Prevenirea infractiunilor contra vietii, integritatii corporale si sanatatii, savarsite din culpa

Prevenirea infractiunilor contra vietii, integritatii corporale si sanatatii, savarsite din culpa

Asigurarea si infaptuirea legalitatii in statul de drept democratic in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme garantate de Constitutia tarii, este conditionata printre altele de intelegerea si aplicarea corecta de catre functionarii publici a normelor legale in spiritul si litera lor. Aspectele psihologice si juridice privind conduita profesionala a organelor de urmarire si cercetare penala, din punct de vedere al Codului Penal, reies din: cunoasterea, insusirea, aplicarea si respectarea intocmai a prevederilor legale, a drepturilor, indatoririlor si libertatilor fundamentale prevazute de Constitutie.

Art.1 C.pen. specifica: "Legea penala apara impotriva infractiunilor Romania, suveranitatea, independenta si unitatea statului, proprietatea personala si drepturile acesteia, precum si intreaga ordine de drept." Din prevederile acestui articol rezulta clar multitudinea si complexitatea sarcinilor ce le revin organelor de urmarire si cercetare penala, a caror rezolvare depinde de un inalt grad de profesionalism, actiune sustinuta in pregatirea si continuitatea acesteia, verificarea si stocarea informatiilor care prezinta caracter operativ in activitatea de descoperire si contracarare a actelor antisociale care pun in pericol valorile fundamentale prevazute si aparate de legea penala.

Prin vinovatie se intelege starea de constiinta a faptasului in momentul comiterii unei fapte penale; constituind latura subiectiva a infractiunii, ea este un act de constiinta care implica in primul rand un factor interactiv si apoi unul volitiv, deci un proces de constiinta si apoi unul de vointa, constiinta fiind premisa vointei. Potrivit art. 19 C.pen. exista vinovatie atunci cand fapta care prezinta pericol social este savarsita cu intentie sau din culpa. Cu intentie, cand faptuitorul prevede urmarile faptelor sale si desi nu urmareste producerea lor prin comiterea acelei fapte (intentie directa) prevede rezultatul faptei sale si desi nu urmareste sa se produca, accepta posibilitatea producerii lui (intentie indirecta).

Fapta este savarsita din culpa, atunci cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce (usurinta sau culpa cu previziune). Nu este suficienta numai cunoasterea prevederilor legale care incrimineaza si sanctioneaza o fapta savarsita de catre unul sau mai multi indivizi, fara o analiza obiectiva a factorilor psihologici care au dus la comiterea delictului. Aceasta presupune cunoasterea amanuntita, din toate punctele de vedere (social, profesional, material etc.) a contextului respectiv, a starilor de fapt care au stat la baza comiterii infractiunii, modului de operare, participantii si calitatea lor (autor, instigator, complice - art. 24, 25, 26 C.pen.)[1].

Fapta comisa trebuie analizata cu obiectivitate, tinandu-se cont de la bun inceput de trasaturile esentiale ale infractorului (art.17 C.pen.), de stabilirea exacta daca fapta in cauza prezinta sau nu pericolul social al unei infractiuni (art.18 si art.19 C.pen.). In vederea stabilirii gradului de pericol social trebuie sa se tina seama de: modul si mijloacele de savarsire a faptei;   scopul urmarit; imprejurarile in care fapta a fost comisa; de urmarea produsa sau care s-ar fi putut produce; persoana si conduita faptuitorului.

Necesitatea cunoasterii acestor aspecte ajuta la delimitarea corecta a faptelor care trebuie sanctionate potrivit legii, avandu-se in vedere eficienta sanctiunii, care trebuie sa duca la prevenirea unor alte incalcari ale normelor de convietuire sociala. Protejarea dreptului la viata prin normele interne si internationale constituie un imperativ si, in acelasi timp o necesitate, deoarece reprezinta un atribut fundamental al persoanei, a carui ocrotire este strans legata si determina ocrotirea celorlalte atribute ale persoanei: integritatea corporala, sanatatea, libertatea, etc.

Dupa cum s-a aratat,[2] viata umana ca valoare sociala aparata prin normele de drept se infatiseaza nu numai ca un drept absolut al individului la viata, opozabil tuturor cetatenilor, dar si ca o valoare sociala pe care dreptul obiectiv o ocroteste in interesul intregii societati. Ocrotirea dreptului la viata isi gaseste consacrarea prin normele internationale in primul rand, dar si prin normele interne, ale dreptului penal, avand in vedere importanta pe care viata unei persoane o prezinta nu numai pentru ea, dar si pentru intreaga societate.

Astfel, in art.3 al Declaratiei Universale a Drepturilor Omului se prevede ca "orice fiinta are dreptul la viata, la libertate si la securitatea sa". In art.6 din Pactul International privitor la drepturile civile si Politice se precizeaza ca: "dreptul la viata este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viata sa in mod arbitrar".

Conventia Europeana a Drepturilor Omului[3] garanteaza dreptul la viata al oricarei persoane, dar reglementeaza, in acelasi timp, si cazurile in care se poate aduce atingere acestuia. In art.1 se precizeaza ca: "dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzata cuiva in mod intentionat, decat in executarea unei sentinte capitale pronuntate de un tribunal in cazul in care infractiunea este sanctionata cu aceasta pedeapsa prin lege". Dispozitiile art.2 vin in completare aratand ca "moartea nu este considerata ca fiind cauzata prin incalcarea acestui articol in cazurile in care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la forta:

a. pentru a asigura apararea oricarei persoane impotriva violentei ilegale;

b. pentru a efectua o arestare legala sau pentru a impiedica evadarea unei persoane legal detinute;

c. pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau o insurectie

De asemenea, Conventia Europeana a Drepturilor Omului impune statelor obligatia de a lua toate masurile necesare pentru a asigura o protectie efectiva a dreptului la viata. S-a considerat[4] ca aceasta obligatie excede obligatiei primare a statelor de a adopta o legislatie penala efectiva care sa descurajeze comiterea de fapte ce pun in pericol viata unei persoane, legislatie dublata de mecanismul care sa asigure aplicarea sa, in scopul prevenirii, reprimarii si sanctionarii incalcarii prevederilor sale; aceasta obligatie include, in anumite circumstante, bine definite, o obligatie pozitiva a autoritatilor de a lua preventiv masuri practice pentru a proteja individul a carui viata este amenintata de actele criminale ale altui individ.

De asemenea, Constitutia Romaniei in art.22 alin.1 mentioneaza ca "dreptul la viata, precum si dreptul la integritate fizica si psihica ale persoanei sunt garantate". In ceea ce priveste situatiile in care este permisa producerea cu intentie a mortii unei persoane, legislatia noastra exclude cazul executarea unei sentinte capitale pronuntate de un tribunal, intrucat pedeapsa cu moartea a fost abrogata[5]. Atat Constitutia Romaniei, in art.22 alin.3 cat si Constitutia Republicii Moldova in art.24 alin.3, interzic pedeapsa capitala.

Constitutia Republicii Moldova - in art.4 statueaza ca "dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile omului se interpreteaza si se aplica in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte si legile ei interne, prioritate au reglementarile internationale" . Art.18 din Constitutia Republicii Moldova arata ca "cetatenii Republicii Moldova beneficiaza de protectia statului atat in tara, cit si in strainatate".

Codul penal roman in vigoare incrimineaza faptele care aduc atingere dreptului la viata, iar pentru determinarea acestor fapte si incadrarea corecta din punct de vedere juridic a lor este necesar a se stabili momentul de la care este protejat dreptul la viata al unei persoane, dar si momentul din care inceteaza ocrotirea acestui drept, adica momentul mortii persoanei. Momentul final in care inceteaza viata unei persoane este considerat momentul in care a incetat activitatea cerebrala[9], acesta fiind si momentul care delimiteaza infractiunea de omor de infractiunea de profanare de cadavre. Curtea Europeana a Drepturilor Omului largeste sfera protejarii dreptului la viata, incluzand aici nu numai actele de natura a suprima viata unei persoane, dar, in situatii exceptionale, si actele de natura a aduce atingere integritatii fizice a unei persoane, savarsite in conditii care pericliteaza viata persoanei, chiar daca nu a survenit decesul acesteia .

In concluzie, statul este cel care detine instrumentele prin care poate asigura protectie efectiva dreptului la viata, iar obligatiile sale includ nu numai adoptarea unei legislatii in materie, dar si luarea masurilor necesare pentru protejarea vietii. Managementul resurselor umane in Romania, ne arata ca media existenta la nivelul municipiului Bucuresti este de 1,2 politisti la 530 de locuitori, in timp ce in Chisinau media este de 1 politist la 185 de locuitori, in Londra media este de 1 politist la 159 de locuitori, iar in Amsterdam media este de 1 politist la 114 locuitori. In comparatie cu alte tari, Romania se afla pe ultimul loc in ceea ce priveste numarul politistilor incadrati.