Prezentarea analitica a izvoarelor formale ale dreptului

PREZENTAREA ANALITICA A IZVOARELOR FORMALE ALE DREPTULUI

1 OBICEIUL JURIDIC (CUTUMA).

Primul nivel, in ordine istorica si logica, de exprimare a justitiei il reprezinta obiceiul juridic.

Obiceiul juridic s-a format in procesul tranzitiei de la societatea gentilica la societatea politica. In epoca prestatala viata societatii romane era reglementata de obiceiuri nejuridice, formate prin repetarea unor comportari conform cerintelor economiei primitive. Obiceiurile nejuridice erau intemeiate pe vechi traditii si exprimau interesele tuturor membrilor societatii, asa incat erau respectate de buna voie.

Odata cu dezvoltarea vietii economice, asistam la un inceput de statificare sociala si la aparitia primelor elemente ale organizarii politice. in cadrul acestei evolutii generale fizionomia obiceiului se schimba, in sensul ca obiceiurile convenabile si utile minoritatii dominante incep sa fie impuse intregii societati. Dupa aparitia statului aceasta tendinta se cristalizeaza definitiv. Alaturi de unele obiceiuri, preluate din epoca primitiva, care au devenit obligatorii prin sanctionarea lor de catre stat, au aparut obiceiuri juridice noi, generate de noile realitati economice, sociale si politice.

Pana in secolul al V lea, cand a fost adoptata Legea celor XII Table, obiceiul a fost singurul izvor al dreptului roman. Obiceiurile juridice erau tinute in secret de catre pontifi, iar acestia pretindeau ca le-au fost incredintate de catre zei, in scopul de a acredita originea divina a dreptului.

Mai mult chiar in epoca foarte veche nu exista o delimitare clara intre normele de drept (ius) si cele religioase (fas). Pontifii, ca exponenti ai intereselor patricienilor, erau interesati sa mentina aceasta confuzie deoarece ea justifica asocierea influentei religioase la constrangerea fizica in procesul de aplicare a dreptului.

La sfarsitul epocii vechi, odata cu dezvoltarea alerta a economiei de schimb, obiceiul juridic simplu, ca si viata care l-a generat, rigid si formalist, si-a pierdut importanta originara, locul sau fiind luat de acte normative mai bine adaptate la noile imprejurari de viata cu toate acestea, chiar si in epoca clasica, momentul infloririi maxime a dreptului roman, obiceiul este mentionat prin izvoarele de drept.

In epoca veche si clasica, obiceiurile popoarelor din provincii erau recunoscute, numai in masura in care nu veneau in contradictie cu principiile si legile romane.

In epoca postclasica, odata cu decaderea productiei si cu reinvierea unor practici ale economiei naturale, importanta obiceiului creste. Desi politica imperiala urmarea sa asigure o conducere centralizata, economia si statul se descompun, iar marii proprietari isi asuma intreaga putere pe domeniile lor. in aceste conditii, cand normele de drept emanate de la puterea centrala nu se mai aplicau, obiceiurile juridice purtand amprenta realitatilor specifice diferitelor provincii, si-au recapatat vechea importanta.

Obiceiul juridic este astfel, o norma generala de conduita exprimata in forma orala, fundamentata pe observarea uniformitatilor asupra cazurilor petrecute in realitatea sociala vreme indelungata si considerata (ca norma generala) dreapta. Aceasta norma generala corespunde nevoii de securitate, de tratament egal a indivizilor si in ultima instanta nevoii de justitie[1].

Obiceiul este astfel, o regula de conduita ce se formeaza spontan ca urmare a aplicarii ei repetate intr-o perioada de timp relativ indelungata intr-o colectivitate umana. Obiceiul, sub forma diferitelor datini, trditii si practici cu caracter moral sau religios a reprezentat modalitatea principala de ordonare a relatiilor sociale si influentarea actiunii umane in comuna primitiva, in conformitate cu interesele asigurarii existentei si securitatii colectivitatii. Obiceiul continua sa aiba un rol social si ulterior in toate epocile istorice, ponderea sa variind insa de la o epoca la alta, impreuna cu schimbarea si a continutului social al reglementarilor consacrate de el.

Din definitiile consacrate in doctrina se pot evidentia urmatoarele trasaturi cu privire la elementele determinante ale continutului cutumei:

obiceiul juridic este considerat cel mai vechi izvor de drept; el precede dreptul inteles ca sistem inchegat de norme si institutii juridice;

obiceiul juridic a aparut si s-a cristalizat in epoca embrionara (primitiva) de dezvoltare a societatii, fiind materializarea nevoilor de convietuire intr-o comunitate sau colectivitate umana;

obiceiul juridic este rezultatul unei indelungate experiente de viata a unei comunitati umane, este rodul respectarii unor practici specifice colectivitatilor in evolutia lor istorica;

din punct de vedere istoric, obiceiul juridic a alcatuit prima forma a dreptului pozitiv, acel drept rudimentar pe care Teoria generala a dreptului il plaseaza la borna zero a drumului istoric parcurs de drept pana in zilele noastre;

obiceiul juridic este cutuma juridica, definit ca suma legilor bune si capacitatea de a consolida si mentine viata comunitatii umane, de a conserva (de a pastra) ordinea;

obiceiul juridic, fiind cunoscut si recunoscut de toti componentii colectivului (comunitatii), exclude necesitatea unei forte organizate care sa intervina pentru a rezolva disensiunile aparute si sa sanctioneze abaterile;

obiceiul juridic a constituit sursa de alimentare a primelor legi, a primelor norme juridice elaborate de formatiunile statale, care nu au facut altceva decat sa garanteze cu ajutorul puterii de stat respectarea unor obiceiuri care, pana la aparitia statului, erau respectate din convingere, pentru ca erau acceptate ca reflex al oamenilor de a convietui intr-o comunitate.

Puterea de stat are fata de obiceiurile existente urmatoarele atitudini:

a.       de recunoastere, consacrare si sanctionare - dandu-le forta juridica - acelora pe care le considera utile si necesare consolidarii ordinii de drept;

b.       de acceptare si tolerare a acelora care, prin semnificatia si importanta lor nu reclama transformarea lor in norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin ordinii de drept;

c.       de interzicere a acelora care contravin ordinii instituite si aparate de puterea de stat.

Obiceiurile recunoscute de puterea de stat si dotate de aceasta cu forta juridica devin obiceiuri juridice, cunoscute si sub denumirea de cutume sunt izvoare de drept. Modul de sanctionare al obiceiului si de transformare a sa in obiceiul juridic, s-a realizat de regula, in practica aplicarii dreptului, prin recunoasterea lor de catre instantele judecatoresti cu prilejul rezolvarii diferitelor cauze.

De asemenea, odata cu sporirea rolului actelor normative in epoca moderna si contemporana, acestea au prevazut situatiile in care se recunoaste forta juridica a regulilor obisnuielnice.

Rolul obiceiului juridic este diferit de la o epoca la alta. In general putem spune ca, istoric privind lucrurile, se constata o scadere a rolului sau incepand cu epoca moderna, ajungandu-se aproape la disparitia sa, in dreptul european continental. Cronologic, cutume a fost prima forma de manifestare a dreptului. Primele norme juridice nu au fost altceva decat insasi transformarea unor obiceiuri in norme obligatorii garantate de puterea publica. Asemenea obiceiuri au fost, razbunarea sangelui, 'legea talionului si rascumpararea'. De altfel, primele acte normative scrise ale societatii antice in stadiul ei initial, erau, in principal, culegeri de obiceiuri preluate si transformate potrivit intereselor conducerii noii societati.

Potrivit scolii istorice a dreptului, obiceiul juridic cutumiar (drept consuetudinar) a constituit fundamentul formarii dreptului clasic (spiritul poporului reprezinta adevaratul izvor al dreptului), etapa care este urmata imediat (din punct de vedere istoric)de aparitia organelor legislative ale statului specializate in elaborarea si aplicarea normelor juridice.

Teoria dreptului romano-canonic formuleaza doua conditii fundamentale pentru ca un obicei sa dobandeasca caracter juridic si sa fie acceptat ca izvor de drept:

conditia obiectiva (materiala) care consta intr-o practica veche si incontestabila;

conditia subiectiva (psihologica) care cere ca practica respectiva sa fie obligatorie si sa poata fi sanctionata in caz de nesocotire.

In dreptul roman originar (clasic), obiceiul juridic era expresia moravurilor batranilor (mores majorum), un gen de conventie tacita a membrilor societatii, sau a grupurilor sociale. Ulpian, inegalabil prin profunzimea observatiilor sale si genial in modul sintetic de formulare a acestora scria: 'lungul obicei se obisnuieste a se observa ca drept si lege in problemele care in dreptul scris nu sunt tratate'. Mai tarziu prin grija jurisconsultilor, dreptul cutumiar si-a restrans aria de actiune, facand loc celuilalt izvor de drept: dreptul scris (sub forma legilor romane, care au pus bazele celui mai important sistem de drept, care avea sa gestioneze treburile interne ale tuturor subsistemelor de drept, formate ulterior, respectiv dreptul germanic, dreptul francez).

Din punct de vedere al evolutiei istorice consemnam faptul ca in Evul Mediu european, cu exceptia Imperiului Bizantin, cutuma revine si ocupa locul principal ca izvor de drept. In secolul al XIII lea se realizeaza chiar primele codificari ale obiceiurilor, pentru o mai buna cunoastere si aplicare a acestora. Sunt semnificative in aceasta privinta: Oglinda Saxona - 1230; Oglinda Svaba - 1276, ambele in statele germane, iar in franta Asezamintele lui Ludovic cel Sfant 1270, continuate dupa aproape 200 de ani (1453) de Codul lui Carol al VII lea care a doptat redactarea in scris a tuturor cutumelor si publicarea lor intr-un Cod.

In a doua jumatate a secolului al IXI lea, in Franta au fost adunate - la ordinul Ministrului de Interne - cutumele locale. Pentru recunoasterea prevederilor cutumelor, in Elvetia s-a statornicit traditia ca, annual sa fie citite in adunarile tinuturilor (Landsmegemeinde) sau al parohiilor. Partilor in proces li se ingaduie, daca este cazul, sa dovedeasca faptul ca la redactarea ei, cutuma s-a modificat sau a incetat.

In epoca moderna, dupa Revolutiile burgheze, printr-o intensa activitate legislativa caracteristica a statelor apartinatoare de marea familie de drept romano-germanica, este considerabil diminuat rolul obiceiului juridic, atat in dreptul public cat si in ramurile de drept privat. Explicatia o gasim in profundele transformari intervenite in viata economico-sociala, politica si spirituala a societatilor europene occidentale, care au impus o dinamica specifica dreptului. Obiceiul prin natura sa rigida si conservatoare, nu mai putea fi utilizat in activitatea judiciara curenta, care reclama rapiditate si flexibilitate in adoptarea si aplicarea normelor juridice. Toate aceseta nu au insemnat insa disparitia de pe scena juridica a obiceiului, intrucat acesta continua sa fie prezent in dreptul privat (comercial si civil) si dreptul public (constitutional si administrativ).

Spre exemplu, in dreptul constitutional, obiceiul juridic este prezent sub forma traditiilor parlamentare, republicane, monarhice, traditiilor organizarii administrativ-teritoriale etc.

Sistemele de drept din familia de drept anglo-saxona (Comon Law) mentin si astazi dreptul cutumiar ca un important si original izvor de drept.

In dreptul international public cutuma este, alaturi de tratat un important izvor de drept, fiind definita ca o practica generala, relativ indelingata si repetata a statelor, considerata de catre state ca are valoare juridica. Statutul Curtii Internationale ale Justitiei mentioneaza cutuma ca dovada a unei practici generale, acceptate ca drept.

La fel, el are un rol important intr-o serie de tari foste colonii, astazi state independente. Dat fiind specificul normelor comertului maritim, in special ale activitatii portuare, in decursul timpului, cutuma cuprinzand in principal norme cu caracter tehnic, practicate in portul respectiv continua sa fie si in prezent un izvor al dreptului maritim.

Cutuma a jucat si continua sa aiba un rol important ca izvor de drept international, desi in epoca contemporana, s-a dezvoltat puternic tendinta de reglementare scisa si de codificare a acestuia[2].

In prima perioada a evolutiei dreptului international, formarea pe cale cutumiara a unor norme ale acestui drept reprezenta modalitatea cea mai frecventa de exprimare a acestora. Numarul redus al tratatelor incheiate in aceasta perioada a facut pe unii autori sa considere cutuma ca reprezentand mijlocul esential de exprimare a unor norme ale dreptului international sau chiar unicul mijloc de 'testare' a acceptarii generale[3] a acestora in raporturile dintre state.

Incepand insa cu a doua jumatate a secolului al XIX - lea, dar mai ales dupa al doilea razboi mondial, tratatele internationale devin treptat mijlocul cel mai frecvent de formare a unor norme de drept international. Sporirea numarului tratatelor internationale se explica, printre altele, prin cresterea numarului statelor, aparitia a numeroase organizatii internationale, ale caror acte constitutive, ca si celelalte acorduri incheiate de acestea in cursul activitatii lor, contribuie substantial la inmultirea tratatelor.

La numarul mare de tratate existent astazi se adauga si faptul ca, dupa cel de-al doilea razboi mondial, multe din tratatele internationale incheiate au caracter multilateral, universal si urmaresc reglementarea raporturilor intre state in domenii de mare insemnatate cum sunt: problemele pacii si securitatii internationale (Carta ONU), drepturile omului, dezvoltarea economica si comertul.

Obiceiul juridic ca izvor de drept este in genere, propiu societatilor cu ritm lent de dezvoltare si transformare, ceea ce este specific pentru societatile vechi, antica, feudala. Normele sale se formeaza incet ca urmare a aplicarii lor indelungate pana se ajunge ca ele sa fie generalizate si accptatede comunitatea respectiva, locala sau generala, nationala. Proba existentei si continutului obiceiului este mai dificila decat a dreptului scris. Pentru a se usura cunoasterea obiceiului, au aparut, in special, in evul mediu diferite categorii scrise ale cutumelor fie ca opera ale unor juristi avand un caracter privat, fie sub forma unor acte cu caracter oficial.

Istoria dreptului romanesc cunoaste obiceiul ca izvor al dreptului getodac, ce s-a mentinut in anumite limite si dupa cucerirea romana (cutuma, mos maiorum). Un rol deosebit de important a avut cutumaa in perioada timpurie si apoi de-a lungul feudalismului. Este cunoscut sub acest aspect Jus Valachicum sau obiceiul Jus Valachorum , adica dreptul romanesc (valah) sau dreptul romanilor (valahilor) ca reglementare obisnuielnica recunoscuta in randul populatiei romanesti atat in Tarile Romane cat si la romanii din statele din jur (Polonia, Ungaria, Serbia, Bulgaria). Odata cu formarea statelor romanesti feudale Jus Vallachicum este recunoscut si ca lex terrae, consuetudo terrae,adica legea tarii sau obiceiul pamantului , ceea ce consfinteste legatura acestui drept cu populatia romaneasca si teritoriul pe care era asezata. Intr-un document din perioada lui Stefan al II lea din Moldova (1445), se arata ca un rob tatar, in caz de iertare de robie avea sa traiasca 'dupa legea valaha romaneasca'. Foarte raspandita a fost aplicarea cutumei in reglementarea relatiilor agro-pastorale, principala forma de productie din acea perioada. Cu timpul ia si denumirea de 'zokon', lege, legea batrana dar diferit de cea scrisa[4].

In perioada de descompunere a feudalismului multe norme obisnuielnice sunt incluse in actele normative, obiceiul pamantului fiind, bunaoara, una din sursele de inspiratie pentru Pravilniceasca Condica (1780), Codul Calimach (1817) sau Legiuirea Caragea (1818)[5].

Incetarea aplicarii unei cutume se produce in acelasi mod dar cu efect invers, prin nonuzajul ei treptat si repetat ceea ce in limbaj juridic se cheama desuetudine. In general, cutuma ca izvor de drept este inferioara dreptului scris, ea nu prezinta certitudinea acestuia, fiind imprecisa, nesigura mai greu de constatat si cunoscut. Ea are prin natura sa un caracter conservator deoarece consfinteste unele comportamente rezultate dintr-o practica indelungata. Alaturi de conservarea unor valori morale si spirituale ale poporului, numeroase cutume au avut un caracter retrograd, si spirituale ale poporului, numeroase cutume au avut un caracter retrograd, consfintind inegalitatea dintre sexe, discriminari nationale si rasiale, intoleranta religioasa.

In epoca moderna si contemporana sfera de actiune a cutumei s-a restrans desi in masura diferita, atat in tarile cu o dezvoltata legislatie codificata cat si in dreptul anglo-saxon, unde, totusi, se mai pastreza sub forma dreptului comun (common law).

In masura in care este recunoscuta, cutuma se aplica in dreptul privat (civil, comercial) si in dreptul constitutional. Odata cu instaurarea principiului legalitatii si al pedepsei, s-a pus capat recunoasterii cutumei ca izvor al dreptului penal. Ca forta juridica, in raport cu legea, cutuma are, in principiu, un rol subsidiar subordonat. Totusi, in dreptul Germaniei doctrina sustine ca, cutuma are aceeasi forta juridica ca legea, de unde decurge ca ea poate nu numai sa suplineasca legea (cutuma praeter legem), sa o completeze (cutuma secundum legem), dar chiar sa deroge de la ea (cutuma contra legem). In realitate aceasta teza ramane pe terenul pur teoretic, abstract, nici un autor neputand invoca un singur exemplu din viata de abrogare a vreunei dispozitii legale printr-o cutuma. Avand in vedere ca practica aplicarii este cea care recunoaste forta juridica a cutumei aceasta teza vine in sustinerea rolului altui izvor de drept si anume al practicii judiciare[6].

Sistemele socialiste au facut practic inoperabile folosirea formei cutumiare in dreptul intern, afara de anumite situatii cu totul speciale si de exceptie.

Se poate concluziona ca analiza rolului obiceiului juridic in istoria dreptului releva trasaturile sale definitorii, de a consacra prin repetitie o practica sociala stabila, de a asigura continuitatea si conservarea unei societati cu o anumita identitate, solidaritatea umana in cadrul diverselor tipuri de relatii sociale, rolul sau in reglementarea relatiilor sociale. Intre contributiile sale la instituirea si evolutia izvoarelor dreptului pot fi retinute postura sa de izvor originar al dreptului, care a precedat toate celelalte forme de exprimare a dreptului, fundamentarea legislatiei moderne, absorbirea sa dialectica in cadrul dreptului scris, a izvoarelor dreptului - lege, precedent judiciar, doctrina juridica, - utilitatea sa contemporana ca izvor al dreptului cu fizionomie distincta in cadrul diverselor ramuri ale dreptului .

2.PRACTICA JUDICIARA (JURISTPRUDENTA) SI PRECEDENTUL JUDICIAR

Ca izvoare de drept acestea au cunoscut o puternica dezvoltare in unele etape ale evolutiei istorice a dreptului.

Jurisprudenta este stiinta dreptului creata de catre jurisconsulti (iuris consulti), prin interpretarea dispozitiilor cuprinse in legi.

Jurisconsultii erau oameni de stiinta in masura sa interpreteze cu ingeniozitate si subtilitate, normele de drept, pe baza carora se judecau diferite cazuri concrete, dar nu aveau un statut de juristi, in sensul tehnic al cuvantului. Cu toate acestea, activitatea lor avea un rol important in procesul de aplicare si de creare a dreptului.

Pana catre sfarsitul epocii vechi a dreptului roman, activitatea jurisconsultilor se marginea la indicarea normelor care urmau a fi aplicate in pracitca, a formelor solemne proprii fiecarui proces si a cuvintelor solemne care trebuiau pronuntate de catre parti pentru a se ajunge la rezultatul dorit[8].

In epoca clasica, stiinta dreptului ocupa locul central in cadrul ideologiei, ceea ce confera un profil aparte culturii spirituale a romanilor. Inclinati in mod vadit catre aspectele practice alevietii sociale, carturarii romani, aproape fara exceptie, au fost mai mult sau mai putin, cunoscatori ai dreptului. Locul ocupat de jurisconsulti in cadrul ideologiei vremii nu poate fi explicat insa numai in lumina spiritului practic al romanilor.

Rolul precumpanitor al jurisprudentei, in raport cu alte sfere ale gandirii, apare si ca un reflex al faptului ca situatiile noi, ivite in conditiile dezvotarii productiei nu puteau fi solutionate pe baza unor texte adoptate cu multe secole in urma.

In aceasta situatie, jurisconsultii s-au straduit sa gaseasca in textele vechilor legi mijloacele care printr-o fina interpretare sa poata fi utilizate in scopul solutionarii cazurilor noi. Adeseori, rezultatul interpretarii jurisconsultilor se indeparteaza vadit de sensul originar al legilor, uneori chiar opus. Ducand pana la ultimele consecinte resursele oferite de tehnica juridica, jurisconsultii au creat un drept nou, corespunzator noii fizionomii a societatii romane, sub aparenta ca interpreteaza vechile reglementari.

Timp de mai multe secole numai pontifii au cunoscut zilele faste (in care se judecau procesele) si formulele solemne pe care partile aflate in litigiu erau obligate sa le pronunte. Ca urmare, ori de cate ori doreau sa se judece, cetatenii se adresau pontifilor pentru a afla ce forme solemne sunt necesare in cazul lor, fiecarui tip de proces corespunzandu-i anumite forme solemne. Fiind singurii in masura sa ofere lamuriri in legatura cu desfasurarea proceselor, pontifii detineau, fireste si monopolul stiintei dreptului. De altfel, pontifii interpretau si normele religioase fiind direct interesati sa mentina confuzia dintre drept si religie.

In anul 301 i.e.n., Gnaeus Flavius, libertul lui Appius Claudius Caecus, a divulgat formulele solemne si zilele faste prin afisarea in forum[9].

Dupa asa-numita 'divulgare' a dreptului procesual de catre Gnaeus, orice persoana a dobandit accesul la formulele solemne in baza carora se facea interpretarea dreptului material. Drept urmare aria celor preocupati de studierea problemelor legate de aplicarea dreptului s-a estins tot mai mult. Pe de alta parte, s-a schimbat si optica jurisconsultilor in sensul ca nu se mai limitau la interpretarea dispozitiilor din Legea celor XII Table, ci desfasurau o activitate creatoare adaptand aceste dispozitii la cerintele mereu schimbatoare ale vietii. Prin subtila interpretare a tehnicii juridice, oamenii de stiinta au creat noi institutii de drept, schimband finalitatea vechilor reglementari. Pe de alta parte, jurisprudenta a devenit un izvor formal de drept.

In ciuda progreselor realizate, jurisprudenta veche avea un caracter empiric de speta; jurisconsultii nu se preocupau de extragerea unor principii generale sau de elaborarea unor lucrari sistematice. Solutiile de speta la care ajungeau jurisconsultii erau difuzate fie prin scrieri, fie prin prelegeri oferite celor care doreau sa le asculte.

Pe langa munca de cercetare propriu-zisa, jurisconsultii desfasurau o activitate cu implicatii practice. Aceasta forma de activitate era desemnata de termenii: respondere, cavere si agere.

In sfera lui respondere intrau consultatiile juridice date cetatenilor in cele mai variate domenii. Ele erau atat de apreciate incat Cicero spunea ca locuninta jurisconsultului este oracolul intregii cetati[10].

Cavere desemneaza explicatiile date cetatenilor in legatura cu forms actelor juridice, iar agere se refera la indrumarile date judecatorilor cu privire la felul in care trebuie condus un proces.

Practica judiciara, denumita in limbaj juridic si jurisprudenta, desemneaza totalitatea hotararilor judecatoresti pronuntate de catre toate instantele de judecata, indiferent de gradul acestora, componente ale sistemului de organizare judecatoreasca dintr-un stat. Jurisprudenta este creatia unei autoritati, de aceea se apropie de lege si se deosebeste de obiceiul juridic.

Precedentul judiciar desemneaza totalitatea hotararilor judecatoresti cu caracter de indrumare, pronuntate de Curtea Suprema de Justitie si care au forta obligatorie pentru cazurile similarece se vor judeca in viitor.

Rolul jurisprudentei a fost diferit in evolutia dreptului, asa cum este de altfel si astazi in sistemele de drept contemporan.

Incepand cu secolul al III lea i. H, la Roma este constituita si consolidata institutia jurisconsultilor, adica a celor care aveau stiinta dreptului si-l popularizau acordand consultatii. Aceste consultatii erau formulate in scris si adresate judecatorilor, fie expuse oral in prezenta martorilor, ajungand sa formeze practic un drept de sine statator. Unii jurisconsulti si-au redactat scris opiniile, care au devenit apoi izvoare de drept.

In Imperiu Bizantin (Roman de Rasarit), care a preluat fondul culturii romane si a grefat-o pe spiritualitatea desorginte greco- orientala, timp de 1000 de ani (pana la 1453) se dezvolta un sistem de drept asezat pe monumentala opera juridica cunoscuta in istoria dreptului: Codul lui Justinian sau Corpus Juris Civilis, redactat in anul 534.

Codul lui Justinian alcatuit din patru mari parti: Institutiones, Digeste, Codex si Pandecte, constituie cel mai impresionant ansamblu selectat de jurisprudenta romana prejustiniana din vremea lui Justinian.

Odata cu elaborarea Codului Civil Francez (1804), cunoscut ca si Codul Napoleon, jurisprudenta si-a pierdut din insemnatate. Totusi, deciziile Tribunalelor, a Curtilor Constitutionale, ale Curtilor Supreme etc., constituiau izvoare de drept. In privinta dreptului anglo-saxon, jurisprudenta este considerata ca un important izvor de drept, situatie asemanatoare existand si in dreptul islamic.

In esenta, rolul jurisprudentei consta in interpretarea si aplicarea legii la cazuri concrete. Activitatea judecatorului, a instantelor de judecata, se desfasoarain materie civila, potrivit urmatoarelor reguli:

interdictia de a refuza solutionarea unei cauze (a unei pricini, a unui dosar);

interdictia de a stabili dispozitii generale cu ocazia solutionarii unei cauze particulare (singulare);

in rezolvarea cauzei singulare judecatorul nu este legat de propriile hotarari pe care le-a dispus in cauze similare si nici de hotararile altor judecatori (altor instante) pronuntate in cauze asemanatoare.

Potrivit acestor reguli, jurisprudenta nu poate fi considerata izvor de drept. In practica, insa instantele de judecata ajung la solutii unitare in interpretarea si aplicarea dreptului (a unui text de lege).

Desi sistemul romanesc de drept nu recunoaste jurisprudentei si precedentului judiciar rolul si calitatea de izvoare de drept, in practica, Curtea Suprema de Justitie are dreptul sa transeze conflictele dintre instantele inferioare si sa impuna acestora o anume interpretare, iar codurile de procedura civila si penala admit recursul in interesul legii.

Deciziile Curtii Supreme de Justitie nu creeaza noi norme de drept, ele au menirea de a le completa pe cele existente, de a indruma activitatea instantelor de judecata.

In Marea Britanie precedentul judiciar joaca un rol important, iar judecatorul nu este considerat un simplu interpret si aplicator de lege, ci un creator de lege (judge made law).

O cauza (civila, comerciala, penala etc.) poate fi solutionata pe baza unui precedent solutionat definitiv cu sute de ani in urma.

Jurisprudenta si precedentul judiciar sprijina procesul de elaborare si aplicare a dreptului.

Precedentul judiciar alaturi de practica judiciara au avut un rol important ca izvoare ale dreptului de-a lungul istoriei.

Pornindu-se de la considerentul ca instantele de judecata cu ocazia solutionarii unor cauze sunt puse in situatia de a preciza sensul legii cand acesta este intunecat, sau de a completa si suplini lipsa unor reglementari, in numeroase sisteme de drept se admite ca o hotarare judecatoreasca, mai ales cand este data de instantele superioare, sa devina obligatorie in solutionarea unor cauze similare viitoare, formandu-se in felul acesta o anumita practica judiciara numita jurisprudenta.

Uneori hotararile judecatoresti contin alaturi de dispozitiile de speta si dispozitiile de principiu, cu caracter general, menite a orienta activitatea viitoare. In felul acesta judecatorii, pe langa activitatea de aplicare faceau si opere de creare a dreptului, substituindu-se legiuitorului. Rolul jurisprudentei nu este acelasi in toate sistemele de drept. Avand o pozitie importanta intre izvoarele dreptului in antichitate si feudalism, rolul ei se diminueaza - urmand acelasi drum ca al cutumei de care este de altfel strans legata - pe masura ce sporeste ponderea actelor normative, in epoca moderna in tarile de pe continentul european, in timp ce se mentine insa in sistemul dreptului anglo-saxon.

Trebuie sa mentionam ca diferite curente ale doctrinei juridice, cum sunt 'scoala finalista' a dreptului (Ihering), curentul 'liberei cercetari' a dreptului din Franta (F. Geny) sau miscarea 'dreptului liber' (Freirechts-bewegung) din Germania (Erlinch, Fuchs), 'curentul existentialist' (G. Cohn) si altele, se pronunta defavorabil mentinerii jurisprudentei intre izvoarele dreptului.

3 DOCTRINA JURIDICA.

Doctrina juridica poate fi definita ca totalitatea analizelor, studiilor, investigatiilor si interpretarilor prin care specialistii isi exprima opinii si concluzii privitoare la fenomenul juridic dintr-un sistem de drept.

Termenul general de doctrina este definit in DEX ca 'totalitatea principiilor, tezelor fundamentale ale unui sistem politic sau religios'.

Francezii definesc doctrina juridica ca ansamblu opiniilor elaborate de jurisconsulti care exprima gandirea lor juridica. Doctrina juridica este considerata stiinta care se exprima prin opiniile profesorilor, formulate in articole, manuale, tratate si comentarii publicate de catre acestia.

Aceste scurte referiri la conceptul de doctrina juridica ne aduc in situatia de a stabili in ce masura doctrina este izvor de drept.

In istoria dreptului doctrina a avut un important rol creator, fiind considerat izvor de drept. Asa a fost la Roma, cand opiniile jurisconsultilor privitoare la cazurile concrete in care erau solicitati, erau considerate 'litera de lege'. Este vorba despre puterea pe care o aveau opiniile celor patru celebri jurisconsulti romani: Modestin, Ulpian, Paul si Papinian, desemnati sa decida asupra solutiilor ce trebuiau pronuntate in cauze concrete.

In Evul Mediu, doctrina a jucat un rol important, determinant de obscuritatile si nesiguranta dreptului cutumiar. Ceea ce caracterizeaza justitia medievala era excesiva functionare a autoritatii judiciare, fapt ce genera dezordine si incertitudine (partile in cauza nestiind cui sa se adreseze, recurgeau la arbitri), cauzate de coexistenta unor principii juridice contradictorii derivate din traditii diverse.

In epoca feudalismului dezvoltat, judecatorii cautau solutii din cartile de drept publicate de specialisti. Se punea mare pret pe opiniile savantilor, iar mai tarziu s-a acceptat existenta unui drept al profesorilor (droit de professeurs).

Dreptul modern contemporan, care inregistreaza o vasta literatura juridica, impresionanta prin volum, prin diversitatea domeniilor abordate, maniera originala de interpretare a normelor juridice si concretetea solutiilor formulate fata de cazuri si spete concrete, este astazi confruntat cu rezolvarea unei ecuatii extrem de complicate.

Intrebarile sunt numeroase. Din aceasta multitudine de intrebari retinem cateva: este obligat sa aplice solutia propusa de autorul unei opere stiintifice, aunui comentariu, a unui tratat de drept? Este obligat organul legislativ (proiect de lege, proiect de hotarare guvernamentala) propus intr-o lucrare stiintifica de drept? Trebuie sa recunoastem doctrinei capacitatea de a fi izvor de drept ?

Incercand sa raspundem transant la ultima intrebare, vom spune ca astazi este greu de acceptat ca doctrina juridica poate fi considerata izvor de drept in sensul clasic. Aceasta opinie nu ne impiedica sa recunoastem rolul foarte important pe care l-a dobandit si il detine doctrina juridica de elaborare si de aplicare a dreptului. Teoria juridica - doctrina este componenta esentiala a realitatii juridce, care exercita influenta benefica asupra activitatii legislative si celei de aplicare a legii.

Acest lucru este posibil pentru ca opiniile sustinute, solutiile formulate si interpretarile date de doctrina sunt totdeauna fondate pe cazuri practice si evenimente reale.

Intr-un stat de drept, intr-o societate democratica, complexitatea vietii economico-sociale, a sistemului de relatii specific inceputului de mileniu, multitudinea de domenii nou aparute care isi asteapta reglementarea juridica, reclama cresterea rolului si importantei doctrinei judiciare. Se sustine ca doctrina nu poate fi recunoscuta ca izvor oficial de drept, dar, legislativul trebui sa cheme doctrina pentru a-i sugera solutii si forme de reglementare, iar puterea judecatoreasca sa stimuleze eforturile acesteia pentru corectia necesara a normelor juridice .

Executivul trebuie sa reconsidere fundamental rolul doctrinei juridice: aceasta poate si trebuie sa fie consultata permanent asupra modalitatilor de reglementare a relatiilor sociale extrem de diversivicate aparute in societate.

Doctrina juridica a influentat legislativul nostru in adoptarea unor importante acte normative: prevenirea si sanctionarea spalarii banilor combaterea crimei organizate, combaterea criminalitatii informatice, protectia martorilor, modificarea codului vamal, a codului penal si de procedura penala.

Doctrina a jucat un rol important in remodelarea sau redefinirea unor concepte fundamentale ale ramurei de drept international public. Doctrina juridica si politica, cuplata cu cea economica, au impus in dreptul international actual concepte imbratisate de marile puteri:

suveranitatea limitata a statelor;

dreptul de interventie al aliantelor militare si martorilor puteri in treburile interne ale oricarui stat care 'incalca' drepturile si libertatile fundamentale ale oamenilor;

transferul unor atribute ale suveranitatii statelor nationale in beneficiul unor organisme suprastatale;

globalizarea economiei, a politicii, a culturii si a dreptului dupa retete elaborate in cancelariile marilor puteri.

Pentru aceste considerente si pentru multe altele Dreptul este nelinistit. El are in spate o istorie milenara. A fost confruntat cu situatii limita carora le-a gasit solutii si le-a reglementat abia dupa ce umanitatea a suferit enorm. Mai are sau mai poate avea Dreptul rolul de potolire, de amorsarea ambitiilor politice, secretie a ideologiilor greu digerate de oameni, care se manifesta astazi la intersectia, la punctul de contact a doua milenii?

Adevarata doctrina judiciara nu inseamna opinia unui mare jurist in cazul de genul 'Iahansson contra Danemarca' sau 'Malaxa contra Romaniei', ci argumente stiintifice care sa blocheze tentativele de subordonare, de ingenunchere a dreptului in fata ambitiilor marilor puteri[13].

4 LEGEA

Termenul de 'lege' in sens larg desemneaza atat legile propriu-zise cat si celelalte acte normative emise pe baza legilor si in aplicarea acestora.

Legea si actele normative, in general, reprezinta categoria foarte importanta a izvoarelor dreptului in toate sistemele de drept capatand un carecter predominant, cu deosebire in epoca moderna si contemporana.

Dreptul cutumiar nu a putut si nu poate singur sa asigure reglementarea, consacrarea si apararea relatiilor sociale, de aceea, apare nevoia concretizarii vointei si intereselor detinatorilor puterii de stat pentru conducerea societatii in forma actelor juridice normative, a dreptului scris.

In toate sistemele de drept si in toate tarile exista mai multe categorii de acte juridice normative constituite in sistem ierarhizat, locul principal ocupandu-l legea.

In teoria generala a dreptului s-au facut precizari terminologice privind categoria generica de act juridic normativ si cea de lege. Primul concept defineste toate formele sub care apar normele juridice edictate de organele statului - lege, decret, hotarare s.a. In principiu fiecare stat isi stabileste denumirea actelor normative si competenta organelor care le emit, denumirile de lege, cod, constitutie, decret, hotarare, regulament si altele, fiind cele mai raspandite si avand in principiu aceeasi pozitie in sistemul actelor normative din diferite tari. Denumirea mai precisa si completa este aceea de act juridic normativ, pentru a evita confuzia cu actele normative ale unor organizatii nestatale.

In principiu, denumirea de lege, este data, si folosita si in doctrina juridica, pentru a desemna actul normativ cu forta juridica superioara, adoptat de organul suprem al puterii de stat, fie el colegial sau unipersonal, in functie de forma de guvernamant si regimul politic al statului.

In categoria legii, ca o varietate a ei, intra, de asemenea Constitutia ca lege fundamentala si Codul ca o lege in care reglementarile imbraca o anumita forma de sistematizare. De aici decurge si cea mai generala clasificare a actelor normative in legi si acte normative subordonate legii.

Actele legislative adoptate in perioada initiala in statele Orientului antic ca si in Grecia si Roma au cuprins in mare parte numeroase reguli cutumiare. Intre monumentele legislative ale antichitatii pot fi amintite: Codul lui Hammurabi din Babilon, Legile lui Manu din India, Legile lui Moise la evrei, Legea celor XII Table in Roma, Legile lui Dracon si Solon in Atena antica, Corpus iuris civilis din timpul lui Iustinian etc.

In epoca feudala importanta dreptului scris si necesitatea sa incepe sa se simta tot mai mult, pe masura depasirii economiei naturale, a dezvoltarii fortelor de productie si a relatiilor de schimb, a cresterii tendintelor de centralizare a puterii de stat. In epoca absolutismului feudal, desi particularismul juridic local, bazat pe cutume, nu dispare total, paralel cu receptionarea dreptului roman sunt edictate legi si coduri cu valoare nationala cum au fost in Germania Codul Penal din 1532, in Franta Codul maritim din 1643 si Codul comercial din 1681, in tara noastra Pravilniceasca Condica din 1870, Codul Calimach (1817) si Codul Caragea (1818).

Incepand cu revolutiile moderne a fost creat un sistem al actelor normative, potrivit ierarhiei aparatului de stat, facandu-se distinctia dintre lege ca act normativ adoptat de organul suprem al puterii (Parlament) si actele normative subordonate, de regula, regulamentele, adoptate de organele administrative. Apar, de asemenea, primele constitutii ca legi fundamentale edictate de un organ suprem special, constituant. Iau o mare amploare codificarile mai ales pe baza exemplelor napoleoniene din Franta, in special in domeniul dreptului civil, comercial si penal. Cu unele particularitati ale dreptului anglo - saxon, actele normative si in primul rand legea, capata un rol predominant intre izvoarele dreptului in toate statele. Principiile legalitatii, suprematiei legilor si, evident, a Constitutiei nu au fost, din pacate, consecvent observate si respectate, iar in perioada regimurilor autoritare, dictatoriale au fost brutal incalcate, legea devenind un act arbitral al puterii.

Doctrina juridica a manifestat un deosebit interes pentru stabilirea trasaturilor definitorii ale legii, inclusiv a continutului ei volitional, ca expresie a interesului si vointei generale a poporului. Astfel, in Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului din 1789, se arata ca legea este 'expresia vointei generale' si ca 'toti cetatenii au dreptul sa concureze personal sau prin reprezentantii lor la elaborarea sa' (art. 6).

De o anumita circulatie s-a bucurat teza cu privire la diviziunea legii in 'lege in sens material' si 'lege in sens formal'. Aparuta in Germania, la sfarsitul secolului XIX, aceasta teorie formulata de juristul P. Laband s-a nascut din conflictul dintre Parlament ca exponent al puterii legislative si monarh (si guvern) ca exponent al puterii executive si urmarea favorizarea ultimei, in dauna Parlamentului. La timpul sau aceasta distinctie a avut menirea de a scoate bugetul si tratatele internationale, precum si alte materii, din competenta parlamentului si a le trece in aceea a executivului. In doctrina, prin legi materiale sau in sens material, se considera lege acel act care, potrivit criteriului material, contine o regula de drept (o norma generala) indiferent de organul ce-l adopta, in timp ce legea formala sau in sens formal se considera acel act care, potrivit criteriului formal este votat de parlament, printr-o procedura proprie de legiferare, chiar daca nu contine o regula generala, ci o dispozitie concreta[14].

Legea este actul normativ cu valoare juridica superioara, cel mai important izvor al dreptului ce emana de la Parlament, organul suprem al puterii de stat, exponent al puterii suverane a poporului.

Legea se distinge de celelalte acte normative atat prin pozitia ei superioara in sistemul izvoarelor dreptului, fiind edictata de organul suprem reprezentativ al puterii de stat, potrivit unei proceduri anume stabilite, cat si prin continutul normativ al reglementarilor instituite de ea.

Aceasta este si o trasatura a sistemului democratic, o consecinta logica si fireasca a faptului ca puterea politica apartine poporului care o exercita cat priveste adoptarea deciziilor supreme prin organul sau reprezentativ suprem. Pe de alta parte, in anumite tari in care este institutionalizat referendumul, este posibila si participarea directa a cetatenilor in procesul de adoptare a legilor pe aceasta cale (ex. anumite cantoane din Elvetia). In statele federale, au competenta legislativa atat organele din palierul federal, cat si cele din palierul statal.

Clasificarea legilor. Din punct de vedere al fortei juridice se disting doua categorii de legi: constitutionale sau fundamentale si ordinare.

Prin continutul ei, constitutia (implicit legile de modificare a constitutiei) are ca obiect reglementarea principiilor fundamentale ale organizarii sociale si de stat, sistemul organelor si separatiei puterilor in stat, drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor.

Constitutia are o pozitie deosebita in ierarhia legilor si a celorlalte acte, normative, a tuturor izvoarelor dreptului, intrucat dispune de forta juridica superioara fata de toate acestea; continutul acestora trebuie sa fie totodata, conform prevederilor constitutiei[15].

In istoria lumii, incepand cu secolul al XVIII lea s-a impus, alaturi de alte mari institutii create in scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau juridice, si constitutia , ca lege fundamentala a oricarui stat.

Adoptarea constitutiei a devenit astfel un eveniment de importanta capitala pentru societatea umana, ea marcand victorii si impliniri de aspiratii si sentimente sociale si morale. Aceasta deoarece constitutia a fost si este conceputa, intr-o viziune mai larga ce excede juridicului, nu numai o lege fundamentala, ci de fapt o realitate politica si statala ce se identifica cu chiar societatea creata in urma revolutiilor victorioase .

Constitutia a fost conceputa initial ca ansamblul normelor juridice care au ca scop limitarea puterilor guvernantilor si garantarea drepturilor fundamentale ale omului si cetateanului. Aceasta conceptie a fost completata in sensul ca normele constitutionale trebuie sa fie cuprinse intr-o lege sistematica si sa se bucure de o eficienta juridica superioara tuturor celorlalte legi.

In stabilirea conceptului de constitutie sa-u conturat in timp o serie de elemente definitorii, de continut si de forma, elemente ce trebuie sa apara explicit intr-o definitie. Mai mult se impune caracterul de lege la constitutiei, deoarece constitutia este o lege si acest element, desi surprins prin denumiri diferite sau chiar implicit, este prezent intoate definitiile. Fiind o lege, constitutia contine norme juridice, reguli de conduita, iar aceste norme exprima de fapt vointa celor care detin puterea.

Dar constitutia este legea fundamentala, trasatura ce o identifica in ansamblul legilor. Caracterul de lege fundamentala rezulta din continutul si calitatea reglementarilor.

Continutul constitutiei este un continut complex, el cuprinzand principiile fundamentale pentru toate domeniile vietii (politice, economice, sociale, culturale, juridice etc). Este si motivul pentru care adeseori constitutia este caracterizata ca fiind legea fundamentala care sta la temelia organizarii statale si este baza juridica a intregii legislatii.

Totodata, reglementarile constitutionale privesc cu precadere puterea adica fenomenul si realitatea cheie in orice organizare social-statala. Este si motivul pentru care puterea de stat apare ca un element indispensabil in orice definitie a constitutiei. Continutul reglementarilor constitutionale da constitutiei caracterul de lege fundamentala, pentru ca relatiile sociale ce formeaza obiectul acestor reglementari sunt relatii sociale fundamentale si care sunt esentiale pentru instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii statale.

Aceasta inseamna ca nici o dispozitie dintr-o lege sau din alte acte normative si izvoare de drept, nu pot contraveni in nici un fel Constitutiei. Este vorba de principiile suprematiei constitutiei si a constitutionalitatii legilor, ca trasaturi esentiale ale statului de drept. Data fiind importanta acestor principii s-au stabilit diferite modalitati de control al constitutionalitatii legilor.

In general, dat fiind natura si importanta deosebita a normelor constitutionale, in regimurile democratice adoptarea constitutiei este data in competenta unui organ constituant, special instituit in acest scop, uneori printr-o procedura si avand o structura mai mult sau mai putin diferita de cea a legiuitorului ordinar.

In doctrina constitutionala s-a facut distinctia intre constitutiile originare si constitutiile derivate, in stransa legatura cu problematica legitimitatii puterii de stat. Se considera originara acea constitutie care a fost adoptata fara a urma anumite principii sau proceduri anterior stabilite, de regula, in situatii revolutionare, sau lovituri de stat, pe cand constitutia derivata este aceea in adoptarea careia se urmeaza procedurile prestabilite in constitutia precedenta. Romania s-a aflat la inceputul ultimul deceniu al secolului XX in plina perioada a elaborarii Constitutiei, ca una originara ce a consfintit principiile democratice de organizare a statului si a societatii civile proclamate de Revolutia din decembrie 1989.

Respectarea constitutiei si a legilor date in temeiul ei devine un principiu fundamental al Statului de drept, obligatoriu pentru toata lumea, fara exceptie, inclusiv pentru organele supreme - parlament, sef de stat, guvern si celelalte organisme ale puterii politice.

O problema de o deosebita insemnatate teoretica si practica este aceea a continutului normativ al legii, cunoscut in teoria dreptului sub denumirea de 'domeniul legii', spre deosebire de cel al altor acte normative subordonate. Cunoscand locul legii in ierarhia actelor normative este important a se determina sfera de reglementare a relatiilor sociale prin lege, lucru de importanta covarsitoare pentru realizarea principiului legalitatii si prevenirea incalcarii lui prin acte normative elaborate de alte organe decat cel legiuitor, cum ar fi guvernul sau ministerele.

Teoria generala a dreptului distinge asa-numitele 'legi organice', adica acele legi care initial se refereau la organizarea functionarea si structura diferitelor organe ale statului, dar care pot cuprinde si alte domenii si care au o pozitie distincta in ierarhia legislativa, ele situandu-se intre Constitutie si legile ordinare. Noua Constitutie a Romaniei din 1991 prevede ca Parlamentul adopta trei categorii de legi: constitutionale, organice si ordinare. In timp ce legile ordinare se adopta cu votul membrilor prezenti ai fiecarei camere, legile organice se adopta cu votul majoritatii fiecarei camere.

Procedura de adoptare a legii cunoaste ca norme distincte si precis determinate, initiativa lergislativa, dezbaterea proiectului de lege, votarea si adoptarea legii. In ipoteza existentei institutiei referendumului, adoptarea legii presupune si aprobarea ei prin referendum. Dupa aceea urmeaza promulgarea si publicarea in publicatia romaneasca.

Initiativa legislativa reprezinta dreptul de a propune si supune organului legiuitor un proiect de lege, cu obligatia aceastuia de a se pronunta asupra lui, inscriindu-l pe ordinea sa de zi. Evident ca nu oricine are drept de initiativa legislativa, ci numai persoanele sau organele anume stabilite.

Dezbaterea proiectului incepe cu ascultarea expunerii de motive prezentata de initiator si a raportului comisiei permanente competente care a examinat proiectul. Urmeaza, apoi, discutia pe articole dupa care se trece la votarea proiectului de lege in intregime.

Promulgarea are semnificatia de a constata existenta textului autentic al legii din care se desprinde dispozitia de a o publica si consecinta ca ea este executorie, activa, intra in vigoare.

Dupa adoptare este necesara aducerea legilor la cunostinta publica nefiind de conceput sa se ceara cuiva respectarea unor reguli care nu au fost facute publice intr-o forma corespunzatoare. In afara de publicarea oficiala a actelor normative, pentru asigurarea cunoasterii continutului actelor normative, se desfasoara o ampla activitate, folosind mijloacele de informare in masa precum si alte modalitati.

In caracterizarea legilor era cunoscuta de asemenea, clasificarea lor in: generale, speciale si exceptionale.

Distinctia intre legea generala si speciala trebuie vazuta in mod complex, in sensul ca legea speciala intervine cu o reglementare aparte, particulara fata de reglementarile legii generale, comune denumita si dreptul comun. Pe de alta parte, aceeasi lege poate sa aiba caracter general sau special dupa cum o raportam la o alta reglementare mai generala sau speciala. Importanta distinctiei in lege generala si speciala priveste procesul de interpretare si aplicare. Legea speciala se aplica materiei pe care o reglementeaza, iar in caz de concurs, cu legea generala se aplica legea speciala, conform principiului lex speciali derogat generali.

Legile sau reglementarile exceptionale se dau in situatii cu totul deosebite, ele stabilind consecintele juridice ale aplicarii lor. Asemenea acte pot fi, de exemplu, cele prin care se instituie starea de necesitate.

Actele cu putere de lege care se dau in situatii deosebite, cand organul legiuitor nu functioneaza poarta denumirea de 'decrete - legi'.

Decretul - lege este un izvor de drept sui generis cu un caracter oarecum hibrid, pentru ca, desi nu emana de la organul legislativ (parlament), are totusi putere de lege, reglementeaza relatii sociale, din domeniul legii, pe care o va putea modifica sau inlocui. Are denumirea de decret pentru ca sorgintea sa este executivul si lege pentru ca are forta juridica a acesteia.

Decretul - lege face parte ca act normativ din categoria legilor si este considerat izvor de drept in masura in care contin norme juridice. Decretul - lege este considerat o lege exceptionala pentru ca se emite in situatii si in imprejurari deosebite. Decretul - lege poate contine norme de natura constitutionala si atunci dabandeste forta juridica a Constitutiei; poate contine norme juridice de natura organica si are forta juridica a unei legi organice si poate contine norme juridice consacrate legilor ordinare, cand au forta juridica corespunzatoare acestora[17].

Din punct de vedere istoric, decretul - lege a aparut in sistemul politico - juridic modern, pentru asigurarea continuitatii functionarii puterii publice in conditiile de criza, cand activitatea normala a parlamentului este impiedicata ori acesta este desfiintat. Pentru a evita un vid de putere de legiferare, in momente deosebite prin care trece tara, cand parlamentul s-ar afla in imposibilitate sa se intruneasca imediat, ori nu ar putea adopta masuri rapide datorita sistemului greoi de legiferare sau cand ar fi desfiintat in urma unei mutatii in conducerea statului (lovitura de stat, revolutie) s-a creat practica elaborarii decretelor - legi, emanate de la puterea executiva - seful statului sau guvern.

Decretul poate fi considerat izvor de drept numai in masura in care contine reguli de conduita generale si obligatorii, iar daca sunt ratificate de Parlament devin legi si au forta juridica a acestora. In dreptul roman actual Presedintele Romaniei poate emite decrete cu caracter normativ sau cu caracter individual. Exemplu: decretul prin care se declara mobilizarea generala sau partiala a fortelor armate sau prin care se instituie starea de asediu sau starea de urgenta cu caracter normativ. Decretele individuale sunt cele prin care se confera decoratii, se acorda gradul de general ori sunt numite in functii publice unele persoane (ambasadori, judecatori, procurori, etc.).

Permanentizarea conducerii prin decrete - legi sau decrete cu putere de lege este proprie regimurilor autoritare, dictatoriale.

Ca izvor al dreptului de acelasi nivel cu legea, sunt considerate si unele acte internationale semnate si ratificate. Actele internationale (tratate, conventii, acorduri etc) se incheie si adopta potrivit procedurii si competentei specifice organului emitent in multe privinte deosebite de normele juridice interne.

Ca urmare a crearii Uniunii Europene este considerat ca izvor de drept in statele membre, asa numitul drept comunitar, care conform opiniei Curtii Europene de Justitie are chiar prioritate fata de ansamblul dreptului national al fiecarei tari[18].

In dreptul comunitar intra tratatele internationale de infiintare, reorganizare si largire a Comunitatii europene, normele juridice elaborate de institutiile comunitare (regulamente, decizii recomandari), precum si deciziile interpretative ale Curtii de Justitie.

Dintotdeauna tratatul a reprezentat una din formele cele mai eficiente de exprimare a dreptului international si, in acelasi timp, cel mai important si adecvat mod de consacrare a principiilor si normelor dreptului international, prin care statele isi recunosc drepturi si isi asuma obligatii mutuale. De aceea, astazi este general recunoscut ca tratatul este cel mai important izvor de drept international.

Amploarea dobandita in zilele noastre de aceasta forma de asigurare a cadrului juridic al legaturilor dintre state este ilustrata de faptul ca la Organizatia Natiunilor Unite numai in ultimii 40 de ani s-au inregistrat peste 24.000 de tratate.

In prima perioada a evolutiei dreptului international, formarea pe cale cutumiara a unor norme ale acestui drept reprezenta modalitatea cea mai frecventa de exprimare a acestora. Numarul redus al tratatelor incheiate in aceasta perioada a facut pe unii autori sa considere cutuma ca reprezentand mijlocul esential de exprimare a unor norme ale dreptului international sau chiar unicul mijloc de 'testare' a acceptarii generale[19] a acestora in raporturile dintre state.

Incepand insa cu a doua jumatate a secolului al XIX - lea, dar mai ales dupa al doilea razboi mondial, tratatele internationale devin treptat mijlocul cel mai frecvent de formare a unor norme de drept international. Sporirea numarului tratatelor internationale se explica, printre altele, prin cresterea numarului statelor, aparitia a numeroase organizatii internationale, ale caror acte constitutive, ca si celelalte acorduri incheiate de acestea in cursul activitatii lor, contribuie substantial la inmultirea tratatelor.

La numarul mare de tratate existent astazi se adauga si faptul ca, dupa cel de-al doilea razboi mondial, multe din tratatele internationale incheiate au caracter multilateral, universal si urmaresc reglementarea raporturilor intre state in domenii de mare insemnatate cum sunt: problemele pacii si securitatii internationale (Carta ONU), drepturile omului, dezvoltarea economica si comertul.

Intr-o acceptiune simpla, tratatul este un acord de vointa intre subiecte de drept international, supus normelor dreptului international.

Plecand de la faptul ca principalele subiecte de drept sunt statele si ca, in general, raporturile dintre state imbraca forma scrisa, ca un acord incheiat intre state, care creeaza drepturi si obligatii de drept inetrnational.

Astfel, potrivit articolului 2, alin 1 din Conventia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, prin vocabula 'tratat' se intelege un acord international incheiat in scris intre state si guvernat de dreptul international, fie ca este consemnat intr-un instrument unic, fie in doua sau mai multe instrumente conexe si oricare ar fi denumirea sa particulara.

In comentariul pe marginea propunerii privind definitia tratatului, Comisia de Drept International, care a redactat proiectul de conventie, a facut precizari importante pe marginea formulelor 'tratat guvernat de dreptul international'. Cu privire la aceasta formula s-a subliniat ca este menita sa usureze distinctia care trebuie facuta intre acorduri internationale reglementate de dreptul international public si cele care, desi incheiate intre state sunt guvernate de dreptul national al uneia dintre parti ori de un alt sistem de drept ales de catre parti[20].

In opinia unor autori, aceasta definitie ar avea un caracter descriptiv si formal- procedural, fara a se raporta la continutul si trasaturile de fond ale acestui instrument fundamental in reglementarea relatiilor dintre state si formarea dreptului international. Acesti autori iau in considerare aspectele de fond ale tratatului si propun urmatoarea definitie privind tratatul: 'act juridic exprimand acordul de vointa intervenit intre state ca principale subiecte de drept international, sau intre acestea si alte subiecte de drept international, ori intre acestea din urma, in scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi si obligatii in raporturile dintre ele'[21].

Reglementarea drepturilor si libertatilor cetatenesti in legea fundamentala constituie o garantie a realizarii unei protectii aparte, speciale acestora atat prin sistemul de garantii constitutionale, cat si prin insusi faptul ca totalitatea drepturilor si libertatilor fundamentale sunt reglementate de Constitutia Romaniei. Aceasta realitate inscrie Romania intre tarile democratice, capabile sa asigure propriilor cetateni o guvernare preocupata de situatia reala a indivizilor, a celor guvernati. In acelasi timp, dreptul de aparare si dreptul la folosirea cailor de atac (prevazute de art.24 si 128 din Constitutie), le revine si rolul de a contribui la protectia propiu-zisa a celorlalte drepturi, prin intermediul lor declansandu-se procedura de aparare concreta a drepturilor subiective incalcate.

Intre garantiile prevazute de Constitutia Romaniei din 1991 se regasesc mai multe categorii:

Reglementarea drepturilor si libertatilor fundamentale in cuprinsul Constitutiei, ca norme fundamentale ale dreptului pozitiv, constituie o masura de protectie a individului in raporturile sale cu autoritatile publice, cu statul;

Dispozitia expresa a legii care creaza in sistemul romanesc un mecanism original de protectie speciala a drepturilor omului prin:

a). Asumarea obligatiei de a crea compatibilitatea sistemului juridic romanesc cu cel european in domeniul drepturilor omului prin aplicarea directa a normelor Conventiei Europene a Drepturilor Omului si a celorlalte tratate de drepturile omului la care Romania este parte, precum si prin aplicarea prioritara a normelor internationale ale drepturilor omului in cazul conflictului de legi cu normele interne - art.11 si 20 din Constitutie.

b). Interzicerea revizuirii dipozitiilor constitutionale daca aceasta are ca scop suprimarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor sau a garantiilor acestora - art.148 din Constitutie.

Controlul constitutionalitatii legii - art.144 din Constitutie;

Contenciosul administrativ vazut ca o garantie a drepturilor persoanelor particulare in fata abuzului unei autoritati publice - art.48 din Constitutie;

Avocatul poporului ca mijloc de aparare a drepturilor si libertatilor cetatenilor in raporturile acestora cu autoritatile publice;

Prin urmare, caracterul juridic al sistemului de garantii interne consta in existenta unor dispozitii constitutionale de drept material alaturi de cele procedurale care asigura protectia drepturilor si libertatilor fundamentale cetatenesti.

Pana in 1991, constitutiile socialiste consacrasera dualismul juridic - invocandu-se neamestecul in treburile interne, suveranitatea nationala, se statuase o distinctie absoluta intre obligatiile internationale si ordinea juridica interna. Declaratia Universala, pactele internationale cu privire la drepturile omului erau acte juridice internationale, interpretate si aplicate conform cu scopurile partidului unic. Prioritara era ordinea juridica interna.

Aflata in plin proces de transformare institutioanala si politica, Romania se confrunta la ora actuala cu probleme principiale de teoria dreptului. In acest sens, relatia dintre legislatia internationala si cea interna a unei tari este importanta, atat teoretic cat si practic.

Au fost eleborate teorii cu privire la raportul dintre cele doua ordini juridice, interna si internationala si implicatiile acceptarii prioritatii uneia sau alteia. Statele si-au adaptat sau shimbat politica si legislatia in functie de teoria pe care au considerat-o ca avand castig de cauza. Toata elaborarea doctrinara are menirea sa dea raspunsuri unor chestiuni practice, indicand comportamentul care trebuie urmat de state, pe plan intern, in sistemul legislativ si mai ales in domeniul infaptuirii justitiei si pe plan extern, in domeniul relatiilor internationale in continua schimbare. In cazul Romaniei, determinarea acestui raport, intre dreptul intern si cel international, este cu atat mai importanta cu cat, de rezolvarea ei teoretica, depinde, pe termen lung, respectarea drepturilor omului in practica.

In Romania, inglobarea tratatelor internationale in dreptul intern se face prin actele normative de ratificare (de aprobare sau de semnare). Actul de ratificare, indiferent de valoarea lui juridica (lege organica sau lege ordinara), atribuie caracter direct normelor internationale conventionale, inglobandu-le in sistemul juridic national.[22] Articolul 11, alin. 2, din Constitutie, prevede ca : "tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern". Aceasta dispozitie este in concordanta cu principiul pacta sunt servanda, cu art. 27 din Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor si cu tendintele actuale de abordare pragmatica a raportului existent intre dreptul intern si dreptul international.

Asadar, potrivit prevederilor art. 11, alin. 2, tratatele ratificate devin parte a dreptului intern. In intelesul acestui articol prin "tratat" se desemneaza orice instrument folosit in practica internationala pentru concretizarea acordului de vointa al statelor, indiferent de denumirea acestuia: pact, conventie, protocol, acord, statut, act final, document final. Este evident ca legea fundamentala din Romania a adoptat principiul monist al receptarii dreptului international in dreptul intern, fara insa a indica si categoriile de tratate care sunt supuse ratificarii si care devin astfel drept intern.

Mentiunea privind ratificarea "potrivit legii" trimite la legea interna care reglementeaza acest domeniu, in cazul de fata la Legea nr. 41/1991. Potrivit art. 4 din aceasta lege, sunt supuse Parlamentului spre ratificare tratatele internationale semnate in numele Romaniei, precum si acordurile, conventiile si intelegerile semnate la nivelul Guvernului roman care se refera intre altele si la drepturile si libertatile cetatenesti. In ceea ce priveste incorporarea acestor tratate, in dreptul intern, in literatura de specialitate s-a apreciat, dat fiind ca ratificarea lor se face prin lege, ele vor urma regimul juridic si vor avea forta juridica a legilor care le-au consacrat, respectiv legi organice sau legi ordinare.[24]

Hotararile si ordonantele guvernului.

Hotararea guvernului este actul normativ emis de puterea executiva, care contin norme juridice referitoare la organizarea executarii legilor, respectiv masuri concrete de punere in aplicare a legilor emise de Parlament in cele mai diverse domenii.

Ordonanta Guvernului reprezinta actul normativ emis de puterea executiva care contine norme juridice ce tin de legile ordinare. Este vorba de prevederea art.13 din Constitutia Romaniei prin care Guvernul, avand delegare legislativa, poate emite ordonante ce se supun spre ratificare ulterioara Parlamentului, care le transforma in legi ordinare. Trebuie facuta precizarea ca Parlamentul emite o lege speciala prin care abiliteaza Guvernul sa emita ordonante pentru perioade scurte de timp si cu privire la domeniul corespunzator legilor ordinare.

Prin ordonante nu pot fi reglementate domeniile ce tin de legile organice. In art. 114 din Constitutia Romaniei se precizeaza[25]:

Parlamentul poate adopta o lege speciala de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonante in domenii care nu fac obiectul legilor organice;

Legea de abilitare va stabili, in mod obligatoriu, domeniul si data pana la care se pot emite ordonante;

Daca legea de abilitare o cere, ordonantele se supun aprobarii Parlamentului, potrivit procedurii legislative, pana la implinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage incetarea efectelor ordonantelor;

In cazuri exceptionale, Guvernul poate adopta Ordonante de Urgenta. Acestea intra in vigoare numai dupa depunerea lor spre aprobare la Parlament. Daca Parlamentul nu se afla in sesiune, el se convoca in mod obligatoriu;

Aprobarea sau respingerea ordonantelor se face printr-o lege in care vor fi cuprinse si ordonantelor ale caror efecte au incetat.

Actele normative cu putere de lege sunt si actele guvernului date in temeiul 'legislatiei delegate', in situatii special prevazute de constitutie si avand un caracter provizoriu.

Actele normative subordonate legii. Oricat efort se depune pentru a cuprinde in legi o sfera cat mai larga de reglementare care sa fie totodata cat mai completa, viata a aratat ca raman totusi unele aspecte care tin de traducerea in viata ce necesita o interventie normativa a altor organe de stat. De altfel, insasi realizarea atributiilor diferitelor organe, potrivit competentei lor legale se face si prin acte cu caracter normativ, date pe baza si in vederea executarii legilor.

In definirea sferei de cuprindere, a actelor normative subordonate legii, trebuie sa se aiba in vedere urmatoarele:

a)       aceste acte sa fie in conformitate cu legile, sa nu contina dispozitii contrare acestora;

b)      ele nu pot da reglementari primare sau in domenii a caror reglementare este prevazuta a fi data prin lege;

c)       sa se inscrie in limitele competentei materiale si teritoriale ale organului de la care emana;

d)      sa respecte ierarhia fortei juridice a actelor superioare fata de cele inferioare;

e)       sa fie fate in forma si cu procedura prevazuta pentru fiecare dintre ele.

Actele normative subordonate legii au denumiri si forme diferite in sistemul de drept al fiecarui stat. Ele pot fi, totusi, clasificate ca: acte ale sefului statului, purtand denumirea de regula, de decrete, acte ale organelor centrale executive - hotarari, ordonante, regulamente, ordine, instructiuni, decizii, ori avand alte denumiri, ale guvernului sau ale ministerelor si altor organe centrale de stat, precum si ale organelor locale.

Sunt izvoare ale dreptului, de asemenea, instructiunile, ordinele, si alte asemenea acte cu caracter normativ ale ministrilor si celorlalti conducatori si organelor centrale ale administratiei de stat.

Decretele - de regula, acte ale sefului statului (la noi ale Presedintelui), potrivit domeniilor in care sunt date, precum si practicii conducerii de stat - sunt in principiu, acte concrete, individuale (denumiri sau rechemari in functie, de acordari si avansari in grade militare etc).

Totusi, practica arata ca in functie de specificul, regimului dintr-o tara sau alta, se emit si decrete cu caracter normativ, acestea fiind astfel, izvoare de drept.

Guvernul ca organ al puterii executive adopta in indeplinirea atributiilor sale, hotarari, pe baza si in vedere executarii legilor. In Franta, de exemplu, guvernul adopta ordonante si decrete semnate de presedintele republicii, precum si regulamente in vederea aplicarii legilor. La noi, potrivit prevederilor noii Constitutii, actele normative ale guvernului poarta denumirea de hotarari si ordonante.

Hotararile se emit pentru executarea legilor. Ordonantele se emit in temeiul unei legi temporare de abilitare, in conditiile 'delegarii legislative', in domenii ce tin de legile ordinare. Aceste ordonante sunt supuse aprobarii ulterioare prin lege.

Sunt izvoare ale dreptului, de asemenea, instructiunile, ordinele si alte asemenea acte (cu denumiri diferite) cu caracter normativ ale ministrilor si celorlalti conducatori si organelor centrale ale administratiei de stat.

Hotararile organelor locale , ale administratiei de stat, in masura in care au caracter normativ, sunt de asemenea izvoare de drept.

5 CONTRACTUL NORMATIV SI ALTE IZVOARE ALE DREPTULUI.

Actele normative ale unor organizatii nestatale au fost, de asemenea in anumite perioade istorice recunoscute ca izvoare de drept, avand acest statut - in anumite conditii - si in contemporaneitate.amintim in acerst sens dreptul canonic instituit de biserica catolica avand o larga raspandire in Europa apuseana in Evul Mediu. Normele sale priveau organizarea bisericii, raporturile dintre aceasta si stat, precum si unele aspecte ale vietii personale (casatoria, familia), precum si unele reglementari penale si procesual penale.

Este cunoscuta culegerea dreptului canonic facuta de calugarul Gratiani (Decretum Gratiani) inceputa in secolul XII, care a devenit mai tarziu baza culegerii dreptului canonic Corpus Juris Canonici, adevarat corespondent a lui Corpus Juris Civilis in Evul Mediu.

In epoca moderna, odata cu separarea bisericii de stat, dreptul canonic isi pierde insemnatatea si rolul juridic activ. In aceeasi ordine de idei mentionam si dreptul musulman care continua sa exercite inca o infleunta destul de puternica in unele state arabe si islamice. Atat in cazul dreptului canonic, cat si al celui islamic, institutiile si organizatiile respective religioase s-au integrat mai mult sau mai putin in forme diferite de la o tara la alta, in mecanismul puterii de stat.

Desi dreptul canonic reprezinta modelul cel mai bine realizat, el nu reprezinta decat o parte a dreptului eclesiastic care desemneaza in genere ordinea juridica interioaraa comunitatilor religioase. Se face o distinctie necesara intre dreptul eclasiastic si dreptul public eclesiastic, acesta din urma fiind format din ansamblul normelor juridice adoptate de stat care reglementeaza chestiunile relative la culte.

Dreptul eclesiastic al bisericii ortodoxe se numeste drept bisericesc si el cuprinde normele care reglementeaza exclusiv ordinea interioara a comunitatii religioase ortodoxe potrivit codicelor, canoanelor, statutelor, sinoadelor si normelor emise deconducerea bisericii ortodoxe.

In contextul analizei izvoarelor dreptului s-a apreciat specificitatea dreptului eclesiastic, incarcatura sa morala, semnificatia coexistentei sale alaturi de ordinea laica, marea sa capacitate de adaptare la conditiile din tarile cele mai diverse, gratie autonomiei juridice a structurilor sale[26].

In aceasta categorie a izvoarelor de drept pot fi incluse de asemenea, statutele unor organizatii sociale, in masura in care li se confera forta juridica.

Statutele profesionale cuprind reglementari generale privind organizarea si exercitarea unor profesii. Forta lor juridica este conferita fie direct, prin aprobarea prin lege, fie indirect, prin adoptarea unor norme generale de catre organele corpurilor profesionale sau organul ierarhic superior in temeiul legii si in stricta concordanta cu aceasta.

Astfel, statutul personalului didactic ale carui prevederi 'se aplica personalului didactic de predare, didactic auxiliar si de conducere din intregul sistem de invatamant de stat si particular, personalului didactic care indeplineste functii de indrumare si control, precum si celelalte categorii de personal didactic, nominalizate in statut'. Acest statut a fost adoptat prin Legea nr. 128/1997. Statutul profesiei de avocat este adoptat de catre Consiliul Uniunii Avocatilor din Romania in temeiul art.58 alin.2 lit.b) din Legea nr.51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat. Statutul si activitatea notarilor publici formeaza obiectul reglementarii cuprinse in Regulamentul de punere in aplicare a legii notarilor publici si a activitatii notariale nr.36/1995, regulament adoptat prin Ordinul nr.710/1995 al Ministrului de justitie.

Denumirea de statut ca sursa subsidiara legii si act constitutiv care cuprinde reguli generale si obligatorii pentru parti, poate fi intalnita si in cazul societatilor comerciale, fundatiilor, asociatiilor etc. Regulamentele interioare ale institutiilor publice sau private, in masura in care, de asemenea contin reguli generale elaborate conform legii, sunt izvoare formale ale dreptului.

Contractul normativ este si el unul din izvoarele cu o sfera mai restransa ale dreptului. Intr- adevar, spre deosebire de contractele concretecare stabilesc drepturi si obligatii, in sarcina subiectilor, istoria dreptului cunoaste si forma conventionala a crearii normelor juridice, situatie in care drepturile si obligatiile se manifesta ca reguli de conduita - norme juridice obligatorii pentru parti, in comportamentul lor.

O aplicare mai larga a avut contractul ca izvor de drept in feudalism in reglementarea raporturilor dintre diferitele stari sau paturi sociale sau dintre acestea si monarh. Evident ca ele exprimau raportul de forte intre partile semnatare. In acest sens, poate fi amintita in Anglia, Magna Charta Libertatum incheiata intre baronii, cavalerii si orasenii rasculati si Regele Ioan Fara de Tara, la 15 iunie 1215.

Contractul este un important izvor al dreptului constitutional in cazul formarii confederatiilor, prin el se statorniceau principiile fundamentale, convenite de statele membre, in constituirea federatiei.

Contractul colectiv de munca desemneaza o categorie de izvoare specifice dreptului muncii, de o factura deosebita, speciala pentru ca ele nu sunt de origine statala, ci de origine conventionala, negociata. Conform art.1 din Legea nr. 130/1996 contractul colectiv de munca este conventia incheiata intre patron si organizatia patronala, pe de o parte si salariati, reprezentati prin sindicat, ori in alt mod prevazut de lege prin care se stabilesc clauze privind conditiile de munca, salarizarea, precum si ale drepturi si obligatii ce decurg din raporturile de munca.

Clauzele fiecarui contract colectiv au valoare normativa; ele alcatuiesc un 'drept special al muncii' propriu, al celor care il incheie. Contractul colectiv are ca element supraordonator legea, care stabileste cadrul general al raporturilor de munca iar ca element subordonat contractul individual care conctretizeaza prevederile contractului colectiv de la nivelul unitatii pentru fiecare salariat in parte[27].

Postura contractelor colective de munca incheiate cu respectarea dispozitiilor legale de izvoare ale dreptului pentru partile la care acestea se refera fie ca sunt la nivel national, la nivel de ramura, grupuri de unitati sau unitate, este evidentiata de:

caracterul general si abstract al reglementarilor relatiilor de munca;

caracterul de permanenta, prevederile acestora aplicandu-se la un numar indefinit de cazuri;

prevederile acestora reprezinta 'o lege a partilor' fiind obligatorii, pentru contractele individuale de munca incheiate sub incidenta ierarhiei contractelor colective de munca.