Patrimoniu persoanei

Patrimoniu persoanei

In stransa legatura cu notiunea de "bunuri" se afla notiunea de "patrimoniu".

Fara a o defini, Codul civil foloseste notiunea de "patrimoniu" in unele din prevederile sale, precum art. 1718 "Oricine este obligat personal, este tinut de a indeplini indatoririle sale, cu toate bunurile sale prezente si viitoare" (este vorba de gajul general al creditorilor chirografari asupra patrimoniului debitorului).

Patrimoniul reprezinta totalitatea drepturilor si obligatiilor unei persoane care pot fi evaluate in bani.

Asadar, patrimoniul cuprinde "toate drepturile unei persoane", adica ale unui subiect de drept, precum si "toate obligatiile" sau indatoririle pe care aceasta persoana le are fata de alta.

Trebuie precizat, insa, ca nici drepturile si nici obligatiile unei persoane nu imbraca caracterul patrimonial, decat daca pot reprezenta "o valoare baneasca". In concluzie, patrimoniul reprezinta o "suma de valori" si nu un ansamblu de lucruri (bunuri) materiale, corporale. Numai aprecierea in bani da posibilitatea totalizarii acestor valori si nu un ansamblu de bunuri.

Aprecierea in bani va ingadui totalizarea acestor valori, permitand stabilirea "activului patrimonial" (totalitatea drepturilor) si a "pasivului patrimonial" (totalitatea obligatiilor).[1]

Caracteristicile patrimoniului

a)   Patrimoniul reprezinta o "universalitate" pentru ca intruneste cele doua elemente ale notiunii juridice de universalitate, si anume:

patrimoniul este o masa de bunuri legate intre ele si supuse, in principiu, aceluiasi regim juridic;

bunurile ce alcatuiesc patrimoniul sunt distincte de universalitate, astfel incat schimbarile care pot interveni nu altereaza catusi de putin identitatea universalitatii, caci aceste bunuri nu sunt cuprinse in universalitate decat sub aspectul valorii lor banesti.

Asadar, patrimoniul, ca universalitate, este distinct de continutul sau; el nu se confunda cu bunurile care intra in componenta sa; el este o unitate abstracta, susceptibila de modificari in elementele sale, deoarece ele nu figureaza in patrimoniu sub aspectul lor material, ci prin valoarea lor (suma baneasca pe care o reprezinta).

b)   Patrimoniul nu poate exista in afara persoanelor sau, altfel spus, numai persoanele pot avea patrimoniu. Patrimoniul constituie, in adevar, una dintre manifestarile personalitatii. El este, am putea spune, "proprietatea personalitatii juridice a omului asupra lumii lucrurilor".

In acest sens, se poate afirma ca "dupa cum nu poate exista drept subiectiv fara o persoana care sa‑l exercite, tot astfel nici patrimoniul nu poate exista fara persoana"

c)   Orice persoana are un patrimoniu. Urmare a faptului ca patrimoniul reprezinta o masa de bunuri, precum si ca aptitudinea de a avea drepturi si obligatii este specifica personalitatii umane, in mod logic se poate deduce ca orice persoana are un patrimoniu.

d)   O persoana nu poate avea decat un singur patrimoniu. Aceasta caracteristica mai este cunoscuta si sub numele de "unicitatea patrimoniului". Daca, intr‑adevar, patrimoniul este emanatia personalitatii si daca persoana nu este decat una, la fel si patrimoniul nu poate fi decat tot unul singur. In aceasta conceptie, patrimoniul este "indivizibil" privit ca universalitate. Daca, totusi, sunt cazuri cand legea recunoaste, alaturi de patrimoniul propriu‑zis, anumite universalitati de drept, anumite mase de bunuri cu afectatiune speciala, acestea trebuie privite ca simple "derogari" de la regula generala. Asa pot fi situatiile create de acceptarea unei mosteniri "sub beneficiul de inventar" sau "separatiunea de bunuri" ceruta de creditorii unui debitor pentru a se evita confuziunea patrimoniului defunctului cu acel al mostenitorilor, ori situatia "bunurilor proprii" si a "celor comune" din patrimoniul sotilor, care au un regim juridic deosebit de cel obisnuit.

Elementele patrimoniului

Asa, cum s‑a mai aratat, in compunerea patrimoniului deosebim doua parti: "activul", in care intra valoarea pecuniara a tuturor drepturilor si bunurile apartinand unei persoane si "pasivul", in care intra expresia baneasca a tuturor indatoririlor si obligatiilor, de orice natura, stabilite in sarcina unui acelasi subiect de drept. Cu alte cuvinte, patrimoniul are ca elemente componente "drepturi si obligatii" privite sub aspectul lor banesc (valoric).

Caracterul patrimonial este, prin urmare, recunoscut numai drepturilor si obligatiilor care au valoare economica, celelalte care nu indeplinesc aceasta conditie nu pot intra in componenta patrimoniului.

In continutul patrimoniului intra doua categorii de elemente: "drepturi reale" si "drepturi de creanta". Daca acestea sunt privite din punctul de vedere al persoanei careia profita, ele reprezinta "activul patrimoniului", iar daca sunt privite din punctul de vedere al persoanei asupra careia ele apasa, adica le suporta, atunci avem de‑a face cu "pasivul acelui patrimoniu".

Sintetizand, putem spune ca in patrimoniu se includ drepturi reale si drepturi de creanta. Alaturi de acestea, unii autori mai adauga o a treia categorie, aceea a "drepturilor sui generis", numite si drepturi "incorporale", cum ar fi: dreptul de autor, dreptul de inventator, fondul de comert (firma, emblema, vadul comercial, clientela, marca de fabrica).

Sub aspect functional, patrimoniul poate fi privit ca un fel de rezervor in care intra si din care ies, in continuu, valori economice, sau ca un cont curent in care se inregistreaza intrarile si iesirile de sume de bani. Aceasta inseamna ca el isi indeplineste functia sa prin savarsirea unui numar nesfarsit de operatiuni, de acte juridice pe care le incheie titularul sau.

Cat priveste actele juridice si operatiunile efectuate in legatura cu functionarea patrimoniului, ele sunt urmatoarele: acte de conservare; acte de administratie si acte de dispozitie.

Pentru a servi scopului pentru care a fost creat, patrimoniul trebuie sa fie administrat, adica sa se ia acele masuri necesare pentru a se asigura bunurilor care intra in compunerea lui cea mai buna utilizare, precum si conservarea in cele mai bune conditiuni.

Aceasta sarcina revine, de cele mai multe ori, titularului patrimoniului. El este, de altfel, cel mai in masura sa cunoasca si elementele si destinatia bunurilor respective. Sunt, insa, numeroase cazuri in care administrarea patrimoniilor este incredintata altor persoane, cum ar fi:

tutorii care administreaza patrimoniul celor incapabili;

curatorii insarcinati cu lichidarea unei succesiuni vacante;

administratorii societatilor comerciale;

administratorii oricaror alte persoane juridice insarcinati cu asemenea atributii;

sotii care, in timpul casatoriei, administreaza si patrimoniul celuilalt sot;

lichidatorii societatilor comerciale declarate in stare de faliment.

Cand administrarea patrimoniului apartine altei persoane decat titularul, este absolut necesar ca gestiunea respectiva sa fie supravegheata, iar actele pe care le savarseste tutorele, curatorul, administratorul conventional sau judiciar sa fie indeplinite cu respectarea unor anumite conditii, anumitor formalitati, prin care sa se ofere garantia ca bunurile patrimoniului n‑au pierdut nimic din utilitatea lor, ca au fost folosite cu grija, ca au fost conservate in mod corespunzator si ca pe viitor vor putea fi utilizate potrivit destinatiei lor.

Asa cum o indica denumirea lor, actele de conservare au drept scop apararea bunurilor din componenta patrimoniului de pericole iminente, cu o cheltuiala de minima importanta. Spre exemplu, act de conservare reprezinta repararea acoperisului unui imobil avariat de o furtuna, cu o cheltuiala neglijabila, fata de valoarea bunului respectiv sau constituirea unei ipoteci si inscrierea acesteia la grefa judecatoriei unde este situat imobilul.

Pentru a se socoti act de conservare, trebuie intrunite doua conditii:

a)   sa existe un "pericol iminent", care sa ameninte pierderea unui lucru sau a unui drept ce face parte din patrimoniu;

b)   actul savarsit sa necesite o cheltuiala neglijabila, in raport cu bunul salvat.

Actele de administratie sunt actele savarsite in scopul de a asigura conservarea si punerea in valoare a patrimoniului sau a unora din elementele acestuia, in conditiile statornicite de lege.

Spre deosebire de actele de conservare, actele de administrare intra in cadrul normal al actiunii de administrare pe care o desfasoara o persoana cu privire la patrimoniul sau si cu privire la patrimoniul altei persoane. Astfel, a inchiria un imobil, a incasa dobanzile unei sume de bani imprumutate, a vinde recolta unei ferme, insemneaza a indeplini acte de administratie.

Expresia de "act de administratie" este intrebuintata in sensul sau restrans, referindu‑se numai la actele de administrare propriu-zise si, nu la actele de administrare in sensul larg al cuvantului, care prin verbul "a administra" desemneaza toate actele juridice pe care o persoana le poate savarsi in legatura cu patrimoniul, cuprinzand deci si actele de dispozitie (de instrainare).

Actele de administratie, in sensul acesta restrans, se apropie uneori foarte mult de actele de dispozitie, deoarece si unele si altele au drept scop punerea in valoare a elementelor patrimoniului.

Pentru a putea savarsi acte de administrare, persoana care le savarseste trebuie sa aiba puterea de administrare. Cel care poate savarsi acte de dispozitie, in principiu, poate face si acte de administrare si acte de conservare, fiindca cine poate face mai mult, poate face si mai putin. Situatia inversa nu poate duce la acelasi rezultat. Persoanele lovite de incapacitate nu pot savarsi acte de administratie, decat asistate de reprezentantul lor legal, prezenta acestuia constituind o garantie suficienta ca interesele incapabilului vor fi aparate.

Actele de dispozitie sunt actele prin care se produce o modificare in componenta patrimoniului, prin transmiterea unui bun sau drept in favoarea altei persoane.

Actele de dispozitie pot fi consimtite fie in schimbul unei contraprestatii, adica in urma unui echivalent care va intra in patrimoniul din care a iesit bunul instrainat, caz in care avem de‑a face cu "acte de dispozitie cu caracter oneros", de pilda, actul de vanzare cumparare, fie prin "acte de dispozitie cu titlu gratuit", cum ar fi actul de donatie, in care nu se da un contra echivalent.

In prima ipoteza, a actelor cu titlu oneros, avand in vedere ca operatiunea de instrainare scoate un bun din patrimoniu, dar imediat urmeaza o alta care aduce un alt bun sau o valoare in locul bunului instrainat, actul poate fi savarsit si de un incapabil, dar numai daca au fost indeplinite formele stabilite de lege.

Dimpotriva, actele cu titlu gratuit, scotand bunul din patrimoniu si neaducand nimic in locul lui, sunt, in principiu, interzise incapabililor. De precizat ca sunt si situatii in care persoanele capabile sunt supuse la anumite restrictii, cu ocazia instrainarilor cu titlu gratuit.

Este adevarat ca legea permite oricarei persoane capabile sa faca acte de dispozitie asupra fiecarui element al patrimoniului privit "ut singuli", dar nu este permis a dispune in totalitate de bunurile patrimoniului considerate ca "universalitate". Astfel de transmisiuni cu caracter universal, nu se pot face prin acte intre vii, ci numai prin acte "mortis causa", adica prin acte ce vor produce efecte juridice numai dupa moartea titularului patrimoniului. Ratiunea acestei dispozitii legale, rezulta din faptul ca intregul patrimoniu al titularului serveste drept "gaj general al creditorilor sai". Daca s‑ar permite savarsirea unor asemenea acte de dispozitie, ar insemna a da putinta debitorului de a se desfiinta dreptul de gaj general si de a face iluzorie garantia oferita de art. 1718 Cod civil "Oricine este obligat personal este tinut de a indeplini indatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile si imobile, prezente si viitoare".

Functiile patrimoniului

Importanta patrimoniului rezulta din functiile pe care el le indeplineste. Functiile patrimoniului sunt: functia de gaj general al creditorilor chirografari; functia de a explica si justifica subrogatia reala cu titlu universal si functia prin care patrimoniul permite transmisiunea universala si transmisiunea cu titlu universal.

A.       Patrimoniul si dreptul de gaj general al creditorilor chirografari

Sunt creditori chirografari aceia care au creanta constatata printr‑un inscris (din greceste: un inscris la mana, "chirographum"). Deci, toti acesti creditori, care nu au creanta lor garantata de o garantie reala (ipoteca, gaj sau privilegiu), vor avea un drept egal asupra elementelor patrimoniului debitorului. In consecinta, atunci cand valoarea bunurilor este mai mica decat datoriile, ei vor suferi efectele asa-numitei "legi a concursului", conform careia suma rezultata din vanzarea bunurilor se va imparti proportional cu valoarea creantei fiecarui creditor.

Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari este consacrat, asa cum s‑a mai aratat si mai inainte, de dispozitiile art. 1718 Cod civil: "Oricine este obligat personal, este tinut de a indeplini indatoririle sale, cu toate bunurile sale mobile si imobile, prezente si viitoare".

In cazul in care patrimoniul este divizat, in mai multe mase de bunuri, cum ar fi: bunurile personale si bunurile comune ale sotiilor, dreptul de gaj general al creditorilor chirografari este "specializat", ceea ce inseamna ca acestia pot urmari, pentru realizarea creantei lor, numai bunurile din masa patrimoniului in legatura cu care s‑a nascut creanta. Astfel, creditorii comuni ai sotilor pot urmari bunurile comune ale sotiilor, iar creditorii personali ai acestora vor putea urmari bunurile proprii ale sotului debitor (art. 33 si 34 din Codul familiei).

B.    Patrimoniul si subrogatia reala cu titlu universal

Cuvantul "subrogatie" inseamna inlocuire, substituire. Subrogatia este "personala", cand o persoana, alta decat debitorul, plateste datoria acestuia creditorului, acesta se subroga in drepturile creditorului (devine creditorul debitorului respectiv) si va avea dreptul sa urmareasca pe debitorul in locul caruia a platit.

Subrogatia poate fi si "reala", atunci cand un lucru este inlocuit cu un alt lucru. Astfel, daca un bun este instrainat, locul lui in patrimoniu va fi luat de pretul obtinut sau de bunul cumparat cu acest pret. Deoarece inlocuirea se produce in cuprinsul patrimoniului, privit ca universalitate, poarta denumirea de "subrogatie cu titlu universal", spre deosebire de subrogatia care se refera la un bun privit izolat, si care se numeste "subrogatie cu titlu particular".

Subrogatia reala cu titlu universal si gajul general al creditorilor chirografari sunt strans legate intre ele; asa, se explica si se justifica continutul dreptului de gaj general, caci in locul bunului iesit din patrimoniu, a intrat un altul care va avea aceeasi pozitie juridica cu cel iesit, creditorul avand posibilitatea de a urmari bunul existent in patrimoniul debitorului la data scadentei.

In ceea ce priveste "subrogatia reala cu titlu particular", ea intervine numai in cazurile expres prevazute de lege, cum ar fi situatiile urmatoare:

un bun ipotecat, dar asigurat, este distrus, si atunci cand ipoteca se stramuta asupra indemnizatiei de asigurare primita (art. 1721 Cod civil);

un teren dobandit in temeiul Legii nr. 18/1991 si care este schimbat cu un altul, conform titlul X privind circulatia terenurilor din Legea nr.247/2005, dobandeste situatia juridica a terenului inlocuit;

in cazul exproprierii unui imobil, ipoteca se stramuta de drept asupra despagubirilor.

C.   Patrimoniul si transmisiunea universala si transmisiunea cu titlu universal

Pornind de la ideea ca orice persoana are patrimoniu, trebuie lamurit ce se intampla cu patrimoniul persoanelor cand:

inceteaza din viata, in cazul persoanelor fizice;

se desfiinteaza, in cazul persoanelor juridice.

Si in cazul persoanei fizice si al celei juridice, patrimoniul acestora se transmite succesorilor legali.

Transmisiunea este universala atunci cand intreg patrimoniul se transmite unui singur succesor, acesta urmand a primi atat activul, cat si pasivul.

Transmisiunea este cu titlu universal atunci cand patrimoniul se transmite, fractionat la mai multi mostenitori, sub forma de fractii (1/2; 1/3; 1/4; etc.) sau sub forma de procent (50%; 25%; 20%; etc.), atat din activul, cat si din pasivul patrimonial.

Transmisiunea este cu titlu particular atunci cand, din patrimoniu, se transmit unul sau mai multe bunuri precis determinate, de exemplu: imobilul cutare; automobilul cutare; terenul cutare etc. Succesorul cu titlu particular nu poate fi obligat sa suporte parti din datoriile succesiunii.