Consideratii preliminare privind prescriptia extinctiva

Consideratii preliminare privind prescriptia extinctiva

Notiune si definire. Timpul - spunea Platon - este imaginea miscata a vesniciei. Timpul este ogorul nostru pe care il cultivam, pe care ne desfatam si suntem activi. El daruieste bucurie, pe care insa, pe de alta parte, o nimiceste, caci curgand, distruge toate lucrurile si stradaniile pamantesti. Timpul ramane un timp care trece, aluneca, picura, curge, zboara; el se scurge imperturbabil, chiar si in cea mai aspra zi. Istoria orologeriei ne arata ca intotdeauna la ceasurile elementare miscarea de curgere si alunecare este cea care masoara timpul: umbra vergelei care aluneca pe cadran (la ceasul solar), apa care picura (la clepsidra), lumanarea care se topeste (la ceasul ignic), nisipul care se scurge (la nisiparnita). In schimb, in cazul ceasurilor mecanice se imbina, in ritmuri noi, miscari uniforme si miscari cu periodicitate uniforma. S-a spus ca este o mare deosebire daca masuram timpul cu apa, cu focul sau cu lumina. De aceea poate in vremuri stravechi "noaptea era intr-un sens mai adanc noapte, iar ziua intr-un sens mai hotarat zi decat astazi" (E. Jünger, Cartea ceasului de nisip, Ed. Polirom, Bucuresti, 2001, p. 122). Dar, oricare ar fi diferentele, timpul lasa urme inclusiv in drept.

In adevar, asemeni altor domenii ale vietii, scurgerea timpului produce anumite efecte si in dreptul civil. Dar aceste efecte nu sunt invariabil aceleasi. Vom observa ca ele au doua sensuri diametral opuse, si anume: unul creator de drepturi si altul distructiv de drepturi. Asadar, in sens civilist, trecerea timpului poate sa conduca la dobandirea unui drept (efectul achizitiv), iar alteori la stingerea unui drept (efectul extinctiv). De aceea s-a spus ca timpul este unul din marii stapani ai dreptului.

In prima ipoteza prin prescriptie achizitiva sau uzucapiune se dobandeste un drept de proprietate sau alte drepturi reale prin posesiunea unui bun imobil, in conditiile legii, intr-un interval de timp (10-20 de ani sau 30 de ani). Dimpotriva, in a doua ipoteza, titularul unui drept subiectiv prin pasivitatea sa pierde posibilitatea de a-l valorifica prin concursul organelor de constrangere ale statului. In adevar, titularul unui drept subiectiv care in timpul stabilit de lege nu-si exercita acest drept printr-o actiune in justitie se va vedea lipsit de o hotarare judecatoreasca care sa-i consacre acest drept si deci sa-l oblige pe debitor la executarea obligatiei sale. Prin implinirea termenului stabilit de lege (adica a termenului de prescriptie) titularul nu mai poate beneficia de concursul fortei de constrangere a statului care s-ar fi realizat prin intermediul instantelor judecatoresti si a organelor de executare silita; intr-un fel prescriptia extinctiva este moartea naturala a dreptului subiectiv (J. Carbonnier, op. cit., p. 305).

Exemplu: intr-un contract de imprumut X preda lui Y la data de 1 ianuarie 2006 suma de 1.000 de lei, acesta din urma obligandu-se sa o restituie la data de 1 ianuarie 2007. La aceasta data imprumutatul trebuie sa-si execute obligatia de restituire fata de imprumutator, obligatia fiind scadenta si exigibila. Daca nu o face X are dreptul sa-l cheme in judecata pe Y si sa solicite instantei sa-l oblige prin hotarare sa-si execute obligatia; hotararea judecatoreasca poate fi pusa in executare silita prin executorul judecatoresc.

Dar X nu poate cere instantei protectia dreptului sau oricand (sa spunem dupa 10 ani) deoarece legea pretinde ca dreptul la actiune in restituirea sumei imprumutate sa fie exercitat intr-un termen de trei ani. Asa fiind, daca X nu intenteaza actiune in justitie (adica nu-si exercita dreptul sau la actiune) in termenul prevazut de lege, prin implinirea termenului de prescriptie (in speta 3 ani), el nu mai poate obtine realizarea dreptului sau subiectiv cu ajutorul constrangerii statale.

Asadar, putem defini prescriptia extinctiva ca fiind mijlocul de stingere a dreptului la actiune in sens material ca urmare a neexercitarii lui in termenul prevazut de lege. Unii autori au definit prescriptia extinctiva ca fiind acel mod de inlaturare a raspunderii civile, constand in stingerea dreptului material la actiune neexercitat in termenul stabilit de lege (M. Nicolae, Prescriptia extinctiva, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2004, p. 30).

Trebuie precizat ca dreptul la intentarea actiunii se numeste drept la actiune in sens procesual (care este imprescriptibil), iar posibilitatea de a exercita apararea pe cale de actiune a dreptului subiectiv incalcat, cu ajutorul organului competent, se numeste drept la actiune in sens material

Justificarea prescriptiei extinctive rezulta din functiile pe care aceasta institutie juridica este menita sa le indeplineasca. De la inceput trebuie subliniat ca exista un principiu in materia dreptului, in sensul ca fata de inactiunea celui in drept de a cere, cealalta persoana nu poate ramane vesnic obligata, obligatiunea nefiind decat o exceptie de la libertatea unui om fata de altul (N.Em. Antonescu, Prescriptia in dreptul civil, Tipografia Romania Noua, Bucuresti, 1926, p. 26).

In esenta, functia prescriptiei extinctive este aceea de a asigura stabilitatea si securitatea circuitului civil; este functia stimulatoare. Intr-adevar, atata timp cat un drept subiectiv civil nu este exercitat, iar obligatia corelativa nu este indeplinita, asupra existentei si valabilitatii dreptului si respectiv a obligatiei exista o oarecare incertitudine.

Existenta prescriptiei extinctive determina pe creditor sa-si exercite dreptul, stiind ca daca n-o face in termenul stabilit de lege va pierde posibilitatea de a apela la justitie pentru a obtine satisfacerea creantei sale. Prescriptia indeplineste totodata si functia sanctionatoare

Pe de alta parte, solutionarea de catre justitie a pretentiilor ridicate de creditor necesita administrarea unor dovezi prin care sa se stabileasca existenta dreptului pretins. Or, pe masura trecerii timpului dovezile sunt mai greu de administrat si mai nesigure (inscrisurile se pot pierde sau deteriora, martorii pot disparea etc.). Existenta termenului de prescriptie faciliteaza solutionarea corecta a litigiilor si clarificarea situatiilor juridice indoielnice, contribuind la cresterea increderii in situatiile juridice create prin actele si faptele juridice si in solutiile pronuntate de instante; este asa numita functie de consolidare a raporturilor juridice.

De asemenea, prin stingerea dreptului la actiune neexercitat la timp, institutia prescriptiei extinctive contribuie la inlaturarea litigiilor privitoare la pretentii vechi si indoielnice si la consolidarea situatiilor juridice care au dainuit multa vreme fara a fi contestate de nimeni (a se vedea E. Chelaru, Drept civil. Partea generala, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003, p. 186-187).

Conceptii privind prescriptia. Relativ la prescriptie exista doua conceptii: conceptia dualista si conceptia unitara asupra prescriptiei.

Prima distinge intre prescriptia extinctiva si prescriptia achizitiva. Majoritatea doctrinei imbratiseaza aceasta conceptie, sustinandu-se ca: prescriptia achizitiva se fundamenteaza pe posesie, in timp ce prescriptia extinctiva pe inactiunea creditorului; prescriptia achizitiva este un mod de dobandire a proprietatii, in vreme ce prescriptia extinctiva este un mod de stingere a obligatiilor; prescriptia achizitiva confera o actiune in revendicare, in timp ce prescriptia extinctiva da nastere unei exceptii de natura a respinge actiunea indreptata impotriva celui pentru care a curs; prescriptia achizitiva are ca obiect imobile corporale si unele drepturi imobiliare, pe cand prescriptia extinctiva se aplica, de regula, tuturor drepturilor si actiunilor; prescriptia achizitiva este reglementata in Codul civil, iar prescriptia extinctiva in Decretul nr. 167/1958 etc. (a se vedea P. Ciacli, Prescriptia - o institutie unitara?, Fiat Justitia nr. 1/2003, p. 65-75).

Codul civil nu distinge intre cele doua feluri de prescriptie, iar in art. 1837 prescriptia este definita astfel: "Prescriptia este un mijloc de a dobandi proprietatea sau de a se libera de o obligatie, sub conditiile determinate prin aceasta lege". Nu trebuie sa se creada ca prescriptia - in termenii acestui text - se reduce numai la prescriptia proprietatii (pentru critica acestei definitii, a se vedea N.Em. Antonescu, op. cit., p. 31-33).

Secunda conceptie (cea unitara), renuntand la diviziunea de mai sus, acrediteaza ideea ca prescriptia este in acelasi timp achizitiva si extinctiva si ca aceste efecte sunt intr-o legatura intima. Se sustine ca prescriptia, asa cum este ea reglementata in Codul civil, este o institutie unica, bazata pe posesie; ca prescriptia conduce la dobandirea de catre posesor a bunului sau a dreptului posedat; ca posesorul unui bun castiga proprietatea, deposedand simultan proprietarul originar de efectivitatea dreptului sau, datorita stingerii actiunii care il apara (pentru detalii, impreuna cu aparatul bibliografic citat, P. Ciacli, op. si loc. cit.).

Sediul materiei. Initial, normele legale privitoare la prescriptia extinctiva au fost cuprinse in Codul civil (Cartea a III-a, titlul XX "Despre prescriptie"), alaturi de cele care reglementau prescriptia achizitiva (uzucapiunea), termenul general al prescriptiei extinctive fiind de 30 de ani.

Prescriptia extinctiva a primit o noua reglementare prin Decretul nr. 167/1958 care a redus termenul general de prescriptie la 3 ani. In prezent insa prevederile acestui act normativ se dovedesc a fi depasite. Asa cum s-a sugerat, se impune ca reglementarea prescriptiei dreptului la actiune in sens material sa fie inclusa in Codul civil, in timp ce prescriptia dreptului la executare silita in Codul de procedura civila. De alta parte, unele termene de prescriptie trebuie modificate (Gh. Beleiu, op. cit., p. 198).

Alaturi de acest decret institutia prescriptiei extinctive mai este supusa si unor reglementari din Codul civil, Codul comercial, Codul familiei, Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 etc.

Reglementarile legale privitoare la prescriptia extinctiva au un caracter imperativ. Acest lucru rezulta din art. 1 alin. (3) al Decretului nr. 167/1958, atunci cand prevede ca "Orice clauza care se abate de la reglementarea legala a prescriptiei, este nula" (nulitate absoluta); de asemenea, art. 18 din acelasi decret atunci cand prevede ca "instanta judecatoreasca /este obligata/ ca, din oficiu sa cerceteze daca dreptul la actiune sau la executarea silita este prescris', chiar daca partea interesata nu invoca prescriptia.

Nu mai putin, in prezent, daca partile isi manifesta expres vointa in sensul ca respectiva creanta sa nu se stinga, normele prescriptiei extinctive ar trebui sa aiba un caracter dispozitiv (cu unele exceptii). In acest fel principiile de etica si morala ar fi salvgardate; credem ca nu putem aseza in prim plan sanctionarea neglijentei, iar in plan secund onoarea si constiinta, caci ar fi nu numai o masura severa, dar deopotriva si nedreapta. S-ar reveni astfel la prescriptiile Codului civil care in art. 1841 statueaza: "In materie civila judecatorii nu pot aplica prescriptia daca cel interesat nu va fi invocat acest mijloc". Consideram deci ca partea interesata poate renunta la beneficiul prescriptiei dupa implinirea acesteia, iar partile de comun acord sa scurteze termenele de prescriptie.

Efectul prescriptiei extinctive este prevazut chiar de primul articol al Decretului 167/1958 in primul sau alineat care prevede ca "Dreptul la actiune avand un obiect patrimonial se stinge prin prescriptie, daca nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege".

Asadar, efectul prescriptiei extinctive consta in stingerea dreptului la actiune pe care il are orice titular de drepturi subiective civile.

Notiunea de "drept la actiune" are insa doua sensuri diferite. Astfel prin drept la actiune in sens material se intelege posibilitatea pe care o are orice titular a unui drept subiectiv civil de a obtine realizarea lui si executarea obligatiei corelative de catre subiectul pasiv, cu ajutorul fortei de constrangere a statului; pe de alta parte, prin drept la actiune in sens procesual intelegem posibilitatea oricarei persoane de a sesiza instanta de judecata in vederea realizarii unui drept.

Dreptul la actiune in sens procesual nu se poate stinge prin prescriptie, deoarece face parte din dreptul de petitionare consacrat si garantat prin art. 21 din Constitutia Romaniei; deci oricine este indreptatit sa se adreseze, oricand instantelor de judecata, cu orice cerere.

Ceea ce se stinge prin prescriptia extinctiva este doar dreptul la actiune in sens material, adica dreptul reclamantului de a obtine admiterea actiunii si recunoasterea dreptului pretins prin ea, precum si obligarea paratului la executarea obligatiei corelative pe cale silita.

Dreptul subiectiv insusi nu se stinge prin prescriptie, ci supravietuieste ca drept subiectiv, insa fara a mai fi inzestrat cu un drept la actiune in sens material care sa-i asigure realizarea. Totusi, acest drept subiectiv, a carui actiune s-a stins prin prescriptie, nu este complet lipsit de orice ocrotire juridica.

Intr-adevar, art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede expres ca: "Debitorul care a executat obligatia dupa ce dreptul la actiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceara inapoierea prestatiei, chiar daca la data executarii nu stia ca termenul prescriptiei era implinit". Prin urmare, desi creditorul nu mai poate obtine prin justitie executarea silita a dreptului sau, dupa ce termenul prescriptiei s-a implinit si dreptul la actiune in sens material s-a stins, totusi, el poate pastra prestatia pe care debitorul sau ar efectua-o de buna voie dupa implinirea prescriptiei. Justificarea rezida in faptul ca aceasta nu este o prestatie nedatorata, ci este insasi executarea obligatiei corelative dreptului subiectiv al creditorului, drept care a supravietuit pierderii dreptului sau material la actiune.

Un alt argument care demonstreaza ca prin prescriptie dreptul subiectiv nu se stinge, ci supravietuieste, il constituie si dispozitiile art. 19 din acelasi decret care reglementeaza posibilitatea instantei judecatoresti de a dispune, la cerere sau chiar din oficiu, repunerea in termenul de prescriptie si judecarea actiunii introduse tardiv "in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit"; or, daca dreptul subiectiv insusi s-ar fi stins la implinirea termenului de prescriptie, o repunere in termen nu ar fi posibila.

Totusi, unii autori sunt de parere ca prescriptia extinctiva stinge atat dreptul subiectiv civil, cat si obligatia corelativa, deoarece considera ca dreptul subiectiv nu poate supravietui atata vreme cat nu mai exista posibilitatea ocrotirii lui prin forta de constrangere a statului (I. Kessler, C. Oprisan, Prin prescriptie nu se stinge oare insusi dreptul subiectiv?, J.N. nr. 4/1964, p. 33).

Mentionam ca in dreptul german prescriptia extinctiva nu poate fi invocata din oficiu de catre instanta; ea va fi luata in considerare de catre judecator numai daca se invoca fara echivoc de catre cel indreptatit. § 222 alin. 1 din B.G.B. statueaza ca daca pretentia s-a prescris debitorul este indreptatit sa refuze prestatia. Asadar, prescriptia nu este o cauza de stingere a dreptului, ci o exceptie peremptorie.

Natura juridica a prescriptiei extinctive. S-a observat in doctrina ca prescriptia extinctiva nu este specifica dreptului civil, ea fiind cunoscuta de toate ramurile de drept. Dar prescriptia extinctiva din dreptul civil ramane institutia fundamentala dupa cum dreptul civil este considerat dreptul privat fundamental.

In literatura juridica s-a sustinut ca aceasta institutie constituie "un mod de transformare a continutului raportului juridic civil". S-a spus ca prescriptia extinctiva metamorfozeaza dreptul subiectiv civil si obligatia civila corelativa, "retrogradandu-le" din perfecte (adica asigurate prin actiune) in imperfecte, adica naturale, asigurate doar prin exceptiune (a se vedea: Gh. Beleiu, Natura juridica a prescriptiei extinctive (III), S.C.J. nr. 4/1985, p. 335-342; I. Dogaru, op. cit., p. 201; E. Poenaru, op. cit., p. 208).

In opinia noastra, din punctul de vedere al efectelor sale, prescriptia extinctiva are natura juridica a unei sanctiuni civile, prin efectul careia creditorul neglijent isi pierde o parte din mijloacele juridice de ocrotire a dreptului sau subiectiv nevalorificat in termenul stabilit de lege. S-a mai sustinut ca prescriptia extinctiva este un mod de inlaturare (stingere) a raspunderii civile (M. Nicolae, Prescriptia extinctiva, p. 18).

Ca sanctiune civila, prescriptia extinctiva trebuie delimitata de alte sanctiuni civile cu care - prin unele trasaturi - se aseamana. Astfel:

a) prescriptia extinctiva se deosebeste de prescriptia achizitiva, prin care cel care poseda timp indelungat un bun imobil dobandeste un drept real asupra acestui bun, dar nu pierde un drept la actiune in sens material (pe larg despre prescriptia achizitiva, A. Boar, Uzucapiunea. Prescriptia, posesia si publicitatea drepturilor, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000);

b) ea se deosebeste si de sanctiunea decaderii, deoarece prin decadere se stinge insusi dreptul subiectiv civil neexercitat in termenul prescris de lege, iar reglementarile specifice prescriptiei (referitoare la suspendare, intrerupere si repunere in termen) nu se aplica si decaderii;

c) prescriptia extinctiva se deosebeste si de termenul extinctiv deoarece:

- termenul extinctiv este stabilit prin conventia partilor si poate fi modificat de acestea, pe cand termenul de prescriptie extinctiva este stabilit prin lege, avand caracter imperativ, deci neputand fi modificat de parti;

- implinirea termenului extinctiv stinge insusi dreptul subiectiv, pe cand implinirea termenului de prescriptie stinge numai dreptul la actiune in sens material;

- termenul extinctiv nu este susceptibil de intrerupere, suspendare sau repunere in termen, asa cum este termenul de prescriptie.

Principiile prescriptiei extinctive. Potrivit Decretului nr. 167/1958 efectele prescriptiei extinctive sunt supuse urmatoarelor doua reguli:

a) stingerea dreptului la actiune privind un drept principal stinge si dreptul la actiune privind drepturile accesorii [art. 1 alin. (2)]; asadar, se aplica regula accesorium sequitur principale

b) daca un debitor este obligat la prestatii succesive, dreptul cu privire la fiecare dintre aceste prestatii se stinge printr-o prescriptie deosebita (art. 12). Exemplu: dobanzi, chirii, arenzi, rente viagere etc. (Gh. Beleiu, op. cit., p. 243).