine. S-a aratat ca interesul tertului ar fi acela de a sprijini partea pentru care intervine, fata de care este legat printr-un interes juridic conex cu procesul, insa, avand in vedere ca prin interes se intelege folosul practic, se observa ca aceasta afirmatie nu este completa, deoarece ar putea sa creeze impresia ca, in procesul respectiv, folosul practic nu se rasfrange si asupra tertului, ci numai asupra partii in favoarea careia a intervenit, ceea ce nu este exact. In realitate, intervenientul accesoriu are un interes personal, distinct de cel al partii pe care o apara, iar aceasta se datoreaza faptului ca drepturile sale ar putea sa fie afectate prin pronuntarea unei hotarari de condamnare a partii respective. In alte cuvinte, sustinand pe una din partile initiale, tertul urmareste sa preintampine pronuntarea unei hotarari care ar fi susceptibila sa creeze o situatie de natura a compromite propriile sale drepturi. Tocmai de aceea, s-a precizat ca intervenientul accesoriu are un interes preventiv, care se apreciaza in functie de posibila incidenta asupra drepturilor sale a hotararii ce ar urma sa se pronunte cu privire la cererea principala.

Din cele mentionate mai sus, rezulta ca nu sunt exacte nici sustinerile conform carora nu ar trebui ca interesul intervenientului accesoriu sa fie nascut si actual ori ca ar fi suficient un interes eventual sau conditional. Desi prejudiciul pe care l-ar putea suferi tertul nu este decat eventual, grija de a preveni realizarea acestuia confera un caracter nascut si actual interesului intervenientului accesoriu. Asadar, in cazul interventiei voluntare accesorii, este vorba de 'un interes actual pentru a preveni un prejudiciu eventual'. Tertul va obtine un folos practic direct si imediat prin pronuntarea unei hotarari in favoarea partii pe care o apara, deoarece hotararea respectiva va stabili sau va confirma o situatie ce confera intervenientului accesoriu certitudinea ca drepturile sale, conexe cu aceasta situatie juridica, nu sunt cu nimic afectate.

Interesul intervenientului accesoriu poate sa fie nu numai de ordin patrimonial, ci este suficient si un interes moral. S-a decis insa ca sentimentele de afectiune fata de una din parti nu justifica, prin ele insele, o cerere de interventie voluntara accesorie, aceeasi fiind solutia si atunci cand tertul ar urmari doar respectarea unor prevederi legale in litigiul in care intervine. Nu ar fi suficient nici un interes de principiu, spre exemplu, cererea de interventie voluntara accesorie este inadmisibila daca ar avea ca scop determinarea unei jurisprudente pe care tertul ar putea sa o invoce intr-un viitor proces al sau. Cat priveste problema de a sti daca un interes colectiv ar justifica o interventie voluntara accesorie intr-un litigiu in care ar fi vorba de interese individuale ale partilor initiale, apreciem ca raspunsul este afirmativ, insa numai pentru situatiile cand o dispozitie legala expresa confera legitimare procesuala grupului, asa cum se intampla, de exemplu, in cazul sindicatelor sau al asociatiilor pentru protectia consumatorilor.

Dat fiind ca este o simpla aparare, cererea de interventie voluntara accesorie nu trebuie sa cuprinda mentiunile prevazute de lege pentru cererea de chemare in judecata, ci este suficient sa se respecte dispozitiile inscrise in art. 82 alin. (1) C.proc.civ. Ca mentiuni particulare, le vom retine pe cele referitoare la justificarea interesului tertului, la indicarea partii in favoarea careia se intervine si, desigur, la individualizarea procesului in care tertul solicita sa fie introdus.

Potrivit art. 51 C.proc.civ., cererea de interventie voluntara accesorie se poate face chiar inaintea instantei de recurs. A fortiori, ea poate fi formulata si in fata instantei de apel. Solutia legislativa conform careia interventia accesorie poate fi facuta nu numai inaintea primei instante, ci in orice faza a judecatii, chiar direct in caile de atac, este justificata de natura juridica a acestei forme de interventie voluntara, de faptul ca tertul nu supune judecatii o pretentie proprie, astfel incat, prin ipoteza, nu se rapeste partilor vreun grad de jurisdictie. Tertul are posibilitatea sa intervina pentru a apara pe una din parti si in cadrul cailor extraordinare de atac de retractare, intrucat acestea se judeca potrivit regulilor de la judecata in prima instanta, in apel sau in recurs, dupa cum s-a atacat o sentinta, o decizie data in apel sau o decizie pronuntata in recurs. Corespunzator reglementarii anterioare, s-a decis ca interventia voluntara accesorie este admisibila si atunci cand cauza este pendente in fata instantei de recurs extraordinar. Desi recursul extraordinar nu mai exista, problema poate fi actualizata, in sensul ca ea s-ar pune in ceea ce priveste recursul in interesul legii si recursul in anulare. In cazul recursului in interesul legii, apreciem ca interventia voluntara accesorie este inadmisibila, deoarece, pe de o parte, hotararea ce se va pronunta nu va produce efecte fata de partile din proces, care, de altfel, nici nu trebuie citate, iar, pe de alta parte, asa cum am aratat deja, interesul de a determina o jurisprudenta favorabila nu este suficient pentru a justifica o interventie voluntara accesorie.

Prevederile art. 52 si art. 53 C.proc.civ. se aplica si in cazul interventiei voluntare accesorii. Asadar, instanta de judecata va asculta partile si pe cel care intervine, iar dupa ce va verifica daca tertul justifica un interes propriu, daca exista legatura intre cererea principala si cererea tertului si daca, in functie de natura pricinii, aceasta din urma cerere ar fi admisibila, va hotari asupra incuviintarii in principiu a interventiei voluntare accesorii, printr-o incheiere interlocutorie, care nu poate fi atacata decat o data cu fondul.

In cazul cand incuviinteaza in principiu cererea de interventie voluntara accesorie, instanta va dispune comunicarea acesteia catre partile initiale, iar acestea din urma au posibilitatea sa formuleze intampinare, inauntrul termenului acordat de instanta in acest scop. Se admite ca intampinarea poate fi facuta nu numai de partea adversa celei in favoarea careia s-a intervenit, ci si de aceasta din urma parte, in masura in care ar aprecia ca interventia accesorie este potrivnica intereselor sale. Partile initiale nu pot sa formuleze insa cerere reconventionala impotriva intervenientului accesoriu, deoarece acesta nu supune judecatii o pretentie proprie.

Tertul intervenient va lua procedura in starea in care aceasta se gaseste in momentul incuviintarii in principiu a cererii sale, insa actele de procedura ce urmeaza vor fi indeplinite si fata de el. Avand in vedere natura juridica a interventiei voluntare accesorii, legea stabileste ca tertul are o pozitie procesuala subordonata partii pe care o apara, art. 54 C.proc.civ. dispunand ca intervenientul accesoriu nu poate face decat acele acte de procedura care profita partii respective. Textul mentionat nu prevede insa ce sanctiune intervine in cazul in care tertul ar face un act de procedura potrivnic intereselor partii a carei pozitie o sustine, asa incat, instanta de judecata va considera un asemenea act ca si cum nu ar fi fost indeplinit, in alte cuvinte, ca neavenit. Mentionam ca prin act potrivnic intereselor partii in favoarea careia s-a intervenit se intelege orice act ce ar sprijini pozitia celeilalte parti si ar duce la caderea in pretentii a partii aparate de intervenientul accesoriu.

Se sustine uneori ca intervenientul accesoriu nu ar putea propune probe noi si nici nu s-ar putea substitui partii in favoarea careia a intervenit pentru a invoca exceptiile procesuale pe care aceasta parte omite sa le opuna adversarului. Totusi, in cadrul acestei conceptii, interventia voluntara accesorie ar deveni aproape inutila, de vreme ce tertul ar trebui sa se limiteze la actele de procedura indeplinite de partea pe care o sustine. Mai mult, solutia contrara se desprinde din chiar art. 54 C.proc.civ., care permite tertului sa indeplineasca 'orice act de procedura', interzicandu-i doar actele potrivnice interesului partii in favoarea careia a intervenit. Asadar, in legatura cu pretentiile supuse judecatii de catre parti, dar si in limitele acestora, intervenientul accesoriu poate sa propuna probe noi, sa aduca noi argumente, sa invoce exceptii procesuale sau alte mijloace de aparare, cu o singura conditie si anume ca activitatea sa procesuala sa profite partii pe care o apara.

S-a pus problema de a sti daca intervenientului accesoriu i se poate lua interogatoriu de catre partea in beneficiul careia a intervenit si s-a raspuns afirmativ, aratandu-se ca legea nu exclude o atare posibilitate si ca partea respectiva ar putea sa considere ca interventia accesorie este potrivnica intereselor sale. In ce ne priveste, avem unele rezerve fata de aceasta solutie, deoarece scopul interogatoriului este obtinerea marturisirii (recunoasterii), care, ca mijloc de proba, asa cum prevede art. 1204 C.civ., se poate opune partii ce a facut-o, deci nu si altei parti din procesul respectiv. Rezulta ca numai atunci cand partea ar aprecia interventia voluntara accesorie ca fiind potrivnica intereselor sale, instanta poate sa incuviinteze interogatoriul. S-ar mai putea discuta daca interogatoriul poate fi luat in cazul in care partea ar dori sa probeze un fapt ce priveste exclusiv raporturile juridice dintre ea si intervenient, iar raspunsul credem ca este negativ, avand in vedere ca acel fapt nu ar ajuta la solutionarea pretentiei ce formeaza obiectul litigiului. Pentru situatia in care ar fi vorba de fapte in legatura cu pretentia supusa judecatii si care sunt cunoscute de o persoana, mijlocul procesual nu trebuie sa fie interventia voluntara accesorie, ci ascultarea acesteia ca martor.

Cererea de interventie voluntara accesorie, fiind o simpla aparare in favoarea uneia din partile intre care s-a stabilit raportul juridic procesual initial, se judeca intotdeauna impreuna cu cererea introductiva de instanta. Aceasta concluzie se desprinde si din interpretarea per a contrario a art. 63 alin. (2) C.proc.civ., care se refera numai la disjungerea de cererea de chemare in judecata a cererii de interventie voluntara principala.

Hotararea ce se va pronunta va fi opozabila tuturor partilor din proces, deci si intervenientului accesoriu.

Referitor la solutia ce se va da cu privire la cererea de interventie voluntara accesorie, aceasta depinde de solutia ce se va pronunta asupra cererii de chemare in judecata, urmand a se distinge dupa cum tertul a intervenit in favoarea reclamantului sau a paratului. Astfel:

- interventia voluntara accesorie in sprijinul paratului se va admite daca se respinge cererea de chemare in judecata, deoarece paratul nu a cazut in pretentii, asa incat apararea tertului urmeaza a fi considerata utila;

- in cazul in care se admite cererea principala, deci cand paratul cade in pretentii, cererea de interventie in favoarea acestuia se va respinge;

- interventia voluntara accesorie in favoarea reclamantului se va admite in situatia in care instanta admite cererea de chemare in judecata, intrucat reclamantul are castig de cauza, deci apararea tertului i-a profitat;

- daca insa se respinge cererea principala, va trebui sa fie respinsa si interventia in sustinerea reclamantului, apararea tertului neducand la castigarea litigiului de catre partea pentru care s-a intervenit.

Intrucat intervenientul accesoriu nu pretinde un drept propriu, stingerea judecatii cu privire la cererea introductiva de instanta antreneaza in mod inevitabil si stingerea judecatii cu privire la cererea de interventie voluntara accesorie.

In consecinta, daca reclamantul renunta la judecata sau la dreptul subiectiv pretins, atunci cererea de interventie facuta in favoarea sa ramane lipsita de obiect; daca paratul achieseaza la pretentiile reclamantului, va ramane lipsita de obiect cererea prin care tertul a intervenit in apararea paratului (in ambele cazuri, nu va mai fi solutionata nici eventuala cerere de interventie accesorie in favoarea partii de la care provine actul de dispozitie); daca partile initiale sting litigiul printr-o tranzactie judiciara, in regula generala, tertul nu va putea sa solicite continuarea judecatii (totusi, daca este cazul, tertul ar putea sa invedereze instantei imprejurarea ca partile initiale au incheiat tranzactia respectiva pentru a-i frauda interesele, ipoteza in care instanta va refuza sa ia act de tranzactia intervenita intre partile initiale si va continua judecata pe fond); perimarea cererii de chemare in judecata isi produce efectele si fata de cererea de interventie voluntara accesorie.

Cat priveste problema suportarii cheltuielilor de judecata, s-a precizat ca intervenientul accesoriu nu poate fi obligat la plata acestora. Afirmatia trebuie inteleasa in sensul ca, daca partea pentru care a intervenit cade in pretentii, numai aceasta va suporta cheltuielile de judecata avansate de adversar. Apreciem insa ca, in cazul in care partea ce a avut castig de cauza a facut o serie de cheltuieli numai pentru a combate sustinerile intervenientului accesoriu, acesta din urma va fi obligat la plata cheltuielilor respective. De asemenea, se admite ca intervenientul accesoriu trebuie sa suporte intotdeauna cheltuielile propriei cereri, indiferent daca hotararea s-a pronuntat ori nu in favoarea partii pentru care a intervenit, aceasta solutie fiind argumentata pe faptul ca interventia voluntara accesorie nu trebuie sa aiba drept consecinta sporirea cheltuielilor de judecata pe care le va suporta partea ce va cadea in pretentii.

Tinand cont de imprejurarea ca tertul are o pozitie dependenta de cea a partii pe care o apara, art. 56 C.proc.civ. prevede ca apelul sau recursul declarat de intervenientul accesoriu se socoteste neavenit daca partea pentru care a intervenit nu a facut ea insasi apel sau recurs. In baza acestui text, s-a decis ca daca recursul partii a fost anulat (ca netimbrat), atunci si recursul intervenientului accesoriu devine inadmisibil. In ce ne priveste, consideram ca solutia excede totusi dispozitiei legale mentionate mai sus, deoarece nu se poate pune semnul egalitatii intre situatia cand calea de atac nu este exercitata deloc si situatia in care partea exercita calea de atac, care insa este respinsa ori anulata in temeiul unei exceptii procesuale. Numai atunci cand apelul sau recursul a fost respins ca tardiv isi gaseste aplicare sanctiunea specifica stabilita de art. 56 C.proc.civ., intrucat, din punctul de vedere al legii, un apel sau un recurs declarat peste termen este considerat ca si cum nu ar fi fost introdus (o solutie asemanatoare a fost oferita atat de literatura de specialitate, cat si de practica judecatoreasca, in privinta admisibilitatii contestatiei in anulare de drept comun).

4.3. Chemarea in judecata a altor persoane art 57-59 Cod proc civ

Prima forma de interventie fortata reglementata de Codul de procedura civila este chemarea in judecata a altor persoane.

Chemarea in judecata a altor persoane ar putea fi definita ca fiind mijlocul procesual prin care una din partile initiale solicita introducerea in proces a unei terte persoane ce ar putea sa pretinda aceleasi drepturi ca si reclamantul.

Elementele definitorii ale acestei forme de atragere a tertilor la judecata se desprind din art. 57 alin. (1) C.proc.civ., potrivit caruia, 'oricare din parti poate sa cheme in judecata o alta persoana care ar putea sa pretinda aceleasi drepturi ca si reclamantul', fiind deci urmatoarele:

- tertul este introdus in proces nu la cererea sa, ca in cazul interventiei voluntare, ci la cererea uneia din persoanele ce au deja calitatea de parte in procesul respectiv;

- poate fi atrasa la judecata, prin intermediul acestei forme de interventie fortata, numai persoana ce ar fi in masura sa invoce aceleasi drepturi subiective civile ca si reclamantul.

Aceasta forma de interventie fortata a fost o creatie a practicii judecatoresti mai vechi, care decidea, de regula, ca orice persoana ce ar avea un interes in legatura cu obiectul pricinii si care s-ar putea pune la adapostul relativitatii puterii de lucru judecat poate fi atrasa in proces, pentru a i se face opozabila hotararea ce se va pronunta. Institutia a fost introdusa in Codul de procedura civila cu ocazia modificarii acestuia din anul 1948, insa domeniul sau de aplicare a fost restrans considerabil, partile nemaiavand posibilitatea sa introduca in proces orice persoana interesata. Spre exemplu, prin intermediul cererii de chemare in judecata a altei persoane, reclamantul nu poate sa solicite si sa obtina introducerea in proces a unui nou parat, fie alaturi de paratul initial, fie in locul acestuia, atunci cand si-ar da seama pe parcursul judecatii ca trebuia sa isi formuleze pretentia atat impotriva paratului din cererea introductiva de instanta, cat si a unei alte persoane, respectiv numai impotriva altei persoane.

De cele mai multe ori, interesul de a formula o cerere de chemare in judecata a altor persoane care pot pretinde aceleasi drepturi ca si reclamantul apartine paratului.

De exemplu: in cazul raporturilor juridice obligationale cu pluralitate de creditori, daca debitorul, care este actionat in judecata numai de unul dintre creditori, are motive sa refuze plata, invocand anularea sau rezolutiunea contractului, stingerea creantei etc., atunci el va solicita introducerea in proces si a celorlalti creditori, pentru a obtine o singura hotarare, opozabila tuturor creditorilor respectivi;

-in cazul cesiunii de creanta, atunci cand debitorul cedat este chemat in judecata de catre creditorul cedent, desi un tert i-a notificat cesiunea de creanta, pentru a evita riscul unei plati nevalabile, debitorul va trebui sa formuleze o cerere de introducere in proces a creditorului cesionar;

- tot in cazul cesiunii de creanta, daca vechiul creditor i-a notificat debitorului ca nu recunoaste ca valabila cesiunea si i-a cerut sa nu faca plata, iar dupa aceea creditorul cesionar il actioneaza in judecata pe debitorul cedat, acesta din urma are interesul de a-l introduce in cauza pe creditorul cedent;

-in situatia in care posesorul unui imobil se vede chemat in judecata de o persoana ce invoca titlul de mostenitor, el poate sa introduca in proces si pe ceilalti mostenitori, spre a obtine o hotarare opozabila tuturor acestora;

- daca reclamantul revendica un bun de la parat, acesta din urma poate sa introduca in proces pe tertul care, de asemenea, pretinde ca este proprietarul acelui bun etc.

S-a decis insa, cu deplin temei, ca nu este suficient ca paratul sa inventeze o ipoteza nesprijinita pe nici o proba, pentru ca instanta sa dispuna introducerea unui tert in proces, atunci cand raporturile dintre parti sunt clare, iar paratul nu justifica temerea unui litigiu ulterior. Solutia isi gaseste aplicare si in privinta cererii prin care reclamantul solicita chemarea in judecata a altei persoane, dar, in majoritatea cazurilor, paratul este cel care procedeaza intr-un asemenea mod, spre a tergiversa judecata.

In ceea ce il priveste pe reclamant, acesta are posibilitatea sa formuleze cererea de chemare in judecata (cererea introductiva de instanta) impotriva oricarei persoane ce ar avea legatura cu raportul juridic substantial dedus judecatii si careia vrea sa ii faca opozabila hotararea. Totusi, este posibil ca reclamantul sa afle despre existenta unui tert care ar fi in masura sa pretinda aceleasi drepturi ca si el dupa declansarea procesului, fie din sustinerile paratului, fie din probele administrate in cauza. De aceea, legea acorda si reclamantului dreptul de a introduce o cerere intemeiata pe dispozitiile art. 57 C.proc.civ., insa, tertul atras la judecata pe aceasta cale nu va dobandi calitatea de parat, pe care ar fi avut-o in cazul in care cererea de chemare in judecata ar fi fost formulata si impotriva lui, ci va dobandi calitatea indicata de art. 58 C.proc.civ. Astfel: in ipoteza in care creditorul cesionar il actioneaza in judecata pe debitorul cedat, iar acesta se apara invocand interdictia de a plati pe care i-a notificat-o creditorul cedent, reclamantul are interesul sa il introduca in cauza pe creditorul cedent; atunci cand creditorul pretinde plata creantei sale, iar debitorul se apara aratand ca i s-a notificat de catre un tert cesiunea creantei respective, reclamantul justifica si el interesul de a-l atrage la judecata pe cel despre care se afirma ca ar fi creditor cesionar; daca se revendica un bun, iar paratul indica un tert ca fiind proprietarul acelui bun, fara insa a formula o cerere bazata pe dispozitiile art. 64 C.proc.civ., reclamantul poate sa solicite introducerea in proces a tertului respectiv; in cazul in care paratul arata ca stapaneste imobilul revendicat in indiviziune cu alte persoane, apreciem ca reclamantul poate sa solicite introducerea acestora in proces, deoarece obiectul litigiului il reprezinta dreptul de proprietate asupra acelui imobil etc.

Termenul in care se poate depune cererea de chemare in judecata a altor persoane ce ar putea sa invoce aceleasi drepturi ca si reclamantul difera dupa cum cererea este formulata de catre parat sau de catre reclamant. Potrivit art. 57 alin.2 C.proc.civ., cererea facuta de parat se depune o data cu intampinarea sau cel mai tarziu la prima zi de infatisare, iar, conform art. 57 alin. (3) C.proc.civ., cererea facuta de reclamant se depune cel mai tarziu pana la inchiderea dezbaterilor inaintea primei instante. Justificarea acestor dispozitii legale consta in aceea ca paratul este in masura sa cunoasca persoanele ce pot pretinde aceleasi drepturi ca si reclamantul imediat dupa ce i s-a comunicat cererea de chemare in judecata, asa incat, pentru a preintampina posibilitatea folosirii acestei forme de interventie fortata cu scopul de a intarzia judecata pe fond, legiuitorul a stabilit ca paratul trebuie sa depuna cererea in limine litis. In schimb, pentru reclamant nu s-a prevazut ca termen limita pentru introducerea cererii tot prima zi de infatisare, intrucat, de cele mai multe ori, el ia cunostinta in cursul judecatii de imprejurarea ca terte persoane ar putea sa pretinda aceleasi drepturi. De altfel, art. 132 alin. (1) C.proc.civ. ii confera reclamantului dreptul de a-si modifica sau intregi cererea de chemare in judecata pana la prima zi de infatisare ori inauntrul termenului incuviintat de instanta in acest scop la prima zi de infatisare, iar, sub unele aspecte, este preferabil pentru reclamant sa recurga la modificarea sau intregirea cererii de chemare in judecata (de exemplu, tertul ar dobandi calitatea de parat, iar nu de intervenient principal; taxele de timbru etc.), ceea ce inseamna ca textul de lege ar fi devenit inaplicabil in practica daca ar fi stabilit ca si reclamantul trebuie sa depuna cererea intemeiata pe art. 57 C.proc.civ. pana la prima zi de infatisare.

In legatura cu termenul de depunere a cererii de chemare in judecata a altor persoane, se ivesc unele dificultati in cazul in care este deja formulata o cerere reconventionala sau o cerere de interventie voluntara principala, deoarece, in litigiul respectiv, o parte poate detine atat calitatea de reclamant, cat si calitatea de parat.

Astfel, daca tertul ar fi in masura sa invoce aceleasi drepturi precum cele pretinse prin cererea reconventionala, consideram ca termenul pentru depunerea cererii intemeiate pe dispozitiile art. 57 C.proc.civ. se determina prin raportarea la cererea reconventionala, deci reclamantul din aceasta din urma cerere (paratul din cererea principala) ar putea sa cheme in judecata o alta persoana pana la inchiderea dezbaterilor, iar paratul din cererea incidentala (reclamantul din cererea principala) ar putea sa solicite introducerea in proces a altei persoane pana la implinirea termenului acordat de instanta, potrivit art. 132 alin. final C.proc.civ., spre a depune intampinare la cererea reconventionala. In situatia in care tertul ar fi in masura sa invoce aceleasi drepturi ca si cele pretinse prin cererea de chemare in judecata, termenul de introducere a acestuia in proces se stabileste prin raportarea la calitatea initiala a partilor, dobandita ca urmare a cererii prin care s-a declansat litigiul respectiv.

Daca s-a formulat o cerere de interventie voluntara principala, apreciem ca trebuie sa se distinga dupa cum exista identitate intre obiectul cererii de chemare in judecata si obiectul cererii incidentale sau numai o legatura de conexitate. In primul caz, atat reclamantul din cererea introductiva de instanta, cat si intervenientul voluntar principal pot chema in judecata alte persoane pana la inchiderea dezbaterilor, deoarece ambii detin calitatea de reclamant, iar paratul din cererea principala, care ramane cu aceasta calitate si in cererea de interventie voluntara principala, poate solicita introducerea unei alte persoane in proces pana la prima zi de infatisare, fiind fara relevanta faptul ca interventia voluntara principala a fost facuta dupa acest moment. In cel de-al doilea caz, daca tertul ar fi in masura sa invoce aceleasi drepturi ca si intervenientul principal, acesta din urma il poate chema in judecata pana la inchiderea dezbaterilor, iar partile initiale (reclamantul si paratul din cererea principala) il pot introduce pe tert in proces pana la implinirea termenului acordat de instanta in vederea depunerii intampinarii la cererea de interventie voluntara principala.

Desi termenul de depunere a cererii de chemare in judecata a altei persoane este un termen legal peremptoriu, nerespectarea lui nu atrage sanctiunea decaderii, deoarece art. 135 C.proc.civ. stabileste o sanctiune specifica, anume judecarea separata a cererii indreptate impotriva tertului, afara de cazul in care partile consimt sa se judece impreuna cu cererea principala. Subliniem ca numai in privinta cererii formulate de parat partile pot conveni ca aceasta sa fie primita dupa implinirea termenului, nu insa si in ceea ce priveste cererea facuta de reclamant, intrucat, intr-o asemenea ipoteza, ar insemna sa se permita reclamantului sa introduca un tert in proces direct in apel, cu toate ca art. 294 alin. (1) C.proc.civ. interzice cererile noi in apel. Este adevarat ca art. 135 C.proc.civ. nu distinge dupa cum cererea de interventie fortata este formulata de parat sau de reclamant, dar trebuie observat ca acest articol se afla situat sub titlul consacrat procedurii inaintea primei instante, iar art. 298 C.proc.civ. stabileste ca dispozitiile privind judecata in prima instanta se aplica si in instanta de apel numai in masura in care nu sunt potrivnice dispozitiilor ce reglementeaza apelul. Asadar, daca paratul depune cererea de chemare in judecata a altei persoane dupa prima zi de infatisare, insa mai inainte de inchiderea dezbaterilor inaintea primei instante, presedintele completului de judecata il va intreba pe reclamant daca este de acord cu primirea cererii, iar in situatia cand acesta raspunde negativ, cererea va fi judecata separat, fiind necesar sa se constituie un dosar distinct. Judecarea separata va avea loc insa intotdeauna in cazul in care cererea este formulata, de reclamant sau de parat, dupa inchiderea dezbaterilor in fata primei instante, cu mentiunea ca, atunci cand cererea este depusa direct in apel, ea va trebui sa fie solutionata nu de instanta de apel, ci de prima instanta, pentru a nu se rapi partilor un grad de jurisdictie.

Corespunzator reglementarii anterioare, s-a decis ca se poate formula o cerere intemeiata pe prevederile art. 57 C.proc.civ. si cu ocazia rejudecarii fondului dupa casare. Fata de stadiul actual al reglementarii, solutia trebuie nuantata, in sensul ca este necesar sa se asigure parcurgerea a doua grade de jurisdictie in fond. Astfel, cererea intemeiata pe prevederile art. 57 C.proc.civ. este admisibila si in cadrul rejudecarii fondului dupa casarea cu trimitere, dar numai daca recursul a fost exercitat impotriva unei sentinte care, potrivit legii, se pronunta fara drept de apel ori daca s-a casat pentru necompetenta atat a instantei de apel, cat si a primei instante, trimitandu-se pricina la instanta competenta sa judece in prima instanta. De asemenea, cererea poate fi formulata si atunci cand rejudecarea cauzei are loc ca urmare a desfiintarii hotararii apelate, in conditiile prevazute de art. 297 C.proc.civ.

Potrivit art. 58 C.proc.civ., tertul chemat in judecata intrucat ar putea sa pretinda aceleasi drepturi ca si reclamantul dobandeste calitatea de intervenient principal, iar hotararea care se va pronunta ii va fi opozabila. Rezulta ca, sub aspect procesual, cererea intemeiata pe dispozitiile art. 57 C.proc.civ. este asimilata cererii de interventie voluntara principala, care, la randul ei, in ceea ce priveste natura juridica, reprezinta o veritabila cerere de chemare in judecata. In consecinta, desi art. 57 alin. final C.proc.civ. se refera expres doar la necesitatea motivarii, cererea intemeiata pe prevederile acestui articol va trebui sa indeplineasca toate conditiile de forma prevazute de lege pentru cererea de chemare in judecata, iar, in plus, va cuprinde si mentiunile privitoare la individualizarea procesului in care se formuleaza. Taxa de timbru este aceeasi ca si in cazul cererii de chemare in judecata. Cererea de chemare in judecata a altei persoane ce ar putea sa pretinda aceleasi drepturi ca si reclamantul se comunica atat tertului introdus in proces, cat si partii adverse. La exemplarul destinat tertului, se vor alatura copii de pe cererea de chemare in judecata, daca este cazul si de pe alte acte de procedura ce au aceeasi natura juridica, de pe intampinare, precum si de pe inscrisurile aflate la dosar.

Spre deosebire de interventia voluntara, legea nu mai prevede ca instanta ar trebui sa se pronunte asupra admisibilitatii in principiu a cererii de chemare in judecata a altei persoane ce ar putea sa pretinda aceleasi drepturi ca si reclamantul, ceea ce inseamna ca instanta va lua act de depunerea cererii, iar apoi o va solutiona pe fond, o data cu cererea principala. Daca insa cererea este tardiv introdusa, instanta va lua act de aceasta imprejurare si va dispune, prin incheiere, judecarea separata, cu exceptia situatiei in care partile convin judecarea impreuna a celor doua cereri. Apreciem ca atunci cand cererea nu poate fi primita (de exemplu, daca se urmareste introducerea in proces, pe aceasta cale, a unui nou parat), instanta va pronunta o incheiere de respingere a cererii ca inadmisibila. In ambele cazuri, incheierea nu poate fi atacata decat o data cu hotararea pronuntata asupra fondului pretentiei formulate de reclamant prin cererea de declansare a procesului respectiv.

Tertul chemat in judecata dobandeste calitatea de intervenient principal, asa incat el se bucura de independenta procesuala. In consecinta, tertul poate uza de toate drepturile procedurale recunoscute de lege partilor, inclusiv de dreptul de a incheia acte procesuale de dispozitie.

Independenta procesuala a tertului explica si faptul ca renuntarea partii ce a formulat cererea de interventie fortata la judecarea acesteia nu duce in mod automat la inadmisibilitatea cererii respective, precum si imprejurarea ca actele procesuale de dispozitie in legatura cu cererea principala nu afecteaza solutionarea cererii incidentale.

Cererea intemeiata pe dispozitiile art. 57 C.proc.civ. produce efecte asemanatoare cu cele ale interventiei voluntare principale. Astfel: tertul introdus in cauza devine parte in proces; are loc o prorogare legala a competentei, daca este cazul; hotararea ce se va pronunta va avea putere de lucru judecat si fata de tert; tertul chemat in judecata poate exercita caile de atac prevazute de lege, indiferent daca partile initiale au atacat sau nu hotararea; tertul va lua procedura in starea in care aceasta se gaseste in momentul introducerii sale in proces, actele de procedura indeplinite anterior fiindu-i opozabile. Desi acest ultim efect, care poate afecta interesele tertului, nu este expres formulat in sectiunea consacrata chemarii in judecata a altor persoane, el rezulta din art. 58 C.proc.civ., coroborat cu art. 53 C.proc.civ., la care primul articol mentionat mai sus trimite indirect.

Un efect specific este prevazut de art. 59 C.proc.civ. si consta in scoaterea din proces a paratului, insa numai in cazul in care paratul este chemat in judecata pentru o datorie baneasca si recunoaste pretentiile banesti formulate impotriva sa, declarand ca vrea sa isi achite datoria fata de cel care isi va stabili judecatoreste dreptul, depunand totodata suma respectiva. Intr-o asemenea ipoteza, judecata va continua intre reclamant si tertul chemat in judecata. Trebuie subliniat ca art. 59 C.proc.civ. reprezinta o norma speciala, astfel incat nu isi gaseste aplicare decat in cazul in care litigiul are ca obiect plata unei sume de bani.

Cererea introductiva de instanta si cererea intemeiata pe dispozitiile art. 57 C.proc.civ. formeaza obiectul unei singure judecati. Desi nu exista un text de lege expres, se admite ca instanta poate sa dispuna disjungerea, in masura in care cererea de interventie fortata ar intarzia judecarea cererii principale.

4.4. Chemarea in garantie art 60-63 cod proc civ

A doua forma de interventie fortata reglementata de Codul de procedura civila este chemarea in garantie.

In dreptul material (substantial), prin garantie se intelege obligatia ce incumba unei persoane, numita garant, de a asigura unei alte persoane, numita garantat, folosinta sau exercitiul unui drept. Notiunea de garantie desemneaza atat obligatia, cat si dreptul corelativ acesteia, dupa cum este privita din punctul de vedere al persoanei care o datoreaza sau al persoanei careia ii este datorata. Garantia poate sa fie legala sau conventionala, dupa cum are ca izvor legea sau conventia partilor.

In dreptul procesual civil, notiunea de garantie are o acceptiune mai larga decat in dreptul material, deoarece art. 60 alin. (1) C.proc.civ. dispune ca 'partea poate sa cheme in garantie o alta persoana impotriva careia ar putea sa se indrepte, in cazul in care ar cadea in pretentiuni, cu o cerere in garantie sau in despagubire'. Asadar, chemarea in garantie, ca mijloc procesual de atragere a unui tert la judecata, este admisibila nu numai in cazul drepturilor reale sau de creanta garantate legal ori conventional, ci si ori de cate ori partea care ar cadea in pretentii ar avea posibilitatea sa solicite de la o alta persoana despagubiri pentru dreptul pe care l-a pierdut, respectiv pentru obligatia ce a fost stabilita in sarcina sa prin hotarare judecatoreasca.

De exemplu:

-comitentul, chemat in judecata pentru a raspunde de fapta culpabila a prepusului sau, poate sa il cheme in garantie pe prepus, spre a fi obligat sa plateasca, la randul lui, comitentului suma pe care acesta din urma va trebui sa o plateasca reclamantului;

-in cazul in care creditorul cheama in judecata numai pe unul dintre debitorii ce s-au obligat in solidar, paratul poate sa cheme in garantie pe ceilalti codebitori, pentru ca fiecare dintre ei sa ii plateasca partea corespunzatoare din datoria comuna;[28]

-in situatia in care mandatarul incheie un act cu depasirea imputernicirilor primite, iar tertul il cheama in judecata pe mandant, pe temeiul gestiunii de afaceri, al imbogatirii fara justa cauza sau al mandatului aparent, mandantul il poate chema in garantie pe mandatar, pentru a fi obligat sa il despagubeasca;

-fidejusorul (cautionatorul), actionat in judecata pentru a plati datoria pe care debitorul principal nu intelege sa o achite de bunavoie, poate sa il cheme in garantie pe acesta din urma etc.

Acest din urma exemplu ne ofera prilejul sa subliniem ca, uneori, notiunea de garantie poate primi in dreptul civil o acceptiune care, sub aspect procesual, este relativ improprie, anume atunci cand se spune ca fidejusorul garanteaza obligatia debitorului principal, deoarece, dupa cum se observa, fidejusorul este cel ce poate sa il cheme in garantie pe debitorul principal, iar nu invers. De altfel, in literatura de specialitate s-a aratat ca, in cazul fidejusiunii, din punctul de vedere al obiectului, garant este fidejusorul, iar garantat este debitorul principal, insa, din punctul de vedere al procedurii de chemare in garantie, garant este debitorul principal, iar garantat este fidejusorul.

Cererea de chemare in garantie poate fi formulata impotriva garantului, precum si a succesorilor universali sau cu titlu universal ai acestuia, nu insa si impotriva dobanditorului cu titlu particular. Spre exemplu, daca o persoana vinde acelasi imobil, succesiv, la doua persoane, iar formalitatile de publicitate imobiliara au fost indeplinite, mai intai, de catre cel de al doilea cumparator, acesta din urma nu va prelua si obligatia de a-l garanta pe primul cumparator.

Cererea de chemare in garantie poate fi formulata de catre garantat, dar si de succesorii universali ori cu titlu universal ai acestuia, precum si de catre dobanditorul cu titlu particular. In privinta acestuia din urma, trebuie mentionat ca nu prezinta relevanta faptul ca el a dobandit dreptul respectiv cu titlu oneros sau cu titlu gratuit de la cel caruia i se datora garantia de catre o alta persoana. Sa presupunem ca Primus ii vinde un imobil lui Secundus, iar Secundus instraineaza acel imobil lui Tertius. Acesta din urma are dreptul de a fi garantat de catre Primus, indiferent daca el a dobandit imobilul de la Secundus cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, deoarece, o data cu dreptul de proprietate asupra imobilului, Secundus i-a transmis lui Tertius si dreptul sau de a fi garantat de catre Primus. Tertius ar putea sa il actioneze in garantie si pe Secundus, insa, in principiu, numai daca transmisiunea a fost cu titlu oneros.

Desi in cele mai multe cazuri cererea de chemare in garantie este formulata de catre parat, din dispozitiile inscrise in art. 60 alin. (1) si art. 61 alin. (2) C.proc.civ. rezulta ca o asemenea cerere incidentala poate fi introdusa si de catre reclamant. Mentionam ca s-a sustinut si punctul de vedere potrivit caruia, in traditia procedurii noastre civile, cererea de chemare in garantie ar fi un mijloc procesual pus la indemana paratului, aparand ca o manifestare de vointa provocata, insa, daca reclamantul cheama un tert in judecata, pentru a discuta si lichida cu acesta o obligatie de garantie, sub aspect procedural, nu ar fi vorba de o chemare in garantie propriu-zisa, ci de o modificare sau completare a cererii principale. Totusi, regimul procedural al cererii de chemare in garantie difera de cel al cererii principale, cu atat mai mult cu cat insasi solutia pronuntata cu privire la cererea de chemare in garantie depinde de solutia data asupra cererii principale.

Cererea de chemare in garantie poate fi formulata si de intervenientul voluntar principal, precum si de tertul chemat in judecata intrucat ar putea sa pretinda aceleasi drepturi ca si reclamantul.

De asemenea, art. 60 alin. (2) C.proc.civ. permite si tertului chemat in garantie sa cheme in garantie, la randul lui, o alta persoana. Se considera ca posibilitatea chemarilor in garantie in lant este limitata la doua, adica prima chemare facuta de una din partile initiale si a doua cerere facuta de cel astfel chemat in garantie, asa incat cel de al doilea chemat in garantie nu ar putea, la randul lui, sa mai cheme in garantie o alta persoana, ci ar trebui sa isi valorifice pretentiile pe cale principala. Insa, o asemenea solutie, constituind o ingradire a unui drept procedural, ar trebui sa fie expres prevazuta de lege, iar nu dedusa pe cale de interpretare. Ea urmareste sa inlature posibilitatea tergiversarii judecatii, dar acest lucru se poate realiza si prin disjungerea cererii de chemare in garantie de cererea principala sau, dupa caz, de cererea de chemare in garantie anterioara.

Desi, in principiu, chemarea in garantie este una din formele prin care tertii sunt atrasi la judecata unui proces pendente, ar fi totusi posibil sa nu se ajunga la o largire a cadrului procesual din punctul de vedere al partilor intre care se stabilesc raporturile procesuale, anume atunci cand cererea de chemare in garantie este indreptata impotriva unei persoane care are deja calitatea de parte in procesul respectiv. Spre exemplu: reclamantul cheama in judecata doi parati, iar unul dintre acestia formuleaza o cerere de chemare in garantie impotriva celuilalt parat; dupa incuviintarea in principiu a unei cereri de interventie voluntara principala sau accesorie, una din partile initiale formuleaza o cerere de chemare in garantie impotriva tertului intervenient; reclamantul formuleaza o cerere de chemare in garantie a tertului deja chemat in garantie de catre parat (ipoteza poate fi intalnita in cazul in care tertul respectiv a instrainat acelasi bun, succesiv, la mai multe persoane) etc.

In literatura de specialitate se vorbeste despre garantia principala si garantia incidentala, dupa cum garantia este valorificata pe cale principala sau pe cale incidentala.

Garantia este numita incidentala daca beneficiarul acesteia a asteptat sfarsitul procesului in care este parte, iar, in masura in care a cazut in pretentii, il cheama in judecata pe garant prin intermediul unei cereri principale, declansand un proces distinct. Garantia este numita incidentala daca, fara a astepta sfarsitul procesului dirijat impotriva sa, beneficiarul garantiei il introduce in procesul respectiv pe garantul sau, astfel incat cererea principala si cererea de chemare in garantie sunt solutionate prin aceeasi hotarare. Din punctul de vedere al atragerii tertilor la judecata, prezinta interes numai garantia incidentala. De altfel, Codul de procedura civila nu se ocupa in mod special de garantia principala, judecata acesteia urmand a se face potrivit dispozitiilor de drept comun.

Chemarea in garantie pe cale incidentala este preferabila introducerii unei cereri principale in garantie sau in despagubire, deoarece, in primul rand, ofera posibilitatea chematului in garantie, devenit parte in proces, sa administreze probele necesare si sa faca toate apararile in sprijinul partii pe care o garanteaza, ceea ce inseamna ca obligatia de garantie devine activa si se traduce in fapt, iar, in al doilea rand, in cazul in care cel garantat pierde procesul, prin aceeasi hotarare se va admite si cererea de chemare in garantie, daca instanta o gaseste intemeiata, evitandu-se astfel un proces ulterior. Asadar, pe langa faptul ca asigura o aparare completa garantatului, chemarea in garantie prezinta avantajul de a contribui la solutionarea unitara a litigiului, inlaturand posibilitatea pronuntarii unor hotarari contradictorii si ducand la realizarea unor economii de timp si de cheltuieli, deci la o mai buna administrare a justitiei.

Desi chemarea in garantie constituie o simpla facultate, iar nu o obligatie pentru parti, in cazurile anume aratate de lege, daca nu alege calea incidentala, garantatul se expune riscului de a nu mai putea sa isi valorifice ulterior pretentiile impotriva garantului. Astfel: potrivit art. 1351 C.civ., in cazul in care cumparatorul s-a judecat cu evingatorul sau fara sa il cheme in garantie pe vanzator si a pierdut procesul, iar apoi il actioneaza pe vanzator spre a raspunde pentru evictiune, acesta din urma, invocand exceptio mali processus, scapa de obligatia de garantie daca dovedeste ca ar fi avut mijloace suficiente cu care, participand la judecata in primul proces, ar fi putut obtine respingerea cererii formulate de tert impotriva cumparatorului si deci culpa apartine beneficiarului garantiei de evictiune, care nu i-a dat posibilitatea sa il apere; conform art. 1672 alin. (2) C.civ., fidejusorul ce a platit fara a-l instiinta pe debitorul principal nu are regres impotriva acestuia, daca in timpul platii debitorul ar fi avut mijloace de a declara stinsa datoria sa, ci va trebui sa il actioneze pe creditor, pentru a obtine inapoierea sumei platite.

In sistemul procesual civil francez, se face deosebire intre garantia simpla sau personala (art. 334 si art. 335 din noul cod francez de procedura civila) si garantia formala sau reala (art. 334 si art. 336-338 din noul cod francez de procedura civila), dupa cum reclamantul din cererea de chemare in garantie (garantatul) este el insusi urmarit ca obligat personal sau numai ca detentor al unui bun. Aceasta distinctie a fost preluata in mod artificial si in doctrina noastra mai veche, desi in legislatia noastra nu exista si nici nu exista vreun text care sa o justifice, legiuitorul roman inspirandu-se, in ceea ce priveste chemarea in garantie, din legislatia cantonului Geneva, iar nu din cea franceza. De altfel, criteriul folosit pentru clasificarea respectiva nu este foarte exact, deoarece ar rezulta ca el se refera numai la cazul in care cererea de chemare in garantie este formulata de parat, cu toate ca si reclamantul poate sa formuleze o astfel de cerere incidentala. De asemenea, in ceea ce priveste regimul procedural al cererii de chemare in garantie, codul nostru nu face nici o diferentiere intre situatia in care obiectul litigiului il reprezinta un drept real si aceea cand litigiul poarta asupra unui drept de creanta (personal). In sfarsit, daca reclamantul pretinde un drept real, paratul poate sa formuleze, dupa caz, fie o cerere de chemare in garantie, atunci cand a dobandit acel drept de la un tert, fie o cerere de aratare a titularului dreptului, in situatia in care detine bunul pentru un tert.

Chemarea in garantie presupune, cu necesitate, existenta unui proces civil aflat in faza judecatii in prima instanta.

O alta conditie de admisibilitate se refera la existenta unei legaturi suficiente intre cererea principala si cererea de chemare in garantie, in sensul ca trebuie sa fie o legatura de dependenta si de subordonare intre cele doua cereri, asa incat solutia ce se va da cu privire la cererea principala sa poata influenta solutia ce se va pronunta asupra cererii de chemare in garantie.

Cererea de chemare in garantie, ca natura juridica, este o veritabila cerere de chemare in judecata, astfel incat ea trebuie sa indeplineasca toate cerintele prevazute de lege pentru cererea de chemare in judecata. Tocmai de aceea, potrivit art. 61 alin. (1) C.proc.civ., cererea de chemare in garantie se face cu respectarea conditiilor de forma stabilite de lege pentru cererea de chemare in judecata.

Cat priveste termenul in care poate fi depusa cererea de chemare in garantie, legea distinge dupa cum cererea incidentala este formulata de catre parat sau de catre reclamant. Paratul trebuie sa depuna cererea de chemare in garantie o data cu intampinarea sau cel mai tarziu la prima zi de infatisare (art. 61 alin. (1) C.proc.civ.), iar reclamantul poate sa depuna cererea in tot cursul judecatii in prima instanta, pana la inchiderea dezbaterilor (art. 61 alin. (2) C.proc.civ.). Stabilirea a doua termene diferite se justifica pe considerentul ca, inca de la comunicarea cererii de chemare in judecata, paratul, cunoscand pretentiile reclamantului, stie daca este sau nu cazul sa cheme in garantie un tert, insa, pentru reclamant, necesitatea chemarii unei terte persoane in garantie poate sa rezulte ca urmare a sustinerilor paratului, facute prin intampinare, prin cererea reconventionala sau chiar in cursul judecatii.

Nedepunerea cererii de chemare in garantie in termen nu atrage sanctiunea decaderii partii respective din dreptul de a-l actiona in judecata pe garant, ci, potrivit art. 135 C.proc.civ., cererea de chemare in garantie tardiv formulata se va judeca separat de cererea principala (asadar, instanta nu poate refuza solutionarea unei cereri de chemare in garantie depusa peste termenul prevazut de lege, indrumand partea sa introduca o cerere separata), afara de cazul in care reclamantul si paratul consimt ca aceste cereri sa se judece impreuna (desigur ca aceasta precizare priveste numai cererea de chemare in garantie depusa de catre parat). Trebuie mentionat ca partile nu ar putea conveni judecarea impreuna cu cererea principala a cererii de chemare in garantie depusa tardiv de catre reclamant, deoarece, in caz contrar, ar insemna sa se permita reclamantului sa cheme un tert in garantie direct in apel, incalcandu-se astfel dispozitiile imperative inscrise in art. 294 alin. (1) C.proc.civ.

Daca reclamantul si-a modificat sau intregit cererea de chemare in judecata, in conditiile prevazute de art. 132 alin. (1) C.proc.civ., in functie de situatia concreta din speta, paratul va putea sa formuleze o cerere de chemare in garantie pana la termenul de judecata urmator. Aceasta solutie se desprinde din combinarea art. 132 alin. (1) teza finala C.proc.civ. cu art. 61 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ., primul text de lege mentionat acordand paratului dreptul de a depune intampinare la cererea intregita sau modificata, iar cel de-al doilea dispunand ca paratul, o data cu intampinarea, poate formula si o cerere de chemare in garantie.

Cererea de chemare in garantie poate fi primita si cu ocazia rejudecarii cauzei in prima instanta dupa desfiintarea sentintei apelate, pentru motivele prevazute de art. 297 C.proc.civ., precum si, in masura in care nu s-ar incalca principiul dublului grad de jurisdictie in fond, cu ocazia rejudecarii fondului dupa casarea cu trimitere (ceea ce presupune ca recursul a fost exercitat intr-o materie in care dreptul de apel este suprimat de lege ori ca s-a casat pe motiv de necompetenta atat hotararea instantei de apel, cat si hotararea primei instante).

Nu exista nici un text de lege care sa prevada ca instanta trebuie sa se pronunte asupra incuviintarii in principiu a cererii de chemare in garantie, ci, art. 62 C.proc.civ. stabileste doar ca instanta va dispune comunicarea cererii de chemare in garantie tertului si va fixa un termen in care acesta din urma poate sa depuna intampinarea. Nefiind deci necesar sa se discute admisibilitatea in principiu a cererii de chemare in garantie, rezulta ca instanta va lua act, prin incheiere, de formularea unei astfel de cereri, iar din acel moment tertul devine parte in proces. Sunt totusi unele situatii de exceptie in care nu ar fi admisibila o cerere de chemare in garantie, spre exemplu, in materia ordonantei presedintiale (solutia se justifica prin aceea ca, in cadrul ordonantei presedintiale, nu se prejudeca fondul, insa, cererea de chemare in garantie priveste exclusiv fondul dreptului; de asemenea, s-a aratat ca nici in litigiile de munca nu ar fi admisibila o cerere de chemare in garantie). Intr-un asemenea caz, apreciem ca instanta, dupa ce va lua act de formularea cererii de chemare in garantie, prin aceeasi incheiere de sedinta va dispune respingerea acesteia ca inadmisibila. Solutia este asemanatoare atunci cand cererea este depusa tardiv si partile nu convin sau, in cazul cererii formulate de reclamant, nu pot conveni judecarea impreuna, in sensul ca, dupa ce va lua act de formularea tardiva a cererii, prin incheiere, instanta va dispune judecarea separata, iar, in cazul in care cererea de chemare in garantie se face direct in apel sau in recurs, instanta va da o incheiere prin care o va respinge ca inadmisibila.

Unul dintre cele mai importante efecte juridice ale cererii de chemare in garantie il constituie dobandirea de catre tertul chemat in garantie a calitatii de parte in procesul in care este formulata o asemenea cerere. Din momentul introducerii sale in proces, tertul va avea drepturile procedurale si ii vor reveni indatoririle procesuale prevazute de lege pentru partile principale, iar hotararea ce urmeaza a se pronunta ii va fi opozabila, dupa cum el se va putea prevala de hotararea respectiva. Chematul in garantie nu devine insa o parte subordonata celei care l-a introdus in proces, ci se bucura de independenta procesuala. In consecinta, in functie de situatia concreta din speta, tertul poate sprijini partea care l-a chemat in garantie, dar se poate apara si impotriva acesteia.

Pentru prima ipoteza, chematul in garantie poate sa combata ori, dupa caz, sa sustina pretentia dedusa judecatii prin cererea principala, iar, in acest scop, el poate folosi toate mijloacele de aparare, putandu-se substitui, sub acest aspect, in toate drepturile procedurale ale garantatului. Aceasta posibilitate a tertului se justifica pe considerentul ca solutia ce se va pronunta asupra cererii principale influenteaza si solutia ce se va da cu privire la cererea de chemare in garantie (situatia este asemanatoare cu aceea in care s-ar exercita actiunea oblica, deosebirea constand in faptul ca nu este vorba de un creditor chirografar, ci de un debitor al partii).

Pentru cea de a doua ipoteza, tertul, fara a pune in discutie cererea principala, poate formula aparari numai in ceea ce priveste cererea incidentala, invocand, spre exemplu, faptul ca nu datoreaza garantie sau ca partea ce l-a introdus in proces nu s-ar putea indrepta impotriva sa cu o cerere in despagubire, daca ar cadea in pretentii.

Potrivit art. 63 alin. (1) C.proc.civ., cererea de chemare in garantie se judeca o data cu cererea principala. Daca insa judecarea cererii principale ar fi intarziata prin solutionarea cererii de chemare in garantie, alin. (2) al aceluiasi articol permite instantei sa dispuna disjungerea (se admite ca instanta de fond este in drept sa aprecieze si sa decida daca o cerere de chemare in garantie, care este de natura sa intarzie solutionarea cererii principale, urmeaza sa fie judecata impreuna sau separat de aceasta, cu singura obligatie de a motiva hotararea sa, deci ca incheierea prin care s-a dispus disjungerea nu este supusa vreunei cai de atac), ipoteza in care se va constitui un dosar distinct. Trebuie subliniat ca efectul eventualei prorogari de competenta in privinta solutionarii cererii de chemare in garantie subzista si dupa ce s-a dispus disjungerea, astfel incat nu se poate declina competenta. In sfarsit, mai precizam ca pentru situatia in care s-a dispus disjungerea, judecarea cererii de chemare in garantie poate fi suspendata pana la rezolvarea cererii principale, in temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ.

Asa cum rezulta din chiar prevederile art. 60 alin. (1) C.proc.civ., solutia ce se va da asupra cererii de chemare in garantie depinde de solutia ce se va pronunta cu privire la cererea principala. Este necesar sa distingem dupa cum cererea de chemare in garantie este formulata de catre parat sau de catre reclamant.

In cazul in care cererea principala este admisa, inseamna ca paratul a cazut in pretentii, astfel incat se va admite si cererea de chemare in garantie formulata de parat, daca este intemeiata. Tertul chemat in garantie nu poate fi insa obligat direct fata de reclamant, deoarece, pe de o parte, intre ei nu exista nici un raport juridic procesual, iar, pe de alta parte, eventuala insolvabilitate a tertului chemat in garantie nu trebuie sa fie suportata de catre reclamant, ci de catre parat. In alte cuvinte, instanta va trebui sa solutioneze litigiul in doua etape, pronuntandu-se mai intai asupra raportului juridic dintre reclamant si parat, iar apoi asupra raportului juridic dintre parat si tertul chemat in garantie. Cand cererea principala se respinge, inseamna ca paratul nu a pierdut procesul, asa incat cererea prin care acesta a chemat un tert in garantie se va respinge ca lipsita de obiect sau de interes.

Cererea de chemare in garantie formulata de catre reclamant, in masura in care este intemeiata, se va admite daca se respinge cererea de chemare in judecata, deoarece reclamantul este cel care a pierdut procesul cu paratul, avand astfel dreptul sa se indrepte impotriva celui pe care l-a chemat in garantie. Daca insa cererea de chemare in judecata se admite, atunci cererea de chemare in garantie formulata de reclamant se va respinge ca lipsita de obiect sau de interes.

Imprejurarea ca solutia din cererea de chemare in garantie depinde de solutia din cererea principala influenteaza si modul de solutionare a cailor de atac, precum si judecata in fond dupa casare. Astfel, intr-o perioada in care calea de atac a apelului nu mai exista in sistemul nostru, ci hotararea de prima instanta era supusa recursului, s-a decis ca recursul declarat de chematul in garantie repune in discutie si cererea principala, solutionata de prima instanta, chiar daca paratul nu a declarat recurs si deci va fi citat si reclamantul in calitate de intimat. Pe de alta parte, daca ambele cereri au fost respinse, insa recursul reclamantului se admite, iar rejudecandu-se fondul dupa casare se admite cererea principala, instanta va trebui sa solutioneze si cererea de chemare in garantie, deoarece altfel hotararea ar fi susceptibila de revizuire, in baza art. 322 pct. 2 C.proc.civ. Se apreciaza ca aceste solutii se justifica in prezent si in privinta apelului. In ce ne priveste, consideram ca se poate sustine si un alt punct de vedere, pe care il vom prezenta atunci cand vom analiza calea de atac a apelului.

4.5. Aratarea titularului dreptului art 64-66 cod proc civ

Cea de a treia forma de interventie fortata este reglementata de art. 64-66 C.proc.civ.

Potrivit art. 64 C.proc.civ., 'paratul care detine un lucru pentru altul sau care exercita in numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arata pe acela in numele caruia detine lucrul sau exercita dreptul, daca a fost chemat in judecata de o persoana care pretinde un drept real asupra lucrului'.

Din dispozitiile art. 64 C.proc.civ. rezulta ca aratarea titularului dreptului poate fi facuta numai de catre parat si numai in cazul cererilor prin care se urmareste valorificarea unui drept real, in masura in care intre parat si tertul aratat ca titular al dreptului real exista un raport juridic cu privire la lucrul ce formeaza obiectul cererii (de exemplu, intre cei doi s-a incheiat un contract de locatiune, inchiriere, depozit, comodat etc.).

Asadar, partea finala a art. 64 C.proc.civ. limiteaza aplicabilitatea acestei forme de interventie fortata numai la actiunile (cererile) reale, folosirea acesteia fiind deci exclusa in cazul cererilor prin care se urmareste valorificarea unui drept personal.

Cererea de aratare a titularului dreptului va trebui sa indeplineasca deci, in afara cerintelor comune tuturor formelor de participare a tertilor la judecata, si urmatoarele cerinte specifice:

- prin cererea introductiva de instanta, reclamantul sa urmareasca valorificarea unui drept real;

- paratul sa detina cu titlu precar sau sa exercite in numele altuia un drept asupra lucrului care formeaza obiectul dreptului real invocat de reclamant;

- paratul sa il indice pe titularul dreptului (legea nu impune insa paratului obligatia de a indica pe adevaratul titular al dreptului).

Potrivit art. 65 alin. (1) C.proc.civ., paratul poate face aratarea titularului dreptului printr-o cerere motivata, depusa o data cu intampinarea sau la prima zi de infatisare.

Cererea va fi comunicata persoanei indicate ca titular al dreptului real, impreuna cu copiile de pe cererea de chemare in judecata si inscrisurile depuse la dosar. Desi legea nu prevede in mod expres, se apreciaza ca cererea de aratare a titularului dreptului ar trebui comunicata si reclamantului, printre altele si in considerarea faptului ca scoaterea din proces a paratului, la care se refera art. 66 alin. (1) C.proc.civ., poate avea loc numai cu consimtamantul reclamantului.

In functie de pozitia tertului si a reclamantului fata de cererea de aratare a titularului dreptului, se disting urmatoarele situatii:

a) cel aratat ca titular al dreptului real se infatiseaza si recunoaste sustinerile paratului, iar reclamantul consimte sa fie inlocuit paratul initial;

b) cel aratat ca titular al dreptului real se infatiseaza si recunoaste sustinerile paratului, dar reclamantul nu este de acord cu inlocuirea paratului;

c) tertul se infatiseaza, dar tagaduieste sustinerile paratului;

d) cel indicat ca titular al dreptului real, desi legal citat, nu se infatiseaza.

Pentru prima ipoteza, art. 66 alin. (1) C.proc.civ. prevede ca tertul aratat ca titular al dreptului va lua locul paratului, acesta din urma fiind scos din judecata, asa incat procesul va continua numai intre reclamant si cel indicat ca titular al dreptului real, care va dobandi calitatea procesuala de parat.

Pentru ultimele doua situatii enumerate mai sus, solutia este oferita de art. 66 alin. (2) C.proc.civ., care prevede ca 'se vor aplica dispozitiile art. 58', deci tertul 'dobandeste calitatea de intervenient in interes propriu, iar hotararea ii va fi opozabila'. Asadar, judecata va continua intre reclamant, parat si tertul indicat ca titular al dreptului real, acesta din urma in calitate de intervenient principal.

Legea nu acopera insa cea de a doua situatie, in care desi tertul se prezinta si recunoaste sustinerile paratului, reclamantul nu este de acord ca locul paratului sa fie luat de tert. In literatura de specialitate, intr-o prima opinie, s-a aratat ca se impune solutia ca si in acest caz tertul aratat ca titular al dreptului real sa ramana in proces, in calitate de intervenient principal, iar, intr-o alta opinie, s-a apreciat ca judecata va continua fara sa se modifice raportul procesual stabilit prin cererea de chemare in judecata, iar daca se va stabili, in urma dezbaterilor, ca titularul dreptului este tertul indicat, se va respinge cererea ca gresit indreptata, mai exact, ca fiind introdusa impotriva unei persoane lipsite de calitate procesuala pasiva.

5. Reprezentarea partilor in procesul civil

5.1. Consideratii introductive

In frecvente cazuri, partile participa la procesul civil prin intermediul unui reprezentant. Spre deosebire de simpla asistare, care implica acordarea unor consultatii, sfaturi etc., ce nu angajeaza in nici un fel partea in cauza, reprezentarea in procesul civil are drept consecinta producerea in persoana partii reprezentate a tuturor efectelor, favorabile sau nefavorabile partii respective, ce decurg din actele indeplinite de reprezentant in limita imputernicirilor conferite. Reprezentarea in justitie este deci acea situatie in care o persoana, numita reprezentant, indeplineste acte de procedura in numele si in interesul altei persoane, care este parte in proces.

Partile in proces pot sa exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar. Sunt insa unele cazuri in care dreptul de a fi reprezentat in justitie este restrans, in sensul ca partea este obligata sa se prezinte personal in instanta, anume la judecata in fata instantelor de fond a cererilor de divort (cu anumite exceptii prevazute de art. 614 C.proc.civ.) si in cazul raspunsului la interogatoriu (cu unele derogari prevazute de art. 222 si art. 223 C.proc.civ.).

Mentionam ca, in literatura juridica franceza, atunci cand se analizeaza reprezentarea in justitie, se deosebeste, pe de o parte, reprezentarea ce are ca obiect exercitiul actiunii in justitie ('représentation a l action'), iar, pe de alta parte, reprezentarea ce are ca obiect indeplinirea diverselor acte de procedura ('représentation a l instance'). Literatura noastra de specialitate, de regula, nu retine aceasta distinctie, desi ea s-ar putea fundamenta pe dispozitiile art. 68 alin. (1) C.proc.civ., text ce vorbeste despre 'procura pentru exercitiul dreptului de chemare in judecata sau de reprezentare in judecata.'

In doctrina, de regula, se face distinctie intre reprezentarea legala (care intervine in cazul incapabilului si de care ne-am ocupat deja, in cazul persoanelor juridice - art. 35 din Decretul nr. 31/1954, precum si in alte cazuri expres prevazute de lege, spre exemplu, de art. 7 alin. (3), art. 44, art. 596 alin. (3) C.proc.civ.) si reprezentarea conventionala a partilor. Precizam ca, uneori, se vorbeste si despre reprezentarea judiciara, care intervine in temeiul unei hotarari judecatoresti (de exemplu, sechestrul judiciar poate fi autorizat de instanta care l-a numit sa reprezinte in judecata partile cu privire la bunul pus sub sechestru), insa, in realitate, asa-numita reprezentare judiciara este tot o forma de reprezentare legala, deoarece izvorul imputernicirii de reprezentare il reprezinta tot legea, instanta neputand sa numeasca un astfel de reprezentant decat in cazurile expres prevazute de lege. Imprejurarea ca reprezentantul este numit de instanta nu justifica solutia potrivit careia am fi in prezenta unui alt fel de reprezentare, deoarece criteriul de clasificare il constituie izvorul imputernicirii de a reprezenta partea in procesul civil (legea sau conventia partilor), iar nu organul care il numeste pe reprezentant.

In cele ce urmeaza ne vom ocupa numai de reprezentarea conventionala in justitie a partilor.

5.2. Reprezentarea persoanelor fizice prin mandatar neavocat

Fata de faptul ca art. 67 alin. (1) C.proc.civ. prevede doar ca partile pot sa exercite drepturile procedurale prin mandatar, se ridica intrebarea de a sti cine poate avea aceasta calitate. Raspunsul il gasim coroborand dispozitiile din Codul de procedura civila cu prevederile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat.

Desi partea poate fi reprezentata in procesul civil nu numai de avocat, ci si de o persoana care nu are aceasta calitate, totusi, este de retinut ca, pentru ipoteza in care mandatul este dat unei alte persoane decat unui avocat, art. 68 alin. (4) C.proc.civ. stabileste ca mandatarul nu poate pune concluzii decat prin avocat. Asadar, mandatarul care nu are calitatea de avocat poate sa formuleze cereri in fata instantei, sa propuna probe, sa indeplineasca alte acte de procedura in numele si in interesul partii pe care o reprezinta, insa nu are dreptul de a pune concluzii.

De la regula conform careia, daca mandatul este dat unei alte persoane decat un avocat, mandatarul nu poate pune concluzii decat prin avocat, sunt totusi exceptati doctorii (in drept) si licentiatii in drept, care, daca sunt mandatari in pricinile sotului sau rudelor pana la al patrulea grad inclusiv, pot pune concluzii in fata oricaror instante, precum si mandatarul care reprezinta pe sot sau o ruda pana la al patrulea grad inclusiv, insa acesta din urma nu poate pune concluzii decat la judecatorie. Daca dreptul de reprezentare izvoraste din lege sau dintr-o hotarare judecatoreasca, asistarea reprezentantului de catre avocat nu este obligatorie, deci reprezentantul poate sa puna concluzii.

In situatia in care cererea in justitie se face prin reprezentant conventional, trebuie ca in cerere sa se specifice aceasta si sa se alature procura.

Mandatul dat sub forma unei procuri generale nu da dreptul de a reprezenta pe mandant in justitie (cu exceptia cazurilor in care mandantul locuieste in strainatate sau mandatul este dat unui prepus), fiind deci nevoie ca procura sa prevada expres acest lucru.

Asadar, referitor la continutul mandatului judiciar, trebuie sa fie o procura ad litem, adica o procura data pentru exercitiul dreptului de chemare in judecata sau reprezentare in judecata.

Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecatii, chiar daca nu cuprinde nici o aratare in aceasta privinta, dar poate fi restrans numai la anumite acte sau pentru o anumita instanta. Actele procedurale de dispozitie pot fi facute de mandatar numai in temeiul unei procuri speciale.

Sub aspectul formei, art. 68 alin. (1) C.proc.civ. prevede ca procura pentru exercitiul dreptului de chemare in judecata sau de reprezentare in judecata trebuie facuta prin inscris sub semnatura legalizata. Alin. (2) al aceluiasi articol dispune ca dreptul de reprezentare mai poate fi dat si prin declaratie verbala, facuta in instanta si trecuta in incheierea de sedinta.

Spre deosebire de mandatul de drept comun, mandatul judiciar nu inceteaza prin moartea celui care l-a dat si nici daca acesta a devenit incapabil, ci dainuie pana la retragerea lui de catre mostenitori sau de catre reprezentantul legal al incapabilului. Retragerea mandatului, precum si renuntarea la mandat nu pot fi opuse celeilalte parti decat de la o comunicare, afara de cazul in care au fost facute in sedinta si in prezenta partilor. Mandatarul care renunta la imputernicire este tinut sa instiinteze atat pe cel care i-a dat mandatul, cat si instanta, cu cel putin 15 zile inainte de termenul de infatisare sau de implinirea termenelor de introducere a cailor de atac.

5.3. Particularitati privind reprezentarea prin avocat

Din art. 68 alin. (1) C.proc.civ. ar rezulta ca avocatul si-ar justifica tot prin procura calitatea de reprezentant, semnatura fiind certificata potrivit legii avocatilor. Insa, reglementarea speciala actuala prevede ca avocatul are dreptul sa reprezinte in temeiul unui contract de asistenta juridica incheiat in forma scrisa de avocat si clientul ori mandatarul acestuia. Contractul prevede in mod expres intinderea puterilor pe care clientul le confera avocatului, iar, in baza acestui contract, avocatul se legitimeaza prin imputernicirea avocatiala. In lipsa unor stipulatii contrarii in contract, avocatul este imputernicit sa efectueze orice act, specific profesiei, pe care il considera necesar pentru realizarea intereselor clientului.

In privinta actelor procesuale de dispozitie, desi art. 69 alin. (1) C.proc.civ. nu face distinctie intre mandatarul neavocat si avocat, ceea ce inseamna ca si avocatul ar avea nevoie de o procura speciala pentru efectuarea unor asemenea acte, s-a aratat ca procura speciala nu mai este necesara daca in contractul de asistenta juridica s-a stipulat in mod expres dreptul avocatului de a face acte procesuale de dispozitie.

Cand reprezentarea la prima instanta s-a facut prin avocat, acesta, chiar fara mandat, poate face orice acte pentru pastrarea drepturilor supuse unui termen si care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate sa exercite orice cale de atac impotriva hotararii date, dar, in acest caz, toate actele de procedura se vor indeplini numai fata de partea insasi. Actele facute de avocat in aceste conditii nu trebuie ratificate de parte, deoarece el s-a intemeiat pe o imputernicire izvorata din lege.

5.4. Reprezentarea persoanelor juridice

Sunt foarte rare in practica situatiile in care persoana juridica participa la proces prin organul sau de conducere (intr-o astfel de ipoteza, dovada calitatii de reprezentant legal a persoanei juridice se va face prin actele din care rezulta calitatea de organ de conducere). De cele mai multe ori, persoana juridica participa la procesul civil prin jurisconsult sau chiar prin avocat, fiind vorba despre o reprezentare conventionala.

Jurisconsultul reprezinta in justitie persoana juridica in baza unei delegatii semnate de seful oficiului juridic sau de conducatorul persoanei juridice.

5.5. Sanctiunea in cazul nejustificarii calitatii de reprezentant

In cazul in care reprezentantul partii nu face dovada calitatii sale, instanta poate acorda un termen pentru implinirea acestei lipse, iar daca in termenul acordat lipsa nu se implineste, va anula cererea (art. 161 C.proc.civ.). Din modul in care este redactat textul de lege, rezulta cu claritate ca acordarea unui termen pentru implinirea lipsei dovezii calitatii de reprezentant nu este obligatorie pentru instanta, ci este lasata la aprecierea instantei, care va dispune tinand cont de imprejurarile de fapt ale pricinii.

Exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant poate fi invocata in orice stare a pricinii, iar titularul dreptului poate ratifica actele facute de persoana ce nu avea calitatea de reprezentant.

Subliniem ca exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant presupune situatia in care cererea este introdusa in numele titularului (deci in cerere se mentioneaza faptul ca se actioneaza in numele si in interesul altei persoane, adica in calitate de reprezentant), iar la dosar nu exista dovada din care sa rezulte abilitarea celui care a formulat cererea de a-l reprezenta pe titular. Daca insa, din cuprinsul cererii, nu rezulta ca aceasta este introdusa in numele altei persoane, deci nu se mentioneaza in cerere ca persoana care a formulat-o este doar un reprezentant al titularului, atunci se va invoca exceptia lipsei calitatii procesuale, intrucat, prin ipoteza, cel ce a introdus cererea in nume propriu, in loc sa o formuleze in numele reprezentatului, nu este titularul dreptului.