Garantarea obligatiilor civile

Garantarea obligatiilor civile

1. Precizari introductive

In literatura de specialitate prin garantarea obligatiilor se intelege totalitatea mijloacelor juridice, adica a drepturilor si actiunilor recunoscute direct de lege sau nascute din acordul de vointa al partilor raportului obligational, prin a caror executare se asigura realizarea dreptului de creanta.

Garantarea executarii obligatiilor se realizeaza prin doua categorii de mijloace juridice: unele generale si altele speciale. Mijloacele juridice generale sunt recunoscute tuturor creditorilor, fara deosebire, in temeiul dreptului de gaj general pe care-1 a asupra patrimoniului debitorului consacrat in art. 1718 C. civ. De aceea, ele se numesc garanti generale ale obligatiilor. Dimpotriva, mijloacele juridice speciale de garantare a obligatiilor sunt recunoscute numai unor creditori, diferite de acelea pe care le poate utiliza orice creditor in limitele dreptului de gaj general. Ele alcatuiesc categoria garantiilor speciale ale obligatiilor.

Creditorii care beneficiaza doar de mijloace generale de garantare a realizarii drepturilor de creanta sunt numiti creditori obisnuiti sau chirografari.

Creditorii carora le sunt recunoscute ori constituite mijloace juridice speciale, in acest scop, peste limitele dreptului de gaj general, spre a le crea o situatie favorabila fata de creditorii obisnuiti, se numesc creditori cu garantii sau garantati.

Trasaturile generale ale dreptului de gaj general al creditorilor chirografari sunt:

a este un gaj comun - apartinand tuturor creditorilor ce au creante contra aceluiasi debitor;

b creeaza o pozitie egala pentru toti creditorii fata de bunurile debitorului insolvabil. Astfel, in cazul cand bunurile debitorului sunt supuse procedurii de executare silita, sumele obtinute vor fi impartite in mod egal intre toti creditorii chirografari existenti. Daca sumele obtinute prin executare silita nu sunt suficiente pentru satisfacerea tuturor creditorilor chirografari, atunci ele se vor imparti intre acestia proportional cu valoarea creantei fiecaruia raportata la suma totala obtinuta prin executarea silita. Principiul satisfaceri proportionale, ar egale, a creditorilor chirografari este prevazut de art. 1719 C. civ., potrivit caruia "bunurile unui debitor servesc pentru asigurarea comuna a creditorilor sai si pretul lor se imparte intre ei prin analogic, afara de cazul cand exista intre creditori cauze legitime de preferinta'.

Dreptul de gaj general confera creditorilor chirografari anumite prerogative, prin care acestia pot limita riscul insolvabilitatii debitorului. Aceste prerogative apartin in egala masura tuturor creditorilor chirografari si de orice actiune intreprinsa de un creditor vor profita si ceilalti. Prerogativele se pot referi la:

a. dreptul de a lua anumite masuri de conservare a unor elemente de activ patrimonial ale debitorului, cum ar fi obtinerea unui sechestru asigurator asupra anumitor bunuri de valoare ale debitorului, efectuarea unor inscriptii sau transcriptii ale unor acte prin care debitorul a dobandit drepturi reale, intreruperea unei prescriptii ce curge impotriva debitorului etc;

b dreptul de a actiona spre a inlatura neglijenta debitorului in exercitarea propriilor drepturi - avand la indemana in acest scop actiunea oblica sau subrogatorie;

c dreptul de a inlatura anumite acte frauduloase incheiate de debitor tocmai pentru a-si mari insolvabilitatea - avand in acest scop actiunea pauliana sau revocatorie;

d in sfarsit, dreptul de a efectua executarea silita asupra bunurilor existente in patrimoniul debitorului la scadenta.

Toate aceste prerogative constituie in egala masura si limitele maxime oferite de mijlocul juridic al dreptului de gaj general pentru apararea creditorilor fata de riscul insolvabilitatii debitorului lor comun.

Prin urmare, dreptul de gaj general al creditorilor chirografari prin prerogativele pe care le instituie, apara, dar insuficient pe creditori fata de insolvabilitatea debitorului. De aceea, prin lege s-au instituit si alte mijloace de aparare a creditorilor, care in plus fata de dreptul de gaj general, intaresc pozitia creditorilor ce beneficiaza de ele fata de ceilalti creditori chirografari.

Aceste instrumente legale, numite garantii, pot fi definite ca mijloace juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj general si in plus fata de acest drept, confera creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, constand de regula, fie intr-o prioritate fata de ceilalti creditori, fie in posibilitatea ca in caz de neexecutare din partea debitorului, sa urmareasca pe alta persoana, care s-a angajat sa execute ea obligatia ce-i revenea debitorului.

Deci, in afara garantiilor generale ale executarii obligatiilor care se intemeiaza pe dreptul de gaj general asupra patrimoniului au fost instituite si garantiile speciale care confera creditorului garantat anumite drepturi si prerogative suplimentare.

In scopul de a preintampina insolvabilitatea debitorului, pentru ca acesta sa nu contracteze noi datorii sau sa manifeste neglijenta in executarea unor drepturi si actiuni ce-i sunt profitabile, legea civila acorda creditorilor anumite mijloace juridice pentru a pastra elementele active din patrimoniul acestora.

2. Actiunea oblica

In literatura juridica actiunea oblica este denumita acfiune indirecta sau subrogatorie, pentru faptul ca este exercitata de creditor in locul debitorului sau. Astfel, daca debitorul a suferit un prejudiciu cauzat de o alta persoana printr-o fapta ilicita si nu cere repararea lui, creditorul va putea sa actioneze pe eel responsabil in locul victimei prin actiunea oblica.

Temeiul legal il gasim in art. 974 C. civ. potrivit caruia "creditorii pot exercita toate drepturile si acfiunile debitorului lor, in afara de acelea care sunt exclusiv personale'. Actiunea oblica e acel mijloc juridic prin care creditorul exercita drepturile si actiunile debitorului sau cand el refuza sau neglijeaza sa le exercite.

Creditorii exercita, deci, drepturile si actiunile debitorilor lor in temeiul dreptului de gaj general asupra intregului patrimoniu al datomicului. Aceasta actiune constituie un mijloc de conservare a patrimoniului, cat si mijloc preventiv de aparare impotriva pericolului de insolvabilitate a acestuia.

In principiu, creditorul poate exercita pe calea actiunii oblice toate drepturile si actiunile ce fac parte din patrimoniul debitorului deci acela care au continut economic. Creditorii nu pot insa exercita drepturile si actiunile extrapatrimoniale, adica personale nepatrimoniale, referitoare la statutul persoanei, cum sunt: ac|iunile de stare civila, stabilirea filiatiei, drepturile parintesti.

Pentru exercitarea actiunii oblice este necesara intrunirea urmatoarelor conditii :

a. creditorul sa aiba o crea^a certa, lichida si exigibila; nu este necesar ca creditorul sa aiba un titlu executoriu, deoarece actiunea oblica nu este un mijloc propriu-zis de executare, ci un act preliminar executarii silite. Dreptul de creanta al creditorului nu trebuie sa fie anterior dreptului pe care urmeaza sa-1 exercite pe calea actiunii oblice, ci si asupra celor intrate dupa nasterea creantei sale. De retinut ca nu este necesara punerea in intarziere a debitorului a carui actiune urmeaza a fi utilizata de catre creditor

b debitorul sa fie inactiv, adica sa neglijeze sau sa refuze exercitiul dreptului sau. Numai o asemenea atitudine justifica amestecul creditorului in afacerile debitorului. In eventualitatea in care debitorul isi schimba atitudinea devenind activ ca urmare a demersurilor creditorului, continuarea exercitarii actiunii oblice nu mai are nici o justificare. In schimb, creditorul poate ramane in proces alaturi de debitor pentru a-si apara interesele'.

c creditorul trebuie sa faca dovada unui interes serios si legitim pentru a exercita drepturile si actiunile debitorului (debitorul este amenintat de insolvabilitate sau isi agraveaza insolvabilitatea existenta).

Creditorul exercita actiunea oblica in numele si in locul debitorului. Exercitand actiunea oblica, creditorul exercita, in realitate, actiunea debitorului sau. Suntem in prezenta exercitiului unei actiuni "in numele si in contul debitorului'

Actiunea oblica apartine oricarui creditor; actiunile directe pot fi exercitate numai de catre anumiti creditori si in cazurile expres si limitativ prevazute de lege (art. 1488 si 1542, alin. final C. civ.).

Actiunea oblica are ca scop conservarea patrimoniului debitorului, fiind un act preliminar urmaririi silite. Dimpotriva, actiunile directe sunt masuri de executare si de realizare directa a unor drepturi proprii ale creditorilor prevazuti de lege.

Actiunea oblica are caracter colectiv, profitand tuturor creditorilor si nu numai celui care a exercitat-o; actiunea directa profita numai creditorului care a promovat-o, acesta bucurandu-se de un adevarat privilegiu, evitand concursul celorlalti creditori ai aceluiasi debitor.

3. Actiunea pauliana (revocatorie)

In conformitate cu art. 975 C. civ. creditorii " pot, in numele lor personal, sa atace actele viclene, facute de debitor in prejudiciul drepturilor lor'. Asadar, actiunea pauliana este aceea actiune prin care creditorul solicita revocarea sau desfiintarea judiciara a actelor incheiate de debitor in frauda drepturilor sale'^^. De aceea, ea se mai numeste si ac|iune revocatorie, in acelasi fel defmeste actiunea pauliana si practica judiciara, aratandu-se ca ea consta in mijlocul juridic " prin care creditorul poate actiona impotriva actelor juridice facute in frauda drepturilor sale de catre debitor' si care " deriva din dreptul de gaj general cu privire la patrimoniul acestuia din urma pus la dispozitia creditorului in vederea realizarii creantei sale pe calea executarii silite''^''.

Actiunea pauliana se deosebeste esential de actiunea oblica. Actiunea oblica se exercita in numele debitorului, iar actiunea pauliana este exercitata de creditor in numele sau propriu. De aici rezulta ca acel creditor care a exercitat una dintre aceste actiuni fara rezultat o poate apoi exercita pe cealalta. De asemenea, in cadrul actiunii pauliene, paratul nu poate opune exceptiile ce le-ar fi putut opune debitorului, deoarece creditorul o exercita in numele sau propriu'^'*.

in principiu, prin actiunea pauliana poate fi ceruta desfiin|area oricarui act juridic, cu titlu oneros sau gratuit, prin care debitorul a micsorat gajul general al creditorilor, cum ar fi: instrainare de bunuri, cesiuni de drepturi, constituirea unei ipoteci, remiterea de datorii etc.

Prin actiunea pauliana pot fi atacate si hotararile judecatoresti ramase definitive, prin care debitorul s-ar fi lasat obligat in urma unei intelegeri fi-auduloase incheiate cu adversarul sau.

Nu pot 11 revocate pe calea actiunii pauliene urmatoarele acte:

a) actele care privesc drepturile personale nepatrimoniale;

b)  actele privitoare la drepturile patrimoniale care implica o apreciere personals, de ordin subiectiv a debitorului;

c)   actele referitoare la drepturile patrimoniale neurmaribile. Cu toate acestea, actiunea revocatorie este admisibila impotriva actelor juridice care privesc drepturi patrimoniale neurmaribile, cand ele au fost incheiate de debitor cu intentia de a frauda interesele creditorilor. Este cazul unui contract de intretinere prin care debitorul isi asuma obligatia exccsiva ce depaseste vadit nevoile beneficiarului. ObUgatia debitorului va putea fi redusa, prin actiune pauliana, in limitele normale ale nevoilor de intretinere a beneficiarului, aparandu-se astfel si interesele creditorului;

d)  actele prin care debitorul angajeaza noi datorii'^^;

e)   actele de imparteala ale succesiunii.

Pentru ca actiunea pauliana sa fie admisibila se cer intrunite urmatoarele conditii:

- creanta celui care exercita actiunea pauliana trebuie sa fie certa, lichida si exigibila. Ne raliem acelei opinii dupa care actiunea pauliana este actiune subsidiara, ceea ce inseamna ca ca este admisibila numai dupa constatarea insolvabilitatii debitorului. Ori in acest scop, creditorul este obligat, in prealabil, sa pomeasca procedura executarii silite impotriva debitorului si numai fiind in imposibilitatea de a-si realiza creanta va fi in masura sa dovedeasca ca actul respectiv ii este prejudiciabil;

actul respectiv sa fi fost incheiat in frauda drepturilor creditorului, adica sa-i fi cauzat un prejudiciu. Prejudiciul consta in faptul ca, prin acel act, debitorul si-a provocat o stare de insolvabilitate sau si-a agravat insolvabilitatea existenta;

frauda debitorului. Pentru existenta fraudei, asa cum s-a subliniat in literatura juridica de specialitate, este suficient ca debitorul sa fi cunoscut ca prin incheierea actului isi provoaca sau accentueaza insolvabilitatea, cauzand un prejudiciu creditorilor sai;

complicitatea tertului dobanditor la frauda debitorului. Aceasta conditie este necesara doar in cazul in care creditorul cere revocarea unui act cu titlu oneros incheiat de debitorul sau cu un tert. Complicitatea tertului consta in dovada faptului ca si-a dat seama ca prin acel act creditorii debitorului sunt prejudiciati, datorita insolvabilitatii acestuia din urma.

Daca actiunea pauliana este admisa de instanta de judecata, actul juridic atacat va fi revocat.

Efectele admiterii actiunii pauliene trebuie analizate in raport cu tertul dobanditor, debitorul si ceilalti creditori ai debitorului, astfel:

a)    Fata de tertul dobanditor, actul juridic este revocat. Revocarea are loc numai in limitele necesare realizarii dreptului de creanta al creditorului reclamant. Asa se explica faptul ca, in cazul cand prejudiciul este inferior valorii obiectului acelui contract, "tertul are dreptul de a pastra bunul dobandit, oferindu-i creditorului plata creantei'. in schimb, daca tertul a dobandit bunul cu titlu gratuit, el are obligatia de restituire a acestuia'^^.

b)   Fata de debitor, actul revocat continua sa ramana in fiinta si sa-si produca efectul in raporturile sale cu tertul contractant. Revocarea actului opereaza exclusiv in raporturile dintre creditor si terti. De asemenea, tertul dobanditor cu titlu oneros se va putea indrepta impotriva debitorului printr-o ac|iune in regres pentru a obtine ceea ce a platit creditorului.

c)    Fata de ceilalti creditori ai debitorului, admiterea actiunii pauliene nu produce nici un efect. Revocarea actului atacat profita numai creditorului sau creditorilor care au introdus actiunea. Asadar, actiunea pauliana are caracter individual.

4. Garantiile speciale

Garantiile speciale sunt mijloace juridice in afara dreptului de gaj general si in plus fata de aceasta, care confera creditorului unele prerogative suplimentare, constand de regula, fie intr-o prioritate fata de ceilalti creditori, fie in posibilitatea ca, in situatia de neexecutare din partea debitorului, sa urmareasca pe o alta persoana care s-a angajat sa execute obligatia ce revenea debitorului.

Temeiul legal: Codul civil reglementeaza in Cartea a Ill-a treia, Titlul XIV, fidejusiunea sau cautiunea, in Titlul XV gajul sau amanetul, in Titlul XVIII privilegiile sau ipotecile. Normele Codului civil se completeaza cu O.G. nr. 11/1996, cu ale art. 409 C. pr. civ. privind ordinea de preferinta, precum si ale Legii nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garantii si raspunderea lor in legatura cu gestionarea bunurilor, modificata prin Legea nr. Din analiza textelor citate rezulta ca garantiile se pot clasifica:

A. Garantiile reale:

a. Gajul

b. Ipoteca

c. Privilegiile reale

d. Dreptul de retentie - garantie reala imperfecta

Garanfiile reale constau in afectarea speciala a unui bun pentru a garanta executarea obligatiei, instituind asupra acestuia un drept real accesoriu. Din acest drept real rezulta pentru creditor un drept de urmarire si un drept de preferinta asupra bunului ce constituie obiectul garantiei. Dreptul real accesoriu poate fi instituit fie de debitorul principal, fie de o ter|a persoana.

B. Garantii personale. Fidejusiunea

Garantiile personale constau in angajamentul pe care o alta persoana de cat debitorul principal si-l asuma fata de creditor, de a executa obligatia in cazul in care debitorul principal nu o va face.

a. Gajul. Garantiile reale mobiliare

Conform art. 1685 C. civ., gajul sau amanetul este un contract prin care datornicul remite creditorului sau un lucru mobil spre siguranta datoriei.

In general termenul de gaj are mai multe intelesuri, si anume el semnifica atat contractul de gaj, cat si dreptul real de gaj nascut prin acest contract si chiar bunul care constituie obiectul acestui drept.

Poate forma obiect al contractului de gaj orice bun mobil corporal sau incorporal.

Prin Legea nr. 99/1999, privind unele masuri pentru accelerarea reformei economice, a fost reglementat regimul juridic al garantiilor reale mobiliare.

Acestea sunt destinate sa asigure indeplinirea unei obligatii civile sau comerciale nascute din orice contract incheiat intre persoane fizice sau persoane juridice.

Prin aceasta garantie reala este susceptibila de afi garantata orice obligatie de a da, a face sau a nu face ceva.

Prin art. 11 din lege, este reglementata posibilitatea creditorului de a intra in posesia bunului afectat garanfiei si de a-1 vinde pentru a obtine plata obligatiei garantate, in situatia in care debitorul nu iti indeplineste obliga|ia. Ca urmare, gajul nu trebuie confundat cu darea In plata, care este modalitatea de stingere a obligatiei prin executarea altei prestatii decat cea la care debitorul s-a obligat. Gajul nu echivaleaza cu executarea obligatiei asumate, ci doar garanteaza executarea acesteia.

Constituirea unei garantii reale mobiliare se realizeaza numai In baza unui contract de garantie, care se poate Incheia fie In forma autentica, fie sub semnatura privata, cu condifia existentei semnaturii debitorului. Acest contract este un titlul executoriu.

Pe durata contractului de garantie, debitorul poate administra sau dispune in orice mod de bunul afectat garantiei (inclusiv prin inchiriere, constituirea unei alte garantii sau vanzare). Dar, daca debitorul nu Isi indeplineste obligatia, creditorul Isi poate exercita dreptul asupra bunului afectat garantiei au asupra produselor acestuia, chiar daca acestea se gasesc In posesia unui tert.

Garantia reala poate Inceta In una din urmatoarele modalitati:

odata cu indeplinirea obligatiei garantate printr-un act liberator din partea creditorului, care sa specifice Incetarea in tot sau In parte a obligatiei garantate;

prin hotarare judecatoreasca.

Dupa indeplinirea obligatiei garantate, creditorul va trebui sa restituie imediat posesia bunului afectat garantiei in cazul in care anterior intrase in posesia acestuia.

Publicitatea garantiilor reale fa|a de ter^i se realizeaza prin Inscrierea avizului de garantie reala la arhiva electronica de garantii reale mobiliare care este un sistem de evidenta a prioritatii acestor garantii, structurata pe persoane si bunuri.

inscrierea unui aviz de garantie reala este valabila pentru o durata de 5 ani, putand fi relnnoita inainte de expirarea acestei durate. Daca Inscrierea nu este relnnoita, arhiva pate sterge orice inscriere din baza sa de date.

b. Ipoteca

in conformitate cu prevederile art. 1746 C. civ., ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obliga|ii.

in doctrina juridica ipoteca este definita ca fiind contractul accesoriu prin care debitorul sau alta persoana afecteaza un imobil (teren sau cladire) pentru garantarea creantei creditorului, bunul ramanand in posesia debitorului sau dupa caz, a altei persoane care a afectat bunul.

Potrivit art. 1746, alin. 2 C. civ., ipoteca prin natura ei este nedivizibila si subzista in intregime asupra imobilelor afectate si asupra fiecarei portiuni din imobile.

Ipoteca confera creditorului neplatit dreptul de a urmari si de a executa bunul respectiv in mainile oricarui de|inator pentru a-si valorifica creanta sa cu preferinta, fata de ceilalti creditori (art. 1746, alin ultim C. civ.).

in situatia in care contractul de credit a fost reziliat, contractul de ipoteca menit sa garanteze obligatia de restituire a imprumutului, se va stinge, conform principiului accesorium sequitur principale.

Prin urmare, cererea de executare silita indreptata de creditori impotriva garantilor ipotecari, dupa ce s-a dispus, pe cale judecatoreasca rezolutiunea contractului de imprumut, urmeaza a fi respinsa (sectia a IV-a civila, dec. nr. 1827/13.11.1998).

Ipoteca este supusa publicitatii in conformitate cu prevederile art. 21 al legii nr. 7/1996 a cadastrului si publicitatii imobiliare. Numai prin inregistrare ipoteca devine opozabila fata de terti si tot astfel, se marcheaza rangul de preferinta al ipotecii (art. 1778 C. civ.). Importanta rangului ipotecii consta in faptul ca intre doi creditori de rang diferit, eel cu rang prioritar, deci eel ce a inregistrat-o mai intai, va avea dreptul sa se despagubeasca integral din pretul imobilului ipotecat si numai apoi, si din ceea ce ramane urmeaza a fi chemat sa se despagubeasca creditorul ipotecar de rang subsecvent. Daca mai multe cereri de inregistrare au fost depuse odata se considera ca au acelasi rang.

Efectele ipotecii:

fata de debitor, acesta pastreaza deten|ia imobilului ipotecat si se comporta in continuare ca un proprietar. De asemenea, el poate instraina imobilul, insa dobanditorul il va prelua grevat de sarcinile care il apasa, cu conditia ca acestea sa fie conservate prin inregistrarile prevazute de lege;

fa|;a de creditor, acesta are dreptul de a urmari bunul in mainile oricui s-ar afla si de asemenea isi satisface creanta cu preferinta fafa de ceilalti creditori din vanzarea imobilului;

fata de tertii dobanditori ai imobilului, acestia pot recurge la purga pentru a degreva imobilul de ipoteca, pot plati pe creditorul urmaritor subrogandu-se acestuia, pot lasa imobilul in mana creditorului si eventual pot opune creditorului anumite exceptii (nulitatea ipotecii, nulitatea inregistrarii acesteia etc.).

Ipoteca poate fi:

conventionala, cand ia nastere din conventia partilor, cu
respectarea conditiilor de fond si de forma;

legala propriu-zisa, cand se constituie ex lege, fara a fi necesara
incheierea unui contract;

conventionala, dar a carui constituie o prevede legea.

c. Privilegiile reale

Privilegiul este un drept ce da unui creditor calitatea creantei sale de a fi preferat celorlalti creditori fie chiar ipotecari, asa cum se prevede in art. 1722 C.civ.

Privilegiile sunt clasificate de legiuitorul nostru civil in:

privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile sau imobile (art. 1727 C. civ);

privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile;

privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile (art. 1737 C. civ.);

privilegiile speciale asupra anumitor bunuri mobile (art. 1130 C. civ.).

Prin notiunea de "privilegiu' se definesc in general cauze de preferinta variate si deosebite intre ele ca natura. Dintre acestea unele reprezinta adevarate drepturi reale cum sunt cele imobiliare, altele doar simple cauze de preferinte pe care legea le recunoaste creditorilor chirografari, unii fata de altii, in functie de calitatea creantelor acestora. Asa este cazul obligatiilor de intretinere, a creantelor izvorate din impozite si taxe, a creantelor din imprumuturi bancare s.a.

De mentionat insa ca reglementarile Codului civil din domeniu sunt, sub multe aspecte depasite. Ca urmare, o serie de acte normative aparute ulterior au modificat implicit ordinele de preferinta, ca si categoriile de privilegii.

d. Dreptul de retentie

in codul nostru civil nu este reglementata in mod expres aceasta forma de garantie, ci doar aplicatiile sale. Astfel, cu titlu de exemplu enumeram'^^:

dreptul hotelierului sau al carausului de a retine bunurile calatorului pana la plata cazarii, respectiv a transportului (art. 1730, pet. 7 C. civ.);

dreptul vanzatorului care nu a primit pretul bunului vandut de a nu preda lucrul pana nu i s-a achitat pretul (art. 1322, 1323 C. civ.);

dreptul depozitarului de a retine bunul pana ce i se platesc cheltuielile de depozitare (art. 1618, 1619 C. civ).

Pornind de la aceste reglementari, literatura si practica juridica au analizat continutul dreptului de retentie si au formulat un principiu general de aplicabilitate.

In acest sens, dreptul de retentie a fost defmit ca fiind acel drept real imperfect, in virtutea caruia eel ce detine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie sa-1 restituie il poate retine refuzand restituirea, pana ce titularul bunului ii va plati cheltuielile facute cu conservarea, intretinerea sau imbunatatirea acelui bun. Din aceasta defini|ie rezulta ca se cer intrunite urmatoarele conditii pentru existenta dreptului de retentie

existenta unei conexiuni intre datoria ce a prilejuit detinerea lucrului de catre creditor si obligafia de restituire a acestuia (sa fie deci un debitum cum re iunctum);

bunul pentru care se invoca restituirea sa fie proprietatea celui ce este debitorul detinatomlui actual al bunului;

bunul sa fie in detentia celui ce refuza restituirea.

in literatura juridica s-a subliniat faptul ca jurisprudenta a admis aplicarea dreptului de retentie in toate cazurile in care exista o legatura de conexitate intre lucrul detinut de creditor si datoria debitorului.

in acest sens, s-a decis ca "daca instanta constata ca detinatorul unui imobil proprietatea altei persoane este creditorul acesteia pentru valoarea imbunatatirilor aduse acelui imobil, creanta fiind certa, lichida si exigibila, urmeaza sa-i recunoasca detinatomlui un drept de retentie asupra imobilului pana la plata de catre proprietar a sumei datorate, intmcat este vorba de un debitum cum re iunctum, care constituie conditia esentiala a invocarii si acordarii unui atare drept' (Tribunalul Botosani, dec. nr. 79/1982)^°°.

Fidejusiunea

in literatura juridica fidejusiunea sau cautiunea este definita ca fiind un contract prin care o persoana numita fidejusor se obliga fa|a de creditoml altei persoane sa execute obligatia celui pentru care garanteaza, in cazul in care acesta nu o va executa^^

Potrivit art. 1655 C. civ., o persoana poate sa se angajeze ca fidejusor fara dispozitia sau cunostinta persoanei pentru care se obliga el, se poate angaja inclusiv pentru fidejusorul debitorului principal.

Fidejusiunea, dupa modul in care se impune obHgatia de constituire, poate fi de 3 feluri:

fidejusiunea legala, in situatia in care printr-o dispozitie legala se stabileste ca debitorul sa aduca un fidejusor pentru garantarea obligatiei;

fidejusiunea judecatoreasca, in cazul in care instanta de judecata dispune aducerea unui fidejusor care sa garanteze executarea obligatiei;

fidejusiunea conventionala, cand partile unui raport juridic obligational - debitorul si creditorul - au hotarat de comun acord sa aduca un garant.

Art. 1676 C. civ. dispune ca: "cel ce e dator sa dea garantia, este liber sa dea un amanet sau alta asigurare, care sa fie suficienta pentru asigurarea creantei'.

De retinut ca fidejusiunea are intotdeauna un caracter contractual, ea luand nastere in toate cazurile din contract, chiar si atunci cand ea este legala sau judecatoreasca. Este astfel de retinut ca legea sau hotararea judecatoreasca obliga pe debitor numai sa dea o garantie, asa cum rezulta din art. 1675 C. civ., garantie ce o realizeaza prin incheierea unui contract.

Fidejusiunea se poate stinge:

indirect, ca efect al stingerii obliga|iei principale prin plata facuta de debitor sau prin alte moduri prevazute de lege;

direct, remiterea de fidejusiune, creditorul renuntand la garantia prin compensate, prin confuziunea dintre patrimoniul fidejusorului si al creditorului.