Contenciosul si justitia necontencioasa

Contenciosul si justitia necontencioasa

1. Notiunea de contencios. Termenul «contencios» provine din «contendere», care inseamna a fi in litigiu. Astfel, pornind de la etimologia termenului, prin contencios se intelege o situatie litigioasa, adica un dezacord intre doua sau mai multe parti asupra drepturilor si obligatiilor lor reciproce. Cu alte cuvinte contenciosul este ansamblul litigiilor juridice, al modalitatilor prin care se solutioneaza contestatiile juridice cu privire la realizarea drepturilor subiective. Cand este vorba de litigii juridice intre particulari vorbim de contencios civil sau comercial, cand una dintre parti este un serviciu public administrativ si litigiul este rezultatul adoptarii unui act administrativ de autoritate sau al refuzului administratiei de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, vorbim de contencios administrativ, in timp ce atunci cand este vorba de a contesta legea insasi vorbim de contencios constitutional.

Termenul «contencios» este insa folosit si intr-un sens mai larg. In acest sens el nu desemneaza doar litigiile juridice, ci si tot ce priveste aplicarea sanctiunilor in caz de violare a dreptului.

'Litigiile si violarea dreptului, iata ce formeaza «materia contencioasa». Contenciosul este deci studiul procedeelor destinate sa rezolve litigiile juridice si sa asigure aplicarea sanctiunilor in caz de violare a dreptului'.

Contenciosul poate fi solutionat prin intermediul procedurilor jurisdictionale sau prin procedee care nu implica instantele de judecata (conciliere, mediere, arbitraj). Pe de alta parte, exista proceduri in fata instantelor judecatoresti care nu sunt contencioase, proceduri ce 'se aplica cererilor pentru dezlegarea carora este nevoie de mijlocirea instantei, fara insa sa se urmareasca stabilirea unui drept potrivnic fata de o alta persoana'.

Termenul «contencios» poate fi utilizat si in sensul de serviciu juridic. Este sensul in care este utilizat termenul «contencios» cand se vorbeste de serviciile de contencios in anumite administratii sau persoane juridice. Aceste servicii trateaza afacerile care pot deveni litigioase, incercand sa previna litigiile. Putem numi acest «contencios» preventiv sau virtual , prin opozitie fata de contenciosul actual, in sensul aratat mai sus.

De obicei, contenciosul priveste litigiile intre parti luate individual. Dar, data fiind expansiunea organizarilor de grup pe baza de interese comune si opunerea acestor grupuri ca atare pentru a-si satisface interesele colective, putem vorbi astazi de contencios colectiv. Litigiile colective capata o importanta covarsitoare in materia raporturilor de munca, fapt care a determinat normarea acestora, la noi prin Legea nr. 15/1991 pentru solutionarea conflictelor colective de munca. Acest contencios colectiv nu este, in general, de competenta instantelor judiciare, solutionarea lui urmand cai specifice, cum ar fi concilierea directa sau concilierea organizata de Ministerul Muncii si Protectiei Sociale.

2. Procedurile judiciare necontencioase. Asa cum atrageam atentia mai sus, jurisdictiile nu se ocupa doar de solutionarea contenciosului, avand uneori atributii in lipsa unui litigiu juridic. Ele fac atunci aplicatia unor proceduri necontencioase sau gratioase. Sfera de aplicare a acestor proceduri este larga, in prezent constatandu-se o inmultire a acestora, prin intoarcerea la instante a unora care fusesera trecute in competenta altor organe (notariate, de exemplu) si prin crearea altora noi.

Cu titlu de exemplu, putem aminti procedurile de acordare a unor autorizatii judecatoresti, de luare a unor masuri legale de supraveghere, ocrotire sau asigurare. Astfel instantele inregistreaza partidele politice (Legea nr. 27/1996, modificata de Ordonanta de urgenta nr. 3/1996), incuviintarea adoptiei (Legea nr. 11/1990), inscrierea societatilor agricole (Legea nr. 6/1991), inscrierea sindicatelor (Legea nr. 54/1991), autorizarea functionarii S.A., a S.R.L. etc. (Legea nr. 31/1990, modificata si completata prin Ordonanta de urgenta nr. 32/1997), instantele au atributii de publicitate imobiliara (Legea nr. 36/1995) etc.

3. Contractele judiciare. Aceasta expresie este utilizata pentru a desemna deciziile prin care instanta da forma unei hotarari judecatoresti unui contract intervenit intre parti. In aceste cazuri judecatorul nu mai procedeaza ca in cazul procedurii contencioase, cand impune partilor litigante o solutie ce tine locul acordului privat ce nu poate fi obtinut, ci participa alaturi de parti la stabilirea unor raporturi contractuale, constatand existenta lor prin acte care imbraca forma specifica a actelor judiciare.

In general aceste contracte judiciare imbraca forma unei hotarari de expedient, prin care se consfinteste o tranzactie judiciara, care pune capat procesului, dar si litigiului intre parti, dar ele pot interveni si in materia renuntarii la judecata dupa ce s-a incheiat in dezbaterea fondului sau pot privi formele judecatii, ca in cazul prorogarii conventionale a competentei, litisconsortiului voluntar, renuntarii la exceptii sau la invocarea unor neregularitati procedurale, formularii unei cereri de interventie principala direct in apel etc.

Contractele judiciare legale au fost considerate uneori si adoptia sau divortul prin consimtamant mutual, in timp ce poprirea si ordonanta de adjudecare au fost considerate ca fiind contracte judiciare de executare.

Sectiunea 1

Teoria jurisdictiei

4. Elemente de organizare judiciara. Nu ne vom ocupa aici de problema, extrem de delicata, daca justitia este o «putere» in sensul separatiei puterilor in stat sau doar o «autoritate». Amintim doar ca analizam cu alt prilej acest aspect si ca trebuie inteles ca judecatorul este participant la exercitiul suveranitatii nationale, justitia fiind pozitionata in cadrul «separatiei puterilor» pe picior de egalitate cu celelalte puteri. Suveranitatea nationala nu se confunda cu suveranitatea statala si aceasta nu se reduce la suveranitatea legislativa, cu toate ca de multe ori ele sunt intelese ca sinonime. In realitate 'Parlamentul nu exprima suveranitatea nationala decat in ordinea legislativa, Guvernul nu o reprezinta decat in ordinea executiva si judecatorul nu vorbeste in numele natiunii decat daca se mentine in functia sa judiciara. Astfel nici unul din reprezentantii natiunii nu se poate identifica natiunii, deoarece fiecare nu exercita decat unul din atributele suveranitatii.'

Aceasta afirmatie arata ca suveranitatea nationala se exprima prin realizarea tuturor altor trei functii ale statului si deci ca puterea judiciara exercita o parte a suveranitatii. Nu se pune deci problema legitimitatii in sine a acestei puteri, ci doar a eficacitatii organizarii sale.

Tocmai de principiile generale ale organizarii judiciare ne vom ocupa ici, neurmarind toate aspectele acestei probleme, unele fiind tratate in cursul de drept constitutional. Ne vom referi doar la unitatea ordinii judiciare, la independenta instantelor, la faptul ca justitia este monopol de stat, la organizarea justitiei pe principiul dublului grad de jurisdictie, la principiul liberului acces la justitie si la egalitatea in fata justitiei.

1° Unitatea ordinii judiciare. Art. 2 alin 3 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, modificata si completata prin Legea nr. 142/1997, arata ca 'instantele judeca toate procesele privind raporturile juridice civile, comerciale, de munca, de familie, administrative, penale precum si orice alte cauze pentru care legea nu stabileste o alta competenta', instituind astfel principiul unitatii ordinii judiciare. Doua consecinte importante decurg de aici: administratia este supusa controlului judecatorului ordinar, neexistand posibilitatea unor jurisdictii administrative speciale, solutie in acord cu dezvoltarea dreptului nostru, care interzicea prin art. 107 din Constitutia din 1923 infiintarea de 'autoritati speciale de orice fel cu atributii de contencios administrativ', lasand contenciosul administrativ in 'caderea puterii judecatoresti' si interzicerea instantelor extraordinare, interdictie stabilita expres de art. 125 alin. (2) din Constitutia din 1991.

Un singur tip de contencios este sustras in sistemul nostru actual competentei instantelor judecatoresti, contenciosul constitutional, dat in competenta exclusiva a Curtii Constitutionale, instanta speciala ce nu face parte din sistemul instantelor judecatoresti in sensul art. 125 din Constitutie. Trebuie remarcat insa ca aceasta instanta nu transeaza ea insasi fondul cauzei, rezumandu-se la a judeca exceptia de neconstitutionalitate, solutia cazului dedus judecatii instantelor ordinare fiind data de acestea.

2° Independenta instantelor. Instantele sunt independente in raport cu celelalte doua puteri ale statului, in sensul ca judecatorul nu se supune decat legii, ca esteindependent si inamovibil si ca celelalte doua puteri nu pot face imixtiuni in exercitiul functiei jurisdictionale.

Instantele nu sunt subordonate nici unele fata de altele, in sensul ca, desi exista un control al hotararilor unei instante de catre instanta superioara, nu exista subordonare ierarhica, aceasta din urma neputand ordona primeia sa dea o anumita solutie unui litigiu concret.

3° Justitia este monopol de stat. Doar statul poate imparti justitia; ea este monopol de stat. Aceasta competenta este consacrata clar de art. 125 din Constitutie, care afirma ca justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si celelalte instante judecatoresti stabilite de lege.

Doua consecinte decurg de aici. In primul rand, nici o autoritate, in afara instantelor judecatoresti legal infiintate nu pot imparti justitia prin intermediul hotararilor care sa se bucure de autoritatea lucrului judecat si de forta executorie. Acest principiu nu este incalcat nici de existnta organelor administrativ-jurisdictionale, caci aceste acte sunt supuse recursului judiciar, ele trebuind sa fie interpretate ca o masura de favoare si protectie, dar nu ca o limitare a liberului acces la justitie, nici de existenta arbitrejului, caci desi arbitrul este investit de parti si nu de stat, el are doar jurisdictio, dar nu si imperium, hotararea arbitrala fiind investita cu formula executorie prin hotarare judecatoreasca si putand fi desfiintata prin actiune in anulare in fata instantei de judecata.

In al doilea rand, statul este obligat sa imparta justitia atunci cand este solicitat. Acest principiu este consacrat de art. 3 din Codul civil, potrivit caruia 'judecatorul care va refuza de a judeca, sub cuvant ca legea nu prevede, sau ca este intunecata sau neindestulatoare, va putea fi urmarit ca culpabil de denegare de dreptate'. Noi am analizat deja in mai multe randuri acest principiu, asa ca nu vom reveni aici.

4° Justitia este organizata pe principiul dublului grad de jurisdictie. Independenta judecatorului si independenta instantelor, atat fata de celelalte puteri ale statului, cat si una fata de alta, pe de o parte, nelegarea sa de votul justitiabililor, pe de alta parte, trebie impacate cu garantarea pentru acestia din urma a temeiniciei hotararilor, cu impiedicarea eventualelor abuzuri. De aceea, nefiind vorba de o subordonare ierarhica a judecatorilor si instantelor, in sensul administrativ al termenului, trebuie ca hotararile unei instante sa poata fi cenzurate de o instanta superioara ei. Instantele se dedubleaza astfel, pe principiul dublului grad de jurisdictie, pentru a optimiza decizia finala, justitiabili putand cere desfiintarea hotararii primei instante, pe calea apelului, pentru netemeinicie si nelegalitate. Acestui control i se adauga cel pe calea recursului, fara insa a fi vorba de un al treilea grad de jurisdictie, caci, desi este calificat de Legea nr. 59/1993 ca find o cale ordinara de atac, recursul nu se prezinta astfel caci 'a) pentru a exercita recursul nu este suficient sa fii nemultumit de hotarare, ci trebuie observate cu strictete toate conditiile si motivele prevazute de lege; b) recursul nu este, in principiu, suspensiv de executare; c) el vizeaza, ca regula, nelegalitatea si deci nu provoaca un control complet asupra hotararii atacate. Chiar si atunci cand, in mod exceptional, se are in vedere situatia de fapt, motivele de recurs sunt calificate, nu permit controlul oricarei netemeinicii'.

Confuzia, care ii face pe unii sa gandeasca existenta unui triplu grad de jurisdictie porneste de la o gresita calificare a recursului, cum am aratat, ca fiind cale ordinara de atac si de la nelamurirea de principiu a notiunilor. Caile ordinare de atac sau de drept comun sunt, in principiu, deschise tuturor partilor; nu este necesar ca un text expres sa le acorde; trebuie, dimpotriva, un text expres pentru a fi privat de ele. Caile extraordinare, dimpotriva nu sunt dechise decat exceptional. Ele nu pot fi utilizate decat in cazurile specificate de lege. Exercitarea unei cai de atac ordinare este suspensiva de executare. Dimpotirva, exercitarea unei cai extraordinare nu suspenda, in principiu, executarea. Or recursul este clar ca indeplineste conditiile unei cai extraordinare de atac.

5° Principiul liberului acces la justitie. Acest principiu este stabilit de art. 21 din Constitutie, potrivit caruia 'orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept'.

Aceasta inseamna ca orice litigiu juridic trebuie sa ajunga, in ultima instanta, la judecator. Formuland altfel, nici o contestatie, indiferent de natura, nu poate fi sustrasa justitiei. Stabilirea unor cai prealabile administrative de atac nu poate inlocui accesul la judecator si nici nu-l poate impiedica, aceste cai trebuind sa fie interpretate ca o favoare acordata persoanei si administratiei si nu ca un substitut sau o conditie necesara accesului la justitie.

Pe de alta parte, liberul acces la justitie, presupune o justitie necostisitoare. Nu este vorba de o imposibilitate de a percepe taxe de timbru, timbru judiciar etc., ci de un cuantum rezonabil al acestora, corelat cu veniturile medii si astfel accesibil tuturor. Justitia nu trebuie sa devina un lux. Gratuitatea ei, asigurata in unele materii, dar un deziderat departe de a fi realizat in altele, este o conditie a unei justitii drepte si accesibile tuturor.

6° Egalitatea in fata justitiei. Art. 16 alin. (1) din Constitutia din 1991 instituie principiul egalitatii in drepturi in termenii urmatori: 'Cetatenii sunt egali in fata legii si autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari.' Din acest text de principiu decurge si egalitatea in fata justitiei, confirmata de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 92/1992, care stabileste ca justitia se infaptuieste in mod egal pentru toate persoanele, fara deosebire de rasa, nationalitate, origine etnica, limba, religie, sex, opinie, apartenenta politica sau de avere.

Asa cum subliniam si cu alt prilej , aceasta enumerare, reluata de Legea 92/1992 dupa art. 4 din Constitutie, este o enumerare exemplificativa, discriminarea nefiind posibila pe nici un criteriu de natura celor enumerate.

'Principiul egalitatii in fata justitiei semnifica faptul ca toate persoanele au o vocatie egala de a fi judecate de aceleasi instante judecatoresti si dupa aceleasi reguli de proceura, fara nici o discriminare'. Acest lucru nu inseamna insa imposibilitatea stabilirii unor proceduri speciale, ci doar ca acestea nu trebuie sa discrimineze», in sensul art. 16 si art. 4 din Constitutie, facand reguli speciale in aplicarea criteriilor enumerate sau a celor de natura acestora.

5. Functia jurisdictionala. In acest paragraf vom arata pe scurt care este rolul pe care il joaca instantele , judecatorii in cadrul statului actual in spatiul cultural-juridic romano-germanic. Judecatorul are ca rol sa solutioneze contenciosul social si sa asigure sanctiunea dreptului. Aceasta functie poate fi inteleasa pornind de la trei afirmatii: 1° judecatorul «zice» dreptul, 2° judecatorul «zice» tot dreptul si 3° judecatorul este tinut sa «zica» dreptul.

1° Judecatorul «zice» dreptul. Aceasta afirmatie are doua sensuri. In primul rand, judecatorul nu creaza, ci aplica dreptul, fiindu-i, conform Codului civil interzis sa se pronunte pe cale de dispozitii generale sau reglementare. Cu alte cuvinte, judecatorul se exprima prin decizii de speta, care produc, de regula, numai efecte relative, cu privire la partile din proces, aspect pe care noi l-am analizat deja.

In al doilea rand, judecatorul solutioneaza contenciosul social pe baza regulilor de drept si nu in echitate. El nu va cauta o solutie ad hoc echitabila, ci o solutie juridica, o solutie conceputa in functie de un principiu juridic. Chiar cand el completeaza lacunele legii, decizia este fondata tot pe drept, pe un principiu general al dreptului.

Cele doua aspecte ale afirmatiei pot fi unite in asertiunea care afirma ca judecatorul se supune legii: el trebuie sa-si fondeze actiunea in drept si doar in drept si nu poate decat sa aplice, nu sa si creeze dreptul.

2° Judecatorul «zice» tot dreptul. Aceasta afirmatie nu vrea sa zica faptul ca orice judecator poate fi sesizat cu orice cauza. El nu poate sa fie sesizat decat in limitele competentei sale. Dar, odata sesizat, el trebuie sa ia in consideratie tot dreptul, toate egulile pertinente, oricare ar fi sursa acestor reguli si sa le interpreteze si aplice in raport de spiritul sistemului de drept in ansamblul sau. Specializarea competentei nu inseamna «sectionarea» dreptului. Desi nu cunoaste decat anumite cauze, judecatorul aplica tot dreptul. Derogatorii de la acest principiu, conform caruia judecatorul «zice» tot dreptul, sunt problemele prejudiciare, cum vom vedea.

3° Judecatorul este tinut sa «zica» dreptul. Acest principiu este statuat de Codul civil, care arata ca judecatorul care va refuza sa judece sub pretext ca legea tace, ca este insuficienta sau obscura va raspunde de denegare de dreptate. El este obligat, cand este sesizat in cadrul competentei sale, sa judece. pe de alta parte, exista intotdeauna un judecator competent. Judecatorul poate sa nu fie competent, dar justitia trebuie sa fie intotdeauna. Acest principiu isi gaseste expresia in competenta generala si reziduala a instantelor ordinare.

6. Notiunea generala de competenta. Prin competenta se intelege aptitudinea recunoscuta de lege unei instante judecatoresti (unui alt organ de jurisdictie sau cu activitate jurisdictionala) de a judeca un anumit litigiu. Notiunea de competenta reuneste delimitarea functiei jurisdictionale sub triplul aspect al ordinii jurisdictiilor 9afacerea estecivila, penala, administrativa, de munca), al gradului jurisdictiei si al divizarii teritoriale.

Competenta jurisdictionala poate fi deci materiala (distingand competenta materiala functionala, care se stabileste dupa felul atributiilor ce revin fiecarei categorii de instante si competenta materiala procesuala, care se stabileste in raport de obiectul, valoarea sau natura litigiului) si teritoriala, distingand intre competenta teritoriala de drept comun, competenta teritoriala alternativa (facultativa) si competenta teritoriala exclusiva (exceptionala).

pentru ca o instanta sa fie competenta ea trebuie sa fie indrituita sa judece cauza din toate cele trei puncte de vedere amintite mai sus. Orice jurisdictie isi examineaza competenta inainte de a trece la examinarea fondului. Daca instanta este sesizata si se ridica exceptia de necompetenta (relativa sau absoluta ) exceptia trebuie pusa in mod obligatoriu in discutia partilor. Daca este admisa, instanta va stabili instanta competenta sau organul jurisdictional competent potrivit legii, declinandu-si competenta, caci, asa cum am aratat, totdeauna trebuie sa existe o jurisdictie competenta. cererea ve fi respinsa ca inadmisibila daca este competent un organ al statului fara activitate jurisdictionala.

Delimitarea competentelor diferitelor instante poate duce la conflicte de competenta. Fie doua sau mai multe instante se declara competente, caz in care vorbim de conflict pozitiv de competenta, fie ca toate jurisdictiile se declara necompetente, caz in care vorbim de conflict negativ de competenta. Conflictele de competenta se rezolva in dreptul nostru pe calea regulatorului de competenta de catre instanta superioara comuna instantelor aflate in conflict.

Fiecare afacere judiciara formeaza un tot. Dar ea implica aspecte juridice diverse, care tin de competente diferite. Aceasta dilema este solutionata potrivit principiului afirmat mai sus: judecatorul «zice» tot dreptul. Ca urmare judecatorul sesizat in functie de natura dreptului direct litigios va solutiona litigiul in toate aspectele sale, chiar daca ele nu ar fi initial de competenta sa. El se va pronunta si asupra apararilor paratului, a incidentelor procedurale ridicate in urma procesului si a altor cereri, chiar daca in mod obisnuit nu sunt de competenta sa. Totusi, decizia nu va avea autoritatea lucrului judecat fata de jurisdictia care ar fi trebuit sa fie competenta ratione materiae.

Exceptie de la acest principiu fac chestiunile prejudiciare, adica acele probleme pe care legea le da expres in competenta unei anumite instante, chiar daca ele sunt invocate ca mijloace de aparare in fata instantei sesizate si care trebuie solutionate de instanta competenta in prealabil si in mod definitiv. Se intampla astfel, de exemplu, cu incidentele penale in civil, caci penalul tine in loc civilul, cu exceptia de neconstitutionalitate, cu problemele de stare civila puse in fata judecatorului penal etc.

Sectiunea 2

Actiunea in justitie si procesul

7. Notiuni generale. Actiunea civila. Notiunea de justitie nu este deloc usor de configurat. Atat teoria cat si practica au fluctuat in intelegerea acestei notiuni. Pentru a intelege aceasta notiune ea trebuie distinsa de notiunea de drept subiectiv, de liberul aces la justitie si de cererea de chemare in judecata.

Desi autorii clasici asimileaza in general dreptul si actiunea, actiunea fiind inteleasa ca «dreptul insusi pus in miscare» ca «dreptul in stare de conflict» , nefacand astfel nici o distingere de natura intre dreptul subiectiv si actiunea care il realizeaza, trebuie inteles ca aceasta identificare este criticabila din mai multe puncte de vedere. In primul rand, atunci cand ministerul public exercita actiunea penala sau, in materie civila, face un recurs in interesul legii, cu greu se poate sustine ca el este investit cu un drept subiectiv. In al doilea rand, anumite drepturi, cum este cazul obligatiilor naturale, nu sunt insotite de un drept la actiune. In al treilea rand, regulile care guverneaza capacitatea de a sta in justitie nu sunt aceleasi cu cele privind exercitiul drepturilor subiective. Asadar, chiar cand actiunea presupune existenta unui drept subiectiv, ceea ce nu este cazul intotdeauna, ea nu se identifica acestuia. S-a ajuns astfel la a sustine ca actiunea este un drept subiectiv autonom, distinct de dreptul subiectiv fundamental caruia urmareste sa-i obtina recunoasterea sau sanctiunea. Or aceasta calificare a actiunii presupune posibilitatea de a identifica subiectul pasiv, ceea ce nu este deloc facil in cazul actiunii in justitie, parand dificil de sustinut ca acesta este paratul, uneori, ca in cazul recursului in interesul legii, el lipsind.

Calificarea actiunii ca drept o face distincta de liberul acces la justitie, care este o libertate publica si de cererea de chemare in judecata, care este doar un act de procedura care ii serveste ca mijloc de exprimare in cadrul unei afaceri determinate.

Pare insa mult mai exact, pentru a infrange obiectiile ridicate mai sus, sa calificam actiunea in justitie ca pe o putere legala sau ca o cale de drept sau ca un mijloc juridic care permite agentilor publici sau particularilor sa se adreseze justitiei pentru a obtine respectarea dreptului, angajarea raspunderii si sanctiunea, in cazul incalcarii dreptului. In functie de natura dreptului pe care tinde sa-l protejeze, a raspunderii pe care tinde s-o angajeze si a sanctiunii pe care tinde sa o realizeze, actiunea poate fi civila, penala, in contencios administrativ. Desi in sistemul nostru nu exista o actiune in contencios constitutional, controlul a posteriori facandu-se doar pe cale de exceptie, exceptia de neconstitutionalitate nu este o simpla exceptie procesuala. De aceea ne vom referi aici si la ea.

Actiunea civila a fost definita ca 'ansamblul mijloacelor procesuale prin care, in cadrul procesului civil, se asigura protectia dreptului subiectiv civil - prin recunoasterea sau realizarea lui, in cazul in care este incalcat sau contestat - ori a unor situatii juridice ocrotite de lege'. Actiunea civila este prototipul actiunii in justitie.

Conditiile de exercitiu ale actiunii au starnit multe dezbateri. S-a aratat ca ele ar fi interseul si calitatea , interesul, calitatea si capacitatea , interesul, calitatea, termenul pentru a actiona , alteori se vorbeste de conditii de deschidere a actiunii, analizand conditiile privitoare la persoana subiectului care actioneaza - interesul si calitatea - , conditii ce privesc obiectul actiunii - sa nu existe putere de lucru judecat si pretentia sa nu fie contrara legii si bunelor moravuri - si conditii privind necesitatea de a actiona intr-un anumit termen. In fine, pentru doctrina clasica, urmata de o parte din autorii de astazi , conditiile sunt in numar de patru: afirmarea unui drept, interesul, capacitatea si calitatea. Neintrand aici intr-o dezbatere care excede obiectul lucrarii de fata, tinand cont de definitia data actiunii in general, vom retine conditiile afirmate de J. Vincent si S. Guinchard: conditii privind persoana subiectului care actioneaza - interesul, capacitatea si calitatea, conditii privind obiectul actiunii - sa nu existe autoritate de lucru judecat si pretentia sa nu fie contrara legii si bunelor moravuri - si conditii privind necesitatea de a actiona intr-un anumit termen.

1° Interesul. Necesitatea de a justifica un interes este traditional exprimata printr-o maxima: «L'intérêt est la mesure des action; pas d'intérêt, pas d'action». Interesul trebuie insa sa indeplineasca anumite conditii pentru a justifica actiunea, pentru ca aceasta sa nu fie pusa in miscare fara a aduce partii nici un avantaj legal, urmarind doar sicanarea partii adverse: el trebuie sa fie pozitiv si concret, juridic si legitim, nascut si actual.

Interesul este juridic, legitim, atunci cand el este protejat din punct de vedere juridic. El nu trebuie sa vina in conflict cu legea si nu trebuie sa fie pur teoretic sau pur economic. Nu este necesar ca atingerea invocata sa poarte asupra unui drept subiectiv, desi de multe ori se intampla astfel. Exista insa numeroase situatii in care actiunea nu presupune atingerea prealabila a unui drept subiectiv: actiunea publica pentru exces de putere, actiunea din oficiu a ministerului public atunci cand ordinea publica este interesata, actiunea intentata de un sindicat pentru apararea intereselor profesionale, actiunea bazata pe violarea unei libertati publice, care nu se confunda cu dreptul subiectiv etc. In fond nu tot ce este juridic tine de drepturile subiective. Exista astfel doua tipuri de contencios: contenciosul subiectiv, cand cel ce actioneaza sustine o atingere adusa unui drept subiectiv si contenciosul obiectiv, cand judecatorului ii este cerut sa verifice daca exista atingere a unei reguli de drept.

Interesul trebuie sa fie personal si direct, in sensul ca folosul prctic trebuie sa vizeze pe cel care recurge la forma procedurala, iar nu pe adversarul sau. Interesul trebuie sa fie nascut si actual, in sensul ca daca cel interesat nu ar recurge la actiune in momentul respectiv s-ar expune unui prejudiciu.

Conditia interesului nu este ceruta doar la punerea in miscare a actiunii, ci trebuie indeplinita in legatura cu toate formele procedurale care alcatuiesc continutul actiunii.

2° Capacitatea. Capacitatea procesuala, Pentru a fiind o aplicatie a capacitatii juridice in general, sufera si ea aceeasi distinctie ca aceasta: in capacitate procesuala de folosinta, adica aptitudinea generala a unei persoane de a avea drepturi si obligatii pe plan procesual, si capacitate procesuala de exercitiu sau capacitatea de a sta in judecata, care consta in aptitudinea persoanei de a angaja si conduce personal procesul.

3° Calitatea. Pentru a putea actiona in justitie nu este suficient sa ai interes si sa fii capabil de a actiona, ci trebuie sa ai si calitate. In general, singurul care are calitate activa este titularul pretinsului drept care formeaza obiectul litigiului, iar calitate pasiva subiectul pasiv al acestuia. In schimb, in cazurile, destul de numeroase, cand pretentia nu se bazeaza pe un drept subiectiv prealabil, poseda calitate pentru a actiona cel care se poate prevala personal de un interes legitim, de un interes pe care dreptul il protejeaza prin actiune, chiar daca nu corespunde existentei unui drept subiectiv.

4° Este evident ca actiunea nu trebuie sa se loveasca de obiectia de a fi judecata. Din momentul in care pretentia a fost supusa examenului unui judecator ea nu mai poate alimenta un nou proces. Pe de alta parte, pretentia nu trebuie sa fie contrara legii si bunelor moravuri. In fine, actiunea este legata de anumite termene, dupa scurgerea carora intervine prescriptia.

Actiunea este promovabila daca exista intrunite conditiile de mai sus: interes, capacitate, calitate etc. Daca aceste conditii sunt indeplinite instanta intra in discutarea fondului afacerii. Dar promovabilitatea nu este suficienta pentru a asigura succesul cererii; trebuie ca actiunea sa fie intrinsec temeinica, adica sustinuta de fapte si de normele aplicabile.

8. Actiunea penala. Se numeste actiune penala calea de drept ce are ca scop sa asigure tragerea la raspundere penala si pedepsirea inculpatului. Actiunea penala are ca scop sanctiunea regulilor penale. Actiunea penala este exercitata de Ministerul public in numele si interesul societatii. Subiectul activ al actiunii penale este titularul dreptului la actiune, o asemenea calitate avand exclusiv statul. Infractiunile au si un subiect pasiv, prin aceasta intelegandu-se victima infractiunii. Persoana vatamata nu este niciodata titular al actiunii penale, intrucat dreptul de a trage la raspundere penala apartine numai statului. Totusi, o anumita initiativa apartine, in conditii determinate, si partii vatamate printr-o infractiune, cand actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a acesteia.

9. Actiunea in contencios administrativ. Conform art. 48 din Constitutia din 1991, persoana vatamata intr-un drept al sau de o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, este indreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins, anularea actului si repararea pagubei. Conditiile si limitele exercitarii acestui drept se stabilesc prin lege organica. Legea organica ce reglementeaza contenciosul administrativ este Legea nr. 29/1990, modificata prin Legea nr. 59/1993. Art. 1 al acestei legi arata ca 'orice persoana fizica sau juridica, daca se considera (s. n.) vatamata in drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autoritati administartive de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instantei judecatoresti competente, pentru anularea actului, recunoasterea dreptului pretins si repararea pagubei ce i-a fost cauzata'. Contenciosul administrativ roman este deci unul de plina jurisdictie.

Calitatea de reclamant poate apartine oricarei persoane fizice sau juridice care se considera vatamata intr-un drept recunoscut de lege, vatamarea nefiind deci o conditie obiectiva de promovabilitate a actiunii, ci una subiectiva, fiind suficient ca persoana sa se considere vatamata. Dar actiunea poate fi promovata si de o autoritate publica: de exemplu, prefectul poate cere instantei anularea actelor administratiei publice locale. Contenciosul administrativ roman este legat de termen, ceea ce inseamna relativizarea nulitatii actului administrativ, cel putin din punct de vedere al timpului in care poate fi invocata, desi, normele administrative fiind imperative si de ordine publica, nulitatea ar trebui sa fie absoluta. Este inca un motiv pentru care conditia vatamarii trebuie sa fie interpretata ca subiectiva.

Calitatea de subiect pasiv al actiunii in contencios o are orice autoritate administrativa. Aceasta notiune nu este insa deloc clar delimitata. Se considera adesea ca in afara de organele administratiei publice pot fi parati in actiunea in contencios administartiv institutiile publice si regiile autonome de interes public, adica toate serviciile publice create pentru satisfacerea intereselor generale ale societatii si chiar agenti economici cu capital de stat, asociatii cu scop nelucrativ etc. Extinderea aceasta este nejustificata. Chiar cand anumite persoane juridice sunt infiintate prin lege, ele nu dobandesc prin doar acest fapt calitatea de autoritati publice, cu atat mai putin natura capitalului unei societati nu poate determina acest lucru.

Nu orice act administrativ poate fi anulat pe calea contenciosului administrativ. Exceptiile sunt insa strict, limitativ prevazute de lege. Ele sunt enumerate in art. 2 din Legea nr. 29/1990.

10. Procesul. Exercitiul actiunii, civile, publice sau in contencios administrativ, creaza o situatie juridica noua numita proces. Procesul, odata angajat, se dezvolta intr-o ordine determinata, pentru a ajunge la decizia judiciara si la executarea acesteia.

1° Procesul civil. Procesul civil este activitatea desfasurata de catre instanta, parti, organe de executare si alte persoane sau organe care participa la infaptuirea de catre instantele judecatoresti a justitiei in pricinile civile, in vederea realizarii sau stabilirii drepturilor si intereselor civile deduse judecatii si executarii silite a hotararilor judecatoresti sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevazute de lege.

Procesul este caracterizat prin doua elemente obiective: obiectul si cauza. Prin obiect al procesului se inteleg aspectele pe care partile inteleg sa le supuna judecatii, ceea ce ele preitnd ca judecatorul sa verifice, sa aprecieze, sa judece, sa constate. Prin cauza a procesului se intelege uneori fundamentul juridic al acestor pretentii , alteori scopul catre care se indreapta vointa juridica a celui ce reclama sau apara.

Raportul juridic procesual, obiectul si cauza procesului au o mare importanta in sensul ca ele impreuna definesc cadrul procesului civil. Acest cadru se impune partilor: ele nu pot, dupa ce s-a declansat, sa mai schimbe nici obiectul, nici cauza judecatii. El se impune judecatorului: Ne eat iudex ultra petita partium. Judecatorul trebuie sa se rezume a judeca pretentiile partilor. El nu poate modifica din oficiu obiectul sau cauza procesului. Acest cadru determina, in fine, intinderea autoritatii lucrului judecat: aceasta nu exista decat daca se constata identitate de parti, de obiect si de cauza a judecatii (res iudicata).

2° Procesul penal. 'Procesul penal este activitatea reglementata de lege, desfasurata intr-o cauza penala, de catre organele judiciare, cu participarea partilor si a altor persoane, ca titulare de drepturi si obligatii, avand ca scop constatarea la timp si in mod complet a infractiunilor si tragerea la raspundere penala a celor care le-au savarsit, in asa fel incat prin aceasta sa se asigure ordinea de drept precum si apararea drepturilor si intereselor legitime ale persoanelor.' Procesul penal nu se confunda cu judecata in fata instantei. El cuprinde, ca regula, trei faze: urmarirea penala, judecata si punerea in executare a hotararilor judecatoresti.

11. Caracterele generale ale procedurii judiciare. Nu vom intra aici in amanuntele specifice fiecarui tip de procedura, rezumandu-ne sa relevam caracterele generale, comune in principiu tuturor procedurilor:

1° Procedura acuzatoriala si procedura inchizitoriala. Nu avem aici in vedere rolul esential al judecatorului, cel de a solutiona contenciosul «zicand» dreptul, ci rolul pe care el trebuie sa il joace in cadrul dezbaterilor. Cu alte cuvinte, cine va dirija procesul, cine va avea initiativa pentru a determina mersul procedurii care va duce la solutie. Doua sisteme s-au conturat in aceasta problema: sistemul procedurii acuzatoriale si cel al procedurii inchizitoriale. In cazul procedurii acuzatoriale conducerera procesului se afla in mainile partilor. In cazul procedurii inchizitoriale judecatorul este cel care conduce dezbaterile. In primul caz rolul judecatorului este neutru si pasiv; el se multumeste sa transeze litigiul in functie de starea de fapt care este stabilita in fata lui: Ne procedat index ex officio. Rolul esential, activ, revine partilor, respectiv avocatilor acestora, care sunt stapani pe proces, sustinerile si propunerile lor obligandu-l pe judecator. Acest sistem este adecvat naturii dreptului civil si administrativ: apartine partilor si nu autoritatilor din oficiu sa-si valorifice drepturile si interesele private. Totusi acest sistem este putin favorabil unei administrari rapide si eficiente a justitiei. De aceea cele mai multe sisteme ajung sa introduca un amestec de proceduri acuzatoriale si inchizitoriale. Judecatorul capata un rol activ: el poate sa ordoeze din oficiu anumite masuri si anumite mijloace juridice. In civil si administrativ nu trebuie insa exagerat acest rol activ, cum o face psrocedura noastra actuala in multe privinte. Caracterul inchizitorial al procedurii este mult mai pronuntat in materie penala. In acest caz autoritatea, prin intermediul instantei, a Ministerului public, dirijeaza procesul. Totusi din punct de vedere formal, procesul este organizat dupa principiul acuzatorial, ca un litigiu intre Ministerul public si acuzat.

2° Caracterul contradictoriu al procedurii. In principiu, procedura presupune prezenta simultana a tuturor partilor interesate. Acest principiu are o dubla ratiune de a fi. Pe de o parte, respectul egal datorat intereselor tuturor partilor in cauza, ceea ce se exprima prin adagiul auditur et altera pars. Contradictorialitatea ingaduie astfel partilor in litigiu sa participe in mod activ la prezentarea, argumentarea si dovedirea drepturilor lor si sa combata sustinerile facute de adversari, precum si sa se pronunte asupra initiativelor instantei luate in concretizarea rolului activ. Contradictorialitatea se impune si instantei cand ea joaca rol activ. Pe de alta parte, dezbaterea contradictorie este cel mai bun mijloc de a-l lamuri pe judecator; adevarul trebuie sa rezulte din contradictie. Acest principiu trebuie insa inteles in sensul ca orice parte interesata are posibilitatea sa se faca ascultata; daca ea nu se manifesta, desi legal convocata, decizia se va putea pronunta si in lipsa. Principiul nu este absolut. Exista posibilitatea inlaturarii provizorii a contradictorialitatii.

3° Procedura scrisa si procedura orala. In realitate orice procedura judiciara este un amestec de acte scrise si acte orale. In mod normal procedura debuteaza printr-o etapa scrisa, care prezinta avantajul certitudinii, al situarii certe a litigiului si al posibilitatii oferite partilor si judecatorului sa se pregateasca pentru dezbateri. Dar cea mai mare parte a procedurii este orala. Oralitatea are avantajul de a oferi judecatorului o imagine vie si directa asupra litigiului si de a oferi partilor posibilitatea unei reactii imediata si directa. Partea scrisa a procedurii difera ca pondere in raport de natura civila, administrativa, constitutionala sau penala a litigiului.

4° Caracterul public. Conform art. 126 din Constitutie, sedintele de judecata sunt publice, afara de cazurile prevazute de lege. Art. 5 din legea nr. 92/1992 si art. 121 alin. 1 din C. proc. civ. contin dispozitii similare. publicitatea este o garantie a impartialitatii si seriozitatii judecatii, ca si un mijloc de prevenire a justitiei opesive. Totusi, legea dispune, in aplicarea textului constitutional, ca in anumite situatii sedinta poate fi secreta. Uneori chiar prezenta partilor nu este necesara. Dar intotdeauna hotararea se va pronunta in sedinta publica.

5° Dreptul la aparare. Art. 24 din Constitutie statueaza ca dreptul la aparare este garantat; in tot cursul procesului partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

Dreptul la aparare are doua sensuri: unul material si unul formal. In sens larg, material, dreptul la aparare, cuprinde intregul complex de drepturi si garantii procesuale care asigura partilor posibilitatea de a-si apara interesele. In sens restrans, formal, cuprinde dreptul partilor de a-si angaja un aparator si, in anumite circumstante sau cauze de a fi asistate de un avocat. este vorba de un drept care priveste intregul proces, nu doar faza judecatoreasca.

6° Formalismul procedural. procedura judiciara este un ansamblu de prescriptii detaliate, care determina intinderea, forma si consecintele fiecarui act de procedura. Toate aceste formalitati concura in scopul de a garanta o justitie impartiala si serioasa, prin asigurarea contradictorialitatii, dreptului la aparare, impartialitatii si independentei jdecatorului etc. De un formalism aparte trebuie sa se bucure actul jurisdictional, care trebuie sa fie cu neceitate motivat, cerinta partial infranta astazi, din pacate, la noi.

Sectiunea 3

Proba

12. Remarca preliminara. Evolutia dreptului probei. Pentru a avea castig de cauza intr-un conflict juridic nu este suficient sa ai un drept, trebuie sa il probezi. Desigur, proba nu se confunda cu dreptul, dreptul subiectiv nedepinzand in existenta sa de proba. Totusi, proba este atat de importanta in planul eficacitatii dreptului incat s-a putut sustine ca idem non ese et non probari (a nu fi si a nu fi probat este totuna). proba capata astfel un rol decisiv in orice conflict juridic.

Rolul probei a fost insa diferit conceput in sistemul clasic in functie de natura civila sau penala a cauzei. In penal, scopul probei este aflarea adevarului, reconstituirea cat mai fidela, prin toate mijloacele admise, a faptelor. Judecatorul are in acest caz un rol activ, determinat. In civil, rolul probei este garantarea sigurantei partilor, judecatorul neavand rol activ, fiind neutru, inactiv in cautarea probelor, doar partile tinzand sa-si sustina afirmatiile prin probe si capatand astfel un rol deosebit probele preconstituite.

Evolutia este insa spre o unificare a celor doua domenii in materia obiectivelor probei: adevarul devine obiectivul probei, din ce in ce mai mult si in civil. Aceasta miscare se transpune in accentuarea rolului activ al instantei, prin parasirea pozitiei de neutralitate tipica dreptului procesual civil clasic, judecatorul putand sa ordone orice probe pe care le va considera necesare, chiar daca partile se impotrivesc. Judecatorul nu se poate refugia in spatele insuficientei probelor pentru a respinge o cerere, caci, desi un proces al intereselor private, in care consideratiile de securitate juridica a partilor sunt capitale, procesului civil nu trebuie sa-i fie indiferenta cunoasterea adevarului, materia civila nefiind lipsita de consistenta pentru ordinea publica si interesul general.

Importanta capitala a probei a dus la afirmarea de catre teorie a unui veritabil drept subiectiv la proba , drept subiectiv procesual care dubleaza si intareste dreptul subiectiv material. In baza acestui drept, in cursul instantei, partea poate obtine de la fiecare, judecator sau alta parte, o colaborare in cautarea probei. Astfel judecatorul este constrans sa isi abandoneze mentalitatea, iar adversarul nu se mai poate refugia in spatele unui anumit drept la pasivitate.

Evolutia dreptului in materia probelor tine insa nu doar de aceste schimbari ale dreptului pozitiv, schitate mai sus, ci si de evolutia stiintei si tehnicii. aceasta evolutie este uneori benefica, alteori riscanta, dreptul urmand cu greu evolutiile ei galopante si modelandu-se cu intarziere sau nefiind capabil sa gaseasca mijloacele adecvate de a impaca noile posibilitati probatorii cu cerinta securitatii juridice. Astfel, fotografia, inregistrarile sonore sau video, tehnicile de tratare informatica a datelor, noile metode de transmitere a informatiei, fotocopierea, creaza noi probe posibile, dar si noi posibilitati de falsificarea probelor sau de abuzuri in captarea informatiilor, ceea ce creaza probleme juridice noi, greu de tratat, chiar libertati publice noi, care sa garanteze siguranta persoanei.

Problema probelor se dovedeste astfel deosebit de complexa si nu este, desigur, obiectul acestei lucrari sa o trateze in amanunt. Ceea ce ne intereseaza aici este sa oferim cateva aspecte generale ale celor trei probleme ce constituie baza dreptului probelor: 1° Cine trebuie sa probeze? Este problema sarcinei probei. 2° Ce trebuie probat? este problema obiectului probei si 3° Cum trebuie probat? Este problema mijloacelor de proba.

§ 1. Sarcina probei

13. Principiul. principiul in materia sarcinei probei este stabilit de art. 1169 C. civ., potrivit caruia cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca. Acest principiu a fost enuntat sub forma de adagiu: eins incumbit probatio qui dicit non qui negat. Sarcina probei apartine deci celui care reclama ceva in fata instantei: actori incumbit probatio. dar nu trebuie confundat cel ce reclama in raportul probatoriu cu reclamantul in instanta. Ca regula cele doua calitati sunt identice, reclamantul in instanta tinde sa-si dovedeasca pretentiile, sarcina probei revenindu-i. Dar paratul in instanta poate fi reclamant in raportul probatoriu, atunci cand invoca exceptii, sarcina probei revenindu-i lui: reus in exceptio fit actor. Cand paratul introduce o cerere reconventionala el se transforma in reclamant atat in instanta, cat si in raportul probatoriu, sarcina dovedirii acesteia apartinandu-i.

In procesul penal, ca o consecinta a prezumtiei de nevinovatie, stabilita la nivel constitutional in art. 23 alin. (8), conform caruia «pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare, persoana este considerata nevinovata» , sarcina probei vinovatiei revine intotdeauna acuzarii, adica procurorului, respectiv partii vatamate. Partile nu au obligatia de a administra probe. Nu se poate cere acuzatului sa-si dovedeasca nevinovatia. Daca exista probe care ar atesta vinovatia, inculpatul are dreptul sa probeze netemeinicia lor, dar nu obligatia de a proba nevinovatia. In plus, in dreptul nostru, procurorul este obligat sa afle adevarul. Deci el este obligat sa administreze si probele pe care le detine, si sa caute astfel de probe, in favoarea inculpatului.

14. Rasturnarea sarcinii probei. O prima rasturnare a sarcinii probei o opereaza mecanismul prezumtiilor. Prin efectul prezumtiei, legiuitorul, pentru a acorda o favoare beneficiarului sau pentru ca sarcina probei ar fi prea dificila, deplaseaza obiectul probei de la faptul dovedit la faptul vecin si conex, sau mai usor de dovedit, sau il dispenseaza pe beneficiar de proba. Cele mai multe prezumtii pot insa fi combatute prin proba contrara. Prezumtia deplaseaza deci sarcina probei faptului de dovedit de la beneficiarul prezumtiei la adversarul sau.

Exemplele sunt numeroase. Vom retine doar cateva. Sotul reclamant care invoca prezumtia comunitatii de bunuri va trebui sa dovedeasca doar ca bunul a fost dobandit in timpul casatoriei, rasturnand sarcina probei faptului ca bunul este propriu, aceasta servindu-i paratului. Sarcina probei in litigiile de munca privind desfacerea contractului de munca sau imputatii nu revine reclamantului, ci angajatului parat, care trebuie sa dovedeasca temeinicia si legalitatea masurii. Conform principiului ca buna credinta se prezuma, revine adversarului sa dovedeasca reaua credinta.

In al doilea rand, o anumita rasturnare a sarcinii probei poate rezulta din luarea in considerare a inegalitatii partilor din proces. Se intampla astfel uneori in contenciosul administrativ: reclamantul trebuie doar sa faca o sustinere coerenta si formal adevarata, proba contrara apartinand administratiei. Dealtfel, faptul ca apartine administratiei sa dovedeasca legalitatea actului rezulta si din modul de reglementare a procedurii din Legea nr. 29/1990, caci art. 10 arata ca la primirea actiunii instanta va cere autoritatii al carei act este atacat sa-i comunice actul impreuna cu toata documentatia care a stat la baza emiterii lui, deci sa dovedeasca prin aceasta, legalitatea lui.

In al treilea rand, o rasturnare a sarcinii probei poate interveni daca situatia invocata este «normala», adica probabila in cel mai inalt grad. Daca, de exemplu, o prestatie a fost facuta, sarcina probei caracteruli sau oneros sau gratuit nu apartine celui care cere remuneratia, caci in mod normal prestatia este remunerata, ci celui care o pretinde gratuita, caci intentia de a face liberalitati este exceptionala.

In fine, o incidenta importanta in materie o are rolul activ al instantei. Nu doar partile fac probe, ci instanta poate ordona orice probatoriu considera necesar. Judecatorul cauta probe alaturi de parti, dar nu se substituie lor. Judecatorul poate constrange o parte sa furnizeze probele necesare, triumfului adversarului sau. El cauta astfel adevarul. Se instituie astfel, pe de alta parte, un fel de obligatie de a colabora la aflarea adevarului, care este independenta de sarcina probei.

§ 2. Obiectul probei

15. Distingerea faptelor de drept. Orice cauza se articuleaza in jurul a doua tipuri de probleme: cele de drept si cele de fapt. De regula, obiectul probei il constituie faptele juridice in sens larg, adica atat faptele juridice propriu-zise cat si actele juridice, care au concurat la crearea, modificarea sau stingerea raportului juridic dedus judecatii ori faptele care au determinat ineficacitatea acestuia si au dat dreptul de a cere constatarea nulitatii, anularea, rezolutiunea, rezilierea actului juridic etc.

Dar notiunea de act juridic este si ea larga, cuprinzand pe langa actele private, si actele normative. problema care se pune este mai intai de a sti daca dreptul insusi trebuie probat.

16. Proba dreptului. Principiul este ca dreptul nu trebuie probat, el nu este obiect al probei, actele normative fiind excluse din notiunea de act juridic cand este vorba de a le proba. Acest principiu este bazat pe doua prezumtii: prezumtia de cunoastere absoluta a legii (nemo censetur ignorare legem), potrivit cu care, legea fiind cunoscuta in mod obligatoriu de toti, nu mai este cazul ca existenta sau intinderea ei sa mai fie probata altora si prezumtia ca judecatorul cunoaste legea (iura novit curia), conform careia, judecatorul, si nu partile, este cel care este obligat sa «zica» dreptul. Judecatorul aplica deci din oficiu regulile juridice pertinente in cauza. Acest principiu este corespunzator repartitiei rolurilor in instanta: este suficient pentru parti sa-si formuleze pretentiile si sa stabileasca faptele; a «zice» dreptul apartine judecatorului.

Principiul nu este insa absolut. In ce priveste dreptul intern, judecatorul este prezumat a cunoaste doar dreptul rezultat din surse publice si cutuma generala. El nu este obligat sa cunoasca regulile rezultate din autonomia privata si cutuma particulara. Proba acestor reguli este libera, orice mijloc de proba fiind admis, utilizandu-se insa de regula eventualele culegeri de obiceiuri, avize ale expertilor, atestari scrise ale persoanelor sau organismelor.

Judecatorul este tinut sa cunoasca si normele internetionale incidente in cauza. El nu este tinut insa sa cunoasca legea straina. Este evident ca aceasta nu se poate bucura de aceeasi prezumtie de cunoastere ca legislatia interna sau ca dreptul international aplicabil in ordinea interna. Legea straina este aplicabila in fata jurisdictiilor internein conditiile stabilite prin normele conflictuale cuprinse la noi in Legea nr. 105/1992. Judecatorul aplica din oficiu normele care desemneaza legea straina ca aplicabila litigiului, dar odata aceasta declarata aplicabila trebuie sa fie probata existenta si continutul ei. Avand in vedere ca in sistemul nostru probele sunt facute atat de parti cat si de instanta, conform art. 7 din Legea 105/1992, instanta judecatoreasca va stabili continutul legii straine prin atestari obtinute de la organele statului care a edictat-o, prin avizul unui expert sau intr-un alt mod adecvat. Partea care invoca o lege straina poate insa fi obligata chiar ea sa-i faca dovada continutului.

Pentru a evita complicatiile inevitabile in probarea dreptului strain, s-a adoptat o Conventie europeana privind informareaasupra dreptului strain, la 7 iunie 1968, care vizeaza facilitatea cunoasterii legii straine, prin deschiderea posibilitatii pentru autoritatile judiciare ale unui stat contractant de a cere, cu ocazia unei judecati, organului de receptie desemnat de un alt stat contractant, date asupra regulilor juridice.

17. Proba faptelor. Principiul este ca, spre deosebire de drept, elementele de fapt, adica faptele, actele si situatile juridice trebuie probate. Este vorba asadar de fapte «juridice», adica de acele elemente faptice de care legea sau vointa partilor ataseaza consecinte juridice. Totusi, nu orice fapt juridic trebuie si poate sa constituie obiect al probei. Dimpotriva, criterii ferme delimiteaza care fapte juridice pot constitui obiect de proba:

a) faptul trebuie sa fie pertinent si concludent. Aceste cerinte raspund necesitatii unei economii de mijloace, potrivit careia doar faptele a caror probare este utila pot fi obiect de proba. Faptul este pertinent daca are legatura cu obiectul procesului. El este concludent daca are incidenta asupra solutiei viitoare a cauzei respective. este posibil ca o proba sa fie pertinenta dar sa nu fie concludenta. Astfel, intr-o cerere care are ca obiect repararea prejudiciului cauzat printr-o fapta ilicita, proba cu martori solicitata de parat pentru a dovedi participarea altor persoane este pertinenta, dar nu este concludenta, caci in materia aceasta raspunderea este solidara.

Judecatorul fondului este liber si suveran in a aprecia caracterul pertinent al probelor. El este dator sa examineze concludenta ofertei de proba, caci art. 167 alin. 1 C. proc. civ. il obliga sa incuviinteze nuami acele probe care pot duce la dezlegarea pricinii, putand sa faca rabat de la aceasta cerinta doar daca, prin intarziere, proba este in pericol sa piara;

b) faptul sa fie contestat si contestabil. Aceeasi exigenta a economiei de mijloace in proces, face ca obiect de proba sa fie doar faptele contestate. Cand toate partile cad de acord asupra existentei, intinderii si valorii faptelor proba devine inutila.

Dar nu este suficient ca faptul sa fie contestat, el trebuie sa fie contestabil. Or, un fapt devine incontestabil in doua ipoteze: fie legea insasi intervine interzicand ca el sa fie contestat si deci obiect al probei, fie proba ar fi neverosimila, faptul tinand de evidenta, sau fiind imposibil.

Daca legea insasi face un fapt incontestabil, nu neaparat pentru ca el este prin natura astfel, ci bazandu-se pe o probabilitate extrem de ridicata, ea creaza o prezumtie irefragrabila, interzicand dovada contrara. Trebuie retinut ca doar legiuitorul poate utiliza un astfel de procedeu, pericolul lui fiind evident.

Obiectul probei trebuie sa fie verosimil, adica proba trebuie sa tinda la dovedirea unor fapte reale, posibile, demne de a fi crezute, sa nu contrazica legile naturii. Cu alte cuvinte, obiectul probei nu tebuie sa fie imposibil sau sa tina intr-o asemenea masura de evidenta incat sa devina prin natura sa incontestabil. Totusi, aceste notiuni trebuie judecate cu maxima prudenta.

§ 3. Modalitati de proba

18. Proba prin inscrisuri. 'Prin inscris se intelege orice declaratie despre un act sau un fapt juridic, facuta prin scriere cu mana sau prin dactilografiere, litografiere ori imprimare, pe hartie sau pe orice alt material'.

Inscrisurile pot fi preconstituite, cand sunt intocmite cu intentia de a fi utilizate ca mijloc de proba, inscrisuri a caror finalitate probatorie este incidenta, cum ar fi scrisorile si copii care pot valora ca mijloace de proba in anumite conditii.

Inscrisurile mai pot fi clasificate in functie de cum sunt semnate sau nu: sunt totdeauna semnate inscrisurile sub semnatura privata si in mod normal actele autentice, de asemenea, in principiu, scrisorile. Alte inscrisuri nu sunt semnate: registrele, cartile si hartiile domestice, telexurile, doversele forme de listinguri.

O alta clasificare este in inscrisuri originare, inscrisuri intocmite la origine pentru a constata o operatiune juridica, inscrisuri recognitive, intocmite pentru a recunoaste existenta unor aporturi juridice constatate anterior printr-un act originar si inscrisuri confirmative, care consolideaza un act anulabil, facand sa fie viciat.

Principalele inscrisuri preconstituite sunt actele autentice si si inscrisurile sub semnatura privata. Prin act autentic se intelege inscrisul facut cu solemnitatile cerute de lege, de un functionar de stat, care are drept de a functiona in locul unde actul s-a facut. Trebuie deci remarcat ca actul autentic nu se confunda cu actul notarial. Prin inscris sub semnatura privata se intelege inscrisul intocmit de parti, fara interveniia unui organ de stat si semnat de partile de la care emana. Conditia necesara si suficienta este in acest caz semnatura. Totusi, in mod exceptional, legea cere si alte formalitati: multiplu exemoplar, mentiunea « bun si aprobat».

Avantajele probei prin inscrisuri sunt evidente: l° fiind preconstituite, deci facute inainte de orice contestatie, sunt credibile; 2° inscrisul are o valoare obiectiva care nu poate fi atasata marturiilor; 3° nu se altereaza, in principiu prin trecerea timpului.

19. Proba prin declaratiile martorilor. Marturia este o declaratie facuta de o persoana, oral, in fata instantei de judecata, asupra unor fapte trecute, prescrise si concludente despre care are personal cunostinta.

Cunoasterea faptelor poate sa fie directa sau indirecta cand martorul declara ce a aflat personal de la o persoana determinata. In principiu, nu se mai admite marturia asupra unor aspecte «notorii», care ar consta nu in declararea celor personal constatate sau relatate de o anume persoana, ci ceea ce «se spune» despre un fapt sau altul.

20. Marturisirea (recunoasterea). Marturisirea este recunoasterea de catre o persoana a unui fapt pe care cealalta isi intemeiaza o pretentie sau o aparare si care este de natura sa produca consecinte juridice impotriva autorului ei. Ea poate sa priveasca doar faptele, nu si probleme de drept, in sensul ca existenta sau sensul unei reguli juridice sau calificarea juridica a unei situatii nu poate depinde de marturia partii, caci determinarea si interpretarea dreptului este opera judecatorului.

Marturisirea nu poate fi facuta decat personal sau printr-un mandatar cu procura (delegatie) speciala, de o persoana capabila sa faca acte de dispozitie, exprimand o vointa libera si constienta. Ea are valoare probatorie egala cu celelalte mijloace de proba, neducand deci la pronuntarea automata a unei hotarari defavorabila celui care o face, fiind decazuta in dreptul actual din postura de «regina a probelor».

Marturisirea poate fi judiciara, facuta in fata instantei, in cursul judecatii, obtinuta prin interogatoriu sau spontan, si extrajudiciara, orala sau scrisa, facuta in afara judecatii procesului in care este folosita ca proba.

21. Proba prin rapoarte de expertiza. Expertiza judiciara poate fi definita ca un mijloc de proba prin care se aduce la cunostinta organelor judiciare opinia unor specialisti cu privire la acele fapte pentru lamurirea carora sunt necesare cunostinte speciale, opinie formata pe baza unei activitati de cercetare concreta a faptelor si a aplicarii unor cunostinte de specialitate de catre persoanele competente desemnate de organul judiciar.

Expertiza este admisibila in principiu cu privire la orice fapte, apartinand judecatorului decizia necesitatii sale. Alteori insa legea o declara obligatorie. Aprecierea concluziilor expertizei este facuta liber de catre instanta, judecatorul fiind tinut doar de constatarile faptice, care fac dovada pana la inscrierea in fals.

22. Prezumtiile. potrivit art. 1199 C. civ. prezumtiile sunt consecintele ce legea sau magistratul trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Conform acestui text prezumtiile sunt de doua feluri: legale si judecatoresti. Prezumtiile legale sunt determinate in mod expres si limitativ de lege. Ele pot fi relative (iuris tantum), prezumtii ce pot fi combatute prin proba contrara, absolute (iuris et de jure), care, in principiu, nu pot fi combatute prin nici un mijloc de proba si mixte, cand pot fi combatute doar prin anumite mijloace de proba, ori in anumite conditii sau numai de anumite persoane. Prezumtiile simple sunt cele care nu sunt prevazute de lege, fiind lasate la luminile si intelepciunea judecatorului. Ele sunt practic in numar nelimitat, dar legea impune doua conditii: prezumtia folosita sa aiba greutate si putere de a naste probabilitatea si folosirea lor nu este permisa cand nu este permisa proba cu martori.

Prezumtile pot fi clasificate si in functie de impactul pe care il au asupra probei: 1° fie deplaseaza obiectul probei, 2° fie deplaseaza sarcina probei, 3° fie exclud proba.

1° Deplasarea obiectului probei. Acestea sunt prezumtiile prin excelenta. Este vorba de un rationament probatoriu, prin stabilirea unei legaturi logice intre faptele inacesibile probei (obiectul initial al probei, «necunoscut») si faptul accesibil (obiectul deplasat al probei, «cunoscut»). Singurul efect al acestei categorii de prezumtii este modificarea obiectului probei, fara a afecta sarcina probei si fara a exclude necesitatea probei. Aceste prezumtii, fiind un rationament probatoriu, sunt de regula judiciare, dar pot fi si legale, atunci cand legiuitorul insusi a stabilit o legatura logica intre doua obiecte de proba. Aceste prezumtii nu pot fi insa decat simple, un astfel de rationament trebuind sa poata fi contrazis.

2° Deplasarea sarcinii probei. Prezumtia poate fi si un mijloc de deplasare a sarcinii probei, fara ca prin aceasta sa deplaseze obiectul. Astfel se intampla cu prezumtia bunei credinte. Nu este vorba de a deplasa obiectul probei, caci beneficiarul nu trebuie sa dovedeasca nici un fapt conex. Este vorba doar de a schimba sarcina probei, deplasand-o la adversar, care trebuie sa probeze lipsa bunei credinte, deci acelasi obiect.

Fiind o favoare, nefiind bazata totdeauna pe o legatura logic necesara, judecatorul nu le poate crea, ele fiind doar opera legiuitorului, deci intotdeauna prezumtii legale. Ele sunt insa cu necesitate simple si nu irefragrabile, caci obiectul probei ramane in discutie, sub aspectul sau negativ, adversarul trebuind sa-l poata proba.

3° Excluderea probei. Dreptul uzeaza uneori de un procedeu extraordinar; el afirma caracterul incontestabil al anumitor fapte sau acte. Ele nu sunt astfel in realitate, dar legiuitorul le considera astfel printr-o deformare a realitatii, printr-o fictiune. Aceste «realitati» nu mai trebuie sa fie dovedite, beneficiarul este dispensat de sarcina probei. Nu este insa vorba doar de o deplasare a obiectului sau sarcinii probei catre adversar, ci de o excludere a probei, deci adversarul nu va putea sa probeze faptul contrar. Aceste prezumtii sunt intotdeauna irefregrabile. Cum procedeul este foarte periculos, aceste prezumtii nu pot fi create decat de lege si trebuie interpretate restrictiv.

§ 4. Admisibilitatea si aprecierea probelor

23. Doua conceptii: limitarea au libertatea probei. In ce priveste regimul general al probelor doua tendinte se opun: sistemul legal, care atribuie legiuitorului grija de a aprecia valoarea fiecarui mijloc de proba, acesta stbilind o ierarhie a probelor, limitand utilizarea anumitor mijloace de proba, si comandand judecatorului sa considere adevarate faptele stabilite prin anumite mijloace de proba, fara sa conteze convingerea sa intima, si sistemul libertatii probei, in care partile pot alege liber mijloacele de proba, din momentul in care le obtin si le produc in modloial in instanta, nici o ierarhie nefiind stabilita intre probe si legiuitor, iar judecatorul fiind liber sa le aprecieze in functie de convingerea sa intima. Primul sistem are avantajul sigurantei, dar nu serveste bine aflarii adevarului, in timp ce al doilea, fiind mult mai suplu si mai potrivit lamuririi tuturor circumstantelor cauzei, poate fi riscant, caci lasa o prea mare putere judecatorului.

Sistemul libertatii probelor este tipic procesului penal, unde aceasta libertate nu intampina practic nici o restrictie semnificativa. In dreptul administrativ, ca si in cel privat, mai multe restrictii sunt impuse partilor si judecatorului, practic sistemul fiind mixt, urmand mai ales distinctia fundamentala intre faptele juridice si actele juridice, desi este incontestabila o anumita evolutie a procedurii civile si in contencios administrativ catre o largire a libertatii probelor.

24. Caracterul mixt al sistemului pozitiv. Procesul penal este caracterizat, in principiu, prin libertatea probelor. Totusi sistemul nostru procesual penal enumera limitativ mijloacele de proba. Orice fapt pertinent, concludent si util poate fi probat, dar prin mijloacele stabilite de lege. Probele sunt apreciate liber de instanta, neexistand probe cu o valoare dinainte stabilita.

Dreptul privat nu cunoaste aceeasi libertate a probei. Desi sistemul evolueaza catre accentuarea acestei libertati, atat pe cale legislativa cat si jurisprudentiala, principiile care tind sa se impuna fiind cele ale liberei stabiliri a probelor si convingerii intime a judecatorului, totusi sistemul cunoaste numeroase derogari restrictive, care il fac in esenta mixt. Evolutia spre libertate este certa: in materie comerciala restrictiile prevazute de art. 1191 nu se aplica, caci conform art. 46 din C. com., proba cu martori este posibila ori de cate ori 'autoritatea judecatoreasca ar crede ca trebuie admisa proba testimoniala, si aceasta chiar in cazurile prevazute de art. 1191 C. civ.'. Sunt admise uneori documente care nu corespund definitiei probei prin inscrisuri, cum ar fi documentele informatice; chiar in materie de acte jurtidice judecatorul tinde sa se sustraga sistemului legal si sa aprecieze probele in functie de convingerea sa intima. Sistemul procedurii civile ramane insa mixt: faptele juridice pot fi probate, in principiu, prin orice mijloace de proba, in timp ce in cazul actelor juridice se instituie primordialitatea probei scrise.

1° Proba faptelor juridice. Faptele juridice in sens restrans pot fi probate, in principiu prin orice mijloc de proba. Solutia este logica, dat fiind ca in general acestea sunt imprevizibile. Dar principiul este aplicabil chiar si celor previzibile si organizate, ca cele ce servesc ca baza quasi-contractelor (gestiune de afaceri, plata lucrului nedatorat etc.) Totusi doua limite se impun: procedeul trebuie sa fie legal admisibil, adica sa nu incalce dreptul la viata privata, secretele persoanei, dreptul la imagine etc. si principiul nu este aplicabil faptelor ce privesc starea persoanelor (nasterea sau decesul persoanelor se face doar cu ajutorul actelor de stare civila).

2° Proba actelor juridice. Art. 1191 alin. 1 C. civ. instituie interdictia de a proba cu martori actele juridice a caror valoare depaseste 250 de lei, iar art. 1191 alin. 2 C. civ. instituie interdictia de a proba cu martori impotriva si peste cuprinsul unui inscris. Rezulta astfel prima derogare de la libertatea probelor: anumite acte juridice nu pot fi dovedite decat prin inscrisuri si se instituie o ierarhie intre proba prin inscrisuri si cea cu martori. Totusi interdictiile nu sunt absolute. Partile pot conveni sa admita marturia. Pe de alta parte, existenta unui inceput de dovada scrisa si imposibilitatea de a preconstitui o proba scrisa, ca si imposibilitatea conservarii probei scrise constituie exceptii de la regula. Proba ramane libera daca tinde sa dovedeasca eroarea, dolul, violenta, absenta cauzei, cauza falsa, ilicita sau imorala, frauda la lege, chiar daca este vorba de act autentic. In fine, tertii pot proba actul prin orice mijloc, caci pentru ei este un fapt. Cum am aratat, interdictia nu opereaza in materie comerciala, daca legea comerciala nu cere expres forma scrisa.

O a doua derogare de la libertatea probelor o reprezinta forta probanta irefragrabila a anumitor mijloace de proba, cum ar fi prezumtiile legale irefragrabile.

Sectiunea 4

Hotararile judecatoresti

25. Actul jurisdictional. Aceasta notiune a starnit dezbateri interminabile. Problema porneste de la insuficienta criteriilor de delimitare a actului jurisdictional de actele nejurisdictionale ale instantelor (cum ar putea fi actele pronuntate in materie necontencioasa sau contractele judiciare), deci de la faptul ca nu tot ce este judiciar este si jurisdictional (de la iuris dictio, a spune dreptul) si de la faptul ca exista si alte organe decat cele judecatoresti care au activitate jurisdictionala (organe administrativ-jurisdictionale), deci ca nu tot ce este jurisdictional este judiciar.

Doua sisteme sau conturat pentru a delimita actul jurisdictional. Un prim sistem porneste de la luarea in considerare a unor criterii formale: criteriul organic, constand in a considera ca actul jurisdictional provine de la organe specializate, independente si autonome si criteriul procedural, constand in faptul ca actul este emis urmand o procedura particulara, ce da anumite garantii specifice partilor , adaugandu-se uneori si un criteriu, tot extern, tinand de efectele actului, criteriul autoritatii lucrului judecat. Un al doilea sistem porneste de la criterii materiale, cum ar fi exitenta unei contestatii, structura proprie actului jurisdictional, scopul actului etc. Insuficienta criteriilor a determinat aparitia unor teorii mixte, care combina criterii formale, cu cele materiale. Cert este ca, indiferent de criteriile adoptate, teoriile propuse nu satisfac nici una pe deplin. Nu vom incerca aici sa intram intr-o astfel de controversa si de aceea vom studia in continuare hotararile judecatoresti, lasand, deocamdata, la o parte notiunea de act jurisdictional.

26. Notiunea si clasificarea hotararilor judecatoresti. 'Hotararea este actul final al judecatii, actul de dispozitie al instantei cu privire la litigiul dintre parti, act cu caracter jurisidctional'.

Hotararea este scopul activitatii judiciare, actul prin care judecatorul «zice dreptul» si il impune partilor, solutionand cauza, transand litigiul juridic.

Hotararile pot fi clasificate pornind de la mai multe criterii:

1° in functie de instanta care pronunta hotararea, momentul in care intervine si daca rezolva sau nu fondul hotararilor se impart in : sentinte, adica hotarari prin care instantele rezolva fondul cauzei, decizii, hotarari prin care instantele solutioneaza apelul, recursul, recursul in interesul legii sau recursul in anulare si incheieri, notiune ce cuprinde toate celelalte hotarari date de instanta in cursul judecatii (art. 255 C. proc. civ.).

2° Dupa cum xista posibilitatea atacarii lor cu apel sau recurs hotararile sunt nedefinitive, hotarari de prima instanta care pot fi atacate cu apel, definitive, nesusceptibile de apel, dar care pot fi atacate cu recurs si hotarari irevocabile, care nu mai pot fi atacate nici cu recurs.

3° In functie de continutul si intinderea hotararii se distinge hotararea penala de hotararea civila. Hotararea civila poate fi declarativa, care declara dreptul si se rezuma sa transeze litigiul, aceste hotarari constituind regula, si constitutiva de drepturi, cand hotararea creaza o situatie juridica noua.

27. Continutul si structura hotararii. Hotararile judecatoresti au in mare trei parti: practicaua, considerentele (motivarea) si dispozitivul.

Practicaua cuprinde aratarea instantei care a pronuntat hotararea si numele judecatorilor care au luat parte la judecata, numele, resedinta sau domiciliul partilor, calitatea in care s-au judecat, numele mandatarilor sau reprezentantilor legali si al avocatilor, obiectul cererii si sustinerile in prescurtare ale partilor cu aratarea dovezilor si aratarea concluziilor procesului (art. 261 alin. 1 C. proc. civ., pct. 1-4. Ea este intocmita de grefier si are rolul de a stabili daca instanta a fost competenta, compunerea ei legala, daca s-au respectat drepturile partilor, calitatea acestora etc.

Considerentele indica fundamentul in fapt si in drept al hotararii, fiind opera judecatorului si cea mai importanta parte a deciziilor pentru progresul jurisprudentei. Ele trebuie sa fie in perfecta concordanta cu dispozitivul. Rolul lor este de a garanta partilor ca cererile lor au fost analizate cu atentie si competenta si de a oferi posibilitatea exercitarii controlului judiciar. Motivarea tine de esenta hotararii judiciare si «reforma» realizata la noi de curand, care face rabat de la acest principiu, este ridicola si in fundamentul si in consecintele ei.

Dispozitivul cuprinde solutia la care s-a oprit completul de judecata, concretizata in minuta redactata cu prilejul deliberarii, trecuta in condica de sedinta si pronuntata de presedinte in sedinta publica.

Dupa mentionarea solutiei se va consemna daca hotararea este supusa apelului sau recursului, termenul in care pot fi declarate, daca hotararea este definitiva sau irevocabila si faptul ca a fost pronuntata in sedinta publica. Cum in dreptul nostru sunt admise opiniile separate, acestea se vor trece in hotarare impreuna cu motivarea lor (art. 261 alin. 3).

28. Efectele hotararii judecatoresti. O hotarare produce in principiu trei efecte: este dotata cu forta executorie, dezinvesteste instanta si are autoritate de lucru judecat.

1° Forta executorie. Daca partile nu executa de buna voie hotararea, ea constituie titlu executoriu, adica partea care a castigat are dreptul de a face executat prin forta ceea ce s-a decis, prin intermediul executorului judecatoresc si la nevoie utilizand forta armata a statului Pentru ca hotararea sa fie executorie, trebuie sa fi dobandit putere de lucru judecat, adica sa nu mai fie susceptibila de nici un atac suspensiv de executare. Totusi executarea provizorie poate fi ordonata in anumite conditii. Hotararea poate fi pusa in executare intr-un anumit termen (3 ani, 30 de ani in cazul celor care au stabilit drepturi personale nepatrimoniale).

2° Dezinvestirea instantei. Odata pronuntata hotararea, judecatorul este dezinvestit, el neputand sa mai revina asupra solutiei (art. 258 C. proc. civ.). Eventualele greseli vor fi indreptate prin intermediul cailor de atac. Acest principiu este enuntat ca adagiu: semel lata sententia, index desiit esse index. Singurele greseli pe care judecatorul le poate indrepta sunt cele materiale (art. 281 alin. 1 C. proc. civ.). Principiul nu priveste decat hotararile propriu-zise, nu si pe cele provizorii, care au caracter temporar si prin care se iau masuri vremelnice in cursul procesului.

3° Puterea lucrului judecat nu este reglementata expres ca un efect al hotararii judecatoresti, ci ca o prezumtie legala irefragrabila, in art. 1201 C. proc. civ. si ca o exceptie de fond, peremptorie si absoluta, in art. 166 C. proc. civ. Este si motivul pentru care acest efect este explicat printr-o prezumtie de adevar atasata deciziei judecatorului: res iudicata pro veritate habetur. In realitate insa, fundamentul autoritatii lucrului judecat este o consideratie de ordine publica: litigiile nu trebuie sa se eternizeze. Partile beneficiaza de suficiente garantii procedurale si procesuale: cai de atac, drept la aparare etc. pentru ca hotararea odata ramasa definitiva sa nu mai poata fi judecata inca odata si sa fie prezumata a exprima adevarul.

Autoritatea lucrului judecat are un aspect pozitiv pentru partea care a castigat procesul, in sensul ca ea se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotarare in cazul unei noi judecati, fara ca instanta sa mai poata pune in discutie existenta dreptului si un aspect negativ pentru partea care a pierdut, intrucat ea nu mai poate pune in discutie dreptul sau intr-un alt litigiu.

Pentru ca ea sa opereze trebuie indeplinite conditiile art. 1201 C. civ., potrivit caruia 'este lucru judecat atunci cand a doua cerere are acelasi obiect, este intemeiata pe aceeasi cauza si este intre aceleasi parti, facuta de ele si in contra lor in aceeasi calitate'. Pe de alta parte, doar hotararea definitiva se bucura de autoritatea lucrului judecat.

Pentru ca hotararea nu se bucura de autoritatea lucrului judecat decat intre acelerasi parti se spune ca autoritatea lucrului judecat este relativa, adica are valoare inter partes si nu erga omnes. Totusi, trei exceptii sunt in general admise, decizia capatand valoare erga omnes: cazul deciziilor in contencios administrativ pentru exces de putere, deciziile care solutioneaza exceptia de neconstitutionalitate si deciziile penale. In materie penala, autoritatea lucrului judecat poate fi invocata daca s-a declansat un proces penal impotriva aceleiasi persoane, fara sa aiba importanta daca exista identitate intre celelalte parti, procesul sa aiba acelasi obiect material, neavand importanta schimbarea incadrarii juridice, si sa existe o hotarare definitiva. Hotararea penala are efecte erga omnes, deci intinderea efectelor autoritatii lucrului judecat este diferita de materia civila.

Sectiunea 5

Caile de atac

29. Remarca introductiva. Clasificarea cailor de atac. Am vazut deja ca judecata in fata primei instante ofera o serie de garantii justitiabililor pentru ca hotararea sa fie legala si temeinica. Totusi judecatorul nu este infailibil. De aceea organizarea judiciara moderna admite un al doilea examen al cauzei facuta de o instanta superioara. Este ceea ce am numit principiul dublului grad de jurisdictie. Modul de realizare al acestei examinari a cauzei este calea de atac.

Caile de atac sunt, in functie de conditiile de exercitare, cai ordinare, care pot fi exercitate de partea nemultumita de hotarare, fara sa se limiteze motivele de exercitare si cai extraordinare, care pot fi exerfitate numai in conditiile si pentru motivele expres si limitativ prevazute de lege. Sunt cai ordinare de atac: apelul, care poate fi exercitat in orice materie, daca legea nu o interzice in mod expres si recursul prevazut de art. 304¹ C. proc. civ., care vizeaza hotarari nesusceptibile de apel si care poate fi exercitat pentru orice motiv, desi codul califica intreg recursul ca o cale ordinara de atac. Sunt cai extraordinare de atac cele care pot fi exercitate numai in conditiile si pentru motivele prevazute de lege: recursul, in afara de cel aratat mai sus, contestatia in anulare, revizuirea, recursul in interesul legii si recursul in anulare.

In functie de instanta competenta sa solutioneze calea de atac, acestea se clasifica in cai de reformare, solutionate de o instanta superioara celei care a pronuntat hotararea si cai de retractare, adresate chiar instantei care a pronuntat hotararea. In prima categorie intra apelul, recursul, recursul in anulare si recursul in interesul legii, desi acesta din urma nu reprezinta o veritabila cale de atac. In a doua categorie intra revizuirea si contestatia in anulare.

In functie de faptul daca provoaca sau nu o noua judecata in fond, caile de atac se impart in cai devolutive si cai nedevolutive. Primele provoaca, in limitele cererilor formulate in prima instanta si a ceea ce ataca, o noua judecata in fond, fiind posibila readministrarea probelor facute la prima instanta si administrarea oricaror probe noi. Ultimele nu presupun o noua judecata in fond si administrarea de probe noi, realizand doar un control asupra hotararii atacate. Apelul este cale devolutiva, in timp ce recursul este o cale nedevolutiva, caile extraordinare de atac avand o pozitie speciala, neincluzandu-se in randul cailor devolutive, desi uneori provoaca o noua judecata in fond, caci aceasta are loc in alte conditii decat prima.

In functie de faptul daca partile au sau nu acces direct la exercitarea cailor de atac, acestea sunt comune, partile avand acces direct la exercitarea lor, si speciale, exercitarea lor fiind atribuita exclusiv procurorului general. Sunt cai speciale de atac recursul in interesul legii si recursul in anulare.

30. Apelul. Apelul este o cale de atac comuna, ordinara, de reformare, devolutiva si suspensiva de executare, al carei obiect il constituie hotararile date in prima instanta de catre judecatorii si tribunale, exercitabila intotdeauna daca un text de lege nu o contrazice. Instanta competenta sa judece apelul este tribunalul cand se ataca o hotarare pronuntata in prima instanta de tribunal. Curtea Suprema nu are competenta de a solutiona apeluri.

Exercitarea apelului este legata de termen. In procedura civila termenul este de 15 zile de la comunicarea hotararii, daca legea nu dispune altfel, iar in procedura penala de 10 zile de la pronuntare pentru cei care au fost prezenti la dezbateri sau la pronuntare, si de la comunicarea copiei de pe dispozitivul hotararii in cazul in care partile au lipsit de la dezbateri cat si de la pronuntare si in cazul in care inculpatul a lipsit de la pronuntare si este arestat sau militar in termen. Pentru procuror termenul curge de la pronuntare in toate cazurile cand aceta a participat la judecata. Sanctiunea nerespectarii termenului este decaderea, hotararea definitivandu-se in momentul expirarii termenului.

31. Recursul. Recursul este, conform Legii nr. 59/1993, care reintroduce in sistemul nostru procesual apelul, o a doua cale ordinara de atac, cale comuna, de reformare, nedevolutiva si, in principiu, nesuspensiva de executare. Calificarea recursului ca o cale de atac ordinara ridica insa probleme, caci el nu poate fi introdus decat pentru motivele expres si limitativ prevazute de lege si vizeaza doar nelegalitatea hotararii.

Pot fi atacate cu recurs numai hotararile definitive, date fara drept de apel sau in apel si hotararile altor organe cu activitate jurisdictionala. Calea de atac este legata de termen. Acesta este de 15 zile de la comunicarea hotararii, daca legea nu dispune altfel, in dreptul procesual civil si de 10 zile din momentul pronuntarii pentru cei prezenti si din momentul comunicarii pentru cei lipsa, in procedura penala.

32. Contestatia in anulare. Contestatia in anulare este o cale de atac extraordinara, de retractare, comuna si nesuspensiva de executare. Ea se poate exercita doar impotriva hotararilor irevocabile, in cazurile si conditiile expres prevazute de lege. Exista doua tipuri de contestatie in anulare: contestatia in anulare obisnuita (art. 317 C. proc. civ.) si speciala (art. 318 C. proc. civ.). Motivele contestatiei in anulare obisnuite sunt doua: cand procedura de chemare a partii, pentru ziua cand s-a judecat pricina, nu a fost indeplinita conform legii; cand hotararea a fost data de judecatori cu incalcarea dispozitiilor de ordine publica privitoare la competenta. Motivele contestatiei in anulare speciale sunt de asemena doua: cand dezlegarea data recursului este rezultatul unei greseli materiale si cand instanta respingand recursul sau admitandu-l numai in parte, a omis din greseala sa cerceteze vreunul din motivele de casare. In dreptul procesual penal, sunt patru cazuri de contestatie in anulare: cand procedura de citare a partii pentru temeiul in care s-a judecat cauza de catre instanta de recurs nu a fost indeplinita conform legii, cand partea dovedeste ca la termenul la care s-a judecat cauza de catre instanta de recurs a fost in imposibilitate de a se prezenta si a incunostiinta instanta despre aceasta impiedicare, cand instanta de recurs nu s-a pronuntat asupra unei cauze de incetare a procesului penal din cele prevazute la art. 10 lit. f-i, cu privire la care existau probele necesrae in dosarul pricinii si nepronuntarea incetarii procesului penal in cazul in care a intervenit autoritatea lucrului judecat, care interzice exercitarea actiunii penale de doua ori pentru aceeasi fapta si in legatura cu acelasi faptuitor.

Pentru ca aceasta cale de atac sa fie admisa trebuie ca hotararea atacata sa fie irevocabila si motivele enuntate mai sus sa nu fi putut fi invocate in caile ordinare de atac.

Si contestatia in anulare este legata de termen.

33. Revizuirea. Revizuirea este o cale de atac extraordinara, de retractare, comuna si nesusceptibila de executare. ea poate fi exercitata numai impotriva hotararilor definitive, in cazurile si cu conditiile expres prevazute de lege. tiinific[, 1999, p. 221.