AUTORITATEA JUDECATOREASCA - TEORIE SI JURISPRUDENTA CONSTITUTIONALA

Motto:

Justitia est regnorum fundamentum.

PLANUL

CAPITOLUL I - JUSTITIA

SECTIUNEA I - NOTIUNEA DE JUSTITIE

SECTIUNEA II - JUSTITIA SI PRINCIPIUL SEPARATIEI PUTERILOR

SECTIUNEA III - PRINCIPIILE ÎN BAZA CARORA SE ÎNFAPTUIESTE JUSTITIA

CAPITOLUL II - CLARIFICARI TERMINOLOGICE PRIVIND PUTEREA JUDECATORESCA , AUTORITATEA JUDECATOREASCA, ACTIVITATEA JURISDICTIONALA SI JURISDICTIILE SPECIALE

SECTIUNEA I - PUTEREA JUDECATOREASCA SI

AUTORITATEA JUDECATOREASCA

SECTIUNEA II - ACTIVITATEA JURISDICTIONALA SI JURISDICTIILE SPECIALE

CAPITOLUL III - AUTORITATEA JUDECATOREASCA

SECTIUNEA I - INSTANTELE JUDECATORESTI

SECTIUNEA II - MINISTERUL PUBLIC

SECTIUNEA III - CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII

CAPITOLUL IV - MINISTERUL JUSTITIEI

CAPITOLUL V - ACTUL JURISDICTIONAL

CAPITOLUL I

JUSTITIA

SECTIUNEA I

NOTIUNEA DE JUSTITIE

Legile de drept material recunosc persoanelor fizice si juridice drepturi subiective civile, carora le corespund obligatii corelative. Cel mai adesea, regulile de drept sunt respectate si astfel drepturile subiective satisfacute, iar obligatiile indeplinite, fara a fi nevoie sa se recurga la constrangere. În acest fel exista, din fericire, un domeniu imens al aplicarii necontencioase a dreptului.[1] Dreptul - spunea Profesorul Eugen Heroveanu - se realizeaza de obicei de la sine, prin forta si autoritatea sa proprie, prin echilibrul creat de interdependenta factorilor sociali, prin actiunea preventiva pe care o exercita forta sociala organizata asupra tuturor cauzelor care l-ar putea deturna de la destinatie sau l-ar putea paraliza in exercitiul sau. În acest fel, chiar daca neintrerupt ii suportam actiunea si-i simtim binefacerile, de cele mai multe ori el ramane ignorat de propria noastra constiinta, intocmai cum ignoram ritmul inimii sau procesul vital al circulatiei sangelui atunci cand suntem sanatosi.

Dar este totusi imposibil ca oamenii sa traiasca in societate fara ca interesele sau pasiunile lor sa nu dea nastere la diferende. Acestea se datoreaza faptului ca regulile dreptului obiectiv nu sunt respectate, drepturile subiective civile satisfacute ori obligatiile indeplinite. Cand se produc astfel de incidente si cand vointa titularului dreptului se manifesta pentru a lupta contra lor, dreptul capata un caracter nou, caracteristic - el devine pretentie.[3]

Cine va rezolva aceasta pretentie? Cine va face ca ordinea sociala si securitatea circuitului civil sa fie restabilite?

Uneori litigiul aparut se rezolva printr-un compromis tacit, fiecare dintre subiectii raportului antagonic renuntand la o parte din pretentiile proprii, astfel ca obstacolul este depasit si raportul fiind deblocat, poate functiona. În viata curenta compromisul nu este formulat, nu este constient, ci constituie o practica sociala.[4] Asa se face, de exemplu, ca multe din neintelegerile care apar intre soti se rezolva, fara vreo interventie exterioara, prin concesii reciproce.

Exista insa si modalitati nejurisdictionale de solutionare a diferendelor ce apar si in care compromisul este constientizat, formulat sau in care intervine o terta persoana pentru a realiza concilierea. Semnalam in primul rand contractul de tranzactie prevazut de art.1074 Cod civil prin care partile preintampina un proces ce se poate naste. În al doilea rand, este vorba de concilierea conflictelor de interese prevazuta de Legea nr.582/1999 pentru solutionarea conflictelor de munca, conciliere realizata de catre delegatul Ministerului Muncii si Protectiei Sociale.

În cadrul acestor modalitati nejurisdictionale de solutionare a diferendelor ce apar in circuitul juridic nu-si gaseste locul si modalitatea, devenita ilicita in societatea moderna, de a intrebuinta forta individuala pentru apararea drepturilor. Din principiul, deja foarte vechi, potrivit caruia nimeni nu-si poate face singur dreptate, se desprind doua consecinte:[5]

a).atunci cand titularul este tulburat in exercitiul dreptului sau si nu poate obtine satisfactie printr-o modalitate nejurisdictionala, va trebui sa exercite o actiune in justitie si sa obtina o hotarare de condamnare;

b).daca, dupa obtinerea hotararii de condamnare, titularul dreptului nu obtine executarea de buna voie a acesteia, nu poate recurge prin forta lui la executare, ci va trebui sa apeleze din nou la organele justitiei pentru a se realiza o executare silita.

Asadar, totusi, modurile jurisdictionale de solutionare a conflictelor aparute in viata sociala nu pot lipsi. Se incadreaza, in primul rand, justitia statala, infaptuita prin instantele judecatoresti. Exista insa si o justitie privata la care partile pot recurge, si anume arbitrajul.

Notiunea de justitie are mai multe intelesuri, atat in doctrina romaneasca, cat si in cea straina.

Profesorul Eugen Heroveanu arata[6] ca in afara de intelesurile de "organizatie judiciara" sau de "functiune judiciara" (justitia distributiva), cuvantul justitie exprima o permanenta preocupare despre ceva mai inalt si mai pur (justitia comutativa). Altfel spus, in acest ultim inteles, justitia este idealul intangibil al dreptului, ultima si cea mai inalta expresie a dreptului. Ea mai exprima in acest fel doua atribute esentiale: acela de egalitate si acela de generalitate. Pe aceeasi linie de gandire, Mircea Djuvara arata ca ideea de justitie presupune egalitatea rationala a unor persoane libere, limitate in activitatile lor numai prin drepturi si datorii, precum si posibilitatea generalizarii, deci egalitatea tuturor persoanelor fara nici o favoare speciala pentru nici una, egalitate cat mai desavarsita, care nu se poate obtine decat printr-un progres cat mai accentuat si un studiu cat mai amanuntit al situatiilor de fapt in limitele drepturilor si datoriilor. Ideea de drept cuprinde in sine si ideea de echitate, adica aprecierea justa, din punctul de vedere juridic, a fiecarui caz individual.

Notiunii de justitie i se mai dau si alte sensuri:[8]

a). intr-un sens foarte larg, justitia este o virtute, un sentiment de echitate. În acelasi timp, ea este o notiune care porta amprenta subiectivismului ce variaza in functie de etica personala a fiecaruia, rare fiind situatiile in care partile sa nu aiba sentimentul ca justitia, dreptatea le apartine. În acest fel se explica de ce aproape intotdeauna partea care a pierdut procesul considera ca i s-a facut o nedreptate si simte nevoia sa provoace o noua judecata, la o instanta superioara, unde spera ca i se va recunoaste dreptatea;

b). intr-un sens tehnic, justitia este o functie, functia de a judeca, de a pronunta dreptul cu ocazia unei contestatii. În acest sens se spune ca judecatorul imparte justitia. Astfel inteleasa, justitia este o prerogativa suverana care, in societatea moderna, apartine statului;

c). intr-un ultim sens, si mai restrans, prin justitie se intelege ansamblul institutiilor prin mijlocirea carora functia judiciara se poate exercita: instantele, magistratii, auxiliarii justitiei. Definita in aceasta maniera, justitia se identifica cu aparatul administrativ in fruntea caruia se afla Ministerul Justitiei. Din aceasta perspectiva, justitia este un serviciu public al statului, la fel ca invatamantul sau sanatatea, fiecare avand desigur rolul sau.

În mod asemanator, opinia Profesorului Ioan Muraru[9] este ca termenul justitie are doua sensuri. Într-un sens, prin justitie intelegem sistemul organelor (instantelor) judecatoresti, iar intr-un al doilea sens intelegem activitatea de solutionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de munca, etc., de aplicare de sanctiuni, de restabilire a drepturilor si intereselor legitime incalcate. În limbajul obisnuit, a face justitie inseamna a face dreptate.

Simbolul justitiei, zeita Themis in iconografia antica a fost reprezentata prin figura unei femei severe, purtand intr-o mana o balanta, iar in cealalta o sabie si, de cele mai multe ori, fiind legata la ochi. Aceste simboluri au o semnificatie deosebita: balanta si esarfa care acopera ochii sugereaza functia esentiala a judecatorului, aceea de a spune dreptul, jurisdictio, in conditii de independenta si impartialitate. În examinarea cauzelor judecatorul trebuie sa cantareasca drepturile si interesele fiecarei parti, fara sa tina seama de consideratiuni straine procesului, oricare ar fi ele; sabia semnifica executarea silita. Hotararea fara executare ar ramane o simpla parere a judecatorilor si deci ideea de justitie nu s-ar realiza pe deplin. Ideea este foarte sugestiv redata de Ihering in lucrarea sa "Lupta pentru drept": "sabia fara cumpana este puterea brutala . cumpana fara sabie este neputinta dreptului . una nu merge fara alta". Deci, judecatorul are nu numai jurisdictio, ci si imperium, adica puterea de executare silita, exprimata in formula executorie. Puterea statala face parte din esenta hotararii, facand deosebirea dintre judecator si arbitru,[10]acesta din urma fiind si el indreptatit, in conditiile legii, sa rezolve anumite litigii, fara a putea insa ordona executarea silita.

SECTIUNEA II

JUSTITIA SI PRINCIPIUL SEPARATIEI PUTERILOR ÎN STAT

Într-un stat democratic, puterea emana de la popor si apartine acestuia.[11]Din faptul apartenentei puterii exclusiv acestui titular rezulta ca puterea de stat este unica si suverana, dar aceasta nu exclude, ci chiar presupune realizarea ei prin diferite categorii de organe ale statului, corespunzator unor functii specifice si relativ autonome.

În acest context se pune problema mult discutata a principiului separatiei puterilor in stat. Acest principiu a fost contestat chiar de la aparitia sa[13], iar in prezent forma sa clasica este puternic amendata. Astfel, este calificat "mai mult o morala, decat un principiu de articulare riguroasa a mecanismului statal" sau ca "un simbol al libertatilor noastre care face parte din mitologia politica" , dupa cum se vorbeste de "limite ale principiului separatiei puterilor" sau de "inadaptarea teoriei separatiei puterilor in regimurile pluraliste" ori de "imbatranirea teoriei separatiei puterilor" .

Desi Constitutia nu consacra in terminis principiul separatiei puterilor, cerintele lui de fond, astfel cum sunt concepute astazi, au fost respectate, din moment ce legea fundamentala reglementeaza in mod distinct atributiile Parlamentului, Presedintelui, Guvernului si Autoritatii judecatoresti. Mai mult chiar, in art.80, alin.2 din Constitutie se foloseste chiar expresia "puterile statului", iar art.1, alin.2 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecatoreasca se refera in mod expres la "puterea judecatoreasca" care "este separata de celelalte puteri ale statului, avand atributii proprii . ".

Nu ne propunem in lucrarea de fata sa intram in dezbaterea asupra principiului separatiei puterilor, ci vom contura sumar problema raporturilor constitutionale dintre cele trei functii (puteri): legislativa, executiva si judecatoreasca.

În raporturile dintre puterea legislativa si puterea judecatoreasca, Parlamentul nu are dreptul sa intervina in procesul de realizare a justitiei, deoarece potrivit art.125, alin.1 din Constitutie justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti. Dreptul de control al Parlamentului se exercita si asupra modului cum functioneaza organele puterii judecatoresti, el stabilind, in acest scop, regulile de organizare judecatoreasca, de competenta si de procedura, adica cele dupa care se desfasoara activitatea de judecata si de executare silita. Acest drept se poate exercita insa numai cu respectarea autoritatii lucrului judecat, art.15, alin.2 din Constitutie prevazand ca legile, cu exceptia celei penale mai favorabile, nu pot avea caracter retroactiv.[20]

Consecintele inscrierii principiului neretroactivitatii in Constitutie - a precizat Curtea Constitutionala in decizia amintita - sunt foarte severe si probabil, tocmai de aceea, nu se intalneste in foarte multe tari, dar in acelasi timp ridicarea la rangul de principiu constitutional se justifica prin faptul ca asigura in conditii mai bune securitatea juridica si increderea cetatenilor in sistemul de drept, precum si datorita faptului ca blocheaza nesocotirea separatiei dintre puterea legislativa, pe de o parte, si puterea judecatoreasca sau cea executiva, pe de alta parte, contribuind in acest fel la consolidarea statului de drept. Într-adevar, in doctrina, legile retroactive si legile interpretative sunt semnalate ca posibilitati de imixtiune a legislativului in activitatea instantelor judecatoresti.

Daca in privinta legilor retroactive solutia din tara noastra este clara, nu acelasi lucru putem spune despre legile interpretative, care au caracter retroactiv si sunt considerate un mijloc de imixtiune mai discret, dar mai insidios.[21] Desigur este firesc ca organul emitent al unui act normativ sa-l si interpreteze, dar actul normativ interpretativ va face corp comun cu actul interpretat, aplicandu-se, deci, retroactiv.

Or, Constitutia noastra a consacrat in art.15, alin.2 principiul neretroactivitatii si atunci se ridica problema daca mai sunt admisibile legile interpretative.

Spre deosebire de constitutiile anterioare care consacrau in mod expres atributia interpretarii legilor de catre Parlament (Constitutia din 1866 - art.34, Constitutia din 1923 - art.36, Constitutia din 1938 - art.31) sau de catre un alt organ (Constitutiile din 1948, 1952, 1965 - art.44, 37 si respectiv art.64), in Constitutia din 1991 nu se regaseste aceasta atributie, formulata in mod expres, iar din dezbateri parlamentare ulterioare rezulta ca in procesul de elaborare a Constitutiei nu s-a acceptat legea de interpretare a legii, considerandu-se mai potrivita modificarea legii, atunci cand se impune.[23]

Curtea Constitutionala, care a fost sesizata cu controlul de constitutionalitate a unei legi de interpretare inainte de promulgare, a retinut ca legea fundamentala nici nu prevede in mod expres, dar nici nu respinge ideea unei legi de interpretare, insa este cert ca legea de interpretare este constitutionala in functie si de prevederile art.15, alin.2 care consacra principiul neretroactivitatii. S-a mai retinut in decizie ca legiuitorul constituant a exclus numai ideea unei legi de interpretare a Constitutiei, deoarece in art.72, alin.2 se arata ca "Legile constitutionale sunt cele de revizuire a Constitutiei", adica de modificare a Constitutiei.[24]

Pe de alta parte, Parlamentul, in cadrul acestui control, nu poate impiedica instantele judecatoresti sa-si exercite misiunea lor de realizarea a justitiei, stabilita de art.125, alin 1 din Constitutie.

Astfel, in cadrul controlului a priori, Curtea Constitutionala a fost sesizata cu privire la constitutionalitatea unor prevederi ale legii privind masuri premergatoare reglementarii situatiei juridice a unor imobile trecute in proprietatea statului dupa 23 august 1944.

Sesizarile au fost facute de catre deputati si de catre Curtea Suprema de Justitie. Aceasta din urma a considerat ca art.5 din lege incalca principiul separatiei puterilor intr-un stat de drept, precum si prevederile art.21 si art.125, alin.1 din Constitutie, potrivit carora realizarea justitiei este atributul exclusiv al puterii judecatoresti, constituind astfel o imixtiune neconstitutionala a puterii legislative in activitatea de judecata. Potrivit art.5 din lege, pana la adoptarea viitoarei legi se suspenda din oficiu judecarea proceselor de orice natura privitoare la bunurile ce fac obiectul art.1 din legea in discutie, precum si executarea hotararilor judecatoresti definitive pronuntate cu privire la asemenea bunuri.

Curtea a declarat neconstitutionale prevederile in cauza,[26] indeosebi pentru urmatoarele considerente: in temeiul principiului separatiei puterilor, Parlamentul nu are dreptul sa intervina in procesul de realizare a justitiei; dreptul de control al Parlamentului se exercita si asupra modului cum functioneaza organele puterii judecatoresti, el, stabilind in acest scop, regulile dupa care se desfasoara activitatea de judecata; potrivit Constitutiei, acest drept, insa, se poate exercita numai cu respectul autoritatii lucrului judecat si fara a impiedica instantele judecatoresti de a-si exercita misiunea lor, prevazuta in art.125 din Constitutie, de realizare a justitiei; o imixtiune a puterii legislative care ar pune autoritatea judecatoreasca in imposibilitatea de a functiona, chiar daca numai cu referire la o anumita perioada de timp, ar avea drept consecinta ruperea echilibrului constitutional dintre aceste autoritati; de aceea, o dispozitie legala prin care se suspenda cursul judecatii sau executarea hotararilor judecatoresti definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstitutionala.

Din moment ce nici Parlamentul nu poate interveni in activitatea judecatoreasca, cu atat mai mult o asemenea ingerinta din partea altor autoritati publice este neconstitutionala.

Puterea judecatoreasca exercita si ea un control asupra puterii legislative, deoarece solutioneaza o serie de contestatii in cadrul alegerilor legislative, iar Curtea Suprema de Justitie judeca procesele penale privind pe deputati si senatori, dar, mai ales, prin interpretarea pe care o da legilor cu prilejul aplicarii lor.[27] Însa nici ea nu este indreptatita sa rupa echilibrul constitutional dintre autoritati. Astfel, Curtea Constitutionala a statuat ca in situatia in care judecatorul face un act pe care numai legiuitorul singur putea sa-l faca, ori atunci cand atribuie valoare legala unui text abrogat sau cand refuza aplicarea unei prevederi care are inca forta legala, judecatorul impieteaza asupra atributiilor legislatorului si violeaza principiul separatiei puterilor, savarsind un exces de putere. În acelasi sens, in cadrul controlului de constitutionalitate a posteriori, pe baza de exceptie, Curtea a decis ca in situatia in care o problema a fost rezervata legii, nici un organ de jurisdictie nu poate, fara incalcarea prevederilor legale, sa se substituie legiuitorului in solutionarea problemei respective, iar daca ar face-o, aceasta ar insemna o incalcare a principiului separatiei puterilor in stat, in dauna puterii legislative, o incalcare a prevederilor art.123, alin.1 din Constitutie, potrivit carora justitia se infaptuieste in numele legii, deci prin aplicarea ei, nu prin ignorarea unei dispozitii legale. De altfel, art.4 Cod civil interzice in mod expres judecatorului sa se pronunte, in hotararile ce da, pe cale de dispozitii generale si reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse spre solutionare.

Fata de puterea executiva, puterea judecatoreasca depinde prin aceea ca numirea judecatorilor o face Presedintele Romaniei, iar actiunea disciplinara in cazul abaterilor savarsite de un judecator, cu exceptia judecatorilor si a magistratilor-asistenti de la Curtea Suprema de Justitie, o exercita ministrul justitiei, deci un membru al Guvernului. În ambele cazuri insa aceasta dependenta este aparenta, deoarece Presedintele poate numi judecatorii numai la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, iar in materie disciplinara competenta apartine aceluiasi consiliu, prezidat de presedintele Curtii Supreme de Justitie, cu posibilitatea atacarii hotararii acestuia la instanta suprema, care o judeca intr-un complet special, format din 7 judecatori.

Puterea judecatoreasca exercita un control asupra puterii executive, indeosebi prin faptul ca solutioneaza cererile persoanelor vatamate in drepturile lor de o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal al unei cereri (art.48 din Constitutie), deci pe calea contenciosului administrativ si prin faptul ca procesele penale privind membrii Guvernului se judeca de Curtea Suprema de Justitie. Tocmai pentru a asigura raporturile constitutionale dintre cele trei puteri art.304, pct.4 Cod procedura civila prevede ca motiv de casare al hotararilor judecatoresti definitive depasirea atributiilor puterii judecatoresti, iar art.330 Cod procedura civila ingaduie exercitarea recursului in anulare - cale extraordinara de atac - pentru acelasi motiv, impotriva hotararilor judecatoresti irevocabile.

Rezulta din aceasta sumara prezentare ca judecatorul are un rol hotarator in statul de drept, deoarece acesta nu poate functiona cu adevarat decat sub controlul unui judecator, ceea ce el implica faptul ca el sa-si poata impune puterea de control in raport nu numai cu cetatenii, ci si cu celelalte puteri.

Paradoxul judecatorului consta in faptul ca el depinde de stat, de celelalte puteri, dar trebuie sa le si controleze; el reprezinta atat Puterea, cat si Contraputerea; el intruchipeaza dualitatea drept-forta.[30]

În trilogia clasica a puterilor se spune ca puterea judecatoreasca se situeaza pe locul al treilea, ceea ce nu inseamna insa ca este inferioara fata de celelalte puteri, ci mai putin periculoasa in ce priveste abuzul de putere, deoarece scopul sau nu consta in comanda, ci in control, in verificarea aplicarii si respectarii dreptului, nu constituie o forta, ci o frana.[31]

Tocmai datorita specificului activitatii judecatorului trebuie sa i se asigure garantii fata de celelalte puteri. Indiferent daca vorbim de principiul separatiei puterilor, de separarea atributiilor statului, de functii ale statului ori de articularea sau colaborarea puterilor, pentru a exista putere judecatoreasca sau functie jurisdictionala autonoma se apreciaza ca trebuie indeplinite anumite cerinte: autoritatea trebuie sa se prezinte ca o certa unitate; autoritatea sa fie independenta.[32]

SECTIUNEA III

PRINCIPIILE CONSTITUTIONALE ÎN BAZA CARORA SE ÎNFAPTUIESTE JUSTITIA

Justitia trebuie sa raspunda unor exigente fundamentale. În cadrul acestor exigente se enumera in general urmatoarele: legalitatea; buna administrare a justitiei; accesul la un tribunal; garantia unui proces echitabil; publicitatea procesului; impartialitatea judecatorului; proportionalitatea in stabilirea sanctiunilor etc.

Din aceste exigente rezulta principiile potrivit carora este organizata si functioneaza justitia. În lucrarea de fata ne vom ocupa numai de principiile constitutionale, adica acele reguli esentiale prevazute explicit sau care rezulta din dispozitiile constitutionale.[33]

1). Un prim principiu fundamental de infaptuire a justitiei este legalitatea si este prevazut in art. 125 din Constitutie. Ea presupune doua aspecte: legalitatea instantelor judecatoresti si legalitatea infractiunilor si a pedepselor.

Cat priveste legalitatea instantelor judecatoresti, aceasta inseamna ca, in primul rand, instantele judecatoresti sunt numai acelea carora Constitutia si legile le recunosc aceasta calitate, deci Curtea Suprema de Justitie, curtile de apel, tribunalele si judecatoriile.

În al doilea rand, competenta acestor instante, ca si procedura de rezolvare a litigiilor sunt prevazute prin lege.

Sub cel de-al doilea aspect, vom retine ca nu exista infractiune decat daca este prevazuta de lege (nullum crimen sine lege), dupa cum nu exista pedeapsa daca ea nu este prevazuta de lege (nulla poena sine lege).

2). Justitia este unica si egala pentru toti. În Proclamatia Drepturilor Omului s-a inscris principiul potrivit caruia "Legea trebuie sa fie egala pentru toti, fie ca ocroteste, fie ca pedepseste." În sistemul nostru, egalitatea in fata justitiei este o aplicabilitate a marelui principiu al egalitatii in drepturi a cetatenilor. În art.16, alin.1 din Constitutie se prevede ca cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari, iar in alin.2 se subliniaza ca nimeni nu este mai presus de lege. Aceasta ultima idee este reluata de art.4, alin 1 din Legea nr.92/1992, pentru ca in alin.2 sa se arate ca justitia se infaptuieste in mod egal pentru toate persoanele, fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenta politica, de avere sau de origine sociala.

Principiul egalitatii in fata justitiei semnifica faptul ca toate persoanele au o vocatie egala de a fi judecate de aceleasi instante judecatoresti si dupa aceleasi reguli de procedura, fara nici o discriminare. Deci, fiecare dintre parti trebuie sa se bucure de aceleasi drepturi - dreptul la aceleasi probe, la aceleasi aparari, la aceleasi cai de atac - deoarece, orice dispozitie care ar pune pe una din parti in inferioritate de drept fata de cealalta este incompatibila cu principiul egalitatii si chiar cu ideea de justitie, ar fi neconstitutionala.

Altfel spus, este necesar, pentru a fi respectat, sa nu existe privilegii de jurisdictie. Dar egalitatea nu inseamna uniformitate, astfel ca existenta unor reguli speciale de procedura sau a unor organe de jurisdictie specializate nu inseamna nesocotirea acestui principiu. Natura litigiului este cea care atrage o competenta diferita, speciala sau aplicarea unor norme speciale, dar acestea au in vedere toate partile din acele litigii. Plenul Curtii Constitutionale a subliniat ca nu este contrar principiului egalitatii instituirea unor reguli speciale, cata vreme ele asigura egalitatea juridica a cetatenilor in utilizarea lor. Principiul egalitatii in fata legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situatii care, in functie de scopul urmarit, nu sunt diferite si de aceea el nu exclude ci, dimpotriva, presupune solutii diferite pentru situatii diferite.[34] Acest principiu exclude existenta unor tribunale extraordinare, existenta unor privilegii. Astfel, Constitutia Romaniei, prin art.125, alin.2 stabileste ca "Este interzisa infiintarea de instante extraordinare". Textul poate fi interpretat in doua sensuri:

- unul pozitiv - interzicandu-se instantele extraordinare, per a contrario sunt admise instantele speciale;

- unul negativ - o lege prin care s-ar institui instante extraordinare ar fi categoric neconstitutionala.

Instantele extraordinare sunt cele constituite special pentru a judeca anumite procese si, mai ales, anumite persoane. Experienta istorica a demonstrat ca in fata unor asemenea instante se realizeaza un simulacru de judecata.

Referitor la aceasta problema, Curtea Constitutionala a fost sesizata cu o exceptie de neconstitutionalitate a prevederilor Legii nr.168/1999 privind solutionarea conflictelor de munca care instituie instante specializate pentru solutionarea conflictelor de munca. Exceptia a fost respinsa, deoarece aceste instante sunt speciale (de munca), si nu extraordinare.[35]

3). Folosirea limbii oficiale si a limbii materne in justitie. Procedura judiciara se desfasoara in limba oficiala a statului. Persoanele care nu inteleg limba oficiala trebuie sa li se asigure comunicarea pieselor dosarului si a tuturor actelor procedurale in limba pe care o cunosc. De aceea li se asigura traducerea printr-un interpret. Constitutia Romaniei prevede in art.127, alin.1 ca procedura judiciara se desfasoara in limba romana, iar art.127, alin.2 arata ca cetatenii apartinand minoritatilor nationale, precum si persoanele care nu inteleg sau nu vorbesc limba romana au dreptul de a lua cunostinta de toate actele si lucrarile dosarului, de a vorbi in instanta si de a pune concluzii prin interpret. În procesele penale acest drept este asigurat in mod gratuit.

4). Dreptul la aparare. Este nu numai un drept fundamental cetatenesc, ci si un principiu fundamental al justitiei.

Într-un sens larg, dreptul la aparare cuprinde totalitatea drepturilor si regulilor procedurale care ofera persoanei posibilitatea de a se apara impotriva acuzatiilor ce i se aduc, sa conteste invinuirile, sa scoata la iveala nevinovatia sa. În procesele civile, comerciale, de munca, de contencios administrativ, dreptul la aparare ca totalitate de drepturi si reguli procedurale ofera partilor posibilitatea de a-si valorifica pretentiile sau de a dovedi netemeinicia pretentiilor adversarului. În aceasta acceptie larga se include si posibilitatea folosirii avocatului.

În sensul sau restrans, dreptul la aparare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat.

Avocatul poate fi ales (partea in proces isi alege un aparator) sau numit ( sunt procese penale in care invinuitii sau inculpatii sunt minori sau se judeca infractiuni grave pentru care se numeste un avocat, daca persoana in cauza nu si-a ales unul.

Cat priveste dreptul la aparare, din jurisprudenta Curtii Constitutionale mentionam cateva solutii rezultate din considerente sau din dispozitive.

Nu se poate considera ca dreptul la aparare este incalcat prin aceea ca titularul contestatiei nu are o parte adversa pe care sa o combata, iar la judecarea acesteia participarea procurorului nu este obligatorie.[36]

Instituirea de catre legiuitor a unor scutiri de plata taxelor judiciare de timbru nu este de natura sa aduca atingere dreptului unei parti de a se apara.[37]

Prin Decizia nr.145/2000 Curtea Constitutionala a admis exceptia de neconstitutionalitate a art.174, alin.1, lit.a Cod procedura penala, care interzice dreptul inculpatului de a fi reprezentat la judecarea cauzei in prima instanta daca pedeapsa este mai mare de un an.[38]

5). Prezumtia de nevinovatie. Prezumtia de nevinovatie si-a castigat autonomia, ca regula de drept, abia in secolul al XVIII-lea, pentru prima oara ea fiind proclamata in legislatia Statelor Unite ale Americii si apoi in Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 1789.[39]

Mai tarziu, simtindu-se nevoia consacrarii acestei prezumtii prin documente cu caracter international, ea a fost inscrisa in art.11 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 10 decembrie 1948, a fost inscrisa in art.11, facandu-se, in acelasi timp, recomandarea ca legislatiile nationale ale statelor sa insereze in dispozitiile lor norme privind prezumtia de nevinovatie.

Înscrierea acestei prezumtii in legislatiile majoritatii statelor lumii constituie o victorie impotriva conceptiilor potrivit carora ar exista criminali innascuti, care au o predispozitie patologica catre savarsirea de infractiuni si pentru care nu ar putea opera prezumtia de nevinovatie.[40]

Constitutia Romaniei, in art.23, alin.8, a consacrat expres faptul ca, pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare, persoana este considerata nevinovata.

Prezumtia de nevinovatie se infatiseaza ca o garantie juridico-sociala acordata celui invinuit de savarsirea unei infractiuni. În virtutea acestei prezumtii, acela impotriva caruia a fost declansat un proces penal este prezumat nevinovat pana la dovedirea vinovatiei intr-un proces public, cu asigurarea garantiilor dreptului de aparare.

În dreptul nostru, invinuitul sau inculpatul nu trebuie sa-si dovedeasca nevinovatia,[41] organelor judiciare revenindu-le obligatia administrarii probelor in procesul penal.

Din jurisprudenta Curtii Constitutionale referitoare la prezumtia de nevinovatie, indicam ca arestarea nu afecteaza, in nici un fel, prezumtia de nevinovatie, iar tinuta vestimentara a celui arestat trebuie sa evite orice confuzie cu cel condamnat, altminteri prezumtia de nevinovatie este afectata de imaginea creata de vestimentatia specifica celui condamnat. Astfel, dispozitia art.40, alin.4, teza a II-a din Legea nr.23/1969 privind executarea pedepselor este constitutionala numai in masura in care prin conditia prevazuta de text "motive temeinice" se intelege ca imbracamintea personala a detinutului aflat in curs de urmarire penala sau de judecata nu este curata sau utilizabila, iar uniforma locului de detinere este diferita de aceea a condamnatilor.[42]

6). Independenta judecatorului si supunerea lui numai legii. Din Principiile fundamentale referitoare la independenta magistraturii, adoptate la Milano in anul 1985 si confirmate de Adunarea Generala a O.N.U. in acelasi an, rezulta ca independenta magistraturii trebuie garantata de stat si enuntata in Constitutie sau in alta lege nationala, iar toate institutiile, guvernamentale sau altele, trebuie sa o respecte (pct.1).

Constitutia Romaniei din 1991 proclama in art.124, alin.2 ca judecatorii sunt independenti si se supun numai legii.

În general, problema independentei se analizeaza sub doua aspecte: functionala si personala.[43]

Independenta functionala presupune, pe de o parte, ca organele care judeca sa fie adecvate acestei functii, adica sa nu apartina executivului sau legislativului, iar pe de alta parte instantele judecatoresti sa fie independente in exercitarea functiilor lor, deci sa nu fie supuse - astfel cum s-a statuat si prin Hotararea RINGEISEN contra Austriei din 16 iulie 1971 a Curtii Europene a Drepturilor Omului - ingerintelor din partea puterii legislative, puterii executive sau partilor.[44]

În art.2 din Principiile fundamentale adoptate in 1985 se precizeaza ca justitia trebuie sa hotarasca cauzele aduse in fata ei pe baza faptelor si in conformitate cu legea, fara restrictii, fara influente nedorite, amagiri, presiuni, amenintari sau amestecuri, directe sau indirecte, ale nimanui, indiferent de motiv. Asadar, independenta nu este o notiune divizibila si este indispensabil pentru o buna justitie ca magistratul sa fie independent atat fata de celelalte puteri, cat si fata de colegii sai si de justitiabili.[45]

Aceste cerinte se regasesc si in legislatia noastra:

a). Justitia se realizeaza, potrivit art.125, alin.1 din Constitutie, prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege, adica judecatorii, tribunale si curti de apel. Ele formeaza deci un sistem distinct de organe, care nu fac parte si nu sunt subordonate puterii legislative sau celei executive.[46]

În art.125, alin.3 din Constitutie se precizeaza ca procedura de judecata si competenta instantelor sunt stabilite de lege. În acest fel tribunalele au aparentele exterioare de independenta.

Faptul ca instantele judecatoresti sunt stabilite prin lege constituie o conditie fundamentala de independenta intr-o societate democratica, o garantie ca puterea executiva nu poate infiinta - pentru diverse interese - alte instante judecatoresti. De altfel, art.125, alin.2 din Constitutie interzice in mod expres infiintarea de instante extraordinare, aspect pe care deja l-am analizat.

b). Constitutia dispune in art.123, alin.1 ca justitia se infaptuieste potrivit legii, iar in alin.2 se prevede, astfel cum am aratat deja, ca judecatorii sunt independenti si se supun numai legii. Pe de alta parte, in art.16, alin.2 se arata ca "Nimeni nu este mai presus de lege."

Aceasta face ca in activitatea de judecata, judecatorii sa nu poata fi supusi nici unei directive din partea puterii legislative sau puterii executive.

Este insa necesar sa precizam, in acelasi timp, ca instantele, judecatorii nu sunt independenti fata de lege. Într-un stat de drept, organele puterii, inclusiv cele ale puterii judecatoresti, nu se bucura de nici o autonomie in raport cu dreptul. Deci, judecatorii sunt chemati sa aplice legea in vigoare. Dupa cum s-a subliniat in literatura, "puterea judecatoreasca nu poate sa refuze aplicarea legilor; neputand-o face direct, n-o poate face nici indirect, prin interpretare, oricare ar fi consideratiile de echitate care stau la baza deciziilor ei."[47]

Pe de alta parte, este de retinut ca independenta trebuie sa existe si fata de conducatorul instantei la care functioneaza judecatorul si in raport cu instantele superioare, neputand interveni cu directive in activitatea de judecata.

Desigur ca independenta nu exclude controlul pe care il exercita conducatorul instantei asupra activitatii judecatorului, acesta fiind un functionar, dar controlul trebuie sa vizeze aspectele administrative - prezenta, comportament, respectarea indatoririlor prevazute de lege - si nicidecum activitatea de judecata in timpul desfasurarii ei.

Iar instantele superioare pot interveni numai in cadrul sistemului cailor de atac.

Garantia de independenta pe care judecatorul nu o poate afla complet in dispozitiile care supun activitatea sa numai legii, poate fi intarita prin statutul sau, care-i pune cariera la adapost de capriciile celorlalte puteri, indeosebi de puterea executiva. Astfel spus, independenta functionala nu este suficienta, fiind necesar sa se asigure si o independenta personala. Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in hotararea CAMPBELL si FELL contra Regatului Unit[48] mentioneaza, in afara de cerinta existentei aparentelor exterioare de independenta si alte criterii de apreciere a independentei: modul de numire a judecatorilor, durata numirii, existenta de garantii contra influentelor exterioare. Recomandarile internationale sau literatura de specialitate vorbesc si de alte criterii.

Ne vom referi pe scurt la aceste criterii, urmarind in ce masura se regasesc si in legislatia romaneasca:

a). Recrutarea judecatorilor se poate face, in principal, prin alegere sau numire. Pentru a fi pe picior de egalitate cu celelalte puteri, si puterea judecatoreasca ar trebui sa fie rezultatul alegerilor. Acest sistem nu a dat insa rezultate satisfacatoare, neajunsul principal constand in politizarea de neinlaturat pe care o provoaca alegerea. Judecatorii ar depinde de alegatorii lor si, deci, de interesul de grup al acestora. Acest lucru este firesc in cazul alegerilor politice, deoarece alesii sunt desemnati sa faca o anumita politica, sunt orientati in mod legitim de catre alegatori, in timp ce judecatorul nu face o optiune politica in exercitarea atributiilor sale, nu urmareste un scop, ci aplica legea sau controleaza aplicarea ei.

Cel mai frecvent sistem de recrutare al judecatorilor este cel al numirii de catre puterea executiva.

În tara noastra, numirea judecatorilor, cu exceptia celor stagiari, se face de catre Presedintele Romaniei. Pentru a evita insa neajunsurile care pot exista datorita numirii de catre puterea executiva, Constitutia a reinfiintat un organism - Consiliul Superior al Magistraturii - care face propunerile in vederea numirii. El este format numai din magistrati alesi, din mai multi candidati de catre Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna, pentru o durata de 4 ani. Lucrarile in vederea numirii sunt conduse de ministrul justitiei, dar acesta nu are drept de vot.

Recrutarea judecatorilor in vederea numirii ar trebui sa se faca prin concurs, desfasurat in fata unor comisii formate din personalitati de inalt prestigiu profesional si moral, apartinand corpului magistratilor si al cadrelor didactice universitare. La pct.10 din Principiile fundamentale asupra independentei magistraturii se precizeaza ca persoanele selectionate pentru a indeplini functiile de magistrat trebuie sa fie integre si competente si sa faca dovada unei pregatiri si unor calificari juridice suficiente.

b). În ce priveste durata numirii, nici in practica Curtii Europene, si nici in recomandarile internationale, nu se impune - pentru a aprecia independenta - numirea pe viata, deoarece experienta a demonstrat ca apar neajunsuri in cadrul acestui sistem. Principiile adoptate la Milano au retinut insa ca judecatorii, indiferent daca sunt numiti sau alesi, trebuie sa aiba garantata durata exercitarii functiei pana la varsta obligatorie de pensionare sau pana la expirarea termenului lor de functionare, acolo unde exista un asemenea termen.

În Romania, durata numirii este limitata doar de varsta de pensionare. Pentru judecatorii Curtii Supreme de Justitie, care sunt numiti pentru o perioada de 6 ani, cu posibilitatea reinvestirii, Legea nr.56/1993 prevede ca ei nu pot depasi in functie 70 de ani. În ce priveste judecatorii de la judecatorii si tribunale, ei pot fi mentinuti in functie pana la implinirea varstei de 65 de ani, iar cei de la curtile de apel pana la 68 de ani, dar in toate cazurile cu avizul conducatorului instantei (art.68 din Legea nr.92/1992).

Eliberarea din functie pe aceasta perioada nu se poate dispune decat pentru motive expres prevazute de lege si in conditii bine determinate.

c). În doctrina se precizeaza ca inamovibilitatea este unul din corectivele cele mai puternice menite sa asigure independenta magistratilor. În alti termeni s-a spus ca garantiile independentei sunt dominate de acest principiu esential, care le rezuma pe toate.

Datorita acestui principiu, magistratul este protejat impotriva revocarii, transferarii sau suspendarii arbitrare, care altfel ar putea constitui modalitati de presiune asupra lui.

Deplinul inteles al inamovibilitatii ar fi ca judecatorul sa fie mentinut in functie pe viata, dar aceasta ar presupune si rutinare.[49]

În acest punct apar probleme similare cu cele ridicate la numire, deci trebuie stabilite garantii.

În Romania, inamovibilitatea a redevenit un principiu constitutional, inscris in art.124, alin.1 din Constitutie, judecatorii numiti de Presedintele Romaniei sunt inamovibili potrivit legii. Textul precizeaza, de asemenea, ca promovarea, transferarea si sanctionarea judecatorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, in conditiile legii.

Cu privire la avansare si transferare, in Legea nr.92/1992 se precizeaza ca ele se pot face numai cu consimtamantul judecatorilor. De asemenea, este reglementata posibilitatea avansarii pe loc pentru cei care indeplinesc conditiile de a fi avansati, dar care nu doresc sa schimbe functia si instanta.

În cazul in care instanta se desfiinteaza ori se schimba localitatea de resedinta a acestora, este obligatoriu sa se asigure judecatorului un post si numai in caz de refuz va fi eliberat din functie.

Sanctionarea judecatorilor nu se poate face decat in conditiile strict stabilite de lege, de catre Consiliul Superior al Magistraturii, care este prezidat, in acest caz, de presedintele Curtii Supreme de Justitie. Împotriva hotararii se poate face contestatie la Curtea Suprema de Justitie care judeca in complet format din 7 judecatori.

Din jurisprudenta Curtii Constitutionale a Romaniei referitoare la inamovibilitate s-au desprins cateva idei de baza. Astfel, inamovibilitatea priveste statutul judecatorului, nu aptitudinea lui de a face parte din completul de judecata.[50] Totodata, prin efectul numirii, procurorii nu sunt inamovibili, fiindca inamovibilitatea nu decurge din actul de numire, ci din norma constitutionala; or, legiuitorul constituant a stabilit, prin art.124 din legea fundamentala, ca sunt inamovibili numai judecatorii, iar nu si procurorii.

d). Colegialitatea este tratata si ea ca o garantie a independentei, alaturi de inamovibilitate. Anonimatul deciziei este o protectie pentru magistrat contra intrigilor, amenintarilor si temerilor.

Colegialitatea reprezinta si o garantie a impartialitatii astfel incat nu intotdeauna se enumera printre garantiile independentei, dar este de preferat aceasta solutie intrucat prin controlul reciproc al judecatorilor ti prin anonimatul deciziei colective, in conditiile deliberarii, se poate mai usor pastra independenta in fata oricarei ingerinte.

În Romania legea consacra, cu putine exceptii, la judecatorie, principiul colegialitatii, judecata in complete de 2 si 3 judecatori.

e). Fixarea salariului magistratilor prin lege este o alta garantie a independentei acestora. La noi o asemenea garantie exista, mai ramane de discutat nivelul acestuia. În recomandarile internationale se vorbeste de o remuneratie si de o pensie echitabila.

Problema nu poate fi tratata decat in contextul general al situatiei economice a tarii, dar important este sa se aiba in vedere ca salariile si pensiile magistratilor trebui sa fie adecvate cu starea, demnitatea si responsabilitatea functiei lor si sa se actioneze in permanenta spre acest obiectiv.[52]

f). În recomandarile internationale se mentioneaza ca o garantie a independentei si libertatea de expresie a judecatorilor si a dreptului lor de a forma organizatii profesionale, menite sa apere interesele lor profesionale.

Legislatia romana consacra si aceasta garantie. Potrivit art.120 din Legea nr.92/1992 magistratii sun liberi sa formeze asociatii profesionale sau alte organizatii avand ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregatirii profesionale si protejarea statutului lor. De asemenea, magistratii pot adera la asociatii profesionale locale, nationale si internationale si pot participa la reuniunile acestora.

În aplicarea acestor dispozitii legale, prin sentinta civila nr.6 din 3 februarie 1993 a Judecatoriei Sectorului 4, s-a recunoscut personalitatea juridica a Asociatiei Magistratilor din Romania, iar in art.2, lit.a din statutul sau se mentioneaza ca Asociatia va urmari sa contribuie, prin toate mijloacele legale, la instaurarea legalitatii, in intreaga viata sociala, la inlaturarea oricaror ingerinte in activitatea organelor de justitie, la realizarea independentei magistratilor si supunerii lor numai legii.

g). Tot ca o garantie a independentei sunt uneori tratate si incompatibilitatile. Este greu de spus daca acestea vizeaza independenta sau impartialitatea judecatorului, deoarece ele sunt strans legate.

Potrivit art.124 si 131 din Constitutie functia de magistrat este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata, cu exceptia functiilor didactice din invatamantul superior.

Pe de alta parte, art.37, alin.3 din Constitutie prevede ca magistratii nu pot face parte din partide politice si astfel nu au nici dreptul de a fi alesi.

Aceste dispozitii constitutionale sunt reluate si concretizate prin Legea nr.92/1992, urmarindu-se ca magistratii sa nu fie supusi nici unor influente sau dependente.

Legislatia romana consacra asadar garantiile independentei la nivelul standardelor internationale. Este semnificativ si faptul ca in art.148, alin.1 din Constitutie se prevede ca independenta justitiei nu poate forma obiectul revizuirii. Ramane insa ca independenta sa fie practicata efectiv. Desigur ca o evolutie economica pozitiva va aduce imbunatatiri in ce priveste situatia magistratilor, ca si a bazei materiale a justitiei. Este necesar insa in acelasi timp ca modificarile intervenite in justitie si in statutul magistratilor dupa decembrie 1989 sa se reflecte in activitatea tuturor celor chemati la infaptuirea justitiei. Altfel spus, este nevoie si de o mentalitate noua. Pe de alta parte, solicitarile, justificate, ale magistratilor trebuie insotite si de dovezi clare ale intelegerii misiunii lor, adica de hotarari care sa exprime mai intai cunoasterea legilor si apoi aplicarea lor corecta.

7).Folosirea cailor de atac este un drept fundamental, dar si un principiu care trebuie sa guverneze activitatea de infaptuire a justitiei intr-un stat de drept. Este dreptul partilor interesate si al societatii - reprezentate prin Ministerul Public - de a exercita, impotriva oricarei hotarari judecatoresti, caile de atac prevazute de lege (art.128 din Constitutie).

Prevederile acestui articol constitutional se cer a fi coroborate cu prevederile art. 21 din Constitutie, care instituie dreptul oricarei persoane de a se adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime. Ca atare, in procesul intentat de orice persoana fizica sau juridica, romana sau straina, oricare din partile interesate sunt abilitate sa declanseze procedura controlului judiciar, apeland la caile de atac stabilite de lege si in conditiile pe care aceasta le reclama.[53]

Din cele mai vechi timpuri s-a vazut necesar ca o hotarare pronuntata in urma unei judecati sa fie controlata de o alta instanta superioara, pentru a se permite indreptarea erorilor savarsite de judecatorii primei instante.[54]

Asa fiind, dreptul de a controla hotararile din prima instanta de catre o instanta superioara a constituit un progres. Existenta acestui control constituie o garantie pentru parti, ca o eventuala nedreptate va fi inlaturata, iar pentru judecator un stimulent pentru a-si indeplini atributiile cu maxima exigenta, stiind ca hotararea sa poate fi controlata.

Acest principiu presupune, deci, ca instantele judecatoresti sa nu se situeze la acelasi nivel ierarhic, dar ele sa fie, in general, grupate doua cate doua, astfel incat un proces judecat intr-o instanta sa poata ajunge apoi in fata unei instante superioare. De aceea se spune ca justitia este organizata pe sistemul dublului grad de jurisdictie.

Fata de acest principiu al folosirii cailor de atac, Curtea Constitutionala a Romaniei s-a pronuntat in sensul ca existenta unor cai de atac, chiar extraordinare, nu contravine dispozitiilor constitutionale. Aceasta, chiar daca exercitarea este recunoscuta numai procurorului general, deoarece este fara indoiala ca si in materie civila exista interese generale ale societatii care, in activitatea judecatoreasca, sunt reprezentate, potrivit art.130, alin.1 din Constitutie de catre Ministerul Public.[55]

CAPITOLUL II

PUTEREA JUDECATORESCA - AUTORITATEA JUDECATOREASCA - ACTIVITATEA JURISDICTIONALA SI JURISDICTIILE SPECIALE

SECTIUNEA I

PUTEREA JUDECATOREASCA SI

AUTORITATEA JUDECATOREASCA

Potrivit lui Motesquieu, in fiecare stat exista trei feluri de puteri: puterea legislativa, puterea executiva privitoare la chestiunile care tin de dreptul gintilor si puterea executiva privitoare la cele care tin de dreptul civil. Pe aceasta din urma Montesquieu a denumit-o putere judecatoreasca.[56]

Constitutiile care au folosit exprimarea putere judecatoreasca, au reglementat sub acest titlu instantele judecatoresti. Astfel, potrivit Constitutiei S.U.A. (art.3) puterea judecatoreasca va fi exercitata de o Curte Suprema si de judecatori.

Constitutiile Romaniei stabileau ca puterea judecatoreasca se exercita de curti si tribunale (art.36 din Constitutia de la 1866), puterea judecatoreasca se exercita de organele ei (art.40 din Constitutia de la 1923 si art.33 al Constitutiei din 1938). Ambele constitutii, in capitolele privitoare la puterea judecatoreasca, se refera numai la instante judecatoresti.

Constitutiile Romaniei din anii 1948, 1952 si 1965 au reglementat aceasta materie sub denumirile de : organele judecatoresti si parchetul; instantele judecatoresti si procuratura; organele judecatoresti. Din lectura dispozitiilor acestor constitutii rezulta expres ca justitia se infaptuieste numai de catre judecatori, constituiti, dupa caz, si timp desigur, in instante, judecatorii, tribunale, curti. Chiar daca constitutiile romane din anii 1948, 1952, 1965 nu au utilizat exprimarea putere judecatoreasca, structural nu i-au afectat sfera.

Prin urmare, puterea judecatoreasca, in sensul atat traditional, cat si actual cuprinde numai judecatorii organizati in instante judecatoresti.[57]

Puterea judecatoreasca si autoritatea judecatoreasca sunt doua notiuni care nu se confunda.

Ioan Vida, explicand denumirea si componentele capitolului al VI-lea al titlului III al Constitutiei Romaniei, remarca, in mod corect, ca daca toate aceste trei structuri organizatorice (instantele judecatoresti, Ministerul Public si Consiliul Superior al Magistraturii) reprezinta autoritati judecatoresti, nu toate intra sub incidenta exigentelor pe care principiul separatiei puterilor in stat le cere pentru definirea puterii judecatoresti. Cea de-a treia putere in stat - puterea judecatoreasca - actioneaza numai in limitele sistemului instantelor judecatoresti, acestea fiind singurele autoritati publice chemate sa infaptuiasca justitia in stat, cu sprijinul Ministerului Public si al Consiliului Superior al Magistraturii.[58]

Fata de aceasta problema, jurisprudenta Curtii Constitutionale este urmatoarea: initial, Curtea a afirmat in una din primele sale decizii ca "puterea judecatoreasca, in sens larg, cuprinde toate organele de jurisdictie, indiferent de natura lor."[59] La foarte scurt timp ea si-a revizuit pozitia si a precizat ca "justitia se infaptuieste printr-o categorie distincta de autoritati publice, si anume instantele judecatoresti" si ca "justitia, ca dimensiune fundamentala a statului de drept, se infaptuieste de autoritatea judecatoreasca".

Cat priveste autoritatea judecatoreasca, ea este reglementata aparte in Constitutia Romaniei din 1991, asa cum precizam mai inainte, in capitolul VI al titlului III. În acest capitol sunt reglementate, in ordine: instantele judecatoresti, Ministerul Public si Consiliul Superior al Magistraturii.

Aceasta tehnica de redactare si sistematizare, reusita sau perfectibila, are insa explicatiile sale si mare avantaj de a fi fost examinata si votata de o Adunare Constituanta. Iar aceasta Constituanta a fost aleasa democratic, prin vot universal si ea a corespuns timpului istoric in care a functionat.[62]

Putem observa ca suntem in prezenta unei sistematizari proprii, particulare, care nu a preluat sistematizarea clasica, dar care nu poate fi apreciata nici ca o varianta singulara intre constitutiile lumii.[63]

Cat priveste structura autoritatii judecatoresti, aceasta o vom analiza pe larg in urmatorul capitol, dedicat special acestei probleme.

SECTIUNEA II

ACTIVITATEA JURISDICTIONALA SI JURISDICTIILE SPECIALE

Evolutia statului si dreptului a insemnat si imbogatirea continutului sferei si functiilor structurilor si institutiilor. Lungul drum parcurs de la statul antic la statul modern, de la statul despotic la statul de drept, fondat pe separatia si echilibrul puterilor, s-a caracterizat si prin aparitia de formule noi de realizare a functiilor juridice statale.

Daca luam ca punct de plecare teoria separatiei- echilibrului puterilor, se poate observa ca, multa vreme, rezolvarea conflictelor dintre subiectele de drept s-a realizat prin judecatori constituiti in organe (instante) judecatoresti.

Amplificarea relatiilor interumane si evident, multiplicarea si diversificarea conflictelor a impus formule noi de solutionare, acestea insemnand atat perfectionarea activitatii judecatoresti propriu-zise, cat si crearea unor noi structuri care sa poata rezolva mai direct, mai rapid si mai eficient unele conflicte. Prin asemenea formule s-a urmarit si s-a realizat, printre altele, si degrevarea instantelor de solutionarea unor conflicte de minora importanta.[64]

Mai exact, solutionarea unor conflicte a fost incredintata unor structuri, altele decat judecatoresti, acestea putand fi organisme statale, obstesti[65] sau mixte.

Prin perfectionari si completari s-a conturat activitatea jurisdictionala, ca activitate de solutionare a litigiilor dintre subiectele de drept, activitate cu o sfera mai larga decat justitia propriu zisa, pe care de altfel a incorporat-o. Astfel, daca avem in vedere ca in orice societate organizata in stat identificam trei functii fundamentale, astazi acestea putand fi denumite: functia legislativa, functia executiva si functia jurisdictionala. Aceasta din urma functie este realizata prin justitie (cat priveste conflictele de o anumita gravitate si interes) si prin jurisdictii, denumite corect jurisdictii speciale.

Au fost astfel create jurisdictii speciale pentru rezolvarea unor conflicte (litigii) administrative, fiscale, contraventionale, de munca, rezolvarea incredintata unor comitete, comisii, etc.[66]Se mentioneaza astfel comisiile de pensii (inainte de 1948), comisiile de judecata, comisiile pentru controlul provenientei unor bunuri, care nu au fost dobandite in mod licit, comisiile pentru solutionarea litigiilor de munca, etc.

Jurisdictiile speciale pot fi clasificate in functie de criteriul naturii juridice a actului prin care au fost infiintate in jurisdictii de drept public, create prin efectul legii si care indeplinesc atributii si realizeaza activitati garantate de stat ( cum ar fi Curtea Constitutionala, Curtea de Conturi, diversele jurisdictii cu rol disciplinar create prin statutele adoptate prin legi ale profesiilor si meseriilor, etc.); si jurisdictii de drept privat, rezultat al unor acte de drept privat si care au atributii asupra carora partile interesate au convenit si realizeaza activitati agregate prin consensul respectivelor subiecte de drept (de exemplu, diversele organe arbitrare, organele jurisdictionale ale asociatiilor sau fundatiilor, etc.). Indiferent de categoria din care fac parte, acestor jurisdictii speciale le sunt caracteristice doua trasaturi: nu sunt instante speciale; si functioneaza pe principii asemanatoare principiilor justitiei fara a beneficia insa de toate garantiile conferite instantelor judecatoresti (independenta judecatorilor, oralitatea si publicitatea dezbaterilor, etc.). Este deci evident ca justitia si jurisdictiile, desi formeaza in cel mai general sens activitatea jurisdictionala, nu se confunda.

Utilitatea jurisdictiilor speciale este de mult dovedita si se motiveaza, indeosebi, prin urmatoarele argumente: permite solutionarea unui litigiu cat mai aproape de locul unde s-a produs; prezinta avantajul cunoasterii directe a faptelor; cei ce solutioneaza litigiul sunt din zona unde s-a produs litigiul si solutioneaza mai realist faptele, putandu-le interpreta mai corect; se evita pierderea inutila a timpului prin tribunale; se evita cheltuielile, deloc neglijabile, ocazionate de implicarea justitiei (timbru judiciar, taxa de timbru, onorarii pentru avocati); se descongestioneaza activitatea judecatoreasca. Ion Deleanu justifica constituirea jurisdictiilor speciale prin aceea ca, de regula, realizeaza rezolvarea cererilor sau a proceselor mai rapid si mai putin costisitor; sunt mai favorabile concilierii.

Dupa intrarea in vigoare a Constitutiei, in anul 1991, s-a reclamat faptul ca jurisdictiile speciale nu sunt constitutionale. În aceasta privinta a fost, apoi, sesizata Curtea Constitutionala, care a decis ca existenta in sine a unor organe jurisdictionale nu este contrara dispozitiilor constitutionale.[68]Au fost declarate ca abrogate implicit, prin intrarea in vigoare a Constitutiei Romaniei din 1991, doar acele dispozitii legale care instituiau jurisdictii administrativ-jurisdictionale care nu puteau fi supuse controlului exercitat de instantele judecatoresti, cu precadere dispozitiile Codului Muncii referitoare la sanctiunile cu caracter disciplinar. Ca regula generala insa Curtea Constitutionala a aratat ca existenta unor organe administrative de jurisdictie nu poate sa duca la inlaturarea interventiei instantelor judecatoresti, in conditiile stabilite de lege. Însa, departe de a constitui un obstacol in calea liberului acces la justitie, existenta unor organe jurisdictionale reprezinta o garantie suplimentara pentru protectia juridica a drepturilor si cetatenilor.

Jurisdictiile speciale, utilitatea lor, in raporturile lor cu instantele judecatoresti constituie probleme de studiu in care solutiile sunt nuantate.

Observam, insa, ca desfiintarea, dupa anul 1990, a unor structuri de tip jurisdictional si de influentare obsteasca, precum comisiile pentru solutionarea litigiilor de munca, comisiile de judecata etc. a fost o masura lipsita de efecte pozitive, ducand la supraincarcarea instantelor judecatoresti.

CAPITOLUL III

AUTORITATEA JUDECATOREASCA

SECTIUNEA I

INSTANTELE JUDECATORESTI

Constituie prima componenta a autoritatii judecatoresti. Potrivit art.125 din Constitutie, justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite prin lege (alin.1); este interzisa infiintarea de instante extraordinare (alin.2).

Aceste doua alineate configureaza, organizatoric, sistemul instantelor judecatoresti. Constituantul a considerat ca aceasta este formula constitutionala cea mai potrivita pentru a permite realizarea unei reforme in justitie.

Intentia Constituantei a fost receptata corect, subliniindu-se ca prevederile art.125, alin.1 sunt deosebit de flexibile, ele permitand legii sa stabileasca tipurile de instante, numarul si amplasarea acestora in teritoriu. În virtutea alin.1, numai Curtea Suprema de Justitie are un statut constitutional, celelalte instante judecatoresti urmand a fi stabilita prin lege. Ratiunile care au stat la elaborarea acestui text deosebit de elastic pornesc de la premisa ca actualul sistem al instantelor judecatoresti este perfectibil atat prin marirea numarului judecatorilor, cat si prin introducerea unor noi verigi constitutionale care sa duca la ridicarea nivelului calitativ al actului de justitie. Aici s-a avut in vedere, cu deosebire, varianta crearii curtilor de apel si introducerea, pe aceasta cale, a celui de-al doilea grad de jurisdictie in procesul de infaptuire a justitiei. De asemenea, textul permite ca, in viitor, tinandu-se seama de complexitatea vietii juridice, sa se poata crea instante speciale competente sa actioneze pentru infaptuirea justitiei intr-un domeniu restrans al vietii economice si sociale (financiar, administrativ, comercial etc.).

Organizarea constitutionala a instantelor judecatoresti a fost detaliata prin legi. Astfel, prin Legea nr.92/1992 sunt nominalizate instantele judecatoresti, acestea fiind: judecatoriile, tribunalele, curtile de apel, Curtea Suprema de Justitie. În limitele stabilite prin lege vor functiona si instante militare. Iar prin Legea nr.56/1993, legea Curtii Supreme de Justitie, s-a organizat si instanta suprema.

Judecatoriile functioneaza in fiecare judet si in municipiul Bucuresti, circumscriptiile lor fiind stabilite prin hotarare a Guvernului, la propunerea ministrului justitiei.[72] Numarul si localitatile de resedinta ale judecatoriilor sunt prevazute in Anexa nr.1 a legii de organizare judecatoreasca. În prezent exista 179 de judecatorii, ele reprezentand baza sistemului judiciar.

În fiecare judet functioneaza un tribunal, cu sediul in localitatea de resedinta a judetului si, intrucat, un asemenea tribunal functioneaza si in capitala tarii, municipiul Bucuresti, numarul lor este de 41.

Curtile de apel, in numar de 15, cu sediul stabilit de lege in localitatea de resedinta a unui judet sau a municipiului Bucuresti, isi exercita competenta intr-o circumscriptie cuprinzand mai multe tribunale, stabilita de asemenea prin legea de organizare judecatoreasca (anexa nr.2 la lege).

Fiecare dintre aceste instante se incadreaza cu numarul necesar de judecatori, fiind conduse de cate un presedinte. În cazul tribunalelor si curtilor de apel, iar la judecatorii, numai pentru cele stabilite de catre ministrul justitiei, presedintii sunt ajutati de vicepresedinti.

Tribunalele si curtile de apel pot avea mai multe sectii, in functie de natura proceselor, numarul lor fiind stabilit de ministrul justitiei. Pot exista sectii civile, penale, comerciale, maritime si fluviale, de contencios administrativ. Daca exista o singura sectie, aceasta este mixta, solutionand toate cauzele, indiferent de natura lor. Aceste sectii sunt conduse de cate un presedinte de sectie, cu mentiunea ca vicepresedintele instantei este si presedinte al uneia dintre sectii. Repartizarea judecatorilor pe sectii se face de catre presedintele instantei.

Înalta Curte de Casatie si Justitie este unica si are sediul in capitala Romaniei. Ea are o lege de organizare si functionare proprie, Legea nr.56/1993. Potrivit art.7, alin.1 din aceasta lege, Curtea Suprema de Justitie se compune din presedinte, vicepresedinte, 5 presedinti de sectii - care alcatuiesc Colegiul permanent - si cel mult 80 de judecatori. Curtea este organizata in 5 sectii - civila, penala, comerciala, de contencios administrativ si militara- fiecare avand competenta proprie.

Sistemul de organizare judecatoreasca rezulta din schema alaturata (cu mentinea ca nu sunt cuprinse instantele militare):

ORGANIZAREA SISTEMULUI JUDICIAR DIN

ROMÂNIA

Recursul impotriva hotararilor

Curtilor de Apel si in alte cazuri

prevazute de lege

Apel impotriva hotararilor date Recurs impotriva hotararilor date de

de tribunale in prima instanta tribunale in apel sau in alte cazuri

prevazute de lege

Recurs impotriva hotararilor Apel impotriva hotararilor

date de judecatorii in ultima date de judecatorii in prima instanta

instanta

Privitor la instantele judecatoresti se ridica mai multe probleme de ordin stiintific, cu reale implicatii practice.

Astfel, Tudor Draganu considera ca se pune problema de a sti daca pentru realizarea statului de drept este preferabil ca organele cu competenta jurisdictionala sa fie cuprinse intr-o structura organizatorica unica sau sa existe o pluralitate de asemenea structuri, in functie de specificul litigiilor ce urmeaza a fi solutionate.[74]

Examinand problema, Tudor Draganu explica existenta in dreptul comparat a doua modele principale:

a). modelul anglo-american, in care activitatea jurisdictionala este indeplinita, indiferent de obiectul ei (procese civile, comerciale, de munca, penale, administrative) de instante apartinand aceluiasi sistem de organe, chiar daca, uneori, alcatuirea acestor organe difera in functie de natura proceselor;

b). modelul francez in care identificam doua sisteme de organe, si anume cel al instantelor judecatoresti si cel al tribunalelor administrative. Fiecare sistem are in frunte un organ suprem propriu, si anume primul - Curtea de Casatie-, iar al doilea Consiliul de stat. Între acestea nu exista subordonare, eventualele conflicte de competenta fiind solutionate de catre Tribunalul Conflictelor, alcatuit pe baze paritare.

De asemenea, Tudor Draganu semnaleaza si sisteme mixte. Aici este incadrat sistemul introdus prin legea romana a curtilor administrative din 5 martie 1939, potrivit careia apelurile si, in anumite cazuri, recursurile impotriva deciziilor curtilor administrative erau judecate de Curtea Superioara Administrativa. Dar deciziile acestei curti puteau fi atacate cu recurs la sectia a IV-a a Curtii de Casatie.[75]

Apreciind eficienta acestor modele, Tudor Draganu considera ca primul model constituie un cadru mai propice pentru asigurarea independentei justitiei, deoarece faramitarea acesteia intre mai multe sisteme de organe este de natura sa slabeasca pozitia organelor judiciare fata de puterea legislativa si executiva.[76]

O a doua problema priveste instantele militare. Dezbaterile referitoare la tezele Constitutiei Romaniei privind sistemul instantelor judecatoresti au cuprins, firesc, si instantele militare, deoarece Comisia pentru redactarea Constitutiei avansase ideea desfiintarii acestora (cf. capitolului IV, Autoritatea judecatoreasca, sectiunea 1, teza 2, in sensul careia este interzisa infiintarea de instante extraordinare, cu exceptia celor militare in timp de razboi). S-au expus argumente pentru mentinerea lor, dar si pentru desfiintarea tribunalelor militare, care trebuie considerate "tribunale extraordinare" si nu tribunale speciale.

O alta problema, desi pare a fi terminologica, are totusi mari implicatii si priveste exprimarea instanta judecatoreasca. Este exprimarea constitutionala care identifica, fara nici o posibilitate de indoiala, autoritatile ce formeaza puterea judecatoreasca.[79] Unele legi acorda insa calitatea de instanta fie unor jurisdictii speciale (Curtea de Conturi), fie altor organisme. Denumirea de instanta, afara de cazul in care se refera explicit la instantele judecatoresti, nu transforma autoritatea sau organismul respectiv in organ judecatoresc. Ca atare, nu-l include in puterea judecatoreasca si nu-i confera imputernicirile instantelor judecatoresti. Este unul din motivele pentru care Curtea Constitutionala a decis ca nu poate fi sesizata cu o exceptie de neconstitutionalitate de catre instantele Curtii de Conturi, aratand: "faptul ca instantele Curtii de Conturi nu sunt instante judecatoresti rezulta si din imprejurarea ca art.139 din Constitutie care consacra institutia Curtii de Conturi nu este inscris in capitolul VI al Titlului Autoritatea judecatoreasca".

Astfel, daca in cateva decizii[81] la inceputul activitatii sale Curtea Constitutionala a decis ca este admisibila sesizarea ei de catre o instanta administrativ-jurisdictionala in cadrul controlului pe cale de exceptie de neconstitutionalitate in baza art.144, lit.c din Constitutie (in care se arata ca numai instantele judecatoresti pot adresa Curtii Constitutionale o exceptie de neconstitutionalitate cu privire la legi sau ordonante ale Guvernului), ulterior ea a revenit asupra propriei jurisprudente si prin Decizia II/1995 a Plenului s-a pronuntat in sensul ca exceptiile privind legile si ordonantele Guvernului pot fi ridicate doar in fata instantelor judecatoresti stabilite de art.125, alin.1 din Constitutie si de Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, iar sesizarea Curtii Constitutionale se poate face numai de catre instanta judecatoreasca in fata careia s-a ridicat exceptia de neconstitutionalitate. Cu alte cuvinte, atunci cand face referire la notiunea de instante judecatoresti, textul constitutional este limitativ, nefiind posibil ca sfera acestuia sa fie extinsa.

O alta clarificare priveste judecatorul sindic, ce printr-o incheiere data in Camera de consiliu a sesizat Curtea Constitutionala tot cu o exceptie de neconstitutionalitate.[84] Reluand argumentele deja prezentate in anterioara sa decizie de principiu nr.II a Plenului, Curtea a aratat ca, desi judecatorul sindic indeplineste si unele atributii jurisdictionale, el nu se identifica cu instanta judecatoreasca, in acelasi sens fiind si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului care a aratat ca judecatorul care declara din oficiu un faliment nu este angajat intr-o procedura avand ca obiect transarea unu litigiu, ci ia doar masuri de protectie in interesul creditorilor. Prin urmare, judecatorul sindic reprezinta o jurisdictie speciala care nu are insa si calitatea de instanta judecatoreasca, in acceptiunea restransa a acestui termen data de dispozitiile constitutionale. Totusi, modificarea in cursul anului 1999 a Legii nr.64/1995 cu privire la reorganizarea si lichidarea pe cale judiciara a condus Curtea Constitutionala la reconsiderarea jurisprudentei sale in aceasta materie, intrucat, in noua redactare a legii, judecatorul sindic indeplineste si unele atributii proprii doar instantelor judecatoresti, cum ar fi judecarea cererilor si actiunilor legate de procedura reorganizarii si lichidarii judiciare si pronuntarea de hotarari definitive si executorii. Pe cale de consecinta, Curtea Constitutionala si-a modificat jurisprudenta si a constatat ca prin aceste atributii, judecatorul sindic "spune dreptul", avand atat jurisdictio, cat si imperium, iar hotararile sale sunt date cu putere de executare silita. Pe cale de consecinta, nu numai ca acest judecator sindic poate de acum inainte sa sesizeze Curtea Constitutionala cu exceptii de neconstitutionalitate, dar el este si o instanta judecatoreasca in sensul strict al termenului.

SECTIUNEA II

MINISTERUL PUBLIC

Constitutia Romaniei cuprinde in capitolul referitor la "Autoritatea judecatoreasca" si dispozitii referitoare la Ministerul Public(art.130-131). Ele sunt dezvoltate prin Legea de organizare judecatoreasca nr.92/1992 si Legea Curtii Supreme de Justitie nr.56/1993.

Potrivit art.130, alin.1 din Constitutie, in activitatea judiciara Ministerul Public reprezinta interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor. În vederea realizarii acestor obiective, art.27 din Legea nr.92/1992 stabileste atributiile Ministerului Public. Ca si in alte tari, principalele atributii vizeaza: efectuarea urmaririi penale; supravegherea activitatii de cercetare penala; sesizarea instantelor judecatoresti pentru judecarea cauzelor penale; exercitarea actiunii civile in cazurile prevazute de lege; participarea, in conditiile legii, la sedintele de judecata; exercitarea cailor de atac impotriva hotararilor judecatoresti, in conditiile prevazute de lege; supravegherea respectarii legii in activitatea de punere in executare a hotararilor judecatoresti si a altor titluri executorii; apararea drepturilor si intereselor minorilor si ale persoanelor puse sub interdictie.

Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurori constituiti in parchete, care functioneaza pe langa fiecare instanta judecatoreasca, dar sunt independente fata de acestea. De asemenea Ministerul Public este independent in relatiile cu celelalte autoritati publice si isi exercita atributiile numai in temeiul legii si pentru asigurarea respectarii acesteia.

Parchetele de pe langa judecatorii, tribunale si curti de apel sunt conduse de catre prim-procurori, care pot fi ajutati de catre adjuncti, iar Parchetul General, care functioneaza pe langa Curtea Suprema de Justitie, este condus de catre procurorul general, ajutat de doi adjuncti. Acest parchet are in structura cinci sectii- sectia de urmarire penala si criminalistica, sectia judiciara, sectia parchetelor militare, sectia control, organizare si studii, sectia secretariat administrativa-, iar parchetele de pe langa tribunale si curti de apel au sectie de urmarire penala si sectie judiciara, toate fiind conduse de procurori sefi.

Procurorul general exercita controlul asupra tuturor parchetelor, iar prim-procurorii parchetelor de pe langa curtile de apel si tribunale asupra parchetelor din circumscriptia lor.

Procurorii isi desfasoara activitatea potrivit principiului legalitatii, al impartialitatii si al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justitiei. Dispozitiile acestuia, date prin procurorul general in vederea respectarii si aplicarii legii sunt obligatorii. Procurorii din fiecare parchet sunt subordonati conducatorului acelui parchet, care, la randul sau, se subordoneaza conducatorului parchetului ierarhic superior din aceeasi circumscriptie teritoriala. Procurorul ierarhic superior poate sa indeplineasca oricare dintre atributiile procurorilor din subordine si sa suspende ori sa infirme actele si dispozitiile acestora, daca sunt contrare legii. Dispozitiile procurorului ierarhic superior, date in conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, dar in instanta procurorul este liber sa prezinte concluziile pe care le considera intemeiate potrivit legii, tinand seama de probele administrate in cauza.

Potrivit art.34, alin.1si2 din Legea nr.92/1992, ministrul justitiei, prin procurori inspectori din cadrul Parchetului General de pe langa Curtea Suprema de Justitie si din parchetele de pe langa curtile de apel sau alti procurori delegati, exercita controlul asupra tuturor procurorilor, prin verificarea lucrarilor, a modului cum se desfasoara raporturile de serviciu cu justitiabilii si cu celelalte persoane implicate in lucrarile de competenta parchetelor, precum si prin aprecierea asupra activitatii, pregatirii si aptitudinile profesionale ale procurorilor. Ministrul justitiei poate sa ceara procurorului general informari asupra activitatii parchetelor si sa dea indrumari cu privire la masurile ce trebuie luate pentru combaterea fenomenului infractional (art.34, alin. 3 si 4).

Institutia Ministerului Public este de origine franceza, fiind situata in secolul al XIII-lea. În dreptul romanesc, Ministerul Public a fost organizat inca din timpul Regulamentelor organice, exceptand perioada 1948-1992, cand a fost inlocuit de sistemul, partial diferit, al organelor procuraturii. Constitutiile din 1866, 1923 si 1938 nu cuprindeau reglementari privind aceasta institutie; Constitutiile din 1948 si 1952 aveau dispozitii referitoare la parchet si, respectiv la procuratura, in titlu comun cu organele judecatoresti sau intr-un capitol comun cu instantele judecatoresti; Constitutia din 1965 rezerva organelor procuraturii un titlu distinct, pentru ca, in sfarsit, Constitutia din 1991 sa trateze Ministerul Public intr-o sectiune distincta a capitolului privind Autoritatea judecatoreasca.

În tezele proiectului de Constitutie, Ministerul Public era reglementat in capitolul IV (Autoritatea judecatoreasca), sectiunea 2. erau formulate trei teze: 1). În activitatea judiciara, Ministerul Public reprezinta interesele generale ale societatii si ale ordinii publice; 2). Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurori constituiti in parchete pe langa fiecare instanta judecatoreasca, in conditiile stabilite de legea pentru organizarea judecatoreasca; 3). Procurorii isi desfasoara activitatea sub conducerea si controlul sefilor ierarhici si sub autoritatea ministrului justitiei.

Fara indoiala, aceste reglementari cuprindeau o reforma in domeniul procuraturii care, potrivit Constitutiei din 1965, era o veritabila putere in stat.[86] De aceea, si discutiile din adunarea Constituanta au fost aprinse si de mare profunzime. Vom reaminti numai unele dintre ele.

În alocutiunea raportorului Comisiei de redactare s-a aratat clar ca "prin instituirea Ministerului Public se urmareste crearea unei autoritati judecatoresti care sa se deosebeasca esential de actuala Procuratura."[87]

În cadrul discutiilor din Adunarea Constituanta, printre altele, s-a propus ca: seful Ministerului Public sa fie procurorul general, care sa fie numit de Presedintele Romaniei si care sa raspunda in fata Parlamentului[88]; denumirea autoritatii sa fie Procuratura Romaniei, iar denumirea de parchete sa fie inlocuita cu cea de unitati de procuratura ; prin trecerea Procuraturii in subordinea Ministerului Justitiei s-ar ajunge la incalcarea principiilor separatiei puterilor in stat ; procuratura, in forma in care este, nu poate sa mai ramana deoarece a constituit o noua putere in stat si o putere, care, din pacate, nu si-a exercitat atributiile asa cum ar fi trebuit ; sa fie mentinute tezele Constitutiei, care dau satisfactie naturii speciale a procurorului, aceea de a fi agent al executivului si magistrat in acelasi timp ; seful Procuraturii (seful Parchetului) este ministrul justitiei, nu procurorul general .

În temeiul Constitutiei din 1991, s-a apreciat ca procurorii, prin apartenenta la Ministerul Public, sunt inclusi in puterea executiva. O opinie credibila exprima Ioan Vida, in sensul ca, activitatea Ministerului Public este prin natura ei o activitate executiva, care sprijina instantele judecatoresti in activitatea de infaptuire a justitiei.

În sprijinul opiniei sale autorul explica opiniile din Constituanta, pentru ca apoi sa conchida: "Aparent se iveste o neconcordanta intre doua categorii profesionale, care apartin aceleiasi clase, clasa magistratilor. În realitate contradictia este doar aparenta, deoarece procurorii nu sunt judecatori, activitatea lor limitandu-se la acte procedurale care intervin inainte de activitatea de deliberare a instantei. Ca urmare, procurorul nu judeca, el nu emite hotarari judecatoresti si nici nu este in intregime supus statutului judecatorilor."[94]

A fost exprimata si opinia ca procurorii fac parte din puterea judecatoreasca, considerandu-se ca "autoritatea ministrului justitiei" asupra acestora nu semnifica un raport de subordonare, ci o relatie administrativa, organizatorica, similara cu aceea existenta intre ministrul justitiei si instantele judecatoresti.[95]

În sfarsit, alaturi de aceste pozitii extreme, a fost exprimata si opinia potrivit careia Ministerul Public reprezinta o institutie de putere sui-generis, cu dubla natura: executiva si judecatoreasca.[96]

Într-adevar, aceasta calificare ni se pare cea mai exacta. Ea rezulta si din statutul procurorilor, care este partial diferit de cel al judecatorilor. Aceasta calificare nu este infamanta pentru procurori, ci exprima pozitia si rolul pe care il au.[97] Legea trateaza pe acelasi plan judecatorii si procurorii sub multe aspecte, dar rolul lor diferit in societate impune si diferentieri. Tocmai de aceea ni se pare exagerat si neconform cu dispozitiile Constitutiei sa se spuna ca procurorii infaptuiesc justitia. În realitate, ei participa, prin o serie din atributiile lor si intr-un mod specific, la infaptuirea justitiei de catre instantele judecatoresti.

În aceasta viziune, vom preciza si unele constatari facute de catre Curtea Constitutionala in deciziile sale.

Astfel, Curtea a stabilit ca Ministerul Public reprezinta o magistratura speciala, care nu indeplineste atributii jurisdictionale, dar indeplineste o importanta functie judiciara, a carei dimensiune constitutionala este mult diferita fata de cea care ii fusese stabilita prin Codul de procedura penala, adoptat intr-o epoca revoluta si in baza unei conceptii legislative fundamental diferite de cea actuala.[98]

Într-o alta decizie, Curtea Constitutionala a subliniat ca legatura dintre Ministerul Public si puterea executiva este determinata de faptul ca aceasta din urma reprezinta interesele societatii in mod permanent si continuu, iar Ministerul Public reprezinta si el, in activitatea judiciara, interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor.[99]

În sistemul procesual penal romanesc, procurorul corespunde notiunii de "alt magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare" la care se refera art.5 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. De asemenea, "procurorul nu poate fi considerat parte in proces, deoarece el reprezinta interesele societatii, apara drepturile persoanelor implicate in proces, inclusiv pe cele ale invinuitului sau ale inculpatului."

Reglementarea prin lege a controlului ministrului justitiei asupra activitatii procurorilor nu constituie o imixtiune a executivului in sfera puterii judecatoresti din moment ce, potrivit Constitutiei, Ministerul Public nu face parte din puterea judecatoreasca, iar procurorii isi desfasoara activitatea sub autoritatea ministrului justitiei.[100]

SECTIUNEA III

CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII

O alta componenta a autoritatii judecatoresti, reglementata prin art.132 - 133 din Constitutie este Consiliul Superior al Magistraturii. Acesta este alcatuit din magistrati alesi, pentru o durata de 4 ani, de Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna. El exercita doua functii: a) propune Presedintelui Romaniei numirea in functie a judecatorilor si a procurorilor, cu exceptia celor stagiari; b) este colegiul de disciplina a judecatorilor. Atunci cand exercita prima functie, lucrarile sale sunt prezidate de catre ministrul justitiei, dar fara drept de vot. Cand exercita cea de-a doua functie, lucrarile sunt prezidate de catre presedintele Curtii Supreme de Justitie.

Ioan Vida apreciaza ca acest organism este a treia componenta a autoritatii judecatoresti, institutie noua in dreptul romanesc, nascuta din necesitatea fundamentarii juridice a independentei judecatorilor si a impartialitatii procurorilor.[101]

Desigur, Consiliul Superior al Magistraturii este o institutie constitutionala noua, devenind un garant al exercitarii in bune conditii a puterii judecatoresti.

În tezele privitoare la Constitutie, Consiliul Superior al Magistraturii era reglementat in capitolul IV (Autoritatea judecatoreasca), sectiunea 3, in urmatoarea redactare: 1) Consiliul Superior al Magistraturii este compus din magistrati, deputati si senatori, numiti in conditiile legii; 2) Lucrarile Consiliului Superior al Magistraturii sunt prezidate de ministrul justitiei; 3) Consiliul Superior al Magistraturii propune Presedintelui Romaniei numirea in functie a judecatorilor, precum si, in conditiile legii, a procurorilor, cu exceptia celor stagiari; 4) Consiliul Superior al Magistraturii este consultat la acordarea gratierii si la comutarea pedepselor; 5) Consiliul Superior al Magistraturii indeplineste, in conditiile legii, rolul de consiliu de disciplina a judecatorilor. În acest caz, lucrarile sale sunt prezidate de primul presedinte al Curtii Supreme de Justitie. Ministrul justitiei nu participa la dezbaterile consiliului de disciplina.

Consiliul Superior al Magistraturii a fost conceput pentru a se realiza in fapt independenta magistratilor, atat a judecatorilor, cat si a procurorilor, deoarece era necesara instituirea unui sistem neutru de numire, promovare si sanctionare a acestora, exterior institutiilor in care acestia isi desfasoara activitatea.[102]

Fiind o institutie de noutate, Consiliul Superior al Magistraturii s-a bucurat de o atentie aparte in Adunarea Constituanta. Astfel, s-a propus ca prezidarea acestui organism sa fie facuta "exclusiv de catre presedintele Curtii Supreme".[103] Pentru ca, s-a spus, daca acceptam ca sedintele Consiliului sa fie prezidate de ministrul justitiei, acceptam, in mod implicit, implicarea executivului in activitatea organelor judecatoresti.

Atributiile Consiliului Superior al Magistraturii sunt stabilite de Constitutie si de Legea nr.92/1992. Consiliul are si un regulament propriu de functionare, adoptat de el.[105]

Consiliul Superior al Magistraturii are sediul propriu in municipiul Bucuresti, iar in raporturile cu Ministerul Justitiei, Ministerul Public si Curtea Suprema de Justitie, precum si cu alte autoritati publice este independent, supunandu-se in activitatea sa numai Constitutiei si legii (art.2 si 9 din Regulament).

Consiliul Superior al Magistraturii este alcatuit din 15 membri alesi, pentru o durata de 4 ani, de Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna.

În Consiliul Superior al Magistraturii sunt alesi 4 judecatori ai Curtii Supreme de Justitie, 3 procurori ai Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, 6 judecatori de la curtile de apel, 2 procurori ai Parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti.

Potrivit art.88, alin.1 din Legea nr.92/1992, Consiliul Superior al Magistraturii are urmatoarele atributii:

a) propune Presedintelui Romaniei, la recomandarea ministrului justitiei, numirea in functie a presedintelui, vicepresedintelui si presedintilor de sectii ai Curtii Supreme de Justitie;

b) propune Presedintelui Romaniei, la recomandarea ministrului justitiei, numirea in functie a judecatorilor Curtii Supreme de Justitie;

c) propune Presedintelui Romaniei, la recomandarea ministrului justitiei, numirea in functie a celorlalti judecatori si procurori, cu exceptia celor stagiari;

d) dispune, la propunerea ministrului justitiei, cu privire la promovarea, transferarea, suspendarea din functie a judecatorilor, precum si la inlaturarea lor din functie;

e) valideaza examenele de capacitate ale magistratilor;

f)      indeplineste rolul de consiliu de disciplina a judecatorilor;

g) da avize, la solicitarea ministrului justitiei, cu privire la administrarea judecatoriilor, tribunalelor, curtilor de apel si parchetelor.

Consiliul Superior al Magistraturii este organizat si functioneaza ca organ colegial, care isi exercita atributiile in plen, in sesiuni deschise, de regula in sedinte bilunare, dar isi poate desfasura lucrarile numai in prezenta a cel putin 2/3 din numarul membrilor sai si adopta hotarari cu majoritatea voturilor membrilor consiliului. Acesta poate hotari ca votul sa fie secret (art.5 din Regulament). Convocarea o face cel care conduce sedinta, dar consiliul poate fi convocat si la initiativa a cel putin o treime din membrii acestuia (art.7 din Regulament).

Lucrarile Consiliului Superior al Magistraturii nu sunt publice, dar cel care prezideaza lucrarile poate propune aprobarea participarii la sedinta a unor persoane a caror prezenta este utila. Lucrarile se consemneaza, in toate cazurile, intr-un proces-verbal care se intocmeste pe baza stenogramei dezbaterilor. Hotararile, avizele si celelalte acte emise de consiliu se redacteaza de un membru al acestuia si se definitiveaza de plen. Membrii consiliului, ca si ceilalti magistrati si personalul care participa la activitatea sa sunt obligati sa pastreze secretul deliberarii si confidentialitatea lucrarilor (art.39, 40 si 43 din Regulament).

Potrivit art.88,alin.3 din Legea nr.92/1992, Consiliul Superior al Magistraturii poate cere Ministerului Justitiei, instantelor judecatoresti sau parchetelor relatii ori acte referitoare la activitatea profesionala sau conduita magistratilor. În exercitarea atributiilor lor, membrii consiliului se pot informa si la sediile instantelor si parchetelor cu privire la problemele care intra in competenta sa, urmand sa prezinte rapoarte in fata consiliului (art.46, alin.1 din Regulament).

Potrivit practicii Curtii Constitutionale, Consiliul Superior al Magistraturii este un organism care se interpune intre puterea judecatoreasca si puterea executiva pentru asigurarea unei cat mai depline independente a justitiei.[106]

CAPITOLUL IV

MINISTERUL JUSTITIEI

Desi nu este nominalizat in Constitutie, nu poate fi in afara explicatiilor Ministerul Justitiei care se afla in fruntea serviciului public al justitiei.

Ministerul Justitiei este organizat prin Hotararea Guvernului nr.450/1994, astfel cum a fost modificata si completata prin Hotararea Guvernului nr.906/1995. Potrivit art.1, alin.1, "Ministerul Justitiei este organul administratiei publice centrale de specialitate care exercita atributiile prevazute de lege in domeniul administrarii justitiei, al executarii pedepselor penale, precum si cu privire la activitatea Ministerului Public, asigurand conditiile necesare functionarii intregului sistem al justitiei pe baza strictei aplicari a legii, corespunzator principiilor democratice ale statului de drept."

În vederea realizarii acestor obiective, Ministerul Justitiei are o serie de atributii, dintre care retinem: organizeaza si asigura functionarea, din punct de vedere administrativ, in conditii corespunzatoare, a instantelor judecatoresti, a laboratoarelor de expertiza judiciara si a administratiei penitenciarelor; propune Guvernului initierea unor proiecte de acte normative in domeniul sau de activitate si in cel al infaptuirii justitiei; coordoneaza lucrarile pregatitoare privind alcatuirea de coduri si participa la intocmirea proiectelor acestora; participa, in conditiile legii, la negocieri in vederea incheierii de conventii internationale, interesand domeniul justitiei; intocmeste studii de practica judiciara si sesizeaza Curtea Suprema de Justitie in cazurile de aplicare neuniforma a legii; organizeaza si efectueaza lucrarile de statistica judiciara si elaboreaza studii si lucrari de sinteza cu privire la evolutia fenomenului judiciar si la activitatea instantelor judecatoresti; elaboreaza lucrarile necesare numirii personalului din domeniul justitiei, asigurand cunoasterea acestuia sub aspectul pregatirii profesionale si profilului moral; organizeaza examenele de capacitate ale judecatorilor stagiari si cele de acordare a gradului profesional; asigura, impreuna cu Institutul National pentru Pregatirea si Perfectionarea Magistratilor, formarea de specialisti in sistemul justitiei; contribuie la activitatea de armonizare a legislatiei, in cadrul procesului de integrare europeana; indeplineste obligatiile care ii revin in materie de cooperare judiciara si juridica internationala sau in alte materii interesand justitia si asigura, in aceste domenii, impreuna cu Ministerul Afacerilor Externe si cu alte ministere interesate, participarea Romaniei la structurile europene; exercita functiile de agent guvernamental al Romaniei in procedurile din cadrul organismelor cu atributii jurisdictionale ale Consiliului Europei.

În structura Ministerului Justitiei functioneaza directii generale, directii, servicii si birouri, atributiile si modul de functionare fiind stabilite de un regulament, aprobat prin ordin al ministrului.

Conducerea Ministerului Justitiei este asigurata de ministrul justitiei. În legatura cu organizarea administrativa a instantelor, ministrul are o serie de atributii prevazute de Legea nr.92/1992, dintre care mentionam: stabileste judecatoriile la care presedintii sunt ajutati de vicepresedinti; stabileste tribunalele si curtile de apel la care functioneaza sectii maritime si fluviale, pentru judecarea cauzelor prevazute de lege; desemneaza judecatorii care judeca cauzele penale privind pe minori; propune Guvernului circumscriptiile judecatoriilor; numeste judecatorii si procurorii stagiari; numeste executorii judecatoresti; propune Guvernului necesarul magistratilor de la judecatorii, tribunale si curti de apel, precum si al personalului auxiliar, administrativ si de serviciu necesar functionarii acestora.

CAPITOLUL V

ACTUL JURISDICTIONAL

Specificul activitatii judecatorului impune desigur o particularitate si actelor sale, in raport cu actele normative si cu cele administrative individuale. Dar, chiar in cadrul sferei sale de activitate, judecatorul este pus in situatii diferite: solutioneaza cereri cu caracter contencios, ceea ce implica puterea de a "spune dreptul" (jurisdictio) si puterea de a ordona executarea hotararilor pe care le pronunta (imperium); se pronunta in procedurile necontencioase, adica rezolva acele cereri pentru dezlegarea carora este nevoie de mijlocirea instantei, fara insa sa se urmareasca stabilirea unui drept potrivnic fata de o alta persoana; ia act de tranzactia partilor prin care sting litigiul inceput si se pronunta o hotarare de expedient, care este un adevarat contract judiciar; ia masuri pentru desfasurarea judecatii, care pot fi calificate ca acte de administrare judiciara.[107] În toate aceste cazuri putem vorbi de act jurisdictional?

Etimologic, prin act jurisdictional se intelege acela prin care judecatorul "spune dreptul". De aceea se apreciaza ca actele pronuntate in materie necontencioasa au un caracter pur administrativ, iar uneori si in legatura cu executarea silita se apreciaza ca unele acte (cum ar fi ordonanta de adjudecare) nu au caracter jurisdictional.[108] Probleme nu se ridica in privinta actelor care vizeaza o buna functionare a justitiei.

Controversa nu priveste insa numai definirea actului jurisdictional, ci si stabilirea criteriilor pe baza carora se poate identifica actul jurisdictional. În decursul timpului, deoarece controversa este foarte veche, s-a dat prioritate fie criteriilor formale (organice si procedurale), fie celor materiale, pentru ca in prezent sa se constate o tendinta de a imbina diferitele criterii formale si materiale.

În lucrarea noastra ne vom ocupa in mod succesiv de criteriul formal, functional si organic.[109]

A.    Criteriul formal presupune urmatoarele aspecte:

a) Judecatorul se exprima prin decizii de speta, care produc, de regula, numai efecte relative, cu privire la partile din proces.[110] Ele nu au deci caracterul general si abstract pe care-l prezinta actele normative;

b) Judecatorul se exprima prin decizii ulterioare, diferendul pe care-l solutioneaza fiind anterior actiunii sale. Deci, in principiu, judecatorul nu intervine pentru a preveni un eventual atentat la un drept subiectiv, ci pentru a rezolva o situatie conflictuala existenta. Deci partea care il sesizeaza pe judecator trebuie sa aiba un interes legitim, personal, nascut si actual.[112] Dimpotriva, actul normativ sau actul administrativ individual nu implica cu necesitate existenta unei situatii contencioase pe care sa o rezolve;

c) Judecatorul nu actioneaza, de regula, din oficiu, ci numai la cerere, in timp ce organul administrativ actioneaza, in principiu, spontan, fara sa aiba nevoie de o sesizare.[113] Judecatorul fiind sesizat este obligat sa se pronunte, art.3 Cod civil interzicand denegarea de dreptate, dar, datorita principiului disponibilitatii, judecatorul nu poate depasi limitele obiectului cererii;

d) Judecatorul se pronunta prin acte solemne, de natura specifica, special formulate. Hotararea se pronunta in sedinta publica, chiar daca dezbaterile au avut loc in sedinta secreta, iar cu ocazia redactarii ea trebuie motivata, adica judecatorul trebuie sa dezvaluie rationamentul, in fapt si in drept, care justifica solutia sa, raspunzand in acest fel partilor.[114] Actul administrativ nu imbraca intotdeauna o anumita forma si nu se da cu o procedura predeterminata.

e) activitatea judecatorului se desfasoara sub forma de proces, dupa o procedura particulara, care impune respectarea publicitatii dezbaterilor, a contradictorialitatii si a dreptului de aparare.

B.    Criteriul functional are in vedere urmatoarele particularitati:

a) Judecatorul se supune numai legii. Misiunea judecatorului este de a rezolva un litigiu preexistent printr-un act care spune si realizeaza dreptul intr-o speta determinata. Actul sau cuprinde o constatare, rezultatul verificarii conformitatii faptelor litigioase in raport cu regulile de drept, si o decizie, exprimand vointa legii, caruia el i se supune, in speta respectiva;

b) Actul judecatorului se bucura de o autoritate particulara, autoritatea de lucru judecat. Odata pronuntat actul, judecatorul se dezinvesteste si problema respectiva nu mai poate face obiectul unei noi cereri intre aceleasi parti. Pe de alta parte, hotararea cu autoritate de lucru judecat este prezumata a exprima adevarul si are forta executorie, astfel ca poate fi pusa in executare prin constrangere.

C. Criteriul organic propune sa se tina seama de urmatoarele aspecte:

a).Independenta instantelor si a judecatorilor. Constitutia consacra acest principiu, care este garantat printr-o serie de dispozitii constitutionale si legale;[115]

b). Principiul instantelor succesive. Datorita acestui principiu, actul jurisdictional poate fi facut si refacut, prin intermediul cailor de atac, de catre instantele superioare. Chiar daca apelul este exclus, actul poate fi supus controlului pe calea recursului;

c). Principiul colegialitatii. Ca regula, functia de a judeca se exercita potrivit acestui principiu, actul jurisdictional fiind rezultatul unei deliberari colective, ceea ce ofera garantii de independenta si impartialitate.

În doctrina romaneasca recenta[116], se apreciaza ca actul jurisdictional reprezinta sinteza calitativa a mai multor trasaturi: a) este emis in cadrul functiei jurisdictionale a statului si in scopul realizarii acesteia, adica, de regula, pentru solutionarea unor litigii juridice; b) organul care, potrivit legii, are competenta de a solutiona litigiul, procedeaza ca organ de jurisdictie; c) activitatea organului de jurisdictie are la baza principiul independentei si, de regula, ca una dintre garantiile independentei, principiul inamovibilitatii; d) actul este emis in cadrul unei proceduri specifice, iar succesiunea de acte si fapte pe care aceasta procedura le implica si le articuleaza semnifica declansarea, intretinerea si finalizarea unui proces; e) in conditiile prevazute de lege actul dobandeste puterea lucrului judecat, proprietate prin care el se singularizeaza.

BIBLIOGRAFIE

Mircea Djuvara, "Teoria generala a dreptului (Enciclopedia juridica). Drept rational, izvoare si drept pozitiv", Ed.All, Bucuresti, 1995.

Paul Negulescu, George Alexianu, "Tratat de drept public", Casa Scoalelor, 1943.

Eugen Heroveanu, "Principiile procedurei judiciare", Bucuresti, 1932.

Nicolae Popa, "Teoria generala a dreptului", Ed.Actami, Bucuresti, 1998.

Tudor Draganu, "Introducere in teoria si practica statului de drept", Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992.

Ion Deleanu, "Drept constitutional si institutii politice", tratat, vol.I si II, Ed.Europa Nova, Bucuresti, 1996.

Ioan Muraru, Simina Tanasescu, "Drept constitutional si institutii politice", Ed.Lumina-Lex, Bucuresti, 2001.

Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, "Constitutia Romaniei - comentata si adnotata", R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti, 1992.

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tanasescu, Marian Enache, Gheorghe Iancu, "Interpretarea Constitutiei - doctrina si practica", Ed.Lumina Lex, Bucuresti, 2002.

10. Viorel Mihai Ciobanu, "Tratat teoretic si practic de procedura civila", vol.I, Ed.National, Bucuresti, 1996.

Ion Neagu, "Drept procesual penal", vol.I, Bucuresti, 1992.

Nicolae Cochinescu, "Organizarea puterii judecatoresti in Romania", Ed.Lumina Lex, Bucuresti, 1997.

"Geneza Constitutiei Romaniei 1991", R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti, 1998.

Vincent Berger, "Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului", I.R.D.O., Bucuresti, 1997.

Culegerile de decizii si hotarari ale Curtii Constitutionale a Romaniei pe anii 1992-1993, 1994, 1995, 1996, 1997, 1998, 1999, 2000, R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti.

Revista "Dreptul" nr.4/1995.