PERIMAREA

PERIMAREA

1. Consideratii generale referitoare la perimare

Notiunea si justificarea perimarii

Buna infaptuire a justitiei impune ca litigiile sa se solutioneze cat mai urgent. Daca procesele civile s-ar prelungi in mod nejustificat, ca urmare a ramanerii lor in nelucrare, activitatea instantelor ar fi considerabil ingreunata, iar ordinea de drept nu s-ar mai restabili cu maxima eficienta. Acestui interes general i se adauga si un interes al partilor, deoarece drepturile lor nu trebuie sa ramana un timp prea indelungat intr-o stare de incertitudine. Mai mult, daca persoana care a solicitat protectia judiciara a unui drept subiectiv civil sau realizarea unei situatii ocrotite de lege lasa procesul in nelucrare, se poate presupune ca ea s-a desistat de cererea formulata.

In considerarea aspectelor mentionate mai sus, legiuitorul a reglementat perimarea[1], care este o sanctiune procedurala ce intervine in cazul nerespectarii cerintei de a exista continuitate intre actele de procedura, constand in stingerea procesului in faza in care se gaseste (judecata in prima instanta ori caile de atac sau executarea silita).

Trebuie subliniat ca, desi din modul in care este redactat art. 248 alin. (1) C. proc. civ. ar rezulta ca perimarea are ca obiect cererea de chemare in judecata sau de exercitare a unei cai de atac, in realitate, perimarea se rasfrange nu numai asupra cererii respective, ci se raporteaza la intreaga activitate desfasurata in instanta sesizata, lipsind de eficacitate juridica toate actele de procedura indeplinite in acea instanta, cu exceptia situatiei la care se refera art. 254 alin. (2) C. proc. civ.

Perimarea ar putea fi definita ca fiind sanctiunea procedurala ce determina stingerea procesului in faza in care se gaseste, datorita ramanerii lui in nelucrare, din vina partii, un anumit timp, prevazut de lege.

Natura juridica a perimarii. Delimitarea perimarii in alte institutii

In literatura de specialitate se precizeaza ca perimarea are o natura juridica mixta, in sensul ca este atat o sanctiune procedurala pentru nerespectarea termenului stabilit de lege, dar si o prezumtie de desistare, dedusa din faptul nestaruintei vreme indelungata in judecata.

In legatura cu natura juridica a perimarii au fost, insa, exprimate si alte puncte de vedere.

Astfel, s-a sustinut ca natura juridica a perimarii este numai aceea de sanctiune, aratandu-se ca perimarea nu ar putea fi calificata ca o prezumtie de desistare, deoarece, pe de o parte, renuntarea la judecata se poate face numai in conditiile prevazute de art. 246 C. proc. civ., iar pe de alta parte, perimarea presupune intotdeauna culpa partii, pe cand renuntarea la judecata nu presupune o astfel de culpa.[2] Alteori, s-a considerat ca prezumtia de desistare nu poate duce la perimare cand este vorba de o cerere la care reclamantul nu poate renunta. Aceste doua opinii au fost criticate, in mod justificat, deoarece ele fac o confuzie intre prezumtia de renuntare si renuntarea insasi. Imprejurarea ca renuntarea la judecata presupune vointa partii, iar nu culpa acesteia, nu poate constitui o piedica pentru a califica perimarea si ca o prezumtie de renuntare, aceasta prezumtie fiind trasa din lipsa de staruinta a partii vreme indelungata in desfasurarea judecatii, dar care poate fi rasturnata si in acest caz, nu va mai opera perimarea .

Intr-o decizie mai veche se pune semnul egalitatii intre perimare si decadere, insa acestea doua sunt institutii diferite. Pe langa unele asemanari (ambele sunt sanctiuni procedurale ce se aplica in caz de nerespectare a termenelor legale peremptorii; nici perimarea si nici decaderea nu afecteaza dreptul subiectiv civil, insa ele pot afecta indirect dreptul de a obtine condamnarea paratului; ambele produc efecte asemanatoare, in sensul ca partea pierde dreptul de a se prevala de actele de procedura perimate sau, dupa caz, facute pe termen), intre perimare si decadere exista o serie de deosebiri, dintre care le vom enumera pe cele mai importante: perimarea desfiinteaza atat actele ulterioare momentului implinirii termenului de perimare, daca este cazul, cat si pe cele anterioare acestui moment, in vreme ce decaderea afecteaza numai actul tardiv si actele ulterioare acestuia; in pricipiu, actele de procedura perimate pot fi refacute, daca dreptul de a obtine condamnarea paratului nu s-a prescris, insa actul de procedura tardiv nu mai poate fi refacut; perimarea desfiinteaza actele de procedura indeplinite de toate partile din proces, in vreme ce decaderea afecteaza numai actele partii care le-a indeplinit tardiv.

Perimarea are unele puncte de legatura si cu nulitatea actelor de procedura (ambele sunt sanctiuni procedurale ce determina ineficienta actelor de procedura; nu afecteaza dreptul subiectiv si, in principiu, nu afecteaza direct nici dreptul de a obtine condamnarea paratului; exista unele asemanari in privinta conditiilor de invocare), insa cele doua institutii procedurale nu trebuie confundate, principalele deosebiri constand in urmatoarele: perimarea este determinata de lipsa de staruinta in continuarea procesului, iar nulitatea are drept cauza neindeplinirea conditiilor prevazute de lege pentru validitatea actului de procedura; nulitatea se rasfrange asupra actului de procedura indeplinit cu nerespectarea conditiilor stabilite de lege, iar uneori si asupra actelor de procedura indeplinite in instanta respectiva, in vreme ce perimarea afecteaza toate actele de procedura intocmite in instanta respectiva; cu unele exceptii, nulitatea presupune existenta unei vatamari ce nu poate fi inlaturata altfel, insa asemenea cerinte nu sunt impuse in cazul perimarii; perimarea se aplica in cazul nerespectarii unui termen legal peremptoriu, pe cand sanctiunea nulitatii ar putea fi o consecinta directa numai in cazul nerespectarii unui termen dilatoriu, iar numai indirecta in cazul nesocotirii unui termen legal peremptoriu (de exemplu, daca partea decazuta din dreptul de a efectua un anumit act de procedura face totusi acel act).

Perimarea nu trebuie confundata nici cu prescriptia instantei, aceasta din urma intervenind in acele situatii exceptionale in care perimarea nu ar putea opera. Potrivit art. 1891 C. civ., "instantele incepute si delasate se vor prescrie, in lipsa de cerere de perimare, prin 30 de ani socotiti de la cel din urma act de procedura, oricare ar fi termenul de prescriptie al actiunilor in urma carora se vor fi inceput acele instante". Mentionam ca exista si opinia care, plecand probabil de la faptul ca in vechea reglementare perimarea trebuia ceruta de partea interesata, considera ca art. 1891 C. civ. a fost implicit modificat prin fosta Lege de accelerare a judecatilor din anul 1943, ce a instituit perimarea de plin drept[5], precum si parerea ca in pricinile supuse reglementarii din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru prescriptia instantei este cel prevazut de acest normativ . Insa, prevederile art. 1891 C. civ. isi pot gasi aplicare in acele ipoteze in care perimarea nu opereaza, de exemplu cand nu exista culpa partii, cand actul trebuuia indeplinit din oficiu etc. De asemenea, apreciem ca dispozitiile Decretului nr. 167/1958 nu se aplica prescriptiei instantei, intrucat ele vizeaza prescriptia dreptului la actiune (mai exact, a dreptului de a obtine executarea silita), si in orice caz, art. 1891 C. civ. reprezinta o norma speciala fata de prevederile decretului sus mentionat, iar o norma speciala nu poate fi abrogata sau modificata decat expres de o lege generala ulterioara, insa acest lucru nu s-a produs.

In sfarsit, trebuie subliniat ca perimarea prezinta unele puncte de legatura cu prescriptia extinctiva (nu afecteaza dreptul subiectiv civil; ambele se implinesc prin trecerea timpului prevazut de lege, ca urmare a inactivitatii celui interesat; pot fi invocate din oficiu, de catre instanta de judecata; termenul de perimare se calculeaza in acelasi mod ca si termenul de prescriptie statornicit pe ani sau pe luni; forta majora constituie un caz de suspendare atat pentru termenul de prescriptie, cat si pentru cel de perimare), dar exista intre cele doua institutii si deosebiri esentiale: perimarea stinge procesul in faza in care se gaseste, pe cand prescriptia stinge, dupa caz, dreptul de a obtine condamnarea paratului sau dreptul de a obtine executarea silita; prin prescriptie se pierde dreptul de a obtine condamnarea paratului, in vreme ce perimarea poate afecta numai indirect acest drept; in cazul incapabililor sau al celor cu capacitate de exercitiu restransa, numai termenul de prescriptie se suspenda pana la numirea reprezentantului legal sau, dupa caz, a ocrotitorului legal, nu insa si termenul de perimare etc.

Sfera de aplicare si conditiile perimarii

Pentru a opera perimarea, trebuie indeplinite cumulativ trei conditii, care se desprind din prevederile inscrise in art. 248 C. proc. civ., anume:

investirea instantei cu o cerere care a declansat o judecata in prima instanta sau intr-o cale de atac;

ramanerea pricinii in nelucrare timp de un an in materie civila si timp de 6 luni in materie comerciala;

lasarea pricinii in nelucrare sa se datoreze culpei partii.

Investirea instantei cu o cerere care a declansat o judecata in prima instanta sau intr-o cale de atac

Articolul 248 alin. (1) C. proc. civ. declara perimabila "orice cerere de chemare in judecata, contestatie, apel, recurs, revizuire si orice alta cerere de reformare sau de revocare".

Este, deci, vorba de actul de procedura prin care se declanseaza o judecata in prima instanta sau prin care se exercita o cale de atac.

Sub acest aspect, se observa ca perimarea este o sanctiune procedurala de aplicatie generala, deoarece legiuitorul se refera la "orice chemare in judecata", deci si la cele de stare civila[7], la cele reale etc., fara a prezenta relevanta imprejurarea potrivit careia cererea respectiva este sau nu supusa prescriptiei extinctive.

De asemenea, in sfera de aplicare a perimarii se include si judecata in orice cale de atac, inclusiv contestatia in anulare si actiunea in anulare exercitata impotriva hotararilor arbitrale, intrucat situatia acesteia din urma este acoperita de sintagma "orice alta cerere de reformare", iar contestatia in anulare se judeca potrivit dispozitiilor legale referitoare la judecata in fata instantelor de fond sau, dupa caz, de recurs, in masura in care acestea nu sunt incompatibile cu prevederile inscrise an art. 317-321 C. proc. civ., ceea ce nu este cazul in privinta perimarii.

Apreciem, insa, ca recursul in interesul legii nu este supus perimarii[8]. De altfel, consideram ca perimarea nu opereaza nici in situatia cererilor de chemare in judecata sau de exercitare a cailor de atac formulate de procuror, avand in vedere rolul Ministerului Public in procesul civi. Daca, dupa introducerea cererii, procurorul apreciaza ca nu este cazul sa persiste in judecata, el nu va lasa cererea in nelucrare, ci o va retrage.

In schimb, sunt perimabile cererile formulate de partea interesata prin care se declanseaza controlul judecatoresc asupra unor acte cu sau fara caracter jurisdictional, indiferent de denumirea acestora, cum ar fi plangerea, de exemplu, impotriva procesului-verbal de contraventie.

Dispozitiile privitoare la perimare sunt aplicabile si cererilor de competenta unor organe de jurisdictie din afara sistemului instantelor judecatoresti, in masura in care nu exista o norma speciala care sa dispuna altfel. Perimarea opereaza si in situatia in care judecata are loc inaintea unui tribunal arbitral, intrucat, chiar daca hotararea arbitrala nu se pronunta inauntrul termenului convenit de parti sau, dupa caz, in cel mult 5 luni de la data constituirii tribunalului arbitral, caducitatea arbitrajului intervine numai daca este invocata de partea interesata.

In literatura de specialitate s-a aratat ca perimarea implica o cerere care obliga instanta la cercetarea si solutionarea ei in fond, respectiv o cerere de declansare a unei cai de atac, astfel incat perimarea nu opereaza in cazul cererilor care nu presupun o cercetare pe fondul pretentiei, precum cererile privind luarea masurilor asiguratorii, actele extrajudiciare etc. S-a considerat, insa, ca este supusa primarii cererea prin care partea interesata solicita constatarea perimarii[9]. Aceasta solutie ar prezenta importanta practica in sistemul in care perimarea nu opereaza de drept, iar instanta nu ar putea sa o constate din oficiu, deoarece nu s-ar mai stinge judecata declansata prin cererea originara si care a fost lasata in nelucrare. Totusi, cererea de perimare nu este o cerere prin care se supune o pretentie judecatii, deci nu implica o cercetare de fond. Mai mult, in actuala reglementare, instanta poate sa constate perimarea din oficiu, chiar si in lipsa partilor, fiind suficient ca acestea sa fie legal citate.

Hotararile judecatoresti nu sunt supuse perimarii. Astfel, daca in cursul unui proces se pronunta o hotarare partiala, in conditiile prevazute de de art. 270 C. proc. civ., iar apoi judecata pentru pretentiile nerecunoscute de parat este lasata in nelucrare, perimarea nu va afecta si hotararea partiala, ci doar actele de procedura in legatura cu pretentiile nerecunoscute, indiferent daca acestea au fost indeplinite dupa pronuntarea hotararii partiale sau inainte de acest moment. Aceeasi este solutia si in situatia in care, pe parcursul judecatii, se dispune disjungerea, iar, dupa ce se pronunta o hotarare asupra uneia dintre cererile disjunse, pricina ramane in nelucrare in privinta celorlalte cereri. De asemenea, perimarea nu opereaza dupa pronuntarea hotararii ce trebuie comunicata in vederea exercitarii caii de atac.

Ramanerea pricinii in nelucrare timp de un an in materie civila si de 6 luni in materie comerciala

Prin ramanerea pricinii in nelucrare se intelege ca, inauntrul termenului de perimare, a lipsit orice activitate procesuala referitoare la solutionarea pricinii, deci, nu s-a indeplinit nici un act de procedura care sa reactiveze judecata, care sa repuna pricina pe rol. Perimarea nu opereaza daca, indiferent din ce motiv, cauza a continuat sa se gaseasca pe rolul instantei si prin urmare justitia a fost activa.

In materie civila, termenul de perimare este de un an, iar in materie comerciala, precum si in materia executarii silite, termenul de perimare este de sase luni.

In lipsa unei norme speciale exprese, termenul de perimare se calculeaza potrivit dispozitiilor generale inscrise in art. 101 alin. (3) C. proc. civ., deci se implineste in ziua anului sau lunii corespunzatoare zilei de plecare.

Legea nu stabileste in mod expres momentul de la care incepe sa curga termenul de perimare, precizare care, de altfel, nici nu era necesara, deoarece acest moment poate fi determinat tinandu-se cont de faptul ca perimarea este o sanctiune procedurala pentru lipsa de staruinta a partii in desfasurarea judecatii. De aceea, in doctrina se arata ca termenul de perimare incepe sa curga de la data ultimului act de procedura indeplinit in cauza, act ce nu a mai fost urmat, din vina partii, de actele de procedura ce trebuiau sa succeada in mod firesc, astfel incat pricina a ramas in nelucrare. Asadar, poate constitui moment de la care incepe sa curga termenul de perimare data incheierii prin care s-a dispus suspendarea judecatii in temeiul art. 242 C. proc. civ., al art. 155 alin. (2) C. proc. civ., al art. 155¹ C. proc. civ., deoarece, din acest moment, partea are indatorirea de a starui in continuarea judecatii ce a fost suspendata etc. Mentionam ca s-a indicat ca moment de la care incepe sa curga termenul de perimare si data la care cererea a ajuns la instanta competenta sa o judece, insa, referitor la aceasta solutie, se impun unele precizari, in sensul ca trebuie sa ne raportam si la cea de a treia conditie a perimarii, referitoare la culpa partii. Astfel, in cazul apelului (ca de altfel si a recursului), p+erimarea acestuia nu incepe decat dupa ce dosarul a ajuns la instanta de apel, dar, daca netrimiterea dosarului la instanta ce a pronuntat hotararea atacata (la care se depune, sub sanctiunea nulitatii, cererea de apel), la instanta de apel, se datoreaza partii (care, spre exemplu, nu si-a timbrat cererea de apel potrivit dispozitiilor legii), perimarea va opera. Este insa mai greu de imaginat o ipoteza in care termenul de perimare sa inceapa a curge de la data la care cererea a ajuns la instanta competenta sa o solutioneze, avand in vedere ca, in reglementarea actuala, fixarea termenului de judecata si citarea partilor se dispun din oficiu.

Fiind un termen procedural legal peremptoriu, termenul de perimare ar trebui sa curga continuu, fara posibilitatea de a fi intrerupt sau suspendat. Legea deroga, insa, de la aceasta regula, prevazand ca termenul de perimare poate fi intrerupt sau suspendat.

Potrivit art. 249 C. proc. civ., perimarea se intrerupe prin indeplinirea unui act de procedura facut in vederea judecarii procesului de catre partea care justifica un interes. Subliniem ca, spre deosebire de reglementarea anterioara in care nu se prevedea o restrictie cu privire la subiectul procesual de la care provine actul de procedura, astfel incat orice act de procedura, indeplinit de oricare dintre parti sau de instanta din oficiu, in scopul continuarii judecatii, putea duce la intreruperea termenului de perimare, in reglementarea actuala, actul intrerupator de perimare trebuie sa provina numai de la partea interesata. In orice caz, pentru a intrerupe termenul de perimare, actul de procedura trebuie sa aiba ca obiectiv repunerea pe rol in vederea judecarii pricinii, deci, spre exemplu, cererea de perimare nu intrerupe termenul de perimare[10], un act extrajudiciar (de exemplu, o notificare), nu intrerupe perimarea.

In cazul coperticiparii procesuale, actul de procedura intrerupator de perimare al unuia dintre coparticipanti foloseste si celorlalti participanti (art. 251 C. proc. civ., text ce constituie o derogare de la principiul independentei procesuale a coparticipantilor, inscris in art. 48 alin. (1) C. proc. civ.

Daci, dupa indeplinirea unui act de intrerupere, pricina ramane din nou in nelucrare din vina partii, va incepe sa curga un nou termen de perimare, timpul ce s-a scurs inaintea intreruperii neintrand in calculul noului termen.

Termenul de perimare este susceptibil nu numai de intrerupere, ci si de suspendare. Articolul 250 C. proc. civ. determina, in mod expres, cazzurile de suspendare.

Astfel, cursul perimarii este suspendat (nu curge):

timp de trei luni de la data cand s-au petrecut faptele care au dus la suspendarea legala de drept a judecatii pe temeiul art. 243 C. proc. civ., dar numai daca aceste fapte s-au petrecut in ultimele sase luni ale termenului de perimare;

cat timp dainuieste suspendarea legala facultativa a judecatii, dispusa in temeiul art. 244 C. proc. civ. (deci, pana la ramanerea irevocabila a hotararii civile pronuntate in pricina care a determinat suspendarea judecatii, pana la ramanerea definitiva a hotararii penale sau, dupa caz, pana la definitivarea solutiei procurorului), precum si in alte cazuri stabilite de lege, daca suspendarea nu este cauzata de lipsa de staruinta a partilor in judecata[11];

cat timp partea este impiedicata de a starui in judecata datorita unor imprejurari mai presus de vointa ei (stabilirea ca imprejurarile care au impiedicat partea sa staruie in judecata erau sau nu mai presus de vointa acesteia, este o chestiune de fapt, lasata la aprecierea instantei).

In toate cazurile de suspendare a termenului de perimare, dupa incetarea imprejurarilor ce au determinat suspendarea, cursul perimarii va continua de la punctul la care s-a oprit, incluzandu-se si timpul curs inaintea suspendarii. Asadar, in cazul in care pricina a ramas in nelucrare mai mult timp, in care interval au intervenit si cauze de suspendare a termenului de perimare, va opera perimarea daca, scazandu-se termenul de suspendare, termenul de un an (sau, dupa caz, sase luni), este implinit.

Lasarea pricinii in nelucrare sa se datoreze culpei partii

Cea de a treia conditie a perimarii, la care se refera expres art. 248 alin. (1) C. proc. civ., exprima caracterul de sanctiune procedurala al perimarii.

Pentru a interveni perimarea, este, deci, necesar sa se constate ca lasarea in nelucrare a procesului se datoreaza culpei partii. Aceasta este o chestiune de fapt, care trebuie dovedita. Daca, insa, pricina a ramas in nelucrare fara ca partea sa aiba vreo vina, atunci perimarea nu opereaza.

Codul de procedura civila stabileste unele situatii in care perimarea nu va opera deoarece partea nu este in culpa.

Potrivit art. 248 alin. (1) teza finala C. proc. civ., partea nu se socoteste in vina cand actul de procedura urma sa fie indeplinit din oficiu. In practica judiciara s-au facut numeroase aplicatii ale acestei dispozitii legale. Astfel, s-a decis ca perimarea nu opereaza: daca instanta a omis fixarea termenului de judecata, desi taxa de timbru era platita sau cererea nu trebuia timbrata[12]; daca judecata nu trebuia suspendata, ci doar amanata, intrucat procedura de citare nu era legal indeplinita ; cand instanta, in mod gresit, a dispus suspendarea voluntara a judecatii, desi se ceruse judecarea in lipsa ; daca recurentului nu i s-a comunicat o copie de pe hotararea atacata, recursul nu se poate perima, deoarece instanta era obligata sa ii comunice hotararea, in vederea motivarii recursului. De asemenea, actiunea civila in procesul penal nu se poate perima, intrucat, chiar daca s-a dispus disjungerea acesteia de actiunea penala, instanta penala este obligata sa se pronunte si asupra laturii civile, urmand sa procedeze din oficiu la fixarea unui termen pentru judecarea actiunii civile.

Articolul 248 alin. (2) C. proc. civ. mai arata doua situatii in care termenul perimarii nu curge, anume: daca, fara vina partii, cererea nu a ajuns inca la instanta competenta sa o judece; cand, fara vina partii, cererii nu i se poate fixa termen de judecata. Precizam ca prima ipoteza s-ar putea intalni in cazul declinarii competentei, al stramutarii, al ivirii unui conflict de competenta, al cererii de apel sau de recurs legal timbrata, dar, din culpa instantei, dosarul nu este trimis la instanta de apel sau de recurs etc.

Procedura de constatare a perimarii

Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., perimarea opereaza de drept, adica prin simpla implinire a termenului de perimare. Este, insa, necesar ca perimarea sa fie constatata printr-o hotarare judecatoreasca, prin care sa se declare stins procesul in faza in care se gaseste, deoarece trebuie verificat, in contradictoriu, daca sunt indeplinite conditiile pentru ca sanctiunea sa opereze.

Instanta va verifica urmatoarele aspecte:

cererea sa fi ramas in nelucrare un an in materie civila si sase luni in materie comerciala;

ramanerea in nelucrare sa se datoreze culpei partii;

sa nu existe o cauza de stingere a procesului, prevazuta de o norma speciala (de exemplu, art. 618 C. proc. civ., care prevede stingerea procesului de divort daca partile s-au impacat, reprezinta o norma speciala fata de art. 248 C. proc. civ., astfel incat se aplica norma din materia divortului).

Potrivit art. 252 alin. (1) C. proc. civ., "perimarea se constata din oficiu sau la cererea partii interesate", iar alin. (2) al aceluiasi articol dispune ca "perimarea poate fi invocata si pe cale de exceptie, in camera de consiliu sau in sedinta publica", aceasta din urma dispozitie legala vizand situatia in care, desi termenul de perimare se implinise, s-a fixat totusi termen pentru judecarea in fond, deci cand pricina a fost repusa pe rol in vederea continuarii judecatii dupa expirarea termenului de perimare.

Fiind reglementata de norme de ordine publica, perimarea poate fi invocata indiferent de mijlocul procedural (cerere sau exceptie), de instanta din oficiu, de procuror, daca acesta participa la judecata, precum si de partea interesata. Precizam ca interesul de a invoca perimarea apartine, de regula paratului sau, dupa caz, intimatului. Se apreciaza ca, exceptand situatia in care paratul a formulat cererea reconventionala, reclamantul nu ar avea interesul sa invoce perimarea, el avand posibilitatea de a renunta la judecata. Insa, uneori si reclamantul ar justifica interesul de a invoca perimarea, de exemplu, in procesele de partaj, in cazul in care se formulase o cerere de interventie voluntara principala. De altfel, daca se intrase in dezbaterea fondului pricinii ce ulterior a fost lasata in nelucrare, iar dreptul de a obtine condamnarea paratului nu este inca prescris, interesul de a invoca perimarea apartine intotdeauna si reclamantului, avand in vedere ca o eventuala renuntare la judecata (cu scopul de a se introduce o noua cerere de chemare in judecata pentru valorificarea aceleiasi pretentii) nu ar putea fi facuta decat cu consimtamantul paratului. S-ar putea sustine ca suntem in prezenta exercitarii abuzive a unui drept procedural, dar nu trebuie omis faptul ca lasarea pricinii in nelucrare se datoreaza si atitudinii paratului.

De asemenea, perimarea mai poate fi invocata de intervenientul voluntar principal sau accesoriu (daca interventia accesorie a fost facuta in favoarea reclamantului, intervenientul accesoriu poate invoca perimarea numai daca reclamantul ar avea interesul sa se constate perimarea), de cel chemat in judecata deoarece ar putea pretinde aceleasi drepturi ca si reclamantul, de tertul chemat in garantie, precum si de tertul aratat ca titular al dreptului real.

Daca pricina este repusa pe rol pentru constatarea perimarii (din oficiu sau la cererea partii interesate ori a procurorului), trebuie sa aiba loc o dezbatere contradictorie, iar, in acest scop, art. 252 C. proc. civ. alin. (1) prevede ca presedintele instantei va cita de urgenta partile. Nu este, insa, necesar sa se mentioneze in citatie, faptul ca se va discuta problema perimarii. Acelasi text de lege mai stabileste ca, pentru termenul fixat, presedintele instantei va dispune intocmirea, de catre grefa, a unei dari de seama asupra actelor de procedura in legatura cu perimare.

Cererea de perimare, fiind un incident procedural fata de cererea principala, trebuie rezolvata de instanta in aceeasi compunere si constituire ca pentru judecarea cererii perimabile. Astfel, daca este vorba de o pricina in care participarea procurorului este obligatorie, in cererea de perimare a acesteia va trebui sa puna concluzii si procurorul etc.

Indiferent de mijlocul procedural de invocare a perimarii (cererea de perimare sau exceptia de perimare), daca instanta constata ca perimarea nu a operat, va pronunta o incheiere, care poate fi atacata odata cu fondul [art. 253 alin. (1) C. proc. civ.], prin intermediul acelei cai de atac ce poate fi exercitata impotriva hotararii de fond.

Daca instanta constata ca a operat perimarea, atunci va pronunta o hotarare care poate fi atacata cu recurs in termen de 5 zile de la pronuntare [art. 253 alin. (2) C. proc. civ.].

Trebuie precizat ca hotararea pronuntata asupra cererii de perimare poate fi atacata cu recurs numai daca si hotararea ce s-ar fi pronuntat in cererea perimata este supusa recursului, regula ce constituie o aplicatie a principiului accesorium sequitur principale. Prin art. 253 alin. (2) C. proc. civ., legiuitorul a dorit sa suprime dreptul de apel, nu insa sa recunoasca un recurs la recurs[15]. Asadar, hotararea pronuntata intr-o cerere privind constatarea perimarii unei cereri de chemare in judecata poate fi atacata cu recurs (nu cu apel), solutia fiind aceeasi in cazul perimarii cererii de apel; insa, hotararea referitoare la perimarea recursului nu poate fi atacata cu recurs. De asemenea, hotararea privind perimarea unei contestatii in anulare sau a unei revizuiri, va putea fi atacata cu recurs numai daca si hotararea ce urma sa se pronunte in contestatia in anulare sau in revizuire era susceptibila de a forma obiectul apelului sau, dupa caz, al recursului.

Este de observat ca nu isi gasesc aplicare nici prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, intrucat nu hotararea de perimare a intrerupt cursul judecatii (in fapt, hotararea de perimare stinge judecata, iar nu o intrerupe), ci un act anterior.

Desi perimarea este reglementata de norme de ordine publica si opereaza de drept, ceea ce ar insemna ca ea ar putea fi invocata in orice faza a judecatii, chiar direct in caile de atac, totusi art. 252 alin. (3) C. proc. civ. dispune ca perimarea cererii de chemare in judecata nu poate fi ridicata pentru prima oara in apel. Asadar, daca perimarea nu a fost invocata (pe calea exceptiei sau a cererii de perimare din oficiu) in fata primei instante, atunci sanctiunea se acopera, iar hotararea primei instante nu ar putea fi desfiintata pe motiv ca se implinise termenul de perimare inainte de pronuntarea ei.

S-a pus problema de a sti carui act urmeaza sa i se acorde prioritate in cazul in care, in aceeasi zi, se formuleaza atat cererea de perimare, cat si actul intrerupator de perimare. In practica judiciara si in doctrina anterioara anului 1948, s-a oferit solutia potrivit careia are prioritate actul care s-a inregistrat mai intai, iar in caz de indoiala, actul intrerupator de perimare. Cand ambele sunt efectuate cel mai tarziu in ultima zi a termenului de perimare, inseamna ca actul intrerupator de perimare este facut inauntrul termenului si deci cursul perimarii s-a intrerupt, iar daca sunt efectuate dupa ultima zi a termenului de perimare, actul de intrerupere nu-si mai poate produce efectul, deci instanta va trebui sa constate perimarea.

Efectele perimarii

Pricipalul efect al perimarii consta in stingerea procesului, in faza in care se gaseste, impreuna cu toate actele de procedura efectuate in acea instanta, partile fiind, deci, repuse in situatia anterioara introducerii cererii perimate. Desi solutia stingerii procesului nu este expres prevazuta de lege, literatura de specialitate a desprins-o din chiar art. 254 alin. (1) C. proc. civ., text ce declara ineficiente (lipsite de efecte) toate actele de procedura indeplinite in instanta respectiva.

Perimarea opereaza impotriva oricaror persoane fizice sau juridice, art. 248 alin. (1) C. proc. civ. precizand ca inclusiv impotriva incapabililor. Nu s-ar putea trage de aici concluzia ca perimarea nu ar opera impotriva persoanelor juridice de drept public, deoarece, referindu-se in mod expres numai la cei lipsiti de capacitate de exercitiu, legiuitorul a intentionat sa sublinieze ca, in cazul acestora, cursul perimarii nu se suspenda, asa cum se intampla in materia prescriptiei extinctive.

Daca s-a constatat perimarea cererii de chemare in judecata, efectual acesteia de a intrerupe prescriptia extinctiva nu se mai produce [art. 16 alin. Final din Decretul nr. 167/1958 si art. 1869 C. civ.], nemaiproducandu-se nici celelalte efecte ale introducerii cererii de chemare in judecata. In cazul in care dreptul de a obtine condamnarea paratului nu s-a prescris, o noua cerere de chemare in judecata este admisibila, deoarece perimarea nu afecteaza dreptul subiectiv civil si nici dreptul la actiune. Trebuie, insa, retinut ca, potrivit art. 254 alin. (2) C. proc. civ., intr-o noua cerere de chemare in judecata, partile pot folosi dovezile administrate in cursul judecarii cererii perimate, daca instanta considera ca nu este necesara refacerea lor.

In cazul in care s-a perimat cererea de apel, se stinge judecata in instanta de apel, nemaiputandu-se exercita un nou apel impotriva aceleiasi hotarari. Ca efect al perimarii apelului, hotararea de prima instanta devine definitiva[16], insa numai din momentul pronuntarii hotararii prin care s-a constatat perimarea apelului. Avand in vedere ca recursul nu se poate exercita omisso medio, inseamna ca hotararea primei instante devine irevocabila.

Cand s-a perimat cererea de recurs, exercitarea unui nou recurs nu mai este posibila, astfel incat hotararea recurata devine irevocabila.

Daca s-a perimat o contestatie in anulare sau o revizuire, calea extraordinara de atac pentru motivul invocat prin cererea perimata, nu mai poate fi reiterata.

Sanctiunea perimarii se rasfrange si asupra obligatiei suportarii cheltuielilor de judecata, in sensul ca acestea vor fi suportate de reclamant sau, dupa caz, apelant, recurent etc., deci de cel care a formulat cererea care ulterior s-a perimat.

Sanctiunea perimarii lipseste actele de procedura de efectele lor in ceea ce priveste functia procedurala a acestora, dar, daca aceste acte cuprind manifestari de vointa, declaratii sau constatari de fapt, ele isi vor produce efectele (de exemplu, o cerere perimata poate constitui o recunoastere extrajudiciara, un inceput de dovada scrisa etc.).

O ultima problema pe care o vom aborda in legatura cu efectele perimarii se refera la indivizibilitatea perimarii. Potrivit art. 251 C. proc. civ., "in cazul in care sunt mai multi reclamanti sau parati impreuna, cererea de perimare sau actul de procedura intrerupator de perimare al unuia , foloseste si celorlalti". Desi textul se refera expres numai la cererea de perimare si la actul intrerupator de perimare, se apreciaza ca el consacra regula indivizibilitatii perimarii (desi in reglementarea mai veche nu exista o dispozitie legala corespunzatoare, in jurisprudenta si in doctrina se admitea ca perimarea este indivizibila). De altfel, formularea generica, in privinta cererii de perimare, poate duce la concluzia ca legea are in vedere toate consecintele care decurg din introducerea si admiterea cererii.

Asadar, perimarea se rasfrange asupra tuturor partilor din proces, indiferent de pozitia lor procesuala si aceasta datorita caracterului unitar al procesului civil. Este greu de admis ca procesul sa se stinga pentru una sau mai multe parti, dar sa continue pentru celelalte parti.

Trebuie precizat ca perimarea este indivizibila nu numai in cazul raporturilor de solidaritate sau indivizibilitate, ci ori de cate ori exista o coparticipare procesuala indiferent ca aceasta este subiectiva sau obiectiva.

Dintre consecintele care decurg din regula indivizibilitatii perimarii, vom retine, cu titlu exemplificativ, urmatoarele: perimarea se rasfrange nu numai asupra partilor initiale, ci si asupra tertilor intervenienti (indiferent ca este vorba de o interventie voluntara sau fortata); actul intrerupator de perimare facut de un coparticipant profita si celorlalti coparticipanti, iar cel facut de tertul intervenient profita si partilor initiale si invers; invocarea exceptiei de perimare de catre un coparticipant profita si celorlalti; daca perimarea nu poate fi solicitata fata de un reclamant, ea nu poate fi ceruta nici fata de ceilalti; nulitatea cererii de perimare foloseste sau, dupa caz, vatama tuturor partilor; doua cereri conexate nu se pot perima separat, ci numai impreuna, iar actul intrerupator de perimare facut cu privire la una dintre ele va folosi si in cealalta; suspendarea termenului de perimare, indiferent din ce motiv, are loc in privinta tuturor partilor etc.