 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Administratie | Contabilitate | Contracte | Criminalistica | Drept | Legislatie |
In teoria si practica judiciara, termenul "proba" are urmatoarele sensuri:
a. actiunea de prezentare, in fata justitiei, a mijloacelor legale prin care se urmareste stabilirea unui anumit fapt juridic
b. mijlocul de convingere sau de proba prin care se urmareste stabilirea existentei ori inexistentei unui fapt generator de drepturi si obligatii (inscrisuri, marturisirea, declaratiile de martori, prezumtii, expertize);
c. rezultatul actiunii de prezentare, in instanta, a mijloacelor de proba; in acest sens, se folosesc expresiile: "proba este facuta", "proba este completa", "proba este convingatoare" etc.
Principalele reglementari legale privind probele se gasesc in Codul civil unde, pe langa enumerarea lor, se precizeaza si regulile privitoare la administrarea probelor pe parcursul procesului.
Importanta practica a probelor consta in aceea ca ele constituie instrumentul juridic prin care persoana care pretinde ca are un anumit drept subiectiv dovedeste care sunt faptele care genereaza acele drepturi.
Este adevarat ca dreptul subiectiv exista si poate fi realizat fara folosirea probei, daca obligatia corelativa se executa de buna voie. Necesitatea recurgerii la administrarea probei intervine atunci cand dreptul titularului este nesocotit de cineva.
Stabilirea adevarului obiectiv, folosind mijloacele legale de proba prezinta un rol hotarator in redactarea si pronuntarea unor hotarari temeinice si legale.
De asemenea, probele indeplinesc un rol important si in prevenirea unor litigii, deoarece stiind ca titularul dreptului are probe doveditoare a dreptului sau, cel care ar dori sa‑l conteste este descurajat in ceea ce priveste pornirea procesului.[1]
Obiectul probei reprezinta elementul ce trebuie dovedit de acela care pretinde un drept. In consecinta, obiectul probei il constituie "actele si faptele juridice", din care rezulta drepturile si obligatiile corelative ale raportului juridic concret. De exemplu, daca imprumutatorul pretinde plata imprumutului acordat imprumutatului, el va trebui sa dovedeasca existenta contractului de imprumut.
Faptele juridice, in principiu, pot fi dovedite cu orice mijloc de proba, spre deosebire de actele juridice, care, de regula, se dovedesc cu "probe preconstituite" (inscrisuri). In cazul actelor juridice pentru care legea impune forma solemna, proba lor se face prin prezentarea inscrisului intocmit in forma autentica.
La administrarea probei se tine cont de urmatoarele reguli:
- Cel ce face o propunere inaintea unei instante judecatoresti trebuie sa o dovedeasca (art. 1169 Cod civil). Cel ce face primul o propunere instantei, poarta denumirea de "reclamant"; solicitand un drept contestat, inseamna ca lui ii revine sarcina probei, conform regulii formulate inca din dreptul roman (onus probandi incumbit autori).
- La randul sau, "paratul" poate sa combata pretentiile reclamantului invocand exceptii, cum ar fi: s‑a implinit termenul de prescriptie, datoria a fost stinsa, nulitatea actului etc.
- In cadrul aceluiasi proces, paratul poate ridica pretentii asupra reclamantului pe calea asa‑numitei "actiuni reconventionale", situatie in care sarcina probei ii revine acestuia.
- Pe parcursul procesului, "judecatorul are un rol activ" in sensul ca " El va putea ordona administrarea probelor pe care le considera necesare, chiar daca partile se impotrivesc" (art. 129(5) din Codul procesual civil), staruind sa afle adevarul obiectiv.
Pentru a fi admisa, orice proba trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
- sa nu fie interzisa de lege;
- sa fie verosimila, adica sa duca la dovedirea unor fapte posibile si nu imposibile;
- sa fie utila, adica sa contribuie la aflarea adevarului;
- sa fie pertinenta, adica sa aiba legatura cu obiectul procesului;
- sa fie concludenta, adica apta sa contribuie la rezolvarea procesului.
In prezent, Codul Civil, reglementeaza admisibilitatea si forta probanta pentru patru mijloace de dovada: inscrisuri, marturia, marturisirea si prezumtiile (art. 1169-1206).
Codul de procedura civila reglementeaza inca trei mijloace de dovada: expertiza - art.201-214, probele materiale si cercetarea la fata locului art.215-217. (art. 167-225 si 235‑241).
Prin inscris se intelege orice declaratie despre un fapt sau act juridic, facuta cu mana sau cu orice alt mod de scriere pe hartie, alt material: sticla, lemn, metal, panza, telex, fax etc., ori imprimare pe banda electromagnetica, pelicula, disc etc
Inscrisurile sunt preferate de parti si prezinta avantajul ca se pastreaza usor, se pot multiplica si se administreaza cu usurinta.
Inscrisurile pot fi: inscrisuri preconstituite si nepreconstituite.
Sunt inscrisuri preconstituite: inscrisurile autentice, inscrisurile sub semnatura privata, rabojurile, chitantele, notele, facturile etc., emise cu scopul de a servi ca mijloc de proba in viitor.
Sunt inscrisuri nepreconstituite: registrele comerciantilor, registrele si hartiile casnice, mentiunile scrise de creditor pe titlurile de credit sau pe chitante, scrisorile obisnuite.
Inscrisul autentic, potrivit art. 1171 Cod civil, este "Actul care s‑a facut cu solemnitatile cerute de lege, de un functionar public, care functioneaza la locul unde s‑a facut actul".
Sunt considerate inscrisuri autentice
inscrisurile notariale autentice (Legea nr. 36/1995);
hotararile organelor jurisdictionale;
alte acte autentice, prevazute de legi speciale (Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila).
Actul autentic isi produce efectele din momentul in care notarul a luat consimtamantul partilor si acestea au semnat inscrisul.
Puterea doveditoare a inscrisului autentic decurge din faptul ca a fost autentificat, sau chiar si redactat, de notarul public.
Actul autentic cuprinde doua categorii de mentiuni:
Mentiuni referitoare la constatarile personale ale notarului, mentiuni care au deplina putere doveditoare si care nu pot fi combatute decat printr‑o procedura specifica, numita "inscrierea in fals". In aceasta categorie de mentiuni intra: semnaturile partilor si a notarului, mentiunile privind prezenta partilor si a identitatii lor, data intocmirii actului, locul incheierii lui, declaratia partilor ca cele cuprinse in inscris exprima vointa lor.
Mentiunile ce cuprind declaratiile partilor, mentiuni care fac dovada pana la "proba contrarie". Aceste mentiuni au puterea doveditoare a actului sub semnatura privata (art. 1174 Cod civil).
Inscrisul autentic se bucura de "o prezumtie de autenticitate", persoana care il contesta avand sarcina sa faca dovada falsitatii inscrisului prin procedura inscrierii in fals.
In legatura cu puterea doveditoare a inscrisului autentic, mai trebuie facuta o precizare legata de doua aspecte:
Cand pentru actul autentic legea cere "conditia de forma a autenticitatii" - ad validitatem -, nulitatea inscrisului autentic atrage, in mod obligatoriu, nulitatea a insusi actului juridic - negotium -, care, astfel, nu va mai avea nici o putere doveditoare.
Cand inscrisul autentic a fost intocmit numai pentru a se constitui ca dovada - ad probationem -, nulitatea acestui inscris autentic nu atrage si nulitatea actului juridic - negotium - constatat prin acel inscris, el avand puterea doveditoare a inscrisului sub semnatura privata, daca a fost semnat de parti (art. 1172 Cod civil).
O consecinta juridica de o importanta deosebita a inscrisului autentic consta in aceea ca, prin investirea lui cu formula executorie, el "devine executoriu", permitandu‑se trecerea la executarea silita, fara sa mai fie necesara calea procesului.
Inscrisul sub semnatura privata este acel inscris care este semnat de partile de la care emana. Conditiile de validitate ale inscrisului sub semnatura privata sunt urmatoarele:
a. conditia generala a semnaturii, care este necesara si suficienta pentru a da putere doveditoare inscrisului. Semnatura trebuie scrisa, neaparat, de mana partilor sau partii de la care emana inscrisul. Ea nu poate fi dactilografiata, imprimata, inlocuita cu parafa, cu sigiliu sau vreun alt semn.
b. conditii speciale cerute pentru anumite inscrisuri sub semnatura privata sunt:
- Conditia pluralitatii de exemplare pentru inscrisurile care constata conventii bilaterale (sinalagmatice) si care sunt valabile numai daca au fost intocmite in atatea exemplare originale cate parti cu interese contrare sunt (art. 1179 Cod civil); toate exemplarele trebuie sa aiba mentiunea numarului de exemplare care s‑au facut.
- Este suficient un singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelasi interes.
Neindeplinirea acestor doua conditii atrage nulitatea inscrisului sub semnatura privata, ca mijloc de proba - fara sa afecteze, insa, valabilitatea conventiei, care valoreaza "un inceput de dovada scrisa", putandu‑se completa cu alte mijloace de proba (martori, prezumtii etc.).
- Conditia scrierii mentiunii "bun si aprobat" pe inscrisurile care constata obligatii unilaterale avand ca obiect o suma de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, de exemplu, "bun si aprobat pentru suma de 10 milioane de lei" sau "bun si aprobat pentru douazeci tone sfecla de zahar", dupa care urmeaza semnatura celui care se obliga.
- Conditia scrierii, semnarii si datarii, de mana testatorului a testamentului olograf (art. 859 Cod civil).
Puterea doveditoare a inscrisului sub semnatura privata este ca si a inscrisului autentic intre cei care l‑au subscris (art. 1176 Cod civil). Daca partea careia i se opune un astfel de inscris nu‑l recunoaste, inscrisul nu are nici o putere doveditoare. Acelasi lucru este valabil si pentru mostenitorii celui de la care se pretinde ca emana actul. Instanta judecatoreasca urmeaza sa dispuna verificarea autenticitatii inscrisului si a semnaturii, prin mijloace specifice (comparatie, expertiza grafica etc.).
Alte inscrisuri mai sunt: scrisorile, mentiunile facute pe titlul de creanta, registrele si hartiile casnice (art. 1185 Cod civil), registrele comerciale (art. 50‑54 Cod Comercial), rabojurile (art. 1187 Cod civil).
Marturia este o relatare facuta de o persoana, oral, in fata instantei de judecata cu privire la acte sau fapte litigioase savarsite in trecut, despre care are cunostinta personala
Administrarea probei testimoniale se face potrivit regulii ca faptele juridice pot fi dovedite in mod nelimitat prin acest mijloc de proba.
Restrictiile de la aceasta regula sunt urmatoarele:
dovada actelor juridice al caror obiect are valoare mai mare de 250 lei nu se poate face decat prin act autentic sau inscris sub semnatura privata (art. 1191 Cod civil);
nu este primita proba cu martori, in contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde ca s‑au fi convenit inainte, in timpul sau in urma intocmirii actului, chiar daca valoarea nu depaseste 250 lei (art. 1191, al. 2).
De la aceste doua restrictii privind proba cu martori sunt doua exceptii: cand exista un inceput de dovada scrisa, se va putea completa dovada si cu martori (art. 1197 Cod civil)[2] si cand se face dovada imposibilitatii de preconstituire sau de pastrare a actului juridic (art. 1198 Cod civil).
Puterea doveditoare a marturiei este lasata la aprecierea instantei, singura care are dreptul sa‑i aprecieze valoarea.
Marturisirea poate fi:
a. judiciara, cand este facuta in cadrul unui proces, in fata judecatorului (art. 1206 Cod civil);
b. extrajudiciara, cand este facuta in alte conditii decat in fata judecatorului.
Puterea doveditoare a marturisirii este lasata la aprecierea judecatorului.
Prezumtiile sunt "consecintele ce legea ori magistratul le trage dintr‑un fapt cunoscut la un fapt necunoscut" (art. 1199 Cod civil). Rezulta, asadar, ca prezumtia consta in "inducerea existentei unui fapt necunoscut din cunoasterea existentei unui alt fapt, datorita legaturii ce exista intre cele doua fapte.
Prezumtiile sunt de doua feluri: simple si legale.
Prezumtiile legale sunt acelea care sunt determinate special de lege.
Ele sunt limitative ca numar. Atunci cand sunt admise, dispenseaza de orice dovada pe acela in favoarea caruia sunt facute (art. 1202 Cod civil).[4]
Conform prevederilor art. 1200 din Codul civil Sunt prezumtii legale acelea care sunt determinate special prin lege, precum:
Actele ce legea le declara nule pentru ca le priveste facute in frauda dispozitiilor sale;
- In cazurile cand legea declara ca dobandirea dreptului de proprietate, sau liberatiunea unui debitor rezulta din oricare imprejurari determinate;
Puterea ce legea acorda autoritatii lucrului judecat.
Lucru judecat este definit de art.1201 din Codul civil ca fiind, atunci cand a doua cerere de judecata are acelasi obiect, este intemeiata pe aceeasi cauza si este intre aceleasi parti, facuta de ele si in contra lor in aceeasi calitate.
Prezumtia legala dispensa de orice dovada pe acela in favoarea carui este facuta.
Nici o dovada nu este primita impotriva prezumtiei legale, cand legea, in puterea unei asemenea prezumtii, anuleaza un act oarecare, sau nu da drept de a se reclama in judecata, afara numai de cazurile, cand legea a permis dovada contrarie.
Prezumtiile simple sunt acelea care nu sunt stabilite de lege (art. 1203 Cod civil), fiind lasate la "lumina si intelepciunea magistratului".[5]
In principiu, ele sunt permise numai in cazurile in care este permisa si proba cu martori.
Expertizele pot fi: contabile, tehnice, medicale etc.
Evaluarea raportului de expertiza, ca mijloc de proba, ramane la aprecierea instantei de judecata.
Cercetarea la fata locului
Potrivit art.215 - 218 din Codul de procedura civila, in cazul cand instanta va socoti de trebuinta, va putea hotari ca in intregul ei sau numai unul din magistrati sa mearga la fata locului spre a se lamuri asupra unor imprejurari de fapt care se vor arata prin incheiere.
Cercetarea la fata locului se va face cu citarea partilor, putandu-se asculta martorii si expertii pricinii.
Despre cele urmate la fata locului se va incheia proces-verbal.
Cand instanta merge la fata locului, va fi insotita de procuror, in cazurile in care prezenta acestuia este ceruta de lege.
Se numeste inceput de dovada scrisa orice scriptura a acelui in contra carui s-a format cererea, sau acelui celui ce el reprezinta, si care scriptura face a fi de crezut faptul pretins.
Se poate opune unei parti marturisirea ce a facut sau inaintea inceperii judecatii sau in cursul judecatii.
art. 1205
Marturisirea extrajudiciara verbala nu poate servi de dovada cand obiectul contestatiei nu poate fi dovedit prin martori.
art. 1206
Marturisirea judiciara se poate face inaintea judecatorului de insusi partea prigonitoare, sau de unu imputernicit special al ei spre a face marturisire.
O asemenea marturisire face deplina dovada impotriva celui, care a marturisit - aceasta regula a indivizibilitatii marturisirii nu mai are caracter obligatoriu, ci constituie o simpla indrumare pentru judecatori, care sunt datori sa staruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevarul - si nu poate fi revocata de acesta, afara numai de va proba ca a facut-o din eroare de fapt.
Proba cu privire la vinovatia debitorului este necesara pentru a stabili fie raspunderea, fie absenta raspunderii (in acest sens sunt bunaoara prevederile art.1156 alin. l si art. 1434 alin. l din Codul civil).
Legatura ce exista intre neexecutarea obligatiei si culpa debitorului consta in faptul ca, in materie contractuala, de regula culpa nu trebuie dovedita, simpla neexecutare prezumand ca debitorul se afla in culpa. De aceea, in materia raspunderii contractuale, sarcina probei este inversata.
Prezumtiile care nu sunt stabilite de lege, sunt lasate la lumina si intelepciunea magistratului; magistratul nu trebuie sa se pronunte de cat intemeindu-se pe prezumtii, care se aiba o greutate si puterea de a naste probabilitate.
Prezumtiile nu sunt permise magistratului de cat numai in cazurile cand este permisa si dovada prin martori, afara numai daca un act nu este atacat ca s-a facut prin frauda, dol sau violenta.
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
