 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Administratie | Contabilitate | Contracte | Criminalistica | Drept | Legislatie |
RAMURILE DREPTULUI PRIVAT
Sectiunea I. Caractere generale si obiectul dreptului public
Dreptul comercial roman este o ramura a sistemului dreptului romanesc si anume a celui privat care reglementeaza raporturile dintre comercianti, dintre comercianti si necomercianti sau dintre necomercianti relative la actele si faptele de comert.
Dreptul comercial roman reprezinta o suma de norme juridice, norme care sunt cuprinse in codul comercial si alte legi comerciale si care sunt structurate in institutii specifice dreptului comercial: comerciantii, actele si faptele de comert, obligatiile comerciale, contractele comerciale, titlurile de valoare, falimentul.
Cuvantul comercial are in structura sa, ca radacina, denumirea de comert. Aceasta, din punct de vedere etimologic deriva din latinescul commercium: "cu marfa".
Incepand cu dreptul roman si pana in prezent cuvantul "comercial" a suportat in actiunea sa juridica, care difera de vorbirea curenta, o evolutie semantica: de la dreptul de a participa la operatiuni juridice privind circulatia si distributia marfurilor, la productia si comertul propriu-zis.
Dreptul comercial nu guverneaza insa intreaga economie. Fac exceptie, de exemplu, operatiunile agricole si profesiile liberale.
Sintagma "dreptul comercial" este susceptibila de trei sensuri: 1. Ramura de drept, ca totalitatea normelor juridice; 2. Dreptul subiectiv comercial, ca posibilitate recunoscuta subiectului activ (titularul dreptului) de a avea o anumita conduita si de a pretinde subiectului pasiv o conduita corespunzatoare dreptului sau, in caz de nevoie prin forta coercitiva a statului; 3. Ramura a stiintei juridice care cerceteaza dreptul comercial ca ramura de drept.
O distinctie terminologica dar si de continut s-a facut de teoreticieni intre dreptul comercial, dreptul economic si dreptul afacerilor.
Se considera astfel ca, dreptul comercial este o notiune prea stramta pentru a ingloba toate normele care reglementeaza raporturile cu continut economic ce se regasesc in alte ramuri de drept: in dreptul muncii, dreptul financiar etc., ca notiunea acoperitoare este aceea de drept economic sau drept al afacerilor.
Si in determinarea sferei de reglementare a dreptului economic opiniile sunt impartite: unii autori considera ca obiectul dreptului economic il constituie ansamblul de norme care reglementeaza interventia statului in economie, iar altii, fara a se raporta la acest criteriu considera ca obiectul dreptului economic il formeaza normele specifice cu continut economic.
Dupa unii autori, expresia drept comercial este desueta, deoarece alaturi de normele de drept privat acest drept ar cuprinde si norme de drept public, potrivita fiind, astfel, expresia de "drept al afacerilor". Alti autori, atribuindu-le acelasi continut, vad in cele doua expresii "drept comercial" si "drept al afacerilor" o chestiune terminologica de sinonimie, fiind corecta atat folosirea uneia, cat si a celeilalte.
Pornindu-se de la sensul juridic al notiunii de comert, dat de art. 3, C. comercial: activitatea comerciala ca productie, distributie, executare de lucrari si prestare de servicii, iar nu de la sensul economic al acestei notiuni: schimbul si circulatia marfurilor de la producator la consumator, s-a considerat, pe buna dreptate, ca denumirea de drept comercial isi pastreaza actualitatea. Aceasta notiune este mai sugestiva si elimina orice confuzie generata de termenul afacere. Ea nu este in dezacord cu evolutia, chiar spectaculoasa, a dreptului comercial, ci presupune o tratare sistematica si tehnica a elementelor de noutate si mai putin una filosofica.
Determinarea locului dreptului comercial se realizeaza prin raportarea lui la dreptul civil.
Dreptul civil reprezinta dreptul comun, iar dreptul comercial reprezinta un drept special cu un obiect determinat de reglementare si anume activitatea comerciala.
Ca atare, atunci cand normele de drept comercial nu reglementeaza anumite aspecte se aplica norma corespunzatoare din dreptul civil.
Aceasta solutie este exprimata de art. 1 din C. comercial care prevede ca: "in comert se aplica legea de fata. Unde ea nu dispune se aplica Codul civil."
Desi dependent din punct de vedere normativ, in timp, dreptul comercial are o evolutie anterioara dreptului civil, marcata mai intai de uzuri, apoi de jurisdictia speciala si opera de codificare.
In epoca moderna, dreptul comercial devanseaza dreptul civil prin sfera subiectilor si puterea economica a acestora.
In determinarea obiectului dreptului comercial se confrunta doua conceptii: conceptia subiectiva si conceptia obiectiva:
Conceptia subiectiva are ca reper subiectii dreptului comercial, comerciantii, si percepe dreptul comercial ca pe un drept profesional. Comercialitatea actelor juridice este data de calitatea de comercianti a celor care le savarsesc iar nu de reglementarea ca atare a acestor acte.
Comerciantii se supun unor reguli profesionale si neindeplinirea obligatiilor cu acest caracter atrage decaderea din calitatea de comerciant a celor vinovati.
Limitele conceptiei subiective constau in inexistenta unei reglementari a profesiilor comerciale, pe de o parte, iar pe de alta parte, in faptul ca nu toate actele unor comercianti se raporteaza la exercitarea calitatii de comerciant, ele nefiind comerciale, iar necomerciantii folosesc, dupa caz, mecanisme pentru comercianti, fara ca actele lor sa fie socotite comerciale.
Conceptia subiectiva a caracterizat primele reglementari in materie comerciala si a stat la baza codului comercial german din anul 1900.
Conceptia obiectiva foloseste ca reper in determinarea obiectului dreptului comercial - actele de comert, stabilind astfel si compatibilitatea lui cu principiul dreptului civil al egalitatii partilor.
Limitele acestei conceptii constau in imposibilitatea determinarii caracterului comercial al unor acte juridice cum ar fi: vanzarea, imprumutul, depozitul, mandatul, numai prin raportarea la forma si obiectul lor, fara a se avea in vedere calitatea de comercianti a celor ce le savarsesc.
Codul comercial roman are la baza conceptia obiectiva stabilind in art. 3 actele juridice, faptele si operatiunile carora le sunt aplicabile dispozitiile sale, iar in art. 7 stabilind limitele in care se aplica legea comerciala.
Sectiunea a II-a. Autonomia dreptului comercial
Dreptul comercial este o parte a dreptului privat si , prin obiectul sau de reglementare, are un caracter special in raport cu dreptul civil, care reprezinta dreptul comun.
In doctrina, pe fondul acestei realitati s-au purtat discutii cu privire la autonomia dreptului comercial, la oportunitatea existentei dreptului comercial ca ramura separata de drept sau a necesitatii pastrarii unitatii dreptului privat.
Au fost argumentate opinii pro si contra autonomiei dreptului comercial a caror sistematizare o prezentam astfel cum a fost ea decantata de doctrina.
Sustinerea unitatii dreptului privat se sprijina pe urmatoarele argumente:
a) unitatea dreptului privat garanteaza un regim nediscriminatoriu intre comercianti si necomercianti, fiind nedrept ca potrivit art. 56 C. comercial, contractantului necomerciant care incheie un act comercial pentru cocontractant sa i se aplice legea comerciala cat priveste efectele acelui act;
b) s-ar realiza o interpretare unitara a actelor care, in caz contrar, de divizare a dreptului privat, sunt reglementate diferit, inlaturandu-se eventualele dificultati in determinarea jurisdictiei aplicabile: civila sau comerciala;
c) cum enumerarea cuprinsa in art. 3 C. comercial este una exemplificativa, exista riscul de a fi calificat drept comerciant oricine desfasoara o activitate organizata si de a fi supus, in consecinta, obligatiilor profesionale pe care le au comerciantii si a caror nerespectare este sanctionata civil sau penal;
d) vocabularul juridic este acelasi atat in dreptul civil, cat si in cel comercial si, intrucat dreptul comercial nu beneficiaza de principii proprii, s-ar evita in calificarea unor institutii termeni ca :exceptie de la dreptul comun, contracte sui generis;
e) recunoasterea uzurilor ca izvor de drept in materie comerciala are drept consecinta delegarea legislativa a comerciantilor;
f) interferenta dreptului comercial cu cel civil este posibila fiind demonstrata de existenta unei reglementari unitare in unele tari cum ar fi Elvetia.
Sustinerea autonomiei dreptului comercial. Sustinerea autonomiei dreptului comercial se argumenteaza prin:
a) dificultatile care rezulta din caracterul exemplificativ al actelor de comert pot fi surmontate prin reglementarea acestora cu caracter limitativ;
b) dificultatile in interpretarea actelor si determinarea jurisdictiei nu reprezinta o noutate, ele regasindu-se si in alte cazuri, in alte ramuri de drept;
c) reglementarea unitara a unui raport juridic justifica aplicarea legii comerciale si actului incheiat de comerciant cu un necomerciant;
d) uzurile nu constituie un izvor formal de drept, valoarea lor normativa se limiteaza la interpretarea vointei partilor si au caracter de exceptie;
e) daca solutiile consacrate de codul comercial, cum ar fi: curgerea de drept a dobanzii, libertatea deplina a probelor, caracterul oneros al oricarei prestatii au o justificare teleologica, in absenta uniformitatii intre activitatea comerciala si necomerciala, ele nu se justifica in dreptul civil;
f) reglementarea unitara in unele tari a dreptului privat este, in fond, formala, ea cuprinzand dispozitii aplicabile numai comerciantilor. In acest caz, lipsa unui cod comercial nu reprezinta un argument pentru inexistenta dreptului comercial, ea fiind suplinita de celelalte reglementari comerciale;
g) caracterul dinamic al activitatii economice este impresionant si normele dreptului comercial pot fi aplicate si dreptului civil, dar dupa verificarea lor in spatiul comercial.
Specificul activitatii economice: rapiditatea, multitudinea actelor de comert, valoarea acestora, impun existenta unor conditii de forma mai putin severe dar si posibilitatea de a le dovedi prin orice mijloc de proba.
Corelativ, exista o exigenta sporita in respectarea obligatiilor contractuale sanctionate legislativ intr-un mod specific: curgerea de drept a dobanzilor, interdictia termenului de gratie, etc.
Aceeasi exigenta legislativa exista si cat priveste protectia creditului, acordarea si rambursarea acestuia fiind asigurata prin mijloace specifice: solidaritatea codebitorilor, existenta unor proceduri speciale de executare silita, etc.
Existenta dreptului comercial, ca ramura autonoma de drept este o realitate. Ignorarea acestei realitati la adapostul unor argumente teoretice nu inlatura fenomenul ca atare si aceasta atitudine poate avea consecinte negative constand in necorelarea in timp si in scop a activitatii legislative cu activitatea practica comerciala.
Iata pentru ce se impune o reglementare separata a activitatii comerciale, in coduri si legi comerciale chiar si acolo unde umbrela codului civil este acoperitoare.
Dreptul roman nu a recunoscut existenta unor reguli comerciale speciale, astfel, el a integrat dreptul comercial dreptului civil. Mecanismul contractelor si cel al obligatiilor au fost folosite si de juristii evului mediu in intelegerea anumitor institutii de drept comercial.
In evul mediu, dezvoltarea comertului maritim se intensifica dand nastere unui drept cutumiar. Comertul terestru se dezvolta concomitent cu aparitia statelor cetati italiene dupa prabusirea Imperiului roman. Acestea isi fac un sistem propriu de reguli de drept in care-si afla sorgintea multe din institutiile comerciale moderne cum ar fi: bancile, societatile, falimentul.
O importanta deosebita in formarea dreptului comercial in evul mediu il are dezvoltarea iarmaroacelor. Tranzactiile, ca si executarea lor erau reglementate de reguli speciale, caracterizate prin celeritatea procedurilor.
Comerciantii si meseriasii din aceeasi ramura de activitate se grupeaza in corporatiuni conduse de consul. Consulul avea putere legislativa, iar normele emise de el pentru rezolvarea litigiilor au fost adunate ulterior din statute.
Progresul economic si evolutia politica au avut drept consecinta inlocuirea dreptului statuar, al uzurilor cu dreptul scris.
Dreptul scris, spre deosebire de dreptul bazat pe obiceiuri, aplicabil in zone geografice reduse, este incident pe intreg teritoriul unei tari.
Apar astfel, zorii unei epoci, epoca moderna, Franta fiind prima tara in care comertul a fost legiferat.
Incepand cu edictul lui Carol al IX-lea dat in anul 1563 - edict prin care s-au creat jurisdictiile consulare, aplicabile numai comerciantilor - continuand cu Ordonantele lui Ludovic al XIV-lea, promulgate in 1673 privind comertul terestru si cele din 1683 de legiferare a comertului pe mare - cunoscute sub numele de Ordonantele lui Colbert - opera de legiferare a culminat cu adoptarea in anul 1807, in timpul lui Napoleon, a Codului comercial francez.
Preluarea lui de catre tari dezvoltate economic in acea epoca: Italia, Olanda, Anglia, Spania a reprezentat o recunoastere valorica prin universalizare.
Evolutia politica din Italia a adus cu sine un cod comercial propriu adoptat in anul 1882, sursa de inspiratie pentru Codul comercial roman de la 1887.
Codul comercial italian isi inceteaza aplicabilitatea o data cu adoptarea in 192 in Italia a unui nou Cod civil care reglementeaza si raporturile juridice comerciale, renuntandu-se astfel la autonomia dreptului comercial.
In Germania, incepand cu anul 1900 intra in vigoare atat C. civil, cat si C. comercial, acesta din urma fiind fundamentat pe conceptia subiectiva asupra dreptului comercial.
Sistemul normativ din Anglia si SUA (common-law) total diferit de dreptul continental, prin caracterul sau cutumiar este aplicabil atat comerciantilor cat si necomerciantilor.
In tara noastra, reglementarea relatiilor comerciale a urmat, in linii mari, evolutia normativa continentala.
La inceput comertul a fost reglementat de cutuma (obiceiul pamantului) iar cu timpul au aparut si primele reglementari scrise cu caracter general: Pravila lui Vasile Lupu si Indreptarea legii a lui Matei Basarab.
Reguli speciale pentru comert se gasesc in Codul lui Andronache Donici, cele referitoare la "daraverile comerciale" si "iconomicosul faliment" (1814), in Codul Caragea din Muntenia (1817) si in Codul Calimach din Moldova (1828).
Un progres in domeniu il reprezinta Regulamentele organice ale Munteniei si Moldovei, adoptate in 1831, prin existenta unor reguli referitoare la comert si a unor norme pentru infiintarea tribunalelor de comert, iar dupa 1859 "Condica de comerciu a Principatelor Unite", inspirate de Codul comercial francez.
Aparitia in 1887 a Codului comercial roman incununeaza efortul legislativ in materie. Inspirat din Codul comercial italian din anul 1882, Codul comercial roman se intemeiaza pe conceptia obiectiva asupra dreptului comercial. Ca atare, normele sale sunt aplicabile raporturilor juridice generate de savarsirea de fapte de comert, fara a avea vreo importanta persoana care le savarseste.
C. com. este structurat in patru carti: Cartea I - Despre comert in general, Cartea II -Despre comertul maritim, Cartea III - Despre faliment, Cartea IV - Despre exercitiul actiunilor comerciale si despre durata lor.
In anul 1938 a aparut un nou Cod comercial.
Codul comercial de la 1938 a reprezentat o actualizare a Codului de la 1887 cu dispozitiile unor legi disparate, dar care desi publicat in Monitorul Oficial, nu a intrat in vigoare, momentul fiind amanat succesiv sine die.
Dupa anul 1948, fara a fi aprobat, Codul comercial nu s-a mai aplicat raporturilor economice interne bazate pe economia socialista planificata, cazand in desuetudine.
Schimbarea de sistem politic din 1989 a creat cadrul repunerii in drepturi a codului comercial si aplicarii sale raporturilor comerciale interne bazate pe economia de piata.
Necesitatea realizarii concordantei intre normele juridice si noile realitati economice a impus insa inlocuirea unor dispozitii ale sale cu altele care formeaza obiectul unor legi speciale. Acestea sunt: Legea nr. 31/1990, republicata, privind societatile comerciale, care a abrogat dispozitiile art. 77-220; 236-2550 si art. 269 din Codul comercial si Legea nr. 64/1995 republicata si modificata, privind reorganizarea si falimentul societatilor comerciale care a abrogat dispozitiile privitoare la faliment din acelasi cod.
Codul comercial in vigoare de la 1887 a inspirat o jurisprudenta si o doctrina care prin acuratetea ideilor ce le contin constituie si in prezent puncte de referinta pentru o abordare teoretica si practica a unor institutii de drept cum este si incercarea de fata.
B. AFACERILE CA FAPTE DE COMERT
1. Raportul juridic civil
Raportul juridic civil este relatia sociala cu caracter patrimonial sau personal nepatrimonial reglementata de norma de drept civil.
Din aceasta definitie rezulta faptul ca raportul juridic civil este o relatie sociala, deci intervine intre oameni, fie in calitate de persoane fizice, fie organizati in anumite colective, luand forma persoanelor juridice.
Structura raportului juridic civil este alcatuit din trei elemente constitutive:
a. subiectele sau partile intre care se stabileste raportul juridic civil, adica persoanele fizice sau juridice
b. continutul care este constituit din drepturile si obligatiile partilor care participa la raportul juridic civil;
c. obiectul, adica actiunile si inactiunile pe care le vizeaza drepturile si obligatiile partilor.
a. Subiectele raportului juridic civil
Subiectele raportului juridic civil sunt persoanele care au calitatea de a fi titularele drepturilor si obligatiilor civile.
Raportul juridic civil se stabileste intre doua persoane. Persoana care este titulara drepturilor civile se numeste subiect activ, iar persana care si-a asumat obligatiile civile se numeste subiect pasiv.
Oamenii care in mod individual ca membri ai societatii participa la raporturile juridice civile sunt persoane fizice, legea recunoscandu-le calitatea de subiecte de drepturi si obligatii civile.
Pe de alta parte, oamenii pot participa la raporturile juridice civile si ca subiecte colective, in calitate de persoane juridice.
b. Continutul raportului juridic civil
Continutul raportului juridic civil poate fi definit ca fiind totalitatea drepturilor civile si a obligatiilor pe care le au partile in acest raport. Drepturile si obligatiile civile ce apartin subiectelor raportului juridic se afla intr-o relatia de interdependenta, intrucat drepturilor subiectului activ le corespund obligatiile corelative ale subiectului pasiv, si invers, obligatiilor subiectului pasiv le corespund drepturile subiectului activ.
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea juridica a titularului unui drept sa desfasoare, in limitele legii, o anumita conduita in virtutea careia poate pretinde persoanei obligate sa aiba o comportare corespunzatoare, ce poate fi impusa, in caz de necesitate prin forta coercitiva a statului.
Obligatia civila este indatorirea subiectului pasiv al unui raport juridic de a avea o anumita conduita, pretinsa de subiectul activ, adica de a da, de a face sau a nu face ceva, conduita care poate fi impusa, in caz de necesitate, prin forta coercitiva a statului.
Categoriile de relatii sociale reglementate de dreptul civil sunt, deci, acele relatii patrimoniale si nepatrimoniale in care partile se gasesc pe pozitie juridica de egalitate. Aceasta determinare a obiectului dreptului civil este, insa, prea generala si abstracta. Este necesara deci, o detaliere corespunzatoare, o subclasificare a acestor doua mari categorii de relatii sociale pentru a cunoaste concret felul raporturilor de drept civil.
Relatiile patrimoniale sunt acelea care au un continut economic, o anumita valoare economica, putand fi deci exprimate in bani. Ele apar in legatura (directa sau indirecta) cu anumite lururi, indiferent daca acestea sunt create de om in procesul activitatii economice ori sunt produse ale naturii (pamantul, s.a). Aceste relatii sunt de doua feluri:
Relatii nascute in legatura cu drepturile reale, adica in legatura cu dreptul de
proprietate (de domeniul public si domeniul privat), dreptul de folosinta si servitutea (art. 479, C. civ.), uzul, uzufructul si abitatia, servitutea si superficia.
Desigur ar fi greu sa se evidentieze unul sau altul dintre acete raporturi de drept civil, pentru participant fiecare dintre ele putand acea o importanta deosebita. Cu toate acestea, consideram ca se poate evidentia rolul si importanta raporturilor de proprietate, dreptul corespunzator constituind cel mai important drept subiectiv civil.
In foarte stransa legatura cu relatiile de proprietate se afla cele de succesiune. Pe calea mostenirii (legale ori testamentare), in cadrul unor relatii patrimoniale, reglementate de normele dreptului civil, mostenitorul dobandeste, de regula, dreptul de proprietate asupra unui bun sau asupra unui patrimoniu.
Relatiile obligationale (de obligatii) sunt acelea in cadrul carora o parte, numita
creditor, are dreptul sa pretinda de la cealalta parte, numita debitor, o anumita prestatie, pe care acesta este indatorat a o indeplini.
Relatiile obligationale pot izvori din contracte civile, care privesc transmiterea de drepturi reale, executarea de lucrari sau prestarea de servicii, din acte juridice civile unilaterale si din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte civile) etc. (gestiunea de afaceri, imbogatirea fara just temei s.a.)
Relatiile nepatrimoniale constituie o alta categorie importanta de relatii sociale ce constituie obiectul de reglementare al dreptului civil. Pentru desemnarea acestei categorii de raport de drept civil, in legislatie si doctrina, se utilizeaza expresia de "relatii personale" sau "relatii personale nepatrimoniale". Vom utiliza expresia mai simpla de "relatii nepatrimoniale" deoarece toate relatiile sociale reglementate de normele dreptului civil sunt personale, in sensul ca raporturile de drept civil cuprind in continutul lor drepturi apatinand unor persoane, iar obligatiile corelative incumba tot persoanelor.
Relatiile nepatrimoniale, obiect de reglemenater al dreptului civil sunt de trei feluri:
Relatii legate de existenta si integritatea fizica si morala a persoanei, cum sunt
cele care privesc dreptul la onoare, dreptul la reputatie, la secretul vietii personale, la viata, la sanatate, la libertate, etc.
Relatii care privesc elementele de identificare a persoanelor, cum sunt cele
legate de dreptul la nume, la pseudonim, la denumire, la domicilu, la sediu, sau cele privitoare la capacitatea civila, precum si la modurile cum pot fi infiintate diferitele categorii de persoane juridice, s.a.
Relatii in care intra drepturile nepatrimoniale din categoria drepturilor de
creatie intelectuala (dreptul de autor, de inventator, de inovator).
Raporturile civile nepatrimoniale nu au, dupa cum am vazut, valoare economica. Totusi, ele pot da nastere la consecinte de ordin patrimonial. Astfel, de exemplu, exercitarea de catre un autor al dreptului sau nepatrimonial (de autor) de a-si publica opera, are - de cele mai multe ori - ca efect, nasterea dreptului autorului la foloasele patrimoniale corespunzatoare (latura patrimoniala a dreptului de autor).
Un alt exemplu ni-l ofera atingerea adusa onoarei, reputatiei sau altui drept nepatrimonial al unei persoane prin fapta ilicita a altei persoane, indreptateste victima, care a suferit prin aceasta un prejudiciu material, sa obtina de la autorul culpabil al vatamarii reparatia pecuniara a pagubei. O astfel de solutie era in trecut discutata si chiar contestata, In prezent, insa, ea trebuie acceptata atat teoretic cat si practic.
Relatiile civile nepatrimoniale sunt, in comparatie cu cele patrimoniale mai putin numeroase.
d. Obiectul raportului juridic civil
Prin obiect al raportului juridic civil se intelege actiunea sau abstentiunea la care este indrituit subiectul activ si de care este tinut subiectul pasiv, cu alte cuvinte conduita subiectelor acestui raport.
Bunurile si clasificarea lor
Prin bun se intelege o valoare economica ce este utila pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului si este susceptibila de apropierea sub forma dreptului patrimonial.
Patrimoniul este constituit din totalitatea drepturilor si obligatiilor patrimoniale care apartin unei persoane fizice ori juridice.
Cele mai importante clasificari ale bunurilor in dreptul civil roman sunt facute dupa mai multe criterii, dupa cum urmeaza:
A. In functie de natura lor si de calificarea data de lege, bunurile se impart in mobile si imobile.
Bunurile mobile (miscatoare) sunt evidentiate in trei categorii si anume:
mobile prin natura lor;
mobile prin determinarea legii;
mobile prin anticipatie.
Categoriile de bunuri imobile sunt urmatoarele:
imobile prin destinatia lor;
imobile prin obiectul la care se aplica;
imobile prin destinatia lor.
B. Dupa regimul circulatiei lor juridice, distingem intre bunuri care se afla in circuitul juridic civil si bunuri scoase din circuitul civil. Din prima categorie fac parte bunurile care sunt dobandite ori instrainate printr-un act juridic, pe cand din cea de a doua fac parte acele bunuri numite inalienabile, neputand face obiectul unui asemenea act.
C. Dupa modul in care sunt determinate deosebim intre bunuri individual determinate si bunuri determinate generic.
Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii lor sau vointei exprimate in act juridic se individualizeaza prin insusiri proprii, specifice. Prin excelenta, sunt individual determinate acele bunuri care sunt unicate.
Sunt determinate generic acele bunuri care se individualizeaza prin insusirile speciei ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cantarire, masurare, numarare, etc.
D. O alta clasificare este facuta dupa cum pot fi sau nu inlocuite in executarea unei obligatii civile, distingandu-se intre bunurile fungibile si cele nefungibile.
Este fungibil acel bun care, in executarea unei obligatii poate fi inlocuit cu altul, fara sa afecteze valabilitatea platii.
Este nefungibil acel bun care nu poate fi inlocuit cu altul in executarea unei obligatii, astfel ca debitorul nu este liberat decat prin predarea bunului datorat.
Caracterul fungibil ori nefungibil al unui bun este dat de natura bunului, cat si prin vointa partilor unui act juridic civil.
Bunurile individual determinate sunt nefungibile, iar cele determinate generic sunt fungibile.
E. Dupa cum folosirea lor implica ori nu consumarea ori instrainarea lor, distingem bunurile in consumtibile si neconsumtibile.
F. In functie de faptul ca sunt producatoare de fructe, bunurile se impart in frugifere si nefrugifere.
G. Dupa cum pot fi ori nu impartite fara sa-si schimbe destinatia lor, bunurile se impart in divizibile si indivizibile.
H. Dupa corelatia dintre ele, impartim bunurile in principale si accesorii.
I. Dupa modul lor de percepere, bunurile se impart in corporale si necorporale.
J. Bunurile mai pot fi impartite in sesizabile si insesizabile.
2. Reglementarea faptelor de comert in Codul comercial
Codul comercial, in art. 3, enumera faptele de comert obiective (pluralul arata caracterul de repetabilitate). Enumerarea cuprinsa in art. 3 din cod are un caracter enuntiativ, iar nu limitativ. Doctrina si jurisprudenta au concluzionat in acest sens, aducand ca principal argument formularea textului: "Legea considera ca fapte de comert".
Intr-adevar, prevederea legala avand un caracter dispozitiv, iar nu unul imperativ, lasa posibilitatea clarificarii si a altor operatiuni ca fapte de comert, in conditiile legii.
Toate aceste dispozitii legale demonstreaza conceptia obiectiva a Codului comercial in determinarea domeniului dreptului comercial. [Conceptia obiectiva este consacrata si de Codul comercial italian de la 1882 si de Codul comercial francez de la 1807; Codul comercial german de la 1900 consacra conceptia subiectiva]
Asadar, domeniul dreptului afacerilor se determina, in principal, prin identificarea si stabilirea faptelor obiective de comert, iar calitatea de comerciant se determina prin constatarea savarsirii cu caracter profesional, de catre o persoana fizica, a acestor fapte obiective de comert.
3. Definitia si reglementarea faptelor de comert
Codul comercial roman nu defineste faptele de comert, utilizarea de catre legiuitor a notiunii de "fapte de comert" necesita urmatoarea precizare: este unanima aprecierea doctrinei, atat a celei clasice, ca utilizarea notiunii de "fapt de comert", in art. 3 al Codului comercial roman, desi diferita de aceea de "atti di commercio" din art. 3 al Codului comercial italian si de aceea de "acte de commerce" din art. 632 al Codului comercial francez, denota intentia legiuitorului de a supune legilor comerciale, nu numai raporturile rezultate din actele juridice, dar si pe cele rezultate din faptele juridice licite sau ilicite.
In scopul definirii, relevanta, atat sub aspect teleologic in cadrul dreptului comercial, cat si sub aspect practic, datorita, in principal, necesitatii de a delimita faptele de comert, carora le sunt aplicabile reguli specifice, de cele civile, doctrina a propus mai multe teorii. Pe considerente de polivalenta si datorita faptului ca jurisprudenta, la randul sau, nu a adoptat un criteriu unic pentru a determina comercialitatea faptelor juridice, utilizand numeroase criterii, prioritara, in definirea faptelor de comert, a fost considerata teoria mixta, care inglobeaza mai multe criterii de determinare a acestora, deoarece, nici unul dintre criteriile propuse de celelalte teorii nu s-a dovedit a fi cuprinzator pentru definirea pendinte.
In lipsa unei definitii legale a faptei de comert, doctrina a formulat mai multe teorii. Unele au considerat ca determinant in definirea faptei de comert fie scopul sau: realizarea unui profit, fie obiectul sau: acte de interpunere in circulatia marfurilor intre producator si consumator, fie in cadrul organizat si sistematic al intreprinderii in realizarea actului de comert.
Negasind satisfacator nici unul din aceste criterii, luat izolat, jurisprudenta a facut o aplicare combinata a lor, intr-o teorie mixta. Parte a doctrinei, a adoptat si ea teoria mixta in definirea faptei de comert. Din acesta perspectiva, actele de comert sau, mai larg, faptele de comert "sunt actele juridice, faptele juridice si operatiunile economice prin care se realizeaza producerea de marfuri, executarea de lucrari ori prestarea de servicii sau o interpunere in circulatia marfurilor in scopul de a obtine profit".
Majoritatea doctrinei, atat clasica cat si moderna, opineaza pentru clasificarea faptelor de comert in urmatoarele categorii: fapte de comert obiective si fapte de comert subiective.
Faptele de comert obiective sunt cele "considerate" ca atare, in raport de natura actului si determinate prin enumerare enuntiativa de catre art. 3 al Codului comercial, independent de calitatea de comerciant sau necomerciant a persoanei care le savarseste si de caracterul licit sau ilicit al acestora; obiectul operatiunii determina sfera de aplicare a dreptului comercial.
Faptele de comert subiective sunt "celelalte contracte si obligatiuni ale unui comerciant", acestea dobandind comercialitate, in temeiul prezumtiei relative instituite de art. 4 al Codului comercial, cu exceptia cazurilor in care contractele si obligatiunile nu sunt de natura civila sau daca contrariul (caracterul civil, n.a.) nu rezulta din insusi actul - calitatea de comerciant determina, de aceasta data, sfera de aplicare a dreptului comercial.
a. Operatiuni de interpunere in schimb sau circulatie
Cumpararea si vanzarea comerciala Cumpararea si vanzarea comerciala dau nastere la aceleasi obligatii si produc aceleasi efecte ca si cumpararea si vanzarea civila. Obiectul lor este insa limitat numai la bunuri mobile.
Diferenta de esenta dintre vanzarea-cumpararea civila si vanzarea-cumpararea comerciala rezida, insa, in finalitatea economica a celei din urma: interpunerea in schimbul bunurilor.
Astfel, art. 3 Codul comercial dispune ca legea considera ca fapte de comert: cumpararile de produse sau marfuri spre a se revinde, fie in natura, fie dupa ce se vor fi lucrat sau pus in lucru, ori numai spre a se inchiria; asemenea si cumpararea spre a se revinde de obligatiuni ale statului sau alte titluri de credit circuland in comert.
Vanzarile de produse, vanzarile si inchirierile de marfuri in natura sau lucrate si vanzarile de obligatiuni ale statului sau alte titluri de credit circuland in comert, cand vor fi fost cumparate cu scop de vanzare sau inchiriere.
Din textul reprodus se desprinde trasatura caracteristica a vanzarii-cumpararii comerciale, si anume intentia de vanzare sau numai de a se inchiria bunul.
Intentia de vanzare sau inchiriere trebuie sa existe de la data cumpararii, sa fie cunoscuta de cocontractant si sa priveasca bunul cumparat. Neindeplinirea acestor conditii face ca vanzarea-cumpararea sa fie civila, iar nu comerciala. O alta constatare care se desprinde din art. 3 din Codul comercial este aceea ca obiectul vanzarii-cumpararii comerciale il formeaza bunurile mobile: productele, marfurile, obligatiuni ale statului si alte titluri de credit care circula in comert.
Dimpotriva, vanzarea-cumpararea bunurilor imobile este de natura civila, iar nu comerciala, ca de altfel si inchirierea lor, cata vreme nu fac parte dintr-un fond de comert, solutie neraportata la realitatile din zilele noastre. [Codul comercial roman s-a indepartat de modelul sau italian care recunoaste caracterul comercial al acestor operatiuni; in dreptul francez, din 1967, vanzarea - cumpararea bunurilor imobile este considerata act de comert.]
Ratiunea valorica care a justificat aceasta conceptie a codului nu mai este de actualitate, in prezent valoarea bunurilor mobile depasind valoarea bunurilor imobile. Iata pentru ce consideram indreptatita opinia de a se inlocui conceptia codului cu o conceptie moderna, consacrata legislativ in alte tari.
De precizat ca art. 3 Cod comercial nu impune ca bunul sa fie revandut in starea in care a fost cumparat. El poate fi transformat, prelucrat si apoi revandut. Cand operatiunea de prelucrare a bunului constituie un act de creatie, ca de exemplu, pictura realizata pe panza cumparata sau sculptura realizata din marmura cumparata, vanzarea operei de arta cu mult mai valoroasa decat bunul prelucrat, este un act civil, nu unul comercial.
Desi, Codul comercial roman considera operatiunile de banca si schimb ca fiind fapte de comert, deoarece comercialitatea lor rezida din interpunerea in schimb sau circulatie, nu le defineste si nu le determina continutul.
Pentru a defini si a determina continutul acestor operatiuni, vom recurge la prevederile legale in domeniul bancar, si anume Legea 58 din 05.03.1998, numita LB.
O prima observatie, privitoare la domeniul de aplicare a LB, este ca sfera acestuia este data de notiunea de "banca" si de cea de "activitate bancara", stabilind, astfel, un statut unic pentru toate societatile care desfasoara o astfel de activitate, in acord cu directivele de coordonare bancara.
Potrivit LB, activitatea bancara in Romania se desfasoara prin institutii de credit autorizate, in conditiile legii.
Institutia de credit reprezinta: - entitatea care desfasoara cu titlu profesional activitate de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public si de acordare de credite in cont propriu; - entitatea emitenta de moneda electronica, alta decat cea prevazuta la lit. a). Banca Nationala a Romaniei, denumita in continuare BNR, este definita ca fiind banca centrala a Statului roman, avand personalitate juridica, atributiile sale fiind cele stabilite prin LB si prin Legea 101 din 26.05.1998, care reglementeaza statutul BNR, denumita in continuare LBNR.
Obiectivul fundamental al BNR este asigurarea stabilitatii monedei nationale, pentru a contribui la stabilitatea preturilor si, in acest scop, elaboreaza, aplica si raspunde de politica monetara, valutara, de credit, de plati, precum si de autorizarea si supravegherea prudentiala bancara, in cadrul politicii generale a statului, urmarind functionarea normala a sistemului bancar si participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piata.
In temeiul LB se poate autoriza, prin lege, desfasurarea activitatii bancare si de catre alte persoane juridice, cu respectarea principiilor legii bancare. Persoanele juridice autorizate sunt supuse, potrivit art. 90, alin.1, autorizarii, supravegherii prudentiale si reglementarilor BNR. In acest temei, s-a trecut la adoptarea legislatiei privitoare la Casa de Economii si Consemnatiuni si a celei privitoare la cooperatia de credit. In raport cu cele aratate, concluzia potrivit careia, activitatea bancara poate fi desfasurata de catre institutiile de credit sau de catre alte persoane juridice, autorizate de BNR, respectiv, prin lege, instituindu-se astfel, un monopol legal al persoanei juridice in activitatea bancara, persoana fizica, fiind exclusa din acest monopol, este indreptatita. Orice conventie incheiata cu incalcarea acestui monopol este lovita de nulitatea absoluta.
b. Activitati bancare desfasurate de banci autorizate de BNR
Art. 11 din LB, in detalierea activitatilor care pot fi desfasurate de institutiile de credit, astfel cum sunt definite de art. 1 din LB, enumera limitativ activitatile permise bancilor, persoane juridice romane si sucursalelor bancilor straine: atragere de depozite si de alte fonduri rambursabile; contractare de credite, incluzand printre altele: credite de consum, credite ipotecare, finantarea tranzactiilor comerciale, operatiuni de factoring, scontare, forfetare; leasing financiar; servicii de transfer monetar; emitere si administrare de mijloace de plata, cum ar fi: carti de credit, cecuri de calatorie si altele asemenea, inclusiv emitere de moneda electronica; emitere de garantii si asumare de angajamente; tranzactionare in cont propriu sau in contul clientilor, in conditiile legii, cu: instrumente ale pietei monetare, cum sunt: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit; valuta; contracte futures si options; instrumente avand la baza cursul de schimb si rata dobanzii; valori mobiliare si alte instrumente financiare; intermediere, in conditiile legii, in oferta de valori mobiliare si alte instrumente financiare, prin subscrierea si plasamentul acestora ori prin plasament si prestarea de servicii aferente; acordare de consultanta cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri si alte aspecte legate de aceasta, consultanta si prestare de servicii cu privire la fuziuni si achizitii de societati comerciale; intermediere pe piata interbancara; administrare de portofolii ale clientilor si consultanta legata de aceasta; pastrare in custodie si administrare de valori mobiliare si alte instrumente financiare; prestare de servicii privind furnizarea de date si referinte in domeniul creditarii; inchiriere de casete de siguranta. Furnizarea de date si referinte, prevazuta la alin. 1 lit. m), se face cu respectarea dispozitiilor legale referitoare la obligatia pastrarii secretului profesional. Deci, potrivit art. 11, coroborat cu art. 15 al LB, activitatea institutiilor de credit nu se poate desfasura de plano, in lipsa acestei autorizatii, definita de art. 3, pct. 11, ca fiind actul emis de autoritatea competenta, care acorda dreptul de a desfasura activitati specificate in acesta. Ulterior obtinerii autorizatiei BNR, institutiile de credit vor desfasura dintre activitatile permise, enumerate de art. 11, numai acelea care au fost autorizate de BNR si in conformitate cu autorizarea emisa. De altfel, art. 7 si 8 ale LB cuprind urmatoarele interdictii pentru orice persoana, definita de art. 3, pct. f, ca fiind persoana fizica, persoana juridica si orice grup de persoane, care actioneaza impreuna si care constituie sau nu constituie o persoana juridica, de a desfasura fara autorizarea BNR, adica in lipsa autorizatiei sau in cazul retragerii acesteia, urmatoarele activitati: activitate bancara pe teritoriul Romaniei; utilizarea denumirii de banca sau derivatele denumirii de banca, in legatura cu o activitate, un produs sau un serviciu, cu exceptia cazului in care aceasta utilizare este stabilita sau recunoscuta prin lege sau printr-un acord international sau cand, din contextul in care este folosit cuvantul "banca", rezulta neindoielnic ca nu este vorba de activitati bancare. Se instituie interdictia de a se angaja in activitati de atragere de depozite a altor persoane decat cele prevazute expres de lege. In orice forma de publicitate, acte oficiale, contracte ori alte asemenea documente, initialele, sigla, emblema sau alte elemente de identificare a unei banci care functioneaza in Romania ori care sugereaza o legatura cu aceasta pot fi utilizate numai de catre si in legatura cu o filiala a bancii, inclusiv in denumirea acesteia.
In scopul exercitarii activitatilor specifice, institutiile de credit straine pot utiliza pe teritoriul Romaniei denumirea pe care o utilizeaza si in tara de origine, fara a aduce atingere dispozitiilor privitoare la utilizarea denumirilor 'casa de economii pentru domeniul locativ', 'banca' sau alti termeni utilizati in Romania, care denumesc institutii de credit. In situatia in care exista pericolul unor confuzii, in scopul asigurarii unei clarificari corespunzatoare, Banca Nationala a Romaniei poate sa solicite ca numele institutiei de credit respective sa fie insotit de o mentiune explicativa.
Incalcarea interdictiilor, prevazute de art. 7, 8, 9, 10, constituie infractiunea prevazuta la art. 109 din LB si este sanctionata cu inchisoarea de la o luna la 2 ani sau cu amenda. Ca efect al autorizarii de catre BNR, bancile, persoane juridice romane, si sucursalele bancilor straine se inmatriculeaza in registrul bancar. Registrul este tinut in sistem computerizat de catre BNR si este permanent accesibil publicului la sediul central al BNR - Directia sectretariat si la sucursalele acesteia, precum si pe site-ul Internet al BNR .
Determinarea, prin art. 11, 12, 13, 14 din LB, a activitatilor permise bancilor, instituie, implicit, restrictia pentru aceste societati de a desfasura si alte activitati in afara celor permise. LB instituie pentru banci, interdictia urmatoarelor operatiuni: angajarea in tranzactii cu bunuri mobile si imobile, cu exceptia tranzactiilor cu astfel de bunuri necesare desfasurarii activitatii si pentru folosinta salariatilor, precum si tranzactiile cu bunuri mobile si imobile dobandite ca urmare a executarii creantelor bancii; achizitionarea propriilor actiuni sau gajarea lor in contul datoriilor bancii. Se excepteaza rascumpararea actiunilor proprii, in vederea reducerii capitalului social, care face obiectul unei aprobari prealabile a Bancii Nationale a Romaniei; acordarea de imprumuturi sau furnizarea altor servicii clientilor, conditionata de vanzarea sau cumpararea actiunilor bancii; acordarea de credite garantate cu actiunile emise de banca; primirea de depozite, titluri sau alte valori, cand banca se afla in incetare de plati; angajarea in acceptarea de depozite, daca majoritatea depozitelor provine de la angajatii bancii. Se excepteaza operatiunile fondurilor de plasament si alte operatiuni financiare bazate pe principiul mutualitatii.
Potrivit art. 92-98 din LB coroborate cu art. 26-27 din LBNR, activitatea bancilor, persoane juridice romane si a sucursalelor bancilor straine, este supravegheata de BNR, pe baza raporturilor de prudenta bancara, a reglementarilor BNR si prin inspectii. Supravegherea prudentiala bancara consta, potrivit definitiei date de art. 3, lit. x din LB in stabilirea unor norme si indicatori de prudenta bancara si urmarirea respectarii acestora, in scopul prevenirii si limitarii riscurilor bancare si prin aceasta, asigurarea stabilitatii si viabilitatii intregului sistem bancar.
b. Activitati bancare desfasurate de catre alte persoane juridice autorizate prin lege. Casa de Economii si Consemnatiuni; Organizatiile cooperatiste de credit
Prin Legea 66 din 03.07.1996, Casa de Economii si Consemnatiuni din Romania s-a reorganizat in societate bancara pe actiuni.
Potrivit art. 8, alin. 1 al Statutului Casei de Economii si Consemnatiuni C.E.C. - S.A., din 18.12.2002, denumit in continuare Statut, C.E.C. - S.A. functioneaza ca banca si desfasoara, in principal, urmatoarele activitati: atragerea, pastrarea si fructificarea economiilor banesti in lei si in valuta ale persoanelor fizice, disponibilitatilor banesti in lei si in valuta ale persoanelor juridice, efectuarea de plati, schimb valutar; primirea de sume spre consemnare; acordarea de credite in lei si in valuta si asumarea de angajamente in numele persoanelor fizice - inclusiv persoanelor fizice autorizate; acordarea de credite in lei si in valuta persoanelor juridice care intrunesc cumulativ conditiile de numar de personal si cifra de afaceri stabilite, potrivit legii, pentru intreprinderile mici si mijlocii si asumarea de angajamente in numele acestora; acordarea de credite in lei si in valuta administratiei publice centrale si locale si asumarea de angajamente in numele acesteia. Activitatile enumerate, care constituie obiectul de activitate al CEC, vor intra in continutul notiunii de operatiuni bancare, data de art. 3, alin.11 Cod Comercial.
De asemenea, potrivit art. 8, alin. 2 din Statut, C.E.C. - S.A. poate desfasura activitatile permise bancilor, in conformitate cu prevederile LB, cu autorizarea prealabila a B.N.R. Determinarea, prin textul Legii 66/1998 si al Statutului, a activitatilor permise CEC, instituie, implicit, ca in cazul bancilor, restrictia de a desfasura si alte activitati in afara celor permise, iar, in conformitate cu prevederile art. 32, C.E.C. - S.A. poate efectua tranzactii cu imobile, necesare desfasurarii activitatii sale si pentru folosinta salariatilor sai, precum si tranzactii cu bunuri mobile si imobile in executarea creantelor, in conditiile legii.
d. Organizatiile cooperatiste de credit
In conditiile art. 1, alin. 2 din LB, prin OUG 97 din 29.06.2000 privind organizatiile cooperatiste de credit, denumita in continuare OCC, autorizarea prin lege, a desfasurarii activitatilor bancare a fost acordata organizatiilor cooperatiste de credit.
Etapele parcurse de cooperativele de credit pana la intrarea in vigoare a OCC, necesita o prezentare succinta pentru concizia prezentului studiu. Organizarea si functionarea cooperativei de consum si de credit a fost reglementata initial prin Legea nr. 109 din 10.10.1996, privind organizarea si functionarea cooperatiei de consum si a cooperatiei de credit.
In termen de 120 de zile de la data intrarii in vigoare a OCC, s-au abrogat din textul Legii nr. 109 din 1996, urmatoarele: titlul III - Cooperativa de credit - banca populara; titlul IV - Casa teritoriala a cooperativelor de credit; titlul VI - Casa cooperativelor de credit - CREDITCOOP; celelalte dispozitii referitoare la organizatiile cooperatiei de credit, precum si orice alte dispozitii contrare. Structurile cooperatiei de credit, care erau organizate si functionau pe baza prevederilor Legii 109 din 1996, au avut posibilitatea, ca in termenul de 120 de zile de la intrarea in vigoare a OCC, sa opteze pentru reorganizarea ca organizatii cooperatiste de credit, conform dispozitiilor OCC si autorizarea de catre BNR sau pentru schimbarea formei juridice in societate comerciala pe actiuni si autorizarea acestora, de catre BNR, ca banci, potrivit prevederilor LB si OCC. Organizatiile cooperatiei de credit care nu au solicitat in termen de 120 de zile de la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta autorizarea de catre B.N.R., in conditiile OCC, s-au dizolvat prin efectul legii si au intrat in lichidare cu respectarea prevederilor Legii nr. 109 din 1996.
In consecinta, institutiile cooperatiei de credit, care au optat pentru schimbarea formei juridice in societate comerciala pe actiuni - banca, pot desfasura activitate bancara potrivit prevederilor LB aratate. Structurile cooperatiei de credit, care au optat pentru reorganizarea ca organizatii cooperatiste de credit, pot desfasura activitate bancara, potrivit prevederilor OCC, cumulate cu cele ale LB, scopul principal al desfasurarii activitatii bancare fiind intrajutorarea. Activitatea bancara a institutiilor cooperatiei de credit este bazata pe urmatoarele principii:
- organizatiile cooperatiste de credit sunt institutii de credit, adica, in acceptiunea art. 2, lit. a din OCC, persoane juridice autorizate sa accepte depozite si alte fonduri rambursabile de la public si sa acorde credite in nume si pe cont propriu. Formele de organizare a cooperativelor de credit sunt: coopertiva de credit, definita de art. 2, lit. b din OCC, ca fiind institutia de credit constituita ca o asociatie autonoma de persoane fizice, unite voluntar in scopul indeplinirii nevoilor si aspiratiilor lor comune de ordin economic, social si cultural, a carei activitate se desfasoara, cu precadere, pe principiul intrajutorarii membrilor cooperatori si casa centrala a cooperativelor de credit, definita de art. 2, lit. c din OCC, ca fiind institutia de credit constituita prin asocierea de cooperative de credit, in scopul gestionarii intereselor lor comune, urmaririi centralizate a respectarii dispozitiilor legale, a reglementarilor proprii, aplicabile tuturor cooperativelor de credit afiliate, prin exercitarea supravegherii, pe baze individuale, a controlului administrativ, tehnic si financiar asupra organizarii si functionarii acestora;
- activitatea organizatiilor cooperatiste de credit, potrivit art. 2 lit. k din OCC, este de activitate bancara, desfasurata in conformitate cu OCC, cu respectarea principiilor LB, a reglementarilor emise de B.N.R. in aplicarea acestora si a celorlalte reglementari legale aplicabile. Desfasurata in cadrul unei retele, preponderent si prioritar cu si pentru membrii cooperatori si organizatiile cooperatiste de credit din retea, activitatea organizatiilor cooperatiste de credit va consta in acele activitati permise, in conformitate cu art. 21 din OCC, pentru cooperativele de credit si casele teritoriale si, respectiv, cu art. 104 din OCC pentru casele centrale de credit;
- la fel ca si in cazul bancilor, organizatiile cooperatiste de credit pot desfasura activitatea bancara pe baza si in limita autorizatiilor acordate de BNR, potrivit art. 77 din OCC. Ca efect al autorizarii de catre BNR, organizatiile cooperatiste de credit se inmatriculeaza in Registrul organizatiilor cooperatiste de credit, tinut de BNR in aceleasi conditii ca si registrul bancar, si fiind reglementat de aceeasi Norma ;
- toate organizatiile cooperatiste de credit care vor fi autorizate sa accepte depozite de la persoane fizice, in conformitate cu OCC, sunt obligate sa participe la constituirea resurselor financiare ale Fondul de garantare a depozitelor in sistemul organizatiilor cooperatiste de credit, persoana juridica de drept public, distincta, dar avand aceleasi caracteristici ca si fondul de garantare al depozitelor bancare. Organizarea si functionarea Fondului se stabilesc prin statut propriu, aprobat de BNR ;
- BNR supravegheaza activitatea organizatiilor cooperatiste de credit, in conformitate cu prevederile art. 185 din OCC, iar casele centrale vor supraveghea, pe baze individuale, activitatea cooperativelor de credit afiliate, fara a prejudicia puterile conferite BNR in ceea ce priveste exercitarea supravegherii organizatiilor cooperatiste de credit, conform art. 186 din OCC.
Cooperativelor de credit le este permis sa desfasoare, potrivit art. 21 din OCC, urmatoarele operatiuni bancare: acceptarea de depozite de la membrii cooperatori, precum si de la persoane fizice, intreprinderi mici si mijlocii, organizatii obstesti si de cult, asociatii familiale, persoane fizice cu profesii liberale reglementate, care domiciliaza / au sediul social si isi desfasoara activitatea in raza teritoriala de operare a cooperativei de credit; acordarea de credite, inclusiv credite ipotecare, potrivit Legii 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investitii imobiliare, membrilor cooperatori; acordarea de credite intreprinderilor mici si mijlocii, organizatiilor obstesti si de cult, asociatiilor familiale, persoanelor fizice cu profesii liberale reglementate, care au sediul social si isi desfasoara activitatea in raza teritoriala de operare a cooperativei de credit; derularea de credite, in numele si in contul statului, din surse puse la dispozitie, pentru membrii cooperatori, precum si pentru intreprinderi mici si mijlocii, organizatii obstesti si de cult, asociatii familiale, persoane fizice cu profesii liberale reglementate, care au sediul social si isi desfasoara activitatea in raza teritoriala de operare a cooperativei de credit; emiterea si gestiunea instrumentelor de plata si de credit; plati si decontari; transferul de fonduri; contractarea de imprumuturi intercooperatiste si de la banci; operatiuni de vanzare-cumparare de valuta contra monedei nationale, efectuate in numerar, cu membrii cooperatori si cu alte persoane fizice, in conformitate cu reglementarile valutare in vigoare; consultanta privind activitatile desfasurate de organizatiile cooperatiste de credit, acordata membrilor cooperatori, precum si persoanelor fizice, intreprinderilor mici si mijlocii, organizatiilor obstesti si de cult, asociatiilor familiale si persoanelor fizice cu profesii liberale reglementate, care domiciliaza/au sediul social si isi desfasoara activitatea in raza teritoriala de operare a cooperativei de credit; operatiuni de mandat, in conformitate cu reglementarile emise de BNR.
Caselor centrale ale cooprativelor de credit le este permis sa desfasoare, potrivit art. 104 din CDD, urmatoarele operatiuni bancare: acceptarea de depozite; acordarea de credite persoanelor juridice care au sediul social si care isi desfasoara activitatea in raza teritoriala de operare a casei centrale; scontarea efectelor de comert si operatiuni de forfetare; acordarea de credite in numele si in contul statului, din surse puse la dispozitie cooperativelor de credit afiliate; efectuarea de plasamente pe piata interbancara; emiterea si gestiunea instrumentelor de plata si de credit; plati si decontari, inclusiv decontarea operatiunilor de incasari si plati desfasurate intre cooperativele de credit afiliate; transferul de fonduri; emiterea de garantii si asumarea de angajamente; contractarea de imprumuturi intercooperatiste si de la banci; tranzactii in cont propriu sau in contul cooperativelor de credit afiliate, in conformitate cu reglementarile in vigoare, cu: valuta; instrumente monetare negociabile - cecuri, cambii, certificate de depozit; tranzactii in cont propriu sau in contul cooperativelor de credit afiliate, in conformitate cu reglementarile in vigoare, cu: titluri de stat; cu titluri de valoare emise de autoritati ale administratiei publice locale; consultanta privind activitatile desfasurate de organizatiile cooperatiste de credit; operatiuni de mandat, in conformitate cu reglementarile emise de BNR.
In consecinta, in continutul operatiunilor de banca prevazute de art. 3, pct. 11 Cod comercial, vor fi incluse si operatiunile bancare permise a fi desfasurate de organizatiile cooperatiste de credit, asa cum au fost enumerate limitativ in art. 21 din OCC. Determinarea prin textul OCC a activitatilor permise organizatiilor cooperatiste de credit, instituie, implicit, la fel ca si in cazul bancilor, restrictia pentru organizatiile cooperatiste de credit de a desfasura si alte activitati in afara celor permise. De asemenea, OCC interzice, prin art. 151, desfasurarea de catre organizatiile cooperatiste de credit, a urmatoarelor operatiuni: angajarea in tranzactii cu bunuri mobile si imobile cu exceptia tranzactiilor cu astfel de bunuri, necesare pentru desfasurarea activitatii, precum si tranzactiile cu bunuri mobile si imobile dobandite ca urmare a executarii silite a creantelor organizatiilor cooperatiste de credit; rascumpararea partilor sociale; acordarea de credite garantate cu partile sociale emise; acceptarea de depozite, titluri sau alte valori atunci cand nivelul indicatorilor de solvabilitate se situeaza sub limitele stabilite in acest sens prin reglementarile BNR.
Concluzia este ca activitatea bancara poate fi desfasurata in Romania, in exclusivitate de catre institutiile de credit, BNR si persoanele juridice autorizate prin lege in acest scop si are in cuprindere operatiuni expres si limitativ prevazute de lege, care determina continutul notiunii de "operatiuni de banca" din art. 3, pct. 11 Cod Comercial. Institutiile de credit si persoanele juridice autorizate prin lege vor desfasura activitate bancara in limita autorizarii de catre BNR, care, in calitate de banca centrala, exercita atributii de supraveghere prudentiala si control al acestor institutii.
Operatiunile de schimb sunt reglementate de Regulamentul BNR 1 din 2004 privind efectuarea operatiunilor valutare, cu modificarile si completarile ulterioare. Operatiunile de schimb valutar, desi sunt incluse intre activitatile permise bancilor sau persoanelor autorizate prin lege sa desfasoare activitate bancara, nu constituie monopol al acestora.
Caracteristicile specifice ale contractelor incheiate cu entitati care desfasoara activitati bancare sunt:
- sunt contracte de adeziune, la incheierea contractului se utilizeaza in exclusivitate formulare tipizare, redactate de banci, cuprinzand clauze nenegociabile, situatie in care clientul are doar dreptul de a-si manifesta adeziunea prin semnarea contractului la inscrisul preformulat ("C'est à prendre ou à laisser"). Totodata, clientul adera nu numai la clauzele exprese ale contractului, ci si la conditiile generale de banca, la uzurile conventionale si la regulile profesional bancare;
- utilizarea tot mai larga in practica operatiunilor bancare a procedeelor informatice si telematice, constand in carduri; banca la domiciliu, etc.;
- existenta unei obligatii de informare si de sfatuire, aceasta din urma fiind tot mai limitata de obligatia de neamestec al bancii in afacerile clientilor sai;
- bancii ii revine obligatia de discretie asupra informatiilor pe care le detine privitoare la clientii sai si de pastrare a secretului profesional;
- acceptarea tacita de catre client a operatiunilor efectuate de banca, care este sustinuta de o parte a jurisprudentei;
- contractele bancare contin, de regula, clauze privitoare la modificarea unilaterala a contractului.
e. Intreprinderile
Notiunea de intreprindere Codul comercial, in art. 3, considera ca fapte de comert unele intreprinderi.
Ca si in alte cazuri si de aceasta data Codul comercial cuprinde o referire si o enumerare dar nu o definitie a institutiei ca atare, fapt ce a condus, cum era si firesc, la aparitia mai multor opinii cu privire la intreprindere.
Definitia clasica a pus accentul pe latura economica a intreprinderii, intreprinderea fiind considerata ca un organism economic, in fruntea caruia se afla o persoana numita intreprinzator, care combina fortele naturii cu capitalul si forta de munca in scopul producerii de bunuri si servicii. Aceasta definitie a fost criticata datorita impreciziei, ea putand fi valabila in cazul oricarei fapte de comert organizate.
Incercand eliminarea deficientelor acestei definitii clasice, unii autori contemporani au pus accentul pe elementul subiectiv in definirea intreprinderii.
Un echilibru intre cele doua opinii printr-un efort de particularizare la specificul acestui fapt de comert, intreprinderea realizeaza opinia potrivit careia aceasta este organizarea autonoma a unei activitati de catre intreprinzator, pe riscul lui, cu ajutorul factorilor de productie, in scopul producerii de bunuri si servicii, destinate schimbului, in vederea obtinerii unui profit.
Intreprinderea este atat un organism economic cat si unul social, dar care nu are calitatea de subiect de drept. Aceasta revine comerciantului intreprinzator.
Intreprinderile comerciale de constructii sunt acele intreprinderi care construiesc edificii publice sau private, cai de comunicatii, canale, cheiuri portuare, tuneluri, indiguiri, asanari, desecari, captari, terasamente si nivelari, canalizari si retele de apa potabila, cat si cele care executa alte asemenea lucrari, indiferent daca intreprinderea furnizeaza sau nu si materiale de constructie, de asemenea si intreprinderile de reparatii la imobile. Ele apartin statului, comunei, orasului sau judetului sub forma unor regii autonome ori societati comerciale.
Intreprinderile de fabrica, manufactura, de editura si de imprimerie Toate utilizeaza mijloace tehnice pentru realizarea unei productii de tip industrial. Imprimeria si editura sunt activitati comerciale de productie industriala si nu activitati de prestari servicii.
Intreprinderile de furnitura au ca obiect predarea unor bunuri sau prestarea unor servicii pe un pret anterior convenit si la termene prestabilite. Prestatia furnizorului este periodica, sistematica si repetata.
Intreprinderile de spectacole publice ofera publicului un divertisment de orice natura: teatru, sport, curse de cai, cinematograf, circ, dans, jocuri de hazard, cabaret, vizitarea monumentelor, etc. Operatiunile accesorii spectacolului cum ar fi inchirierea spatiului, procurarea recuzitei sau altor materiale, angajarea artistilor, publicitatea, toate sunt comerciale.
Intreprinderile de comisioane, agentiile si oficiile de afaceri Comisionul este un act obiectiv de comert. Intre comitent si comisionar exista acelasi raport juridic ca si intre mandat si mandatar cu deosebirile prevazute de art. 406 si urmat. C. Com . Agentiile si oficiile de afaceri sunt intreprinderi comerciale cu obiect de activitate divers, dar au ca trasatura comuna intermedierea unor operatiuni comerciale cum ar fi atragerea clientelei (agentii de intermediere a asigurarilor, agentii de publicitate, de vanzare a biletelor de spectacole sau calatorie), obtinerea de informatii si altele.
Intreprinderile de librarie si obiecte de arta au ca obiect de activitate comercializarea cartilor noi sau de ocazie, cumparate sau primite in depozit sau in comision. Intreprinderile de vanzare a obiectelor de arta comercializeaza picturi, sculpturi, gravuri si alte productii artistice. Vanzatorul nu trebuie sa fie el insusi autorul operelor pe care le vinde.
Intreprinderile de transport de persoane sau de lucruri pe apa sau pe uscat Sunt comerciale toate intreprinderile care presteaza servicii de transport de persoane sau de marfuri, pe cai rutiere sau de fier, pe apa sau pe calea aerului.
Intreprinderile de asigurari terestre, chiar mutuale, contra daunelor si asupra vietii si intreprinderile de asigurari chiar mutuale, contra riscurilor navigatiunii au ca obiect contractul de asigurare definit ca o conventie reciproca ale carei efecte, in privinta beneficiilor si a pierderilor pentru toate partile, sau pentru una sau mai multe din ele, depinde de un eveniment incert. Asigurarile pot fi cu prima sau mutuale.
2. Faptele de comert conexe (accesorii)
Faptele de comert conexe fac parte din categoria faptelor de comert obiective. Ele sunt acte juridice si operatiuni care prin natura lor nu sunt comerciale, dar care dobandesc comercialitatea prin legatura lor stransa cu fapte de comert calificate ca atare de lege.
Categoria faptelor de comert conexe cuprinde: contractele de report asupra obligatiunilor de stat sau a altor titluri de credit circulant in comert; cumpararile sau vanzarile de parti sau a altor titluri de credit circulant in comert; cumpararile sau vanzarile de parti sau de actiuni ale societatilor comerciale; operatiunile de mijlocire in afaceri comerciale, cambiile si ordinele in producte sau marfuri; expeditiile maritime, inchirierile de vase, imprumuturile maritime si toate contractele privitoare la comertul pe mare si la navigatie; depozite pentru cauza de comert, contul curent si cecul; contractele de mandat, comision si consignatie; contractele de garantie mobiliara si fidejusiune (garantie personala).
Cumpararile sau vanzarile de parti sau de actiuni ale societatilor comerciale. Potrivit art. 3 pct. 4 din Codul comercial sunt fapte de comert cumpararile sau vanzarile de parti sau de actiuni ale societatilor comerciale.
Vanzarea-cumpararea, in acest caz, pentru a fi comerciala nu este conditionata de existenta intentiei de revanzare. Aceasta, deoarece, ea are un caracter conex, fiind strans legata de contractul de societate care este un act de comert.
Partile sociale si actiunile reprezinta fractiuni ale capitalului social al unei societati cu raspundere limitata si, respectiv, al unei societati pe actiuni sau in comandita pe actiuni. Spre deosebire de partile sociale, actiunile sunt titluri de credit negociabile.
Depozitele pentru cauza de comert Codul comercial considera in art. 3 pct. 19 ca fapte de comert depozitele pentru cauza de comert. Daca in art. 3 pct. 20 sunt avute in vedere depozitele facute in docuri si antrepozite ca intreprindere, in art. 3 pct. 19 Cod comercial sunt vizate acele depozite care au un caracter izolat sau care sunt facute in alte locuri.
Conditia care se cere este ca aceste depozite sa fie facute pentru cauza de comert si sa aiba legaturi cu operatiuni comerciale.
Contractele de mandat, comision si consignatie Codul comercial considera contractul de mandat, de comision si de consignatie ca avand caracter comercial daca au ca obiect tratarea de afaceri comerciale.
In temeiul contractului de mandat, mandatarul (cel care indeplineste mandatul) se obliga sa incheie anumite acte juridice in numele si pe seama mandantului de la care a primit imputernicirea.
Potrivit art. 374 din Codul comercial mandatul este fapta de comert obiectiva daca are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama si socoteala mandantului - cel care imputerniceste.
Asadar, comercialitatea mandantului se analizeaza in persoana mandantului, nu a mandatarului.
O reglementare similara are si contractul de comision.
Potrivit art. 405 din Codul comercial, comisionul are de obiect tratarea de afaceri comerciale de catre comisionar pe seama comitentului - cel care imputerniceste.
O varietate a contractului de comision este contractul de consignatie. Prin contractul de consignatie, consignantul (cel care imputerniceste) incredinteaza celeilalte parti, consignatarului bunuri mobile pentru a le vinde, pe seama consignantului - cel care imputerniceste.
Prin analogie cu contractul de comision, comercialitatea contractului de consignatie se analizeaza in persoana consignantului.
a. Prezumtia de comercialitate Spre deosebire de faptele de comert obiective, calificate ca atare prin lege, unele fapte si acte sunt considerate comerciale prin simplul fapt ca ele sunt savarsite de un comerciant.
Articolul 4 din Codul comercial dispune ca: "Se socotesc, afara de acestea ca fapte de comert celelalte contracte si obligatiuni ale unui comerciant, daca nu sunt de natura civila sau daca contrariul nu rezulta din insusi actul."
Se instituie, astfel, o prezumtie de comercialitate asupra obligatiilor comerciantului, cu doua exceptii: daca acestea sunt de natura civila sau daca contrariul nu a rezultat din chiar actul respectiv.
b. Cazuri de inlaturare a prezumtiei de comercialitate Prezumtia de comercialitate poate fi rasturnata prin dovada contrara, in conditiile art. 4 din Codul comercial, adica prin demonstrarea caracterului civil al obligatiei sau a intentiei cu care comerciantul a incheiat actul.
In absenta unei explicitari a codului cu privire la natura civila a obligatiilor, doctrina a considerat ca ceea a vrut legiuitorul sa excepteze de la prezumtia de comercialitate sunt actele care prin esenta lor sunt si raman civile fie ca sunt savarsite de un comerciant sau de un necomerciant.
Astfel de acte sunt: testamentul, acceptarea sau renuntarea la o succesiune, recunoasterea de paternitate, etc.
De asemenea, actele juridice care prin vointa legiuitorului nu pot fi comerciale: actele juridice privind imobilele, contractul de concesiune se constituie si ele in exceptie de la prezumtia de comercialitate.
Cat priveste conditia ca din actul insusi sa nu rezulte contrariul, se impune o precizare.
Legiuitorul nu a avut in vedere actele total straine de activitatea comerciala desfasurata de comerciant sau de actele de natura civila indiferent de persoana care le savarseste, ci a avut in vedere acelea care au legatura cu activitatea sa comerciala si ar putea da nastere la confuzii.
Iata pentru ce, in acest caz, se impune o analiza a intentiei comerciantului la momentul incheierii actului si demonstrarea vointei lui de a-l sustrage prezumtiei de comercialitate.
a. Prezentare generala. De regula, in spatiul comercial actele juridice la care participa partile reprezinta pentru acestea, fapte de comert. Este posibil ca pentru ambele parti actul incheiat sau operatiunea juridica la care participa sa semnifice fapte de comert obiective sau, dimpotriva, pentru una sa reprezinte fapta de comert obiectiva, iar pentru cealalta fapta de comert subiectiva.
Exista si posibilitatea ca pentru una din partile participante la raportul juridic, actul respectiv sa nu aiba caracter comercial. Daca pentru prima ipoteza actul de comert este bilateral, pentru aceasta a doua ipoteza actul juridic sau fapta de comert este unilaterala sau mixta.
Recunoasterea legislativa a acestei categorii de acte si fapte de comert este realizata prin cateva articole din Codul comercial: art. 5, art. 6, art. 56, art. 893, art. 945.
Potrivit art. 5 Cod comercial, nu se poate considera ca fapt de comert vanzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are dupa pamantul sau sau cel cultivat de dansul.
Potrivit art. 5, teza a-II-a din Codul comercial, cumpararea de produse sau de marfuri pentru uzul sau consumatiunea cumparatorului, ori a familiei sale, precum si revanzarea acestor lucruri, nu pot fi considerate fapte de comert. Prin utilizarea criteriului negativ pentru determinarea faptelor de comert, operatiunea este exclusa din sfera faptelor de comert, avand, deci, natura civila.
Alaturata unei vanzari care precede cumpararea si reprezinta fapt de comert obiectiv, operatiunea prevazuta de art. 5, teza II, va dobandi bilateralitate, aceasta fiind de esenta faptelor de comert unilaterale sau mixte. Deci, contractul de vanzare-cumparare va avea in compunere, cele doua operatiuni, o vanzare si o cumparare, constand, in ipoteza care constituie obiect de studiu pentru noi, in vanzarea bunului de catre comerciant - fapt de comert obiectiv, prevazut de art. 3, par. 2, Cod Comercial si in cumpararea bunului pentru uzul sau consumatiunea cumparatorului sau a familiei sale, adica, in scopul propriei folosinte, fapt civil, prevazut de art. 5, teza II Cod comercial.
Vanzarea savarsita de catre comerciant este precedata de o cumparare facuta in scop de revanzare, intentia de revanzare a bunurilor fiind trasatura caracteristica a vanzarii-cumpararii comerciale si reprezentand esenta activitatii comerciale, sub forma distributiei sau circulatiei marfurilor. Art. 3 pct. 1 din Codul Comercial defineste unul dintre cele doua aspecte ale vanzarii-cumpararii si anume "cumpararea", iar in art. 3 pct. 2 Cod Comercial este definit cel de al doilea aspect al vanzarii cumpararii si anume "vanzarea". Dupa cum se retine in Textele Codului comercial roman, cu note de doctrina si jurisprudenta, "Legiuitorul urmareste activitatea celui ce a cumparat in conditiile pct.1 si stabileste ca, in momentul in care acesta revinde sau inchiriaza acele bunuri, savarseste un al doilea act obiectiv de comert.". In concluzie, privit in bilateralitatea sa, contractul de vanzare-cumparare studiat va constitui un fapt de comert unlilateral sau mixt.
Art. 6 Cod comercial dispune: "asigurarile de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comertului si asigurarile asupra vietii sunt fapte de comert numai in ce priveste pe asigurator". De asemenea, contul curent si cecul nu sunt considerate ca fapte de comert in ce priveste pe necomercianti afara numai daca ele nu au o cauza comerciala. Deci, chiar Codul comercial roman, completand enumerarea faptelor de comert obiective data de art. 3 al Cod.com., prevede, la art. 6, anumite fapte de comert obiective, care au caracter necomercial pentru una din parti simplu, sau sub conditie, asa numita "comercialitate unilaterala" a contractului de asigurare, a contului curent si a cecului. Astfel, potrivit art. 6, alin. 1, asigurarile de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comertului si asigurarile asupra vietii sunt fapte de comert numai pentru asigurator, avand caracter civil pentru asigurat, chiar daca acesta este comerciant [potrivit art. 3 par. 17 legiuitorul a considerat acte obiective de comert asigurarile terestre, chiar si cele mutuale, in contra daunelor si asupra vietii; iar potrivit art. 3 par. 18 asigurarile, chiar mutuale contra riscurilor navigatiunei, art. 6 completeaza paragrafele 17 si 18 ale art. 3], iar potrivit art. 6, alin. 2, contul curent si cecul nu sunt considerate fapte de comert pentru necomercianti, numai sub conditia de a avea o cauza comerciala, adica de a avea o legatura cu operatiunea vizata la art. 3, in virtutea principiului accesoriului, deci sunt comerciale numai pentru societatile bancare, art. 6 alin. 2, aduce o completare par. 11 din art. 3, potrivit caruia sunt fapte de comert, operatiunile de banca si schimb,"potrivit art.6 cod com. contul curent pentru necomerciant nu este considerat ca un fapt de comert, afara numai daca nu are o cauza comerciala.
Problema este data de art. 56 Cod comercial. Potrivit acestui text de lege: "Daca un act este comercial numai pentru una din parti, toti contractantii sunt supusi, incat priveste acest act, legii comerciale."
In acelasi sens sunt si dispozitiile art. 893 Cod comercial:" Chiar cand actul este comercial numai pentru una din parti, actiunile ce deriva dintr-insul sunt de competenta jurisdictiei comerciale", ca si ale art. 945 Cod comercial: "Actiunile derivand din acte care sunt comerciale, chiar numai pentru una din parti, se prescriu pentru toate partile contractante, in conformitate cu dispozitiile legii comerciale".
Solutia adoptata de art. 56 din Codul comercial roman, nu este la adapost de orice critica, deoarece necomerciantului ii este incidenta, in acest caz, reglementarea comerciala caracterizata prin: competenta de judecata revine unor instante specializate in materie comerciala - sectiilor comerciale si de contecios administrativ ale tribunalelor si curtilor de apel; celeritatea judecatii; suprimarea apelului, ramanand doar calea de atac a recursului, reducandu-se, astfel, gradele de jurisdictie; neacordarea termenelor de gratie; obligativitatea procedurii prealabile a concilierii; mijloace de probatiune specifice; termene de perimare mai scurte si termene speciale de prescriptie; caracterul executoriu al hotararii date de prima instanta; curgerea de drept a dobanzilor; instituirea prezumtiei de solidaritate a codebitorilor, cu exceptia prevazuta de art. 43, alin. 3 Cod comercial, prezumtie care se extinde si asupra fidejusorului; interdictia retractului litigious. Reglementarea domeniului dreptului comercial se circumscrie, deci, si necomerciantilor participanti la fapte de comert unilaterale sau mixte sau celor care savarsesc accidental un fapt de comert obiectiv, impunandu-le atentie si prudenta sporita atunci cand partenerul este comerciant. Consecintele aplicarii pentru necomercianti a legii comerciale si nuantarile privitoare la aplicarea acesteia vor constitui obiectul unui alt studiu. In Codul Napoleon, raporturile mixte se reglementau dupa dreptul civil sau cel comercial, dupa cum comerciantul era parat sau reclamant. Codul comercial francez nu reglementeaza regimul aplicabil faptelor de comert unilaterale sau mixte, iar jurisprudenta a elaborat succesiv regimul juridic dualist, care consta in neaplicarea acelorasi reguli necomerciantului si comerciantului; primului i se vor aplica regulile civile, celui de-al doilea regulile comerciale, adica, ca principiu, partii pentru care actul este civil i se vor aplica regulile civile, iar partii pentru care actul este comercial i se vor aplica regulile comerciale, dar de la aplicarea distributiva a acestor reguli exista exceptii, si anume, o solutie unitara se aplica in materie de clauza compromisorie si prescriptie.
b. Exceptii la regula aplicarii legii comerciale. Art. 56 Cod comercial care instituie regula aplicarii legii comerciale faptelor de comert unilaterale prezinta si doua exceptii: legea comerciala nu se aplica daca dispozitiile sunt cu privire la persoana chiar a necomerciantilor si nici in cazurile in care legea ar dispune altfel.
Legea comerciala se aplica numai actului juridic incheiat, ea nu are nici o consecinta asupra persoanei necomerciantului si nu-i modifica statutul. Obligatiile profesionale care incumba comerciantului in virtutea calitatii sale de comerciant nu devin obligatii pentru necomerciant.
Sunt si situatii in care chiar legea precizeaza ca o anumita reglementare aplicativa comerciantilor nu se aplica si necomerciantilor, pentru acestia ramanand valabile dispozitiile legii civile.
Astfel, un exemplu elocvent il ofera art. 42 din Codul comercial care in alin.(1) instituie prezumtia de solidaritate pentru codebitorii obligatiilor comerciale, afara de stipulatie contrara, iar in alin.(3) dispune ca aceasta prezumtie nu se aplica la necomercianti pentru operatiuni care, incat ii priveste, nu sunt fapte de comert.
Art. 5 din Codul comercial prevede ca nu se poate considera ca fapta de comert vanzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are dupa pamantul sau, sau cel cultivat de dansul.
D. SUBIECTII DREPTULUI AFACERILOR - COMERCIANTII
Cei care participa la raporturi de drept civil sunt denumiti subiecti ai unor astfel de raporturi juridice. Acesti subiecti sunt oamenii, priviti fie in mod individual, ca persoane fizice, fie organizati in conditiile legii, ca persoane juridice. Subiectul de drept civil este definit in literatura de specialitate ca "acel subiect de drept care este titular de drepturi si obligatii civile". O categorie importanta de astfel de subiecte de drept o constituie persoanele fizice.
Capacitatea civila priveste orice subiect de drept civil.
Capacitatea civila poate fi definita ca acea parte a capacitatii juridice a persoanei care consta in capacitatea de a avea si de a-si exercita drepturile civile si de a avea si a-si asuma obligatii civile, prin incheierea de acte juridice.
Avem in vedere caracterele juridice generale, deoarece ne referim atat la capacitatea de folosinta, cat si la capacitatea de exercitiu. Referirea la caracterele generale se mai justifica si prin aceea ca avem in vedere atat persoanele fizice, cat si persoanele juridice.
Spre deosebire de acest mod de prezentare a problemelor, in analizele la care ne vom referi vom avea in vedere si caracterele speciale ale capacitatii de folosinta, respectiv al celei de exercitiu la persoana fizica si persoana juridica.
Sunt considerate caractere juridice generale ale capacitatii civile urmatoarele:
legalitatea,
generalitatea,
inalienabilitatea,
intangibilitatea.
Legalitatea capacitatii civile exprima ideea dupa care aceasta capacitate este creatia legiuitorului, vointa individuala neputand avea nici un rol in privinta recunoasterii capacitatii, determinarii inceputului acesteia, a continutului sau modurilor de incetare etc.
Generalitatea capacitatii civile se exprima prin aceea ca suntem in prezenta unei aptitudini generale si abstracte a oricarei persoane participante la raporturi de drept civil, ea nefiind concretizata ca aptitudinea unei persoane determinate. Desigur, gradul de generalitate difera in functie de categoria persoanei (fizice sau juridice).
Inalienabilitatea capacitatii civile este reglementata de legea civila, in sensul imposibilitatii de a renunta la ea; capacitatea civila nu poate constitui obiectul vreunui act juridic civil. Inalienabilitatea capacitatii civile nu inseamna, desigur, ca o persoana nu poate renunta la un drept subiectiv civil concret, capacitatea neconfundandu-se cu drepturile si obligatiile subiective concrete.
Intangibilitatea capacitatii civile exprima ideea ca nimeni nu poate fi lipsit sau ingradit in aceasta capacitate, decat in cazurile si conditiile stabilite de lege.
Constitutia Romaniei cuprinde in Titlul II (art. 16, 21-25, 27, 49 s.a.) unele reguli fundamentale, care constituie temeiul reglementarilor legale speciale referitoare la statutul legal al persoanelor.
Reglementarea generala - de drept comun - referitoare la subiectele de drept civil este cuprinsa in Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice.
In art. 5, alin. 2, din Decretul nr. 31/1954 se prevede: "Capacitatea de folosinta este capacitatea de a avea drepturi si obligatii". Pornind de la acest text legal, definim capacitatea de folosinta a persoanelor fizice ca: O parte a cacitatii civile a oamenilor, constand in aptitudinea acestora de a avea drepturi si obligatii civile.
Cu alte cuvinte, capacitatea de folosinta reprezinta aptitudinea persoanelor fizice de a fi titulare de drepturi si obligatii civile, calitatea de a fi subiecte individuale de drept civil, adica participante la diferite raporturi juridice civile.
Aptitudinea generala si abstracta a persoanelor fizice de a avea drepturi si obligatii civile prefigureaza potential insesi drepturile subiective civile si obligatiile civile ale acestor persoane, constituind premisa necesara pentru nasterea unor asemenea drepturi si obligatii.
Capacitatea de folosinta este determinata de lege, ea este o aptitudine legala.
Regula privitoare la inceputul capacitatii de folosinta a persoanei fizice este stabilita de art. 7, alin. 1, din Decretul nr. 31/1954, dupa care "Capacitatea de folosinta incepe de la nasterea persoanei".
Sfarsitul (sau incetarea) capacitatii de folosinta a persoanei fizice este reglementat expres in art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: capacitatea de folosinta a persoanei fizice "inceteaza odata cu moartea acesteia". Este de la sine inteles ca odata cu moartea persoanei fizice inceteaza calitatea sa de subiect de drept si, implicit, se sfarseste capacitatea sa de folosinta. Calitatea de subiect de drept a persoanei fizice nu poate supravietui suportului sau uman.
Dupa cum se cunoaste deja, capacitatea de drept civil a persoanei, pe langa capacitatea de folosinta, cuprinde si capacitatea de exercitiu. De asemenea se cunoaste ca simpla existenta a persoanei fizice este suficienta pentru ca ea sa poata avea drepturi si obligatii civile. Aceasta simpla existenta nu este, insa, suficienta pentru ca subiectul de drept civil sa poata incheia personal acte juridice civile. Numai persoana fizica care a ajuns la o anumita maturitate psihica poate sa incheie in mod valabil, constient si singur acte juridice civile. Aceasta maturitate psihica constituie conditia in care legea recunoaste persoanei fizice respective capacitatea de exercitiu.
Cu alte cuvinte, capacitate de folosinta are orice persoana fizica, capacitate de exercitiu numai acea persoana fizica care are maturitatea psihica la care ne-am referit, de care legea leaga dobandirea acestei capacitati.
Maturitatea psihica respectiva si, deci, capacitatea de exercitiu se dobandeste numai dupa ce minorul a ajuns la o anumita varsta.
De aceasta realitatea a tinut seama legiuitorul cand a statornicit deosebirea dintre simpla existenta a omului, suficienta pentru a-i conferi calitatea de subiect de drept civil, si aptitudinea lui de a actiona pe deplin, in mod constient si singur, necesara pentru a-i conferi capacitatea de a participa la viata juridica. Incheind personal acte juridice civile.
In privinta notiunii de capacitate de exercitiu definitia legala o gasim in art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954. Potrivit acestei reglementari "Capacitatea de exercitiu este capacitatea persoanei fizice de a-si exercita drepturile si de a-si asuma obligatii, savarsind acte juridice".
Indiferent de formulare, esential si specific capacitatii de exercitiu a persoanei fizice este aceea ca dobandirea de drepturi civile si asumarea de obligatii civile se realizeaza prin incheierea de acte juridice civile de catre subiectul de drept singur, personal, fara nici o interventie din partea altei persoane. Definitiile legala si doctrinare privesc, desigur, capacitatea de exercitiu deplina, adica acea posibilitate de participare la circuitul civil pe care o au persoanele fizice majore cu discernamant, si nu se refera si la situatia minorilor, care intre 14-18 ani au doar o capacitate de exercitiu restransa, iar sub 14 ani sunt total lipsiti de o astfel de capacitate.
h. Categoriile de persoane lipsite de capacitate de exercitiu
In art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 se prevede: "Nu au capacitate de exercitiu:
a) minorul care nu a implinit varsta de patrusprezece ani;
b) persoana pusa sub interdictie".
Lipsirea minorului sub 14 ani de capacitate de exercitiu se justifica prin varsta lui frageda, la care de regula nu are inca discernamant necesar pentru a incheia singur acte juridice civile. Lipsirea prin lege de capacitate de exercitiu a acestei categorii de minori constituie o masura de ocrotire a lor contra propriei nedibacii.
A doua categorie de persoane fizice lipsite total de capacitate de exercitiu sunt interzisii judecatoresti. Persoana pusa sub interdictie nu are, ca si minorul, discernamant pentru a se ingriji de interesele sale. Pana cand, insa, minorul sub 14 ani nu are discernamant datorita varstei sale fragede, interzisul judecatoresc este lipsit de discernamant datorita alienatiei sau debilitatii mintale. Lipsirea prin hotarare judecatoreasca a alienatilor ori debililor mintali de capacitate de exercitiu este tot o masura de ocrotire a acestor persoane fizice.
Lipsirea acestor doua categorii de persoane fizice de capacitate de exercitiu este consacrata in materie contractuala civila de art. 950 C. civ., unde se prevede: "Necapabili de a contracta sunt:
minorii;
interzisii;
(abrogat);
in genere toti acei carora legea le-a prohibit oarecare contracte".
Al patrulea punct nu are, insa, caracter general.
In conformitate cu reglementarile legale in vigoare, prin capacitate de exercitiu restransa a persoanei fizice intelegem:
Aptitudinea minorului in varsta de 14-18 ani de a dobandi si exercita drepturi civile si de a-si asuma si executa obligatii civile prin incheierea personal de acte juridice civile, insa numai incuviintate in prealabil de ocrotitorul legal.
Este de retinut ca: aceasta capacitate de exercitiu apartine numai minorului in varsta de 14-18 ani, nici o alta categorie de persoana fizica neavand astfel de capacitate de exercitiu; ea este restransa, deoarece desi acesti minori incheie singur acte juridice civile, ei au nevoie totdeauna de incuviintarea prealabila, iar nu posterioara, pentru fiecare act juridic incheiat din partea parintilor, a tutorelui, iar in anumite situatii, a curatorului; capacitatea de exercitiu restransa nu se refera la toate actele juridice civile.
Faptul ca aceasta capacitate de exercitiu este "restransa" nu inseamna ca trebuie sa avem in vedere aspecte cantitative; acest caracter se refera la aspecte calitative ale capacitatii. Minorul cu capacitate de exercitiu restransa incheie singur acte juridice civile (cu unele exceptii), dar vointa sa nu este suficienta, ci se cere si incuviintarea prealabila a ocrotitorului legal.
Capacitatea de exercitiu restransa asigura, deci, minorului intre 14 si 18 ani o anumita libertate in participarea la circuitul civil; el nu mai este reprezentat in actele civile, cum era inainte de implinirea varstei de 14 ani, ci doar asistat de reprezentantul sau legal, chemat sa-l indrume pe minor in aceasta perioada de "trecere" si sa-l pregateasca in vederea participarii, dupa implinirea varstei de 18 ani, singur si neasistat in viata juridica civila. Aceasta asistenta juridica din partea ocrotitorului legal este necesara, deoarece legiuitorul il considera pe acest minor lipsit de discernamantul necesar pentru a incheia singur actele juridice civile.
Capacitatea de exercitiu restransa inceteaza in urmatoarele situatii:
cand persoana fizica dobandeste capacitate deplina de exercitiu, adica la implinirea varstei de 18 ani, ori in cazul incheierii casatoriei de catre femeie sub 18 ani, la data incheierii, in conditiile legii, a actului juridic al casatoriei;
cand minorul cu capacitate de exercitiu restransa este pus sub interdictie judecatoreasca;
cand minorul cu capacitate de exercitiu restransa moare.
In cazul implinirii varstei de 18 ani, incetarea capacitatii de exercitiu restransa este definitiva, persoana fizica respectiva nemaiputand ajunge niciodata in situatia capacitatii de exercitiu restransa.
Capacitatea de exercitiu deplina a persoanei fizice consta in aptitudinea de a dobandi si exercita drepturile civile si de a-si asuma si executa obligatiile civile prin incheierea personala a oricarui act juridic civil admis de lege.
In cazul lipsei capacitatii de exercitiu actele juridice civile se incheie prin reprezentant legal; persoana fizica cu capacitate de exercitiu restransa incheie personal actele juridice civile, dar cu incuviintarea prealabila a octotitorului legal. Atunci, insa, cand persoana fizica are capacitate de exercitiu deplina ea incheie actele juridice civile personal, fara vreo incuviintare prealabila.
In art. 8 din Decretul nr. 31/1954 se prevede: "Capacitatea deplina de exercitiu incepe de la data cand persoana devine majora". Se stie ca persoana fizica devine, de regula, majora la implinirea varstei de 18 ani (art. 8 alin. 2 din acelasi decret), iar prin exceptie, femeia minora care se casatoreste in conditiile legii, la data incheierii actului juridic al casatoriei.
Prin urmare, legiuitorul nostru distinge doua moduri de dobandire a capacitatii de exercitiu deplina:
prin implinirea varstei de 18 ani, cu conditia ca la implinirea acestei varste persoana fizica sa nu fie pusa sub interdictie judecatoreasca;
prin incheierea casatoriei de catre femeie inainte de a implini varsta de 18 ani.
Atributele de identificare a persoanei fizice, recunoscute in legislatia noatra civila sunt: numele, domiciliul si starea civila.
Este acel drept al persoanei fizice de a se individualiza, in spatiu, prin locuinta sa statornica sau principala.
Starea civila este un drept personal nepatrimonial, menit sa individualizeze persoana fizica, reprezentand mijlocul juridic care releva calitatile persoanel ale persoanei fizice.
Persoanele fizice au calitatea de comercianti atat in situatia in care desfasoara activitati comerciale cu caracter profesional in mod individual sau in asociatii familiale. In conformitate cu prevederile Legii 300 din 28 iunie 2004 privind autorizarea persoanelor fizice si a asociatiilor familiale care desfasoara activitati economice in mod independent se acorda legitimitate persoanele fizice, cetateni romani sau cetateni ai statelor membre ale Uniunii Europene si ai celorlalte state apartinand spatiului economic european, prin aceea ca:
- pot desfasura activitati economice pe teritoriul Romaniei, in mod independent, sau pot constitui asociatii familiale in conditiile prevazute de lege; - persoanele fizice care au dreptul sa exercite profesii in baza unor legii speciale, fiind excluse din domeniul de aplicare al legii - art.1; - pot fi autorizate sa desfasoare activitati economice in toate domeniile, meseriile si ocupatiile, cu exceptia celor stabilite sau interzise prin legi speciale -art.1; - autorizatia pentru desfasurarea de catre persoane fizice a unor activitati economice in mod independent, precum si pentru infiintarea si functionarea de asociatii familiale, denumita in continuare autorizatie, se elibereaza, la cerere, de catre primarii comunelor, oraselor, municipiilor, respectiv ai sectoarelor municipiului Bucuresti, pe a caror raza teritoriala isi au domiciliul persoanele fizice. Persoanelor fizice care nu au domiciliul in Romania li se elibereaza autorizatia de catre primarii unitatilor administrativ-teritoriale pe a caror raza isi au resedinta; - autorizatia va cuprinde in mod obligatoriu activitatea principala, codificata conform clasificarii activitatilor din economia nationala - CAEN aprobata prin HG 656 din 6 octombrie 1997 [publicat in M.Of. 301 din 5 noiembrie 1997], actualizata, potrivit art. 5, prin Ordinul 601 din 26 noiembrie 2002 al presedintelui Comisiei Nationale pentru Statistica [publicat in M.Of. 908 din 13 decembrie 2002]
2. Persoana juridica
Avand in vedere reglementarile legale in vigoare, persoana juridica poate fi definita ca un subiect de drept, creat facultativ de catre o alta sau alte persoane cu respectarea cerintelor legale de fond si de forma.
Ca explicatii la definitia respectiva putem adauga ca, din moment ce din definitie rezulta ca avem de-a face cu un subiect de drept, persoana juridica participa in nume propriu in cele mai variate raporturi juridice, limitate doar de principiul specialitatii capacitatii juridice consfintit prin lege. Mai precizam ca persoana juridica are, in calitate de subiect de drept, si raspundere proprie pentru actele si faptele sale. De aceea, am considerat ca nici participarea in nume propriu la raporturile juridice si nici raspunderea proprie nu trebuie sa apara neaparat in definitie, ca elemente specifice persoanelor juridice.
Personalitatea juridica este si ramane o constructie juridica, care permite, de regula, activitatea unor persoane - individuale sau in grup -, legea recunoscandu-le o autonomie in raport cu alte subiecte de drept.
Atat in doctrina cat si in legislatie se foloseste, in mod conventional, terminologia devenita generala care reda esenta conceptului : persoana juridica.
Expresia de persoana juridica s-a nascut in cadrul dreptului civil, in general in domeniul dreptului privat, dar a fost si este utilizata si in alte domenii, ramuri de drept (administrativ, financiar, procesual, international, al muncii, al mediului s.a.).
In dreptul civil, subiectele de drept sunt denumite consecvent persoana fizica, respectiv persoana juridica. In alte ramuri de drept, persoanele juridice sunt desemnate cu diferite expresii, ca organe de stat, partide politice, sindicate, agenti economici, unitati s.a.
Termenul de "persoana" - destul de polisemantic in gandirea moderna (europeana) - ar putea fi inlocuit cu acela de "subiect de drept" ; in locul "persoanei fizice" s-ar putea folosi expresia de "subiect natural de drept", iar in locul persoanei juridice expresia de "subiect artificial de drept.Datorita, insa faptului ca legislatia noastra actuala, atat cea anterioara, cat si cea posterioara lui decembrie 1989, utilizeaza consecvent expresiile de "persoana fizica", respectiv "persoana juridica", pana la eventuala modificare a reglementarilor legale ramanem si noi la terminologia consacrata.
Chiar si o simpla enumerare a diferitelor categorii de persoane juridice existente in prezent in societatea noastra ar reprezenta o utilitate deosebita pentru intelegerea esentei si sensului acestor subiecte de drept. Cu atat mai mult ni se pare utila gruparea persoanelor juridice dupa anumite criterii stiintifice fundamentale, care reda cele mei semnificative aspecte ale acestor participanti la variate raporturi juridice.
Clasificarea persoanelor juridice faciliteaza stabilirea trasaturilor generale si a celor specifice ale acestora.
Se pot stabili o multime de criterii dupa care se disting persoanele juridice intre ele, dupa care se pot imparti in grupe si subgrupe. Unele dintre criteriile de clasificare sunt aplicabile tuturor categoriilor de persoane juridice, altele privesc numai unele dintre ele.
Din multitudinea de criterii posibile retinem urmatoarele:
domeniul dreptului de care apartin;
forma dreptului de proprietate ca temei al patrimoniului;
natura scopului lor;
calitatea celor ce le compun;
modul lor de infiintare;
nationalitatea lor.
a) Dupa domeniul dreptului de care apartin distingem persoane juridice de drept public si persoane juridice de drept privat.
e. Sunt persoane juridice de drept public:
Statul este o persoana juridica deosebita, el nu este supus regulilor de constituire, reorganizare si incetare prevazute de lege pentru celelalte persoane juridice. Statul participa, de regula, in raporturi juridice de drept public pe plan international si numai prin exceptie in raporturi de drept privat. In literatura de specialitate s-a aratat ca statul fara a fi persoana juridica in intelesul strict al notiunii, este un subiect de drept de sine statator care, avand si capacitatea de folosinta de drept civil, are putinta ca, in cazuri cu totul speciale, sa intre in raporturile juridice civile.
Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, statul este persoana juridica in raporturile in care participa nemijlocit, in nume propriu, ca subiect de drepturi si obligatii.
Unitatile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice potrivit art. 4, alin. 1 din Legea administratiei publice locale nr. 69/1991, conform caruia: "Comunele, orasele si judetele sunt persoane juridice". Unitatile administrativ-teritoriale isi desfasoara activitatea pe baza principiilor autonomiei locale, descentralizarii serviciilor publice, eligibilitatii autoritatilor administratiei publice locale si consultarii cetatenilor in problemele locale de interes deosebit.
Organele puterii legislative sunt - dupa cum se stie - cele doua camere ale Parlamentului Romaniei - organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii -, care este alcatuit din Camera Deputatilor si Senat. Dupa cum se arata in doctrina, nici reglementarile legale, nici reglementarile lor de functionare nu precizeaza expres calitatea organelor pterii legislative, dar este neindoielnica calitatea lor de persoana juridica, deoarece intrunesc elementele constitutive necesare pentru aceasta calitate.
Organele puterii executive au, de asemenea, personalitate juridica. Din aceasta categorie fac parte: Presedentia Republicii, care intruneste, de asemenea, elementele constitutive ale personalitatii juridice; Guvernul Romaniei, care este organul central al puterii executive si exercita, in conformitate cu legea, administratia publica pe intreg teritoriul tarii; organele administratiei publice centrale de specialitate (ministerele, alte organe de specialitate organizate in subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autoritati administrative autonome; autoritatile administratiei publice locale (consiliile locale si judetene); organele locale de specialitate ale administratiei de stat.
Organele puterii judecatoresti sunt organizate potrivit principiului separarii acestei puteri de celelalte puteri ale statului, avand atributii proprii ce sunt exercitate prin instantele judecatoresti. Justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege. Potrivit reglementarilor legale in vigoare, instantele judecatoresti sunt: judecatoriile, tribunalele, curtile de apel si Curtea Suprema de Justitie si - in limitele legale - instantele militare. Precizam ca dintre instantele judecatoresti judecatoriile nu sunt persoane juridice.
Institutiile de stat denumite si institutii bugetare de stat constituie o categorie importanta de persoane juridice de drept public. Astfel de nstitutii se infiinteaza in domeniile de invatamant, sanatate, stiinta, cultura etc.
Agentii economici de stat constituie, in prezent, o mare categorie de persoane juridice din domeniul economic. Din aceasta categorie fac parte regiile autonome si societatile cu capital integral de stat. Aceste persoane juridice prezinta deopotriva trasaturi specifice dreptului public si dreptului privat. ele sunt, in fond, unitati de stat (in ceea ce priveste societatile comerciale, pana la privatizarea lor totala sau partiala), dar in multe privinte actioneaza asemanator societatilor comerciale cu capital privat. Aceste persoane juridice au fost constituite prin reorganizarea (transformarea) fostelor unitati economice de stat in conditiile Legii nr. 15/1990.
f. Sunt persoane juridice de drept privat:
Partidele politice, a caror activitate nu se circumscrie exclusiv in sfera raporturilor de drept privat, ci, mai ales, in cea a raporturilor de drept public. Ele se organizeaza conform art. 37 (1) din Constitutie, in conditiile stabilite in Decretul-lege nr. 8/1989. Potrivit art. 8 (2) din Constitutie "Partidele politice se constituie si isi desfasoara activitatea in conditiile legii. Ele constribuie la definirea si la exprimarea vointei politice a cetatenilor, respectand suveranitatea nationala, integritatea teritoriala, ordinea de drept si principiile democratiei".
Sindicatele desfasoara activitati care vizeaza ambele domenii ale dreptului. Aceasta nu inseamna - desigur -, ca si in cazul partidelor politice, ca ele sunt persoane juridice de drept public. In aceasta categorie includem si federatiile sau confederatiile sindicale. In art. 9 din Constitutie se prevede: "Sindicatele, patronatele si asociatiile se constituie si isi desfasoara activitatea potrivit statutelor lor, in conditiile legii. Ele contribuie la apararea drepturilor si la promovarea intereselor profesionale, economice si sociale ale membrilor lor". Sindicatele sunt organizate fara caracter politic, independente fata de organele de stat, fata de partidele politice si fata de oricare alte organizatii.
Cultele religioase sunt libere si se organizeaza potrivit statutelor proprii, in conditiile legii. Ele sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia, inclusiv prin inlesnirea asistentei religioase in armata, in spitale, in penitenciare, in azile si in orfelinate. Potrivit reglementarilor legale, cultele religioase recunoscute sunt persoane juridice. Sunt persoane juridice si partile lor componente locale, precum si asezamintele, asociatiile, ordinele si congregatiunile prevazute in statutele lor de organizare, daca acestea s-au conformat dispozitiilor legii persoanelor juridice.
Organizatiile cooperatiste reorganizate in noile conditii social-economice sunt persoane juridice private, care imbraca urmatoarele forme concrete: cooperative de consum, cooperative de credit, cooperative mestesugaresti si cooperative agricole (denumite societati). Primele trei forme de organizatii cooperatiste se asociaza in uniuni (asociatii) teritoriale si pe tara, care au, de asemenea, personalitate juridica. In sistemul cooperatist mai exista unitati proprii create de cooperative sau uniuni, care pot avea si ele personalitate juridica.
Asociatiile si fundatiile constituie o mare categorie de persoane juridice private.Asociatiile cu scop nepatrimonial se organizeaza de un numar de persoane prevazute de lege, care pun in comun contributia lor materiala, cunostintele si activitatea lor pentru realizarea unui scop care nu urmareste foloase pecuniare sau patrimoniale. Fundatiile sunt persoane juridice constituite prin acte intre vii sau prin testament. Daca asociatii fara scop lucrativ au existat si inainte de decembrie 1989 sub denumirea generica de organizatii obstesti, fundatiile s-au constituit, mai ales, dupa 1990, urmarind realizarea unor scopuri ideale.
Societatile comerciale cu capital privat sunt cele mai tipice si numeroase persoane juridice de drept privat. Ele se organizeaza si isi desfasoara activitatea in cele mai variate domenii ale economiei tarii si se constituie in conditiile stabilite de Legea nr. 31/1990. Societatile comerciale se pot constitui in una dintre urmatoarele forme juridice concrete: societate in nume colectiv, societate in comandita simpla, societate in comandita pe actiuni, societate pe actiuni si societate cu raspundere limitata.
b) Dupa felul de proprietate, care constituie sursa principala a formarii patrimoniului, distingem urmatoarele categorii de persoane juridice:
Persoane juridice fundamentate pe proprietatea publica, cum sunt statul, unitatile administrativ-teritoriale, institutiile bugetare, organele de stat, regiile autonome, societatile comerciale cu capital integral de stat;
Persoane juridice care au la baza atat proprietatea publica cat si proprietatea privat, cum sunt diferitele societati comerciale, asociatii si fundatii cu astfel de patrimoniu, dar si statul si unitatile administrativ-teritoriale pot detine si proprietate publica si proprietate privata;
Persoane juridice care au la baza exclusiv proprietatea privata, cum sunt societatile comerciale organizate in conditiile Legii nr. 31/1990, diferitele organizatii cooperatiste, cele mai multe fundatii si asociatii fara scop patrimonial, partidele politice, cultele religioase etc.
c) Dupa nationalitatea lor persoanele juridice pot fi:
Persoane juridice romane, daca isi au sediul principal in Romania, fiind constituite dupa cerintele legii romane si avand capacitatea juridica stabilita de aceste legi;
Persoane juridice straine daca isi au sediul principal in strainatate, fiind constituite in conditiile legii locului, dar care in conditiile legii romane pot desfasura activitate si pe teritoriul Romaniei.
Aceasta distingere este importanta si din punctul de vedere al capacitatii juridice a acestor subiecte de drept.
d) In functie de natura scopului urmarit persoanele juridice pot fi:
Persoane juridice cu scop patrimonial (economic, lucrativ), cum sunt regiile autonome, societatile comerciale, organizatiile cooperatiste primare si chiar asociatiile (uniunile) lor, care pot urmari realizarea unor acte de comert etc;
Persoane juridice cu scop nepatrimonial (nelucrativ), cum sunt institutiile de stat, partidele politice, sindicatele, diferitele asociatii, fundatiile, cultele religioase etc.
e) Dupa modul lor de infiintare distingem:
Persoane juridice constituite prin act de dispozitie (lege, act administrativ) al organului competent, cum sunt organele puterii de stat, regiile autonome, societatile comerciale cu capital de stat;
Persoane juridice care se infiinteaza prin act juridic de asociere, cum sunt cele mai multe societati comerciale cu capital privat, organizatiile cooperatiste etc.
Textul art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 defineste capacitatea de folosinta a persoanei fizice. In privinta persoanei juridice, decretul omite sa formuleze o definitie, dar, precizand in art. 33 alin. 1 ca "Persoanele juridice care sunt supuse inregistrarii au capacitatea de a avea drepturi si obligatii de la data inregistrarii lor".
Pornind prevederile art. 33 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 si aliniindu-ne definitiei date capacitatii de folosinta a persoanei fizice, vom retine:
Capacitatea de folosinta a persoanei juridice este acea parte componenta a capacitatii civile care consta in aptitudinea ei de a avea drepturi si obligatii civile.
Specialitatea capacitatii de folosinta a persoanei juridice este caracterul juridic care diferentiaza continutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice de cel al persoanei juridice. Pe cand in cazul persoanelor fizice capacitatea de folosinta are un continut identic pentru toate persoanele, fara vreo discriminare, in cazul persoanelor juridice aceasta capacitate difera de la o persoana juridica la alta, diferentiere determinata de scopul pentru care asemenea persoana a fost infiintata. Aceasta se desprinde cu claritate din prevederile art. 34 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, potrivit carora: "Persoana juridica nu poate avea decat acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de infiintare sat statut".
Intinderea capacitatii de folosinta a persoanei juridice este limitata in temeiul principiului specialitatii acestei capacitati, iar acest principiu se raporteaza la scopul persoanei juridice stabilit prin lege, act de infiintare sau statut.
Prin urmare, specialitatea capacitatii de folosinta a persoanei juridice rezida in posibilitatea acesteia de a avea numai acele drepturi si obligatii civile, care corespund principiului specialitatii capacitatii de folosinta a persoanei juridice, principiu care se raporteaza la scopul acesteia. Privita prin prisma scopului specific, capacitatea de folosinta difera ca dimensiune de la o persoana juridica la alta.
Cu privire la inceputul capacitatii de folosinta a persoanei juridice trebuie facuta distinctia intre persoanele juridice, care, potrivit legii, sunt supuse inregistrarii, si cele care nu sunt supuse acestei formalitati.
In raport de aceasta distinctie, dobandirea capacitatii de folosinta a persoanelor juridice este guvernata de doua reguli:
Persoanele juridice supuse inregistrarii dobandesc capacitatea de folosinta la data inregistrarii, indiferent de modul lor de infiintare.
Persoanele juridice nesupuse inregistrarii dobandesc capacitate de folosinta, in raport de specificul modului de infiintare, care este, dupa caz: a) data actului de dispozitie care le infiinteaza; b) data recunoasterii actului de infiintare; c) data autorizarii infiintarii si d) data indeplinirii vreunei alte cerinte a legii.
Textele de lege din acre rezulta aceste reguli se regasesc in Decretul nr. 31/1954. Astfel, textul art. 32 din acest decret dispune: "Persoanele juridice sunt supuse inregistrarii sau inscrierii, daca legile care le sunt aplicabile reglementeaza aceasta inregistrare sau inscriere", iar textul art. 33 din acelasi act normativ prevede: "Persoanele juridice care sunt supuse inregistrarii au capacitatea de a avea drepturi si obligatii de la data inregistrarii lor.
Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi si obligatii, dupa caz, potrivit dispozitiilor art. 28, de la data actului de dispozitie care le infiinteaza, de la data recunoasterii ori a autorizarii infiintarii lor sau de la data indeplinirii oricarei alte cerinte prevazute de lege".
Prin urmare, rezumand dispozitiile acestor norme, vom retine ca inceputul capacitatii de folosinta a persoanei juridice este determinat de urmatoarele momente:
- data inregistrarii, pentru persoanele juridice supuse acestei formalitati;
- data actului de dispozitie care infiinteaza persoana juridica nesupusa inregistrarii;
- data recunoasterii infiintarii de catre organul competent tot pentru persoana juridica nesupusa inregistrarii;
- data autorizarii infiintarii de catre organul competent tot pentru persoana juridica nesupusa inregistrarii;
- data indeplinirii altei cerinte a legii pentru persoana juridica care, de asemenea, nu este supusa inregistrarii.
Prin urmare, atat data inregistrarii, cat si celelalte date, care caracterizeaza modul specific de infiintare a persoanelor juridice, au efect constitutiv, marcand inceputul capacitatii de folosinta a acestora.
De la cele doua reguli privind dobandirea capacitatii de folosinta de catre persoana juridica, art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 instituie o exceptie care rezida intr-o anticipare a dobandirii acestei capacitati.
Intr-adevar, dupa ce in primele 2 alineate art. 33 din acest decret dispune ca persoana juridica dobandeste capacitate de folosinta, dupa caz, de la data inregistrarii ori de la data actului de dispozitie, al recunoasterii sau al autorizarii infiintarii, in alineatul final statueaza:
"Cu toate acestea, chiar inainte de data inregistrarii sau de la data actului de recunoastere, ori de la data indeplinirii celorlalte cerinte ce ar fi prevazute, persoana juridica are capacitate chiar de la data actului de infiintare cat priveste drepturile constituite in favoarea ei, indeplinirea obligatiilor si a oricaror masuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai intrucat acestea sunt cerute ca persoana juridica sa ia fiinta in mod valabil".
Aceasta capacitate de folosinta restransa (numita in doctrina anticipata) a persoanei juridice ne duce cu gandul la capacitatea de folosinta anticipata a copilului conceput si nenascut, care are aptitudinea de a avea drepturi civile, capacitate care are un continut mai restrans decat capacitatea obisnuita. De altfel, ideea dobandirii anticipate a capacitatii de folosinta a persoanei juridice isi are sorgintea in adagiul infans conceptus pro nato habetur, quoties de commodis ejus agitur, constituind o aplicatie a acestui principiu la realitatile subiectului colectiv de drept civil.
Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice este acea parte a capacitatii civile care consta in aptitudinea persoanei juridice de a-si exercita drepturile civile si de a-si asuma obligatii, prin incheierea de acte juridice civile de catre organele sale de conducere.
- persoana juridica isi exercita drepturile si isi indeplineste obligatiile prin organele sale;
- actele juridice incheiate de organele de conducere ale persoanei juridice, in limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice insasi;
- faptele licite sau ilicite, savarsite de organele sale, obliga insasi persoana juridica, daca au fost indeplinite cu prilejul exercitarii functiei organelor;
- faptele ilicite atrag si raspunderea personala a celui care le-a savarsit;
- raporturile dintre persoana juridica si cei care alcatuiesc organele sale sunt supuse, prin asemanare, regulilor mandatului, daca nu s-a prevazut altfel prin lege, actul de infiintare ori statut.
Aceste reguli cuprinse in reglementarea de drept comun a capacitatii de exercitiu a persoanei juridice se completeaza cu normele speciale aflate in actele normative referitoare la organizarea si functionarea diferitelor subiecte colective de drept civil.
Persoana juridica, neavand o existenta fizica, isi exprima vointa juridica prin organele sale de conducere, care pot fi unipersonale (formate dintr-o singura persoana), sau colegiale (formate dintr-un grup de persoane). Vointa juridica manifestata de organul de conducere al persoanei juridice este vointa insasi a persoanei juridice. Aceasta constatare se deduce logic din prevederile art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 potrivit carora "Actele juridice facute de organele persoanei juridice, in limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice insasi".
Textul, referindu-se la capacitatea persoanei juridice fara sa distinga daca este vorba de capacitatea de folosinta sau de exercitiu, solutia care se impune este aceea ca persoana juridica dobandeste capacitatea de exercitiu de la data infiintarii sale.
Limitele continutului capacitatii de exercitiu:
Cea mai importanta limita a capacitatii de exercitiu a persoanei juridice (determinata de capacitatea de folosinta) decurge din principiul specialitatii ei. aceasta limita se concretizeaza in doua postulate:
- capacitatea de exercitiu a persoanei juridice nu poate fi mai intinsa decat capacitatea de folosinta;
- capacitatea de exercitiu a persoanei juridice este mai restransa decat capacitatea de folosinta, deoarece ea inseamna aptitudinea de a exercita drepturile civile si de a-si asuma obligatii prin incheierea de acte juridice civile, pe cand capacitatea de folosinta este aptitudinea persoanei juridice de a avea drepturi si obligatii, indiferent de izvorul lor (acte juriidce si fapte juridice stricto sensu).
A doua limita a capacitatii de exercitiu a persoanei juridice este determinata de natura fiecarei categorii de persoane juridice (organe de stat, institutii de stat, unitati administrativ-teritoriale, persoane juridice cooperatiste si obstesti, persoane juridice private, persoane juridice cu scop nelucrativ etc.).
A treia limita a capacitatii de exercitiu rezida in faptul ca persoana juridica nu poate avea si exercita acele drepturi care prin natura lor sunt susceptibile sa apartina numai persoanelor fizice, ele fiind incompatibile cu statutul de subiect colectiv de drept.
Cea de-a patra limita a capacitatii de exercitiu - care nu se regaseste la capacitatea de folosinta - este determinata de pluritatea organelor de conducere ale persoanelor juridice.
Intrucat majoritatea persoanelor juriidce au mai multe organe de conducere, pentru ca actul juridic sa fie actul persoanei juridice insasi, el trebuie sa fie incheiat de organul de conducere abilitat prin lege, actul de infiintare sau statut. Aceasta regula este cristalizata in textul art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, care prevede: "Actele juridice facute de organele persoanei juridice, in limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice insasi".
Continutul capacitatii de exercitiu a persoanei juridice este guvernat de doua principii de baza:
- principiul exercitarii activitatii de conducere a persoanei juridice de catre o pluralitate de organe si
- principiul raspunderii persoanelor fizice care alcatuiesc organele persoanei juridice, pentru modul cum exercita activitatea de conducere.
In cazul in care societatea este administrata de mai multi administratori, potrivit art. 43 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, acestia vor raspunde solidar fata de societate, cu alte cuvinte, legea instituie solidaritate pasiva a administratorilor.
In lipsa unei dispozitii legale, care sa stabileasca momentul incetarii capacitatii de exercitiu a persoanei juridice, trebuie sa recurgem la principiile de drept in materie, potrivit carora capacitatea de exercitiu nu poate supravietui incetarii fiintei persoanei juridice.
n. Sanctiunile aplicabile in cazul nerespectarii normelor legale privind capacitatea de exercitiu a persoanei juridice
Nerespectarea normelor legale privind capacitatea de exercitiu a persoanei juridice este susceptibila sa antreneze raspunderea civila, administrativa, disciplinara, financiara si, uneori, chiar penala a autorului faptei ilicite.
Dreptul civil trateaza, cum este si firesc, numai raspunderea de drept civil, angajata pentru nesocotirea normelor legale privitoare la capacitatea de exercitiu.
De la inceput trebuie precizat ca ori de cate ori se incheie un act juridic in lipsa capacitatii de folosinta sau cu depasirea acesteia, prin incalcarea principiului specialitatii, va interveni sanctiunea nulitatii absolute a actului, deoarece, prin norma de drept respectiva se ocroteste un interes general, public, si deoarece art, 34 alin. 2 din Decretul 31/1954 prevede expres sanctiunea nulitatii absolute.
Nu acelasi lucru se intampla in cazul incalcarii normelor legale privitoare la capacitatea de exercitiu a persoanei juridice, intrucat nu exista un text de lege care sa sanctioneze cu nulitatea o atare incalcare.
In lipsa de text, vom recurge la principiilede drept aplicabile materiei nulitatii actelor juridice, care ne vor conduce la solutiile corecte.
Inainte de aceasta, va trebui sa vedem care sunt, in practica judiciara, cazurile de incalcare a normelor legale privitoare la capacitatea de exercitiu a persoanei juridice. Acestea sunt: a) incheierea actului juridic de un organ al persoanei juridice care nu avea o atare competenta - nesocotirea delimitarilor de atributii intre organele de conducere; b) incheierea actului juridic de catre o persoana din colectivul persoanei juridice, care nu avea calitatea de organ de conducere si nici imputernicire de reprezentare si c) incheierea actului juridic de catre o persoana care avea imputernicire de reprezentare, dar si-a depasit puterile incredintate.
Potrivit principiilor de drept aplicabile in materie, toate aceste acte juridice incheiate cu incalcarea regimului legal al capacitatii de exercitiu a persoanei juridice vor fi lovite de nulitate relativa, deoarece norma legala ocroteste un interes particular.
Este evident ca in aceste cazuri nu poate interveni decat sanctiunea nulitatii actului juridic, deoarece s-a incalcat o prevedere legala care reglementeaza conditia de fond a acestui act si anume capacitatea.
De asemenea, nulitatea nu poate fi decat relativa, deoarece se incadreaza in cazurile care conduc la aceasta sanctiune - actul juridic a fost incheiat de persoane care au nesocotit capacitatea de exercitiu a persoanei juridice, si intrucat actul juridic este susceptibil de confirmare din partea organului de conducere competent.
Pentru a incheia acest paragraf, se cuvine sa invederam doua aspecte:
- nulitatea relativa a actului juridic incheiat cu nesocotirea normelor legale privitoare la capacitatea de exercitiu nu este prevazuta expres de lege, ci este virtuala;
- anularea actului juridic trebuie pronuntata de organul de jurisdictie competent - instantele judecatoresti sau Curtea de Arbitraj Comercial International de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei.
Din reglementarile legale referitoare la persoanele juridice rezulta ca principalele atribute de identificare ale acestor subiecte de drept sunt:
denumirea;
sediul;
alte atribute, cum sunt: forma juridica concreta, nationalitatea, contul bancar, capitalul social, numarul de telefon, telex, fax, marca, codul fiscal, s.a.
Aceste atribute de identificare ale persoanelor juridice sunt clasificate in literatura de specialitate in: atribute generale, in care se includ denumirea, sediul, nationalitatea si contul bancar, atribute specifice, care privesc numai anumite persoane juridice si in care se cuprind toate celelalte atribute (aratate mai sus).
Denumirea
Denumirea persoanei juridice este acel atribut (mijloc) de identificare al acestor subiecte de drept organizate in conditiile legii, care se compune dintr-un cuvant sau din mai multe cuvinte stabilite in actul de constituire sau statut in vederea distingerii de astfel de participante la raporturile juridice (civile).
Denumirea are acelasi rol ca si numele persoanei fizice.
Denumirea este un drept subiectiv nepatrimonial, care-i permite titularului sau: sa foloseasca acea denumire in vederea individualizarii sale in raporturile de drept (civil etc.) concrete; sa ceara altora sa o identifice prin denumirea sa legala; si, la nevoie, sa pretinda in justitie restabilirea dreptului sau la denumire.
Denumirea persoanei juridice se stabileste, deci, prin actul de constituire sau prin statut si se tine in evidenta statului pentru identificarea acestor subiecte de drept.
Schimbarea denumirii persoanei juridice poate interveni pe parcursul existentei sale, in urma reorganizarii etc. Schimbarea denumirii persoanei juridice poate avea loc in aceleasi conditii, cu aceeasi procedura si de catre aceleasi organe care sunt stabilite de lege pentru atribuirea denumirii. Aceasta inseamna ca si publicitatea denumirii este supusa acelorasi reguli ca si publicitatea denumirii stabilite initial.
Sediul persoanei juridice
Sediul este un atribut de identificare a persoanei juridice, cu ajutorul caruia ea se individualizeaza si se localizeaza in spatiu, prin indicarea unui loc determinat concret, unde isi desfasoara activitatea, conducerea si administratia principala a subiectului de drept respectiv.
Ceea ce este domiciliul pentru persoana fizica este sediul pentru persoana juridica.
Sediul persoanei juridice se caracterizeaza prin stabilitate. Aceasta nu inseamna ca el nu poate fi schimbat, cu respectarea reglementarilor in materie.
Persoana juridica poate avea un sediu principal si, in acelasi timp, unul sau mai multe sedii secundare
Sediul principal este acel loc unde persoana juridica isi desfasoara cea mai mare parte a activitatii sale de conducere si de administratie si care determina individualizarea sa in spatiu.
Tot dupa criteriul volumului de activitate distingem sediul sau sediile secundare unde se identifica persoana juridica privind anumite aspecte ale activitatii sale. Persoana juridica are un sediu secundar, de regula, cand ea are in structura sa organizatorica asa zise unitati componente sau subunitati (fara persoanlitate juridica) in alte localitati decat aceea in care se afla sediul sau principal sau chiar in aceeasi localitate, daca activitatea complexa permite ori necesita un asemenea sediu.
Stabilirea sediului persoanei juridice este o cerinta legala, rezultata din actele normative care reglementeaza statutul acestor subiecte de drept.
Sediul oricarei persoane juridice se stabileste, deci, in actul constitutiv sau statutul ei.
In baza unor cerinte organizatorice sau alte considerente sediul poate fi schimbat. Schimbarea este supusa principiului simetriei juridice, ea fiind supusa publicitatii prin inregistrare. Schimbarea sediului este supusa acestor reguli, chiar daca nu exista o reglementare legala speciala expresa.
Schimbarea sediului persoanei juridice poate fi decisa de organele care au stabilit initial acest atribut de identificare.
Alte atribute de identificare
La identificarea persoanelor juridice pot contribui, pe langa denumire si sediu, si alte atribute, cum sunt nationalitatea, contul bancar, codul fiscal, firma, marca, numarul de telefon, telex si fax.
Intr-adevar, in prezent, pe langa cele doua atribute "clasice" de identificare, se admit si alte mijloace de identificare a acestor subiecte de drept, cum sunt cele aratate mai sus.
Nationalitatea persoanei juridice exprima apartenenta acesteia la un anumit stat si, prin aceasta, la un anumit sistem de drept national. Ea este pentru persoana juridica ceea ce este cetatenia pentru persoana fizica.
Nationalitatea persoanei juridice exprima, deci, legatura ce exista intre ea su statul pe teritoriul caruia si-a stabilit sediul principal. In art. 1, alin. 2, din Legea nr. 31/1990 se prevede: "Societatile comerciale cu sediul in Romania sunt persoan juridice romane". Per a contrario, acele persoane care nu au sediul in Romania nu au nationalitatea romana, sunt persoane juridice straine.
Cu toate ca nationalitatea persoanei juridice va fi determinata - dupa cum rezulta din lege - de sediul ei social, consideram ca, un astfel de subiect de drept nu va putea fi insa roman daca nu indeplineste si o a doua cerinta: sa fie constituit in Romania. Importanta acordata locului de constituire este conforma cu economia generala a legislatiei referitoare la persoane juridice si cu principiile dreptului nostru.
a. Conceptia obiectiva
Reglementarea Codul comercial are la baza conceptia obiectiva. Dupa cum s-a vazut anterior, savarsirea de catre o persoana a unei fapte obiective de comert are ca si consecinta aplicarea legii comerciale, independent de calitatea de comerciant a persoanei in cauza daca savarseste una sau mai multe din faptele de comert enumerate exemplificativ in art. 3 Cod comercial.
Daca faptele obiective de comert sunt savarsite cu caracter profesional de catre o persoana avand comertul ca o profesiune obisnuita, aceasta persoana dobandeste in temeiul art. 7 C. com. calitatea de comerciant. In virtutea acestei calitati, art. 4 C. com. prezuma ca fiind fapte de comert, pe langa cele enumerate in art. 3 C. com., celelalte contracte si obligatiuni ale unui comerciant, daca nu sunt de natura civila sau daca contrariul nu rezulta din insusi acel act. Art. 9 C. com. intr-o exprimare explicita precizeaza ca nu poate fi considerata comerciant persoana care face o operatiune de comert in mod accidental, izolat. Savarsirea faptelor de comert sporadic numai, iar nu in mod obisnuit si permanent, desi nu atrage calitatea de comerciant pentru persoana in cauza, raportul juridic care ia nastere in acest mod este supus legii comerciale. Incheierea unui act care numai pentru cocontractant reprezinta o fapta de comert, atrage de asemenea, aplicarea legii comerciale intregului raport juridic nu insa si calitatea de comerciant pentru partea contractanta.
b. Definitie
Spre deosebire de faptele de comert, care nu au o definitie legala, comerciantul este definit in art. 7 C. com. astfel: Sunt comercianti aceia care savarsesc fapte de comert avand comertul ca o profesiune obisnuita si societatile comerciale. Esential in definitie, pentru calificarea drept comerciant a unei persoane este perceperea acesteia ca avand o profesiune comerciala in viata de zi cu zi.
Definirea comerciantului prezinta un interes deosebit, statutul comerciantului fiind diferit de cel al necomerciantului sub urmatoarele aspecte: - instituirea prin lege a anumitor obligatii profesionale pentru comercianti, cum ar fi aceea de inregistrare in registrul comertului sau de tinere a registrelor contabile; - instituirea prezumtiei de comercialitate pentru toate actele si faptele savarsite de comerciant - art. 4 C.com.; - instituirea unei reguli derogatorii pentru actele comerciale incheiate de comerciant cum sunt: - prezumtia de solidaritate a codebitorilor - art. 42 C.com.; - curgerea de drept a dobanzii la datoriile comerciale platibile in bani, din ziua in care devin exigibile - art. 43 C.com.; - interzicerea acordarii termenului de gratie de catre judecatori - art. 44 C.com; interdictia retractului litigios - art. 45 C.com; - libertatea probatorie a drepturilor rezultand din actele comerciale - art. 46 C. com.; - aplicarea numai comerciantilor, in conditiile legii a procedurii lichidarii judiciare si a falimentului; - dreptul comerciantilor de a se constitui in camere de comert si industrie; - obligatia comerciantilor de plata a impozitelor pe profitul realizat din activitatea comerciala.
4. Categorii de comercianti. Delimitari
Din interpretarea art. 7 C. com. rezulta doua categorii de comercianti: persoanele fizice si persoanele juridice.
Conform Legii 26/1990 privind registrul comertului, modificata, persoanele fizice si asociatiile familiale care efectuaza in mod obisnuit acte de comert, societatile comerciale, companiile nationale, societatile nationale, regiile autonome, organizatiile cooperatiste si grupurile de interes economic cu caracter comercial au calitate de comerciant, constituindu-se in categorii distincte[2].
Reglementarea privitoare la persoanele fizice care desfasoara activitati economice se completeaza cu Normele metodologice din 23 ianuarie 2003 de aplicare a Legii 507/2002 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice de catre persoane fizice [publicate in M. Of. 108 din 20 februarie 2003].
Potrivit art. 21, la data intrarii in vigoare a Legii din 6.11.2002, se abroga: D-154/1990 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice pe baza liberei initiative [publicat in M. Of. 20 din 6 februarie 1990, cu modificarile si completarile ulterioare] si H.G. 201/1990 pentru aprobarea normelor de aplicare a D-l54/1990 [publicata in M. Of. 33-34 din 8 martie 1990, cu modificarile si completarile ulterioare].
Societatile comerciale sunt comercianti potrivit art. 7 C. com. si art. 1 din Legea 26/1990 privind registrul comertului modificata. Au aceasta calitate atat societatile comerciale constituite in baza Legii 31/1990 cat si societatile comerciale constituite in baza Legii 15/1990.
Regiile autonome, reglementate de Legea 15/1990 ca persoane juridice prin transformarea fostelor unitati economice de stat sunt comercianti in baza Legii 26/1990 se transforma in companii nationale.
Organizatiile cooperatiste al caror statut este reglementat prin lege speciala sunt si ele, potrivit Legii 26/1990, comercianti.
DELIMITARI:
Grupurile de interes economic sunt reglementate prin art. 118-238 din Cartea I, Titlul V al Legii 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnitatii publice, a functiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei. Grupul de interes economic poate avea atat calitatea de comerciant, cat si pe cea de necomerciant. Grupurile de interes economic au calitatea de comerciant daca au caracter comercial. Grupurile au obligatia de a se inmatricula in registrul comertului, dar calitatea de comerciant a unui grup de interes economic nu este prezumata prin inmatricularea sa in registrul comertului - art. 127 din lege, aceasta calitate trebuie sa rezulte din actul constitutiv al grupului de interes economic, care trebuie sa precizeze natura comerciala sau necomerciala a activitatii sale - art. 122, alin. 1, din lege.
Asadar, spre deosebire de prevederile art. 7 C. com. care confera comercialitate celor care exercita acte de comert cu titlu profesional, legea califica grupul de interes economic drept comerciant exclusiv prin prisma obiectului lui de activitate.
Desi Registrul Comertului este, in mod traditional, un sistem de evidenta legala si profesionala a comerciantilor si de publicitate a actelor lor, in conformitate cu modificarile aduse legii privitoare la registrul comertului, in el vor fi inmatriculate si alte persoane fizice si juridice prevazute in mod expres de lege, cum sunt grupurile de interes economic, atat cele care au, cat si cele care nu au calitatea de comerciant.
Nu are calitatea de comerciant, potrivit art. 9 C. com., persoana care, in mod accidental savarseste o operatiune de comert, dar este supusa legilor si jurisdictiei comerciale pentru toate contestatiile ce se pot ridica din aceasta operatiune. Imputernicitii sau auxiliarii comerciantului, si anume: prepusii, comisii pentru negot, comisii calatori pentru negot nu au calitatea de comercianti, ca de altfel, nici administratorii unei societati comerciale, aceasta calitate apartine, dupa caz, comerciantului sau societatii comerciale in numele carora ei savarsesc fapte de comert. Apartenenta la o societate comerciala in nume colectiv nu confera asociatului calitatea de comerciant, nici asociatii comanditati nu devin comercianti in acest mod, doctrina cristalizandu-se astfel. Prin traditie nu au calitatea de comerciant persoanele fizice care exercita profesiuni liberale si anume: medicii, arhitectii, avocatii, notarii. Meseriasii - persoane fizice care presteaza servicii, si agricultorii nu au nici ei calitatea de comerciant.
a. Dobandirea calitatii de comerciant de catre persoana fizica
Pentru a dobandi calitatea de comerciant persoana fizica trebuie sa indeplineasca anumite conditii .
Prima conditie este obtinerea autorizatiei administrative urmata de inregistrarea in registrul comertului. A doua conditie este ca persoana fizica sa savarseasca una sau mai multe din faptele de comert prevazute de art. 3 C. com. sau de legi comerciale speciale, avand in vedere caracterul enuntiativ al enumerarii, ca profesiune obisnuita. Realizarea conditiei impune o anumita ritmicitate in savarsirea faptelor de comert obiective, un interval rezonabil de timp care sa conduca la ideea de ocupatie si care sa justifice motivatiile practicarii acesteia, iar savarsirea de catre persoana fizica a respectivelor fapte de comert sa se faca in nume propriu. Realizarea acestei conditii stabileste, de altfel, si demarcatia intre comercianti si auxiliari, reprezentanti, intermediari folositi in comert.
b. Dobandirea calitatii de comerciant de catre societatile comerciale
Art. 7 C. com. prevede, fara a stabili conditiile, ca au calitatea de comerciant si societatile comerciale. Societatile comerciale sunt comercianti din momentul constituirii lor legale, al inmatricularii in registrul comertului, moment care coincide cu cel al dobandirii personalitatii juridice. Societatile comerciale pot dobandi calitatea de comerciant in una din formele reglementate de Legea 31/1990 republicata: societatea in nume colectiv, societate in comandita simpla. Societate pe actiuni, societate in comandita pe actiuni, societate cu raspundere limitata.
c. Dovada calitatii de comerciant
Calitatea de comerciant a persoanei fizice se probeaza prin dovada constituirii ei in conditii legale cu certificatul de inmatriculare in registrul comertului. In ceea ce priveste efectuarea de acte de comert obiective, ca o profesiune obisnuita si in nume propriu, fiind o situatie de fapt este admisibil orice mijloc de proba in dovedirea sa; dovada inmatricularii si a existentei autorizatiei de functionare constituie simple prezumtii. Calitatea de comerciant a societatii comerciale se dovedeste prin probarea constituirii ei in conditii legale. In acest caz, dovada existentei certificatului de inmatriculare in registrul comertului este o dovada deplina.
d. Incetarea calitatii de comerciant
Calitatea de comerciant inceteaza prin dizolvare si lichidare in cazurile prevazute de art. 222 din L. 31/1990 urmate de radierea societatii din registrul comertului. Incetarea calitatii de comerciant a persoanei fizice presupune si incetarea efectuarii de acte obiective de comert, in conditiile legii, de catre aceasta.
Legea 26 din 5 noiembrie 1990 privind registrul comertului, republicata in M.Of. 49 din 4 februarie 1998 a suferit urmatoarele modificari succesive mai imortante; - modificata prin Legea 348 din 6 iulie 2001, publicata in M.Of.381 din 12 iulie 2001, prin care s-a aprobat OG 53 din 14 august 1998, publicata in M.Of. 302 din 18 august 1998; - modificata prin OUG 76 din 24 mai 2001 privind simplificarea unor formalitati administrative pentru inregistrarea si autorizarea functionarii comerciantilor, publicata in M.Of. 238 din 31.05.2001; - modificata prin OUG 129 din 10 oct. 2002 aprobata prin Legea 505 din 26 noiembrie 2003, publicata in M.Of. 857 din 3 decembrie 2003; modificata prin Legea 161 din 19 aprilie 2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei, publicata in M. Of. 279 din 21 aprilie 2003.
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
