Raspunderea juridica civila

RASPUNDEREA JURIDICA CIVILA

I. Notiuni introductive

1.1. Definirea raspunderii juridice civile

Funcfia fiecarei oranduiri sociale, asa cum arata Hans Kelsen, este sa provoace un anumit comportament al oamenilor care se supun acestei ordini, sa-i determine sa omita anumite actiuni daunatoare si sa actioneze intr-o modalitate considerata utila pentru societate. O asemenea ac|iune motivationala este determinata de imaginea normelor care ordona sau interzic anumite actiuni umane '^^ De esenta ordinii sociale, realizata prin constructia diferitelor sisteme normative (intre care eel juridic se afirma, pe departe, a fi eel mai eficient), este raspunderea si sanctiunea.

Reglementand relatiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are in vedere conditiile in care norma poate si trebuie sa se realizeze, capacitatea acesteia de a modela conduitele, indreptandu-le pe un fagas considerat socialmente util. In acelasi timp insa, legiuitorul are de fiecare data in atentie si posibilitatea violarii normei prin conduite neconforme.'^^ In principiu, incalcarea prevederilor normelor juridice atrage raspunderea juridica a persoanei vinovate.

Definitia raspunderii juridice. In literatura de specialitate s-a aratat ca 'raspunderea juridica este complexul de drepturi si obligatii conexe, care - potrivit legii - se naste ca urmare a savarsirii unei fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare a constrangerii de catre stat prin aplicarea sanctiunilor juridice in scopul asigurarii raporturilor sociale si al indrumarii membrilor societatii in spiritul respectarii ordinii de drept'.Defmita astfel, raspunderea juridica nu poate fi confundata cu sanctiunea, cele doua, desi fatete ale aceluiasi fenomen social, sunt diferite, deoarece raspunderea juridica constituie cadrul juridic de realizare pentru sancfiune.

Definitia raspunderii juridice civile. Raspunderea civila este o forma a raspunderii juridice care consta intr-un raport de obligafii in temeiul caruia o persoana este indatorata sa repare prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa ori, in cazurile prevazute de lege, prejudiciul pentru care este raspunzatoare.

Ca institutie juridica, raspunderea civila este alcatuita din totalitatea normelor de drept prin care se reglementeaza obligatia oricarei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia de fapta sa extracontractuala sau contractuala pentru care este chemata de lege sa raspunda.

Raspunderea civila prezinta numeroase trasaturi proprii care o particularizeaza in ansamblul raspunderii juridice; specificul raspunderii civile consta in obligatia de reparare integrals a prejudiciului, indatorire care incumba autorului sau persoanei chemate de lege sa raspunda.

Raspunderea civila, prin principiile, conditiile si functiile sale, constituie dreptul comun in raport cu raspunderea ce se antreneaza dupa normele apartinand celorlalte ramuri de drept privat.

1.2. Functiile si principiile raspunderii civile

Functiile raspunderii civile. In literatura juridica sunt discutate doua functii ale raspunderii civile: functia preventiv-educativa si cea

reparatorie

Functia educativ-preventivd. Raspunderea civila, ca de altfel toate celelalte feluri ale raspunderii juridice, are, in mod evident, o functie educativ-preventiva prin influenta exercitata asupra constiintei oamenilor si, implicit, asupra comportamcntelor acestora.

Functia reparatorier. Esenta raspunderii civile consta in ideea de reparare a unui prejudiciu. De indata ce s-a incalcat un drept subiectiv sau un interes legitim al unei persoane, cauzandu-se un prejudiciu, se angajeaza raspunderea autorului acestuia sau a altei persoane chemate de lege sa raspunda.

Principiile raspunderii civile. In genere, se poate vorbi despre doua principii incontestabile ale raspunderii civile: principiul repararii integrale a prejudiciului si principiul repararii in natura a prejudiciului.'''^

Principiul repararii integrale a prejudiciului consta in inlaturarea consecintelor daunatoare ale unui fapt ilicit, in scopul repunerii victimei in situatia anterioara (restitutio in integrum). Principiul este implicit consacrat in art. 998-999 C.civ. ('Orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-1 repara', respectiv 'Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa').

Practica judiciara a avut un rol important in consacrarea si formularea principiului repararii integrale a prejudiciului, el nefiind prevazut explicit sub aceasta denumire in nici un text de lege.

Principiul repararii in natura a prejudiciului. Repararea in natura a prejudiciului consta intr-o activitate sau operafie materials, concretizata in: restituirea bunurilor insusite pe nedrept, inlocuirea bunului distrus cu altul de acelasi fel, remedierea stricaciunilor cauzate unui lucru etc. Ea poate consta si intr-o operable juridica, cum ar fi ignorarea de catre instanta de judecata a revocarii intempestive a unei oferte de a contracta si constatarea prin hotarare ca acel contract a fost incheiat in momentul receptarii acceptului. In lipsa unei prevederi exprese a Codului civil, un merit deosebit in consacrarea acestui principiu ii revine practicii judiciare care, in solutiile pronuntate, a scos in evidenta avantajele pe care le are repararea in natura fa|a de repararea prin echivalent banesc. Cea mai buna modalitate de punere in practica a principiului repararii integrale a prejudiciului este tocmai repararea acestuia in natura.

1.3. Teoriile privind fundamentul raspunderii civile

Problema fundamentului raspunderii civile este unui dintre cele mai importante si mai controversate aspecte ale acestei institutii. In mod tradi|ional, incepand inca cu dreptul roman, culpa a fost considerata fundament al raspunderii juridice. Aceasta conceptie s-a pastrat atat in dreptul Evului Mediu, cat si, mai tarziu, in eel modem. Codul napoleonian a preluat aceasta traditie, astfel incat prejudiciile datorate hazardului ramaneau, pe mai departe, in sarcina victimei.

Dezvoltarea economics si industrials acceleratS de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XlX-lea a creat situatii tot mai diverse; nolle mecanisme, nolle utilaje de productie au facut ca viata si munca sS devinS tot mai complexe si greu de conciliat cu grija si prudenta necesarS evitSrii accidentelor. In acest context s-a dovedit insuficienta pentru fundamentarea rSspunderii civile, astfel incat au apSrut noi teorii ce permiteau extinderea raspunderii civile si pentru cazurile in care prejudiciul nu era legat de vreo culpS. Asa cum se aratS in literatura de specialitate,'''^ diversele opinii exprimate pot fi grupate in trei teorii: teoria raspunderii subiective, teoria raspunderii obiective si teoriile mixte.

a) Teoria subiectivd intemeiaza rSspunderea civilS pe ideea de culpa sau greseal5, cu precizarea cS in cazul rSspunderii delictuale pentru fapta proprie, victima trebuie sS dovedeasca culpa autorului prejudiciului, pe cand in celelalte cazuri de rSspundere, inclusiv in cazul rSspunderii contractuale, culpa nu trebuie sS fie dovedita, ea fiind prezumata.

b) Teoria raspunderii obiective a fost formulata pentru prima data in dreptul modern de doctrina germana. Printre temeiurile obiective propuse pentru explicarea raspunderii civile mentionam: principiul cauzalitatii, principiul interesului activ, principiul interesului preponderent, ideea de rise.

Teoria riscului a avut cea mai larga audienta. Faptele oamenilor sunt, astfel, impartite in doua categorii: cotidiene si periculoase sau creatoare de rise. In privinta faptelor obisnuite, autorul poate fi facut raspunzator numai in masura in care consecintele lor daunatoare sunt urmarea culpei. Dimpotriva, atunci cand consecintele daunatoare sunt urmarea unor acte periculoase, raspunderea se antreneaza fara culpa, pe temei obiectiv.

Teoria riscului a fost formulata si in spatiul literaturii juridice franceze, in mod independent de autorii germani (conceptie ce s-a afirmat in ultimii ani ai secolului al XlX-lea). Se arata astfel ca este normal si conform cu regulile moralei ca eel care profita de o activitate sa suporte in schimb si riscurile aferente acelei activitati, aceasta deoarece riscul si profitul trebuie sa fie reunite in acelasi patrimoniu.

c) Teoriile mixte adopta ambele temeiuri ale raspunderii civile, explicand necesitatea coexistentei riscului si a culpei. Autorul teoriei mixte (B. Starck^''^), distinge intre prejudiciile materiale si corporale, pe de o parte, si prejudiciile economice si morale pe de alta parte. Cum securitatii persoanei si a bunurilor sale trebuie sa se acorde prioritate, prejudiciilor corporale sau materiale trebuie sa li se aplice o garantie obiectivd, victima nefiind obligata sa faca dovada culpei responsabilului. In cazul prejudiciilor economice sau morale, datorita faptului ca acestea pot fi cauzate si prin exercitiul normal si corect al drepturilor, raspunderea va putea fi angajata doar pe temeiul culpei.

Literatura juridica contemporana din tara noastra, fara a minimaliza importanta culpei, admite, in anumite cazuri, fundamentarea raspunderii civile pe temeiuri obiective, fara culpa.

1.4. Formele raspunderii civile

Dreptul civil cunoaste doua forme ale raspunderii: delictuala si contractuala, ambele fiind dominate de ideea fundamentals a repararii unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicita si adeseori culpabila a unei persoane.

Raspunderea delictuala este obligatia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o fapta ilicita extracontractuala, sau, dupa caz, prejudiciul pentru care este chemat prin lege sa raspunda.

Raspunderea contractuala este indatorirea ce revine debitorului unei obligatii nascute dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului datorita neexecutarii prestatiilor la care s-a obligat.

Raspunderea delictuala alcatuieste dreptul comun al raspunderii civile, pe cata vreme raspunderea contractuala are un caracter special, derogator, astfel ca ori de cate ori in dreptul nostru civil nu ne confruntam cu o raspundere contractuala, vom aplica regulile privitoare la raspunderea delictuala.

Codul civil roman supune raspunderea unor regimuri juridice diferite, dupa cum aceasta este delictuala sau contractuala.

2. Raspunderea civila delictuala 2.1. Precizari necesare

Reglementarea raspunderii delictuale este confinuta in art. 998-1003 Cod civil. Sunt reglementate astfel: raspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999), raspunderea pentru fapta altei persoane (art. 1000), raspunderea pentru lucruri, edificii si animale (art. 1000 alin.l, art. 1001, art. 1002).

in afara dispozitiilor Codului civil, in sistemul nostru de drept exista si alte norme juridice ce instituie ipoteze speciale de raspundere delictuala: art. 97 si urm. ale Codului aerian din 30 decembrie 1953 si art. 1 alin. 1 si 2 din Legea nr.

Extinderea domeniului de aplicare. Desi principiul fundamental al raspunderii juridice, potrivit caruia fiecare raspunde pentru propriile fapte, este deopotriva valabil si pentru raspunderea civila delictuala, datorita anumitor cerinte ale vietii sociale (deduse, in primul rand, din necesitatea ocrotirii unor persoane impotriva prejudiciilor pe care le-ar suferi fara nici o vina), s-a impus o extindere a raspunderii civile delictuale, chiar dincolo de limitele faptei proprii. In aceste cazuri raspunderea este de natura obiectiva, fara culpa, fundamentata pe ideea de garantie.

Felurile raspunderii civile delictuale. Urmand clasificarea traditionala, continuta in Codul civil, putem identifica urmatoarele feluri ale raspunderii civile delictuale:

a)     raspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 C.civ.);

b)     raspunderea, indirecta, pentru faptele altei persoane, care si ea este de trei feluri:

. raspunderea parintilor pentru faptele ilicite savarsite de copiii lor minori (art. 1000, alin.2 C.civ.);

raspunderea institutorilor si mestesugarilor pentru prejudiciile comise de elevii si ucenicii aflati sub supravegherea lor (art. 1000, alin.4 C.civ.);

raspunderea comitentilor pentru prejudiciile cauzate de prepusii lor in functiile incredintate (art. 1000, alin.3 C.civ.);

c) raspunderea pentru lucruri, edificii si animale, care la randul ei este de trei feluri:

raspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate in paza sa juridica (art. 1000, alin.l C.civ.);

raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate in paza juridica a unei persoane (art. 1001 C.civ.);

raspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauzate ca urmare a ruinei edificiului ori a unui viciu de constructie (art. 1002 C.civ.).

Dintre toate aceste forme ale raspunderii delictuale, doar unele se intemeiaza pe ideea de culpa {raspunderea delictuala subiectivd):

raspunderea pentru fapta proprie;

raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori;

raspunderea institutorilor si meseriasilor pentru prejudiciile cauzate de elevii si ucenicii aflati sub supravegherea lor.

Celelalte forme ale raspunderii sunt fara culpa, fundamentate pe ideea de garantie {raspunderea delictuala obiectivd).

Raspunderea pentru fapta proprie. Conditiile generale ale raspunderii delictuale

2.2.1. Definitie si reglementare

Raspunderea civila pentru fapta proprie este instituita prin art. 998-999 C.civ., articole ce stabilesc, in acelasi timp, conditiile generale pentru raspunderea civila delictuala. Astfel, conform art. 998, 'Orice fapta a omului, care cauzeaza altuia un prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-1 repara', iar art. 999 dispune: 'Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau imprudenfa sa.'

2.2.2.Conditiile generale ale raspunderii

Din analiza articolelor 998 si 999 rezulta ca raspunderea juridica civila pentru fapta proprie (ca si raspunderea civila delictuala in genere ) presupune intrunirea urmatoarelor conditii:

prejudiciul;

fapta ilicita;

raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu;

culpa (vinovatia).

2.2.2.1. Prejudiciul

Definitie. Prejudiciul este un element esential al raspunderii civile delictuale si reprezinta consecinta negativa (de natura patrimoniala sau nepatrimoniala) suferita de o persoana, ca urmare a faptei ilicite savarsite de o alta persoana, fapta prin care s-a incalcat un drept subiectiv sau un interes legitim.

Asa cum arata si defmi^ia, prejudiciul trebuie sa fie rezultatul incalcarii unui drept subiectiv sau al unui interes legitim. Este evident ca raspunderea delictuala se va angaja ori de cate ori prejudiciul este urmarea incalcarii unui drept subiectiv (de exemplu incalcarea unui drept real, a unui drept de creanta, a dreptului la intretinere, a dreptului la integritate fizica etc.). S-a pus, insa, problema daca raspunderea delictuala poate fi angajata pentru incalcarea unui interes legitim. Literatura de specialitate a raspuns pozitiv la aceasta intrebare, aratand, totusi, ca trebuiesc a fi indeplinite doua conditii:

situatia de fapt sa fi avut un caracter de stabilitate; in practica s-a recunoscut, astfel, dreptul unui copil minor aflat in intretinerea unei rude (in lipsa oricarei obligatii legale de intretinere), de a obtine despagubiri in cazul in care aceasta ruda a fost victima unui accident; ^'^^

sa fie vorba de vatamarea unui interes licit si moral. Prejudiciul patrimonial si prejudiciul moral. Una dintre cele mai

importante clasificari ale prejudiciilor (in materia dreptului civil) distinge intre prejudiciul patrimonial si eel moral. Criteriul clasificarii il constituie posibilitatea evaluarii pecuniare a prejudiciului. Astfel, putem spune ca prejudiciul patrimonial este acela ce poate fi evaluat in bani (de exemplu distrugerea unui bun, provocarea pierderii sau diminuarii capacitatii de munca etc.).

Dimpotriva, prejudiciile morale nu pot fi evaluate in bani si rezulta din incalcarile drepturilor personale, fara continut economic.

Problema modalitdtii de reparare a prejudiciului moral a constituit un subiect controversat in practica si doctrina. Dificultatea problemei se refera atat la considera|:ii de ordin teoretic, cat si la o anumita evolutie pe plan politico-ideologic pe care a traversat-o societatea noastra dupa eel de­al doilea razboi mondial. Din punct de vedere teoretic nu este usor de explicat cum se poate despagubi ceva ce nu se poate evalua in bani. Dificultatile teoretice au fost mai lesne de depasit decat ideologia care si-a pus amprenta in mod decisiv, intr-o prima faza, pe jurisprudenta postbelica din aceasta materie.

Evolutia problematicii analizate cunoaste trei etape majore. Inainte de eel de-al doilea razboi mondial, repararea patrimoniala a daunei morale a fost admisa fara rezerve de instantele noastre. Cea de-a doua etapa se incadreaza intre momentul instaurarii regimului comunist si Revolutia din decembrie 1989. La scurt timp dupa instaurarea regimului comunist, in practica judecatoreasca s-a decis ca 'nu se pot acorda reparatii materiale pentru prejudicii de ordin moral', deoarece 'izvorul principal de venit este munca' (Decizia de indrumare a Plenului Tribunalului Suprem, nr. VII din 29 decembrie 1952) '^

Treptat, jurisprudenta noastra a inceput sa recunoasca posibilitatea repararii patrimoniale a prejudiciului moral, mai ales in acele situatii in care se constata existenta unor prejudicii aflate la limita dintre patrimonial si nepatrimonial. S-au avut in vedere, in special, doua situatii:

prejudiciul de agrement, constand in imposibilitatea victimei unei vatamari corporale cu consecinte ireversibile de a mai participa la viata sociala in aceleasi conditii in care o facea anterior prejudiciului;

prejudiciul constand in efortul suplimentar pe care o persoana care a suferit o diminuare a capacitatii sale de munca trebuie sa il depuna pentru a obtine acelasi randament, si, prin urmare, aceleasi venituri.

Dupa anul 1989 s-a reluat practica acordarii de despagubiri (patrimoniale) pentru repararea prejudiciilor morale, fiind adoptate acte normative ce fac referire explicita la aceasta posibilitate: Legea nr. 11 / 1991 privind combaterea concurenfei neloiale, Legea nr. 48 / 1992 a audiovizualului, Legea nr. 544 / 2004 privind contenciosul administrativ (prin care a fost abrogata Legea nr. 29 / 1990 avand acelasi domeniu de reglementare).

Conditiile necesare pentru repararea prejudiciului. Pentru repararea prejudiciului trebuiesc intrunite doua conditii:

a)     prejudiciul sa fie cert;

b)     prejudiciul sa nu fi fost reparat anterior de o terta persoana fizica sau juridica.

a) Prin prejudiciu cert se intelege prejudiciul care este sigur atat sub aspectul existentei, cat si sub aspectul intinderii sale. Prejudiciul trebuie sa fie totodata actual, adica deja sa se fi produs. Tot cert este insa si prejudiciul care se va produce cu siguranta in viitor si este susceptibil de evaluare (de exemplu diminuarea viitoare a veniturilor victimei datorita reducerii capacitatii sale de munca).

Prejudiciul eventual, lipsit de certitudine, nu trebuie confundat in nici un caz cu prejudiciul viitor. Certitudinea prejudiciului viitor se refera atat la existenta, cat si la intinderea sa. Daca nu se cunoaste intreaga intindere, instanta de judecata se va limita numai la obligarea repararii prejudiciului constatat si evaluat cu certitudine (ea poate reveni insa pentru a acorda repararea cuvenita pentru prejudiciile devenite certe dupa pronuntarea hotararii).

b) Prejudiciul sd nu fi fost reparat inca. Aceasta a doua conditie se explica prin preocuparea de a nu face din repararea prejudiciului o sursa de imbogatire a victimei fara un temei legitim.

Se au astfel in vedere situatiile in care o persoana fizica sau juridica, alta decat eel chemat sa raspunda, a platit victimei, dupa savarsirea faptei, o suma de bani care prezinta o anumita legatura cu prejudiciul suferit. Astfel se au in vedere urmatoarele situatii:

victima primeste o suma de bani de la un tert;

victima primeste o pensie de la Asigurarile sociale;

victima primeste o suma de bani de la asigurator.

Atunci cand victima prime^te o suma de bani de la un tert trebuie sa se examineze scopul prestatiei. Daca ter|ul plateste in interesul autorului, creanta victimei se va stinge. Daca, insa, tertul plateste cu intentia de a gratifica victima, de a-i veni in ajutor cu o suma de bani, atunci aceasta isi pastreaza in intregime dreptul de a pretinde despagubiri de la autorul faptei ilicite.

Cand victima prime^te o pensie in baza sistemului asigurdrilor sociale, se admite posibilitatea intentarii unei actiuni in raspundere civila delictuala impotriva autorului faptei ilicite, dar numai pentru diferenta de prejudiciu neacoperita de pensia acordata.

In situatia in care victima primeste o suma de bani de la asigurator, trebuie sa distingem intre mai multe ipoteze:

daca insusi autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat, victima poate obtine repararea prejudiciului direct de la asigurator (exceptand situatia in care autorul a savarsit fapta ilicita cu intentie). De asemenea, victima are dreptul ca, ulterior platii facute de asigurator, sa obtina despagubiri de la autorul faptei ilicite in limita prejudiciului ramas neacoperit;

daca victima are calitatea de persoana asigurata, atunci trebuie sa se distinga intre asigurarea de persoane si cea de bunuri. In cazul asigurarii de persoane, suma primita de victima de la asigurator poate fi cumulata cu despagubirile datorate de autorul prejudiciului. In cazul asigurarii de bunuri, suma primita de la asigurator nu se mai poate cumula cu despagubirile datorate victimei de catre autor, existand numai posibilitatea obligarii acestuia, prin actiune civila ulterioara, la acoperirea diferentei intre indemnizatia de asigurare si prejudiciu. Asiguratorul, subrogandu-se, in limita sumei platite, in drepturile victimei, este indreptatit sa se regreseze impotriva autorului faptei prejudiciabile.

Repararea prejudiciului. In situatia in care sunt indeplinite conditiile aratate mai sus, prejudiciul trebuie reparat. Majoritatea autorilor constata existenta a trei reguli fundamentale ce trebuie respectate in vederea repararii prejudiciului. Astfel, la stabilirea efectiva a despagubiri! in vederea repararii daunelor suferite de victima sunt avute in vedere urmatoarele:

procedura prealabila a posibilitatii repararii prejudiciului pe cale conventionala;

repararea integrals a prejudiciului;

repararea in natura a prejudiciului.

Repararea prejudiciului se poate face in primul rand pe cale conventionala, prin acordul partilor. Instanta de judecata, daca este sesizata, va lua act de invoiala partilor daca nu este ilicita, imorala, ori nu prejudiciaza interesele tertilor. In aceasta situatie, intre autorul faptei ilicite si victima se stabilesc atat intinderea despagubirii, cat ^ modalitatea de achitare a acesteia. Potrivit principiului libertatii contractuale, partile pot stabili insa si alte clauze.

Repararea prejudiciului se face integral, adica este supusa repararii atat paguba efectiv produsa (damnum emergens), cat si castigul nerealizat (lucrum cesans) daca aceasta nerealizare a fost cauzata de savarsirea faptei ilicite. Pentru aceasta nu se ia in considerare starea materials a victimei; aceasta imprejurare prezintS importanfS nu in ce priveste cuantumul despSgubirilor, ci numai pentru stabilirea modalitatilor de plata a despagubirilor ''^

Spre deosebire de dreptul penal, in dreptul civil prejudiciul trebuie sS fie reparat in intregime indiferent de forma sau gradul de vinovSfie. Nu are, deci, relevanta faptul ca prejudiciul este rezultatul unei fapte sSvarsite cu intentie, din neglijentS sau imprudentS, el trebuie reparat integral. Doar in cazul culpei comune gradul vinovStiei se ia in considerare pentru stabilirea intinderii despSgubirilor fiecSruia.''*^

si nu in ultimul rand, trebuie avut in vedere cS in cadrul rSspunderii civile delictuale, repararea priveste nu numai prejudiciul previzibil, ci si prejudiciul neprevizibil, adica inclusiv a daunelor a cSror aparifie autorul nu este in masura sa o anticipeze la data savarsirii faptei ilicite (s-au acordat despagubiri corespunzatoare si pentru consecintele vatamarii sanatatii sau integritatii corporale aparute ulterior in timpul spitalizarii victimei, ca urmare a faptei ilicite a autorului).

Una din cele mai importante reguli din punct de vedere al analizei ce o intreprindem rezida in faptul ca victima - respectiv creditorul - este indreptatita la despagubire, are dreptul la repararea in natura a prejudiciului suferit.

Temeiul legal al repararii in natura a prejudiciului rezulta din prevederile art. 1073 Cod civil, potrivit caruia 'creditorul are dreptul de a dobandi indeplinirea exacta a obligatiei'.

Daca nu este posibila reparatia in natura a prejudiciului, aceasta se poate face prin echivalent; repararea prin echivalent se poate face fie printr-o suma globala, ori prin stabilirea unor prestatii periodice succesive tot in forma baneasca cu caracter temporar sau chiar viager.

In aceasta situatie instanta judecatoreasca va tine seama, in primul rand, de natura prejudiciului. Este preferabil, spre exemplu, ca acoperirea prejudiciului constand in cheltuielile de spitalizare efectuate de victima sa presupuna acordarea unei sume globale, in timp ce prejudiciul constand in efortul suplimentar depus pentru a obtine acelasi rezultat poate fi reparat prin stabilirea unor prestatii succesive, esalonate pe toata perioada in care victima suporta efectele faptei prejudiciabile.

La stabilirea despagubirilor prin echivalent se au in vedere, in functie de imprejurari, mai multe situatii:

in primul rand momentul la care se apreciaza prejudiciul se considera eel al producerii lui, dar si eel al pronuntarii hotararii judecatoresti in unele cazuri;

in al doilea rand, atunci cand ulterior cresc despagubirile, se are de regula in vedere pretul de la data pronuntarii primei hotarari.

si, in fine, in cazul existentei unor dispozitii speciale cu privire la repararea prin echivalent a prejudiciului, se aplica acestea din urma.

2.2.2.2. Fapta ilicita

Definitie. Fapta ilicita, in materia raspunderii civile delictuale, poate fi definita ca acea fapta (actiune sau inactiune) prin care, incalcandu-se normele dreptului obiectiv, sunt lezate drepturile subiective sau interesele legitime ale unei alte persoane, cauzandu-se acesteia prejudicii.

Din analiza defmitiei rezulta, cu necesitate, cateva aspecte specifice ale faptei ilicite (in materia raspunderii civile):

. spre deosebire de alte materii (dreptul penal, de exemplu), unde pentru a fi ilicita o fapta este suficient sa se abata de la normele juridice (in speta cele penale), m materia raspunderii civile delictuale, caracterizarea ca ilicita a unei fapte trebuie sa se faca prin referire atat la incalcarea legii, cat si la prejudicierea unui drept subiectiv sau interes legitim (care in manifestarea sa exterioara seamana cu exercitiul unui veritabil drept subiectiv);

. de asemenea, fapta este ilicita si in cazul incalcarii normelor de convietuire sociala, daca acestea reprezinta o continuare a prevederilor legale si contureaza insusi continutul si limitele de exercitare a drepturilor subiective.

Faptele ilicite pot consta intr-o actiune sau intr-o inactiune. Fapta ilicita poate fi, deci, comisivd, constand intr-o actiune, o fapta pozitiva (de pilda vatamarea unei persoane sau distrugerea unor bunuri aflate in proprietatea altei persoane), ori poate fi omisivd, constand in neindeplinirea unei activitati sau neluarea unor masuri pe care legea le prevede a fi realizate (de exemplu lipsa de supraveghere a unui animal periculos). Cauzele care inlatura caracterul ilicit al faptei sunt:

a)     legitima aparare;

b)     starea de necesitate;

c)     indeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege ori a ordinului superiorului;

d)    consimtamantul victimei;

e)     exercitarea unui drept subiectiv.

Cauzele care inlatura caracterul ilicit al faptei in materia raspunderii civile delictuale sunt aceleasi cu cele prevazute in Codul penal (Titlul II, Capitolul II, art. 21-25) si care inlatura caracterul infractional al faptei. Mai trebuie sa menfionam ca la analiza acestor cauze am avut in vedere dispozitiile noului Cod penal adoptat prin Legea nr. ^'

a) Legitima aparare. Se afla in stare de legitima aparare, in conformitate cu art. 22(2) C.pen., 'acela care savarseste fapte pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes general si care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul general.' 'Se prezuma ca este in legitima aparare si acela care savarseste fapta pentru a respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie sau prin alte asemenea mijloace, intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit tinand de acestea' (art. 22, alin.3 C.pen.). Conform art. 22(4) C.pen. 'este, de asemenea, in legitima aparare si acela care, din cauza tulburarii sau temerii, a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs actul.'

Pentru ca efectul exonerator de raspundere civila delictuala sa opereze, se cer intrunite aceleasi conditii in prezenta carora este inlaturat caracterul penal al faptei:

atacul la care se reactioneaza sa fie material, direct, imediat si injust;

acest atac sa fie indreptat impotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori impotriva unui interes obstesc;

atacul sa puna in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc;

apararea sa fie proportionals cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul sau, in cazul inexistentei unei asemenea proportionalitati, depasirea limitelor legitimei aparari sa fie cauzata de tulburarea ori de temerea in care s-a aflat persoana in cauza.

b) Starea de necesitate. Potrivit art. 23(1) nu raspunde persoana care a savarsit fapta ilicita 'pentru a salva de la un pericol iminent si care nu putea fi inlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes general'. De asemenea se afla in stare de necesitate 'si acela care in momentul savarsirii faptei nu si-a dat seama ca pricinuieste urmari vadit mai grave decat cele care s-ar fi putut produce daca pericolul nu era inlaturat' (art. 23 alin.2).

in doctrina civila s-a afirmat, pe drept cuvant, ca trebuie sa se recunoasca in favoarea celui prejudiciat prin savarsirea faptei de salvare posibilitatea de a promova o ac|iune intemeiata pe imbogatirea fara just temei, impotriva celui care a beneficiat de pe urma interventiei salvatorului.

c) Ordinul superiorului sau indeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege. Desi de natura sa cauzeze prejudicii, fapta nu va avea caracter ilicit daca a constat in indeplinirea unei activitati impuse sau permise de lege ori a ordinului superiorului, precum sunt aplicarea masurii arestarii preventive, confiscarea unui bun realizat din savarsirea unei infractiuni etc.

Ordinul superiorului valoreaza cauza de inlaturare a caracterului ilicit al faptei doar daca sunt cumulator satisfacute urmatoarele cerinte:

ordinul sa fie emis de organul competent potrivit legii;

sa se respecte formele legale;

ordinul, pe fond, sa nu fie vadit ilegal sau abuziv;

modul de executare a ordinului sa nu fie ilicit.

d) Consimtamantul victimei. Acest consimtamant are natura unei clauze de neraspundere in sensul ca, anterior savarsirii faptei, victima este de acord cu un anumit mod de a actiona din partea autorului, chiar daca exista posibilitatea de a suferi un prejudiciu.

In legatura cu cele aratate mai sus se impun unele precizari:

victima nu consimte la suportarea prejudiciului, ci isi asuma doar riscul producerii acestuia;

consimtamantul este exprimat anterior savarsirii faptei;

clauza de neraspundere nu va produce efecte in cazul unui dol sau al unei culpe grave din partea autorului;

obiectul clauzei de neraspundere este dat, de regula, de drepturi patrimoniale. In mod exceptional, sunt admise asemenea clauze de neraspundere si daca victima isi exprima consimtamantul cu privire la o actiune care i-ar putea cauza vatamari corporale temporare, lipsite de gravitate sau de o gravitate inferioara celei care este evitata ca urmare a intreprinderii actiunii respective (de exemplu in cazul operatiilor chirurgicale de genul prelevarii sau transplantului de tesuturi sau organe).

e) Exercitarea unui drept subiectiv. In genere, se considera ca prin exercitarea normala a unui drept subiectiv nu pot fi provocate prejudicii altor persoane. Ce se intampla insa in cazul abuzului de drept, ipoteza in care titularul depaseste exercitiul normal al dreptului subiectiv, provocand altuia un prejudiciu ? Este cazul, de exemplu, al unui proprietar care ridica un zid fara nici o utilitate, blocand vederea unui imobil vecin.

Calificarea exercitiului unui drept subiectiv ca fiind abuziv si rezolvarea problemei juridice aferente acestuia s-a facut utilizandu-se criterii diferite in cadrul a doua orientari. Conform teoriei obiective a abuzului de drept, un exercitiu normal al dreptului presupune respectarea limitelor sale externe, a scopului economic si social in vederea caruia acest drept este recunoscut de lege, precum si a interesului general. In cadrul acestei conceptii erau invocate si art. 1-3 din Decretul nr. 31 / 1954, care prevad obligatia armonizarii drepturilor subiective cu interesul obstesc (public). In prezent aceasta teorie se considera a fi perimata, avand in vedere ca ea este marcata de contextul politico-ideologic anterior anului 1989, sprijinind preocuparea 'inhibarii' exercitiului drepturilor subiective civile.

Avand in vedere aceste considerente, literatura juridica contemporana a revenit la teoria subiectivd a abuzului de drept, in virtutea careia este calificat ca abuziv exercitiul unui drept subiectiv civil efectuat nu pentru interesul titularului, ci, in primul rand, cu scopul vatamarii altuia.

In practica judecatoreasca, sanctiunea abuzului de drept este, dupa caz, fie refuzul ocrotirii dreptului subiectiv exercitat in mod abuziv, fie raspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acest mod de exercitare.

2.2.2.3. Raportul de cauzalitate

Notiune. Pentru angajarea raspunderii civile este necesar ca intre fapta ilicita si prejudiciu sa existe un raport de cauzalitate. Acest raport este o conditie generala a raspunderii civile, fara a deosebi intre raspunderea delictuala sau contractuala.

Raportul de cauzalitate in materia raspunderii civile delictuale are un caracter obiectiv, ceea ce inseamna ca analiza acestui raport, in vederea stabilirii existentei sale, trebuie sa pomeasca de la momentul manifestarii exterioare a vointei, mergand pana la ultimele urmari ale sale. Simpla atitudine de constiinta, afectivitate ori vointa, neurmata de actiune, nu este de natura sa angajeze raspunderea civila.

Reglementare. Necesitatea unui raport de cauzalitate (in vederea angajarii raspunderii) este clar precizata in textele Codului civil. Astfel, in art. 998 se arata ca raspunderea este angajata pentru fapta omului 'care cauzeaza altuia un prejudiciu', iar art. 999 precizeaza: 'Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa'.

Precizari necesare. In practica, nu de putine ori, este usor de stabilit cauzalitatea dintre fapta ilicita si prejudiciu. De exemplu distrugerea sau degradarea unui bun apartinand altei persoane este usor de observat ca ii creeaza acesteia din urma un prejudiciu prin imposibilitatea de a mai utiliza acel bun.

Pe de alta parte, sunt destul de frecvente cazurile cand legatura cauzala intre fapta ilicita si prejudiciu este mai greu de stabilit, nefiind intotdeauna bine conturati factorii determinanti pentru aparitia sa. Fara a subestima sau neglija imprejurarea ca in lantul cauzal se insereaza de multe ori cu un rol important, factori de ordin fizic, medical, biologic, chimic etc., trebuie sa aratam ca, in aceasta materie, intereseaza in primul rand fapta omului pentru motivul ca numai acesta poate fi tras la raspundere pentru prejudiciul cauzat.

Pentru evidentierea dificultatilor in stabilirea raportului de cauzalitate, in continuare oferim cateva exemple desprinse din practica.

Proprietarul unui imobil nu a efectuat masurile necesare pentru paza contra incendiilor, ceea ce a dus la sanctionarea sa contraventionala. O alta persoana utilizeaza, in vecinatate, necorespunzator, un aparat de sudura si ii incendiaza imobilul. Cauza prejudiciului este nerespectarea reglementarilor privitoare la protectia impotriva incendiilor ori modul in care persoana respectiva a folosit aparatul de sudura ?

Un sofer circula pe drumurile publice cu utilaje producatoare de scantei, care incendiaza lanul de grau al unui producator de cereale. Se sustine ca producatorul intarzie mult cu recoltatul, incat soferul nu putea sa mai prevada existenta acestui Ian la data producerii prejudiciului. Daca proprietarul ar fi recoltat graul la timp, prejudiciul nu s-ar fi produs. Mai are valoare cauzala modul in care a circulat soferul cu utilajele sale ?

Datorita alimentelor alterate consumate intr-un restaurant cunoscut, un tenor se imbolnaveste si este indisponibil pentru spectacolele teatrului din localitate. Acest teatru suspenda reprezentatiile, la care publicul venea numai in consideratiunea renumelui tenorului, si restituie spectatorilor pretul biletelor. Proprietarul restaurantului este raspunzator de prejudiciile avute de teatrul respectiv?

Un sofer s-a obligat sa transporte un sportiv cunoscut la un meci de cupa. Pe drum, masina are o defectiune oarecare, pe care soferul nu poate s-o remedieze din lipsa unor unelte pe care orice sofer trebuie sa le aiba conform normelor de circulatie. Drept urmare, sportivul nu mai participa la meci si clubul sau pierde cupa unui campionat. Ar fi raspunzator pentru prejudiciile materiale si morale invocate de club sau suportate prin pierderea cupel?

Sintetizand, se observa ca relatia de cauzalitate apare in domenii de activitate diferite, fiecare avand particularitatile sale si fiind supusa unor reglementari specifice. Unele dintre situatiile invocate, prin ele insele, n-ar fi produs prejudicii, dcsi au oferit posibilitatea unor fapte pagubitoare. Este de retinut ca, uneori, situatiile invocate sunt determinate de persoane diferite. Dupa cum se constata, situatia determinanta a uneia ori a alteia dintre fapte atrage raspunderea unui anumit subiect de drept.'' Mai trebuie remarcat ca, in imprejurarile date, apare o dezlantuire de prejudicii. Se pune intrebarea care este intinderea valorii cauzale a faptei initiale.

Criterii pentru determinarea raportului de cauzalitate. In doctrina juridica, in conditiile complexitatii problemei studiate, au fost propuse o serie de criterii pentru determinarea raportului de cauzalitate.

a) Sisteme propuse in literatura straind

Sistemul echivalentei conditiilor (teoria conditiei sine qua non). Potrivit acestuia, atunci cand nu se poate stabili cu precizie cauza prejudiciului, trebuie sa se atribuie valoare cauzala egala tuturor faptelor si evenimentelor care au precedat prejudiciul, sau, altfel spus, se atribuie valoare cauzala egala fiecarei conditii fara de care prejudiciul nu s-ar fi produs.

Dincolo de avantajele sale (izolarea conditiilor necesare de cele indiferente si simplitatea), acest sistem a fost criticat pentru largirea nepermisa a campului cauzal, ajungandu-se la retinerea drept cauze (cu valoare egala) a unor fapte foarte indepartate in timp sau care au avut un rol neglijabil in producerea prejudiciului, alaturi de cauzele relevante.

Sistemul cauzeiproxime. Potrivit acestuia, doar fapta care precede imediat prejudiciul poate fi retinuta drept cauza. In acest fel se

ajunge in situatia restrangerii excesive a sferei persoanelor care ar trebui chemate sa raspunda.

Sistemul cauzei adecvate (cauza tipicd). Conform acestui sistem, in cadrul raportului de cauzalitate ar trebui sa fie retinute numai acele imprejurari care sunt susceptibile, prin natura lor, sa produca un anumit efect. Sistemul a fost criticat pentru motivul ca, in practica, anumite fapte, avand in vedere conditiile savarsirii lor, pot produce efecte neprevazute, iar excluderea unor asemenea fapte din campul cauzal (doar pe motivul ca in mod normal ele nu pot produce anumite efecte) ar fi o mare greseala.

b) Sisteme propuse in dreptul romanesc

Sistemul cauzalitatii necesare.Plecand de la definitia notiunii de 'cauza', ca fiind acel fenomen care, precedand efectul, il provoaca in mod necesar, sistemul cauzalitatii necesare propune drept criteriu de stabilire a raportului de cauzalitate - legatura necesara dintre fapta ilicita si prejudiciu.

Sistemul indivizibilitdtii cauzei cu conditiile,potrivit caruia factorii-conditie care contribuie, chiar si indirect, la producerea efectului pagubitor, formeaza impreuna cu factorul-cauza (determinant) o unitate indivizibila, in cadrul careia conditiile dobandesc, in relatie cu cauza, un caracter cauzal. Astfel se are in vedere un 'complex cauzal' format din cauzele tipice, specifice si imprejurarile-conditie, care nu pot fi ignorate in stabilirea cauzalitatii corecte si complete a prejudiciului.

Nu de putine ori, instantele de judecata apeleaza la efectuarea unor expertize de specialitate (grafologice, medicale, tehnice, contabile etc.), in scopul stabilirii cu exactitate a tuturor faptelor, conditiilor si imprejurarilor avand valoare cauzala. In final putem concluziona ca legatura de cauzalitate urmeaza a se determina de la caz la caz, in functie de specificul si particularitatile imprejurarilor respective, instanta de judecata avand un rol determinant in aceasta problema.

2.2.2.4. Culpa (vinovatia)

Notiune de reglementare. Culpa, greseala sau vinovatia este o conditie necesara a raspunderii civile delictuale. Astfel, art. 998 Cod civil se refera la raspunderea celui a carui greseala a ocazionat prejudiciul, iar art. 999 Cod civil se refera la raspunderea celui a carui neglijenta sau impruden|a a cauzat prejudiciul.

De aici rezulta ca obligatia de reparare a prejudiciului exista atat in cazul culpei intentionate, cat si in cazul neglijentei sau imprudentei autorului faptei ilicite. Deci, pentru angajarea raspunderii civile este necesar ca fapta ilicita care a cauzat prejudiciul sa fie imputabila autorului ei.

Trebuie precizat ca raspunderea pentru fapta proprie este o raspundere esentialmente subiectiva care nu poate fi declansata decat daca se face dovada eel putin ca aceasta a provenit din imprudenta sau neglijenta autorului faptei ilicite.

in conceptia doctrinei juridice si practicii judiciare contemporane, culpa sau greseala este o conditie necesara numai in anumite cazuri de raspundere civila delictuala. Domeniul ei de aplicare este, prin excelenta, raspunderea pentru fapta proprie, cand conditia culpei trebuie sa fie dovedita de eel care pretinde reparatia ce i-a fost cauzata. Fara a ne opri asupra unei analize de detaliu, asa cum vom vedea exista si unele cazuri de raspundere civila delictuala, situatii cand conditia culpei dovedite sau chiar prezumate nu este necesara.

Pornind de la considerentul ca termenul de culpa este insuficient de cuprinzator, unii autori, venind cu o serie de argumente, au formulat propuneri pentru utilizarea termenilor fie de 'greseala', fie a celui de 'vinovatie'.

Deoarece atat in Codul civil cat si in practica judiciara, precum si in marea majoritate a lucrarilor de specialitate, conditia subiectiva a raspunderii este desemnata prin culpa, consideram firesc a utiliza si noi acest termen.

Culpa, ca si o conditie a raspunderii civile, a fost definita in literatura juridica diferit, insa fara deosebiri de esenta in ceea ce priveste elementele sale caracteristice.

Noi ne-am oprit la o definitie cuprinzatoare, dar concisa, dupa care culpa este atitudinea psihica a autorului faptei ilicite si pagubitoare fata de fapta respectiva si fata de urmarile acestei fapte.

Elementele (factorii) culpei. Culpa, asa cum rezulta din definitie, presupune doua elemente (factori): elementul intelectiv si elementul volitiv.

Elementul intelectiv presupune un anumit nivel de cunoastere, de constiinta a faptelor, a semnificatiei faptelor sociale si a urmarilor acestora.

Elementul intelectiv este determinat deci de nivelul de cunoastere umana la un anumit moment dat, adica de gradul de dezvoltare al stiintei, precum si de puterea de cunoastere, in concret, a autorului faptei ilicite, daca el putea sau trebuia sa cunoasca semnificatia sociala a faptelor sale si a urmarilor lor.

Elementul volitiv se concretizeaza in procesul psihic de deliberare si de luare a unei hotarari cu privire la conduita pe care o va avea aceasta persoana. Asadar, procesul volitiv are doua faze: deliberarea si decizia sau hotararea. De aceea, vointa trebuie sa fie apta de a decide constient si rational. Vointa este necesar sa fie libera de a alege intre bine si ran, intre social si antisocial. Urmeaza ca actul de vointa, fiind liber, persoana in cauza are posibilitatea sa aleaga intre doua sau mai multe solutii. Raspunderea juridica se va angaja numai daca, dintre mai multe conduite, autorul faptei a ales-o pe cea antisociala, desi putea sa se opreasca la o alta conduita compatibila cu interesele societatii si ale semenilor sai.

Aceste doua elemente ale culpei - factorul intelectiv si volitiv - se afla intr-o stransa unitate. Constiinta este si trebuie sa fie premisa vointei.''

Formele culpei. In legatura cu formele culpei, trebuie precizat ca din prevederile art. 998-999 Cod civil rezulta ca vinova|ia sau culpa poate fi numai de doua feluri: culpa intentionala sau dolul si culpa neintentionala, propriu-zisa.

Avand in vedere, deci, ca legislatia civila nu defineste diferitele forme ale culpei, vom recurge la dispozitiile Codului penal art. 19, dupa care culpa are urmatoarele forme:

intentia directa sau dolul, cand autorul faptei prevede si urmareste producerea rezultatului faptei;

intentia indirecta (dolul indirect), cand autorul faptei isi da seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecintele acesteia si, cu toate ca nu le urmareste, accepta posibilitatea producerii lor;

culpa sub forma imprudentei (usurinta), cand faptuitorul isi da seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecintele ei, sperand, in mod usuratic, ca nu se vor produce;

culpa sub forma neglijentei, cand faptuitorul nu isi da seama de caracterul antisocial al faptei si nu prevede consecintele acesteia, desi trebuia si putea, in circumstantele date, sa le prevada.

Cuantumul reparatiei depinde de intinderea pagubei si nu de forma culpei. De aceea, distinctia in aceste forme ale culpei in dreptul nostru civil nu prezinta, de regula, un interes practic, fiindca raspunderea civila are la baza principiul repararii integrale a pagubei. De aceea, o persoana care a cauzat o paguba alteia este obligata sa o repare in intregime, indiferent daca a actionat cu intentie sau fara intentie. Cuantumul reparatiei depinde de intinderea pagubei si nu de forma culpei.

Totusi, uneori, distinctia intre diferitele forme ale greselii sau culpei prezinta importanta. Astfel, in cazul cand prejudiciul a fost cauzat prin fapta a doua sau mai multe persoane, desi raspund solidar fata de victima, in raporturile dintre ele cota parte de contributie a fiecaruia se stabileste proportional cu forma si gravitatea culpei.

De asemenea, in dreptul nostru civil se considera, de regula, ca gradul culpei nu are o importanta practica decat atunci cand legea prevede astfel.

Criterii de stabilire a culpei. Daca in ceea ce priveste vinovatia (culpa) intentionala (directa sau indirecta) nu sunt probleme deosebite, determinarea culpei neintentionale (imprudenta sau neglijenta) ridica unele dificultati. Se pune astfel problema determinarii unui criteriu dupa care sa se stabileasca daca autorul a actionat cu imprudenta (a prevazut rezultatul faptei sale, dar nu 1-a acceptat) sau cu neglijenta (nu a prevazut rezultatul faptei sale, desi putea si trebuia sa-1 prevada).

Pentru rezolvarea acestei probleme, in doctrina juridica, au fost propuse doua criterii: criteriul subiectiv si criteriul obiectiv.

Dupa criteriul subiectiv imprudenta si neglijenta trebuie apreciate in concret, avandu-se in vedere capacitatea fiecaruia (intr-o situatie data) de a evalua consecintele faptei sale.

Criteriul obiectiv determina imprudenta sau neglijenta prin raportare la modelul abstract al omului prudent si diligent {bonus pater familias).

Doctrina juridica recenta a aratat ca stabilirea culpei este necesar sa fie facuta in functie de conduita unui model uman abstract, cu luarea in considerare a imprejurarilor in care a fost savarsita fapta ilicita si prejudiciabila. In acest sens, suntem si noi de parere ca aprecierea culpei se face pornind de la criteriul obiectiv, adica prin referire la comportamentul unui om normal, abstract, care actioneaza cu grija fata de interesele societatii si ale semenilor sai care s-ar fi aflat in aceleasi imprejurari exterioare ca autorul faptei. Acest criteriu trebuie insa completat cu unele elemente sau circumstante concrete cum sunt: infirmitatile fizice grave, conditiile specifice de timp si loc in care se actioneaza, felul activitatii in care a intervenit fapta pagubitoare etc. In schimb, nu trebuie sa se tina seama de circumstantele interne subiective psihice si fizice ale faptuitorului, asa cum rezulta din comportarea lui obisnuita, cum ar fi: temperamentul, caracterul etc., deoarece, in caz contrar, ne-am intoarce la criteriul concret si subiectiv.

Capacitatea delictuala. Asa cum am aratat, unii autori include in cadrul condi|iilor necesare ale raspunderii civile delictuale si capacitatea delictuala. Pentru ca o persoana sa poata fi obligata la repararea prejudiciului cauzat altuia prin fapta sa trebuie sa aiba constiinta faptelor sale, adica puterea de a discerne intre ceea ce este permis si nepermis, licit si ilicit. Prin urmare, angajarea raspunderii delictuale este conditionata de

existenta discemamantului. Cu alte cuvinte, autorul faptei trebuie sa aiba capacitate delictuala. Lipsa discemamantului atrage dupa sine lipsa culpei.

Capacitatea delictuala nu se confunda cu capacitatea de exercitiu, deoarece prima se refera la raspunderea pentm savarsirea de fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii, iar a doua sc refera la incheierea de acte juridice.

Din perspectiva capacitatii delictuale trebuie sa discutam despre situatia minorilor sub 14 ani si despre situatia persoanelor lipsite de discemamant, persoane in privinta carora trebuie sa distingem intre cei pusi sub interdictie si cei care la data savarsirii faptei ilicite nu erau pusi sub interdictie.

In privinta minorilor sub 14 ani, art. 25 alin.3 din Decretul 32 /1954 stabileste o prezumtie relativa de lipsa de discemamant, astfel incat doar daca se dovedeste ca acestea au actionat cu discemamant poate fi antrenata raspunderea civila delictuala. De aici rezulta ca in privinta minorului care a implinit varsta de 14 ani fiin|eaza o prezumtie relativa de discemamant, prezumtie ce poate fi inlaturata prin proba contrarie facuta de minor.

In ceea ce priveste persoanele lipsite de discemamant si puse sub interdictie judecatoreasca, cea mai mare parte a doctrinei noastre juridice sustine ca acestia ar trebui sa fie asimilati statutului juridic al minorilor ce nu au implinit varsta de 14 ani (se prezuma ca nu au capacitate delictuala).

Cat priveste persoanele lipsite de discemamant care nu au fost inca puse sub interdictie judecatoreasca, daca au implinit varsta de 14 ani, se prezuma ca au avut discemamant. Aceasta prezumtie relativa poate fi inlaturata daca se face dovada contrara.

Cauze exoneratoare de culpa. Culpa reprezinta atitudinea psihica (de constiinta sau vointa) a persoanei fata de fapta sa, atitudine care, pentru a fi considerata vinovata, este necesar sa se fi format si desfasurat in mod liber. De unde concluzia ca toate acele fapte sau imprejurari care au impiedicat sau anihilat aceasta libertate exclud sau diminueaza vinovatia autorului.

in literatura de specialitate'^^ si in practica judiciara s-a afirmat ca aceste imprejurari sunt:

- cand prejudiciul provine din culpa victimei. In cazul cand culpa este comuna autorului si victimei, fiecare raspunde in raport cu gradul sau de culpa. Astfel, s-a retinut de catre instanta ca accidentul de circulatie care a avut ca efect avarierea autoturismului reclamantului s-a produs si din vina acestuia, deoarece 1-a parcat neregulamentar, intr-un loc cu circulatie intensa si interzis prin indicatoare de circulatie unor astfel de operatii. In acest sens, actele constatatoare ale politiei au fost edificatoare, astfel incat vinovatia autorului accidentului, desi exista, s-a diminuat prin fapta culpabila a victimei si, in consecinta, a fost obligat la jumatate din cheltuielile de reparatii ale autovehiculului avariat (Curtea de Apel Craiova, sectia civila, dec. civ. nr. 1830 / 03.03.1997);

fapta unei terte persoane, pentru care autorul nu este chemat sa raspunda potrivit legii;

cazul fortuit si forta majora.

Faptul ca legea civila 'tace' in privinta vreunei deosebiri intre cazul fortuit si forta majora a dat nastere la diverse opinii in doctrina de specialitate. In general, atat forta majora cat si cazul fortuit exclud in aceeasi masura angajarea raspunderii civile. De pilda, in materia raspunderii contractuale, forfa majora si cazul fortuit constituie aceeasi cauza care exonereaza de raspundere. Sunt insa unele contracte in care debitorul contractual este chemat sa raspunda si in situatia in care neexecutarea obligatiilor sale se datoreaza cazului fortuit. In ce priveste contractul de transport, carausul este tinut sa suporte riscurile ce rezulta din exploatarea mijlocului de transport, care constituie cazuri fortuite. In situatia contractului de depozit necesar in hoteluri, spitale, restaurante etc., raspunderea depozitarului se va angaja chiar si atunci cand lucrurile au fost furate sau distruse. In schimb, depozitarul nu va raspunde, potrivit art. 1625 Cod civil, daca furtul sau distrugerea lucrurilor depozitate au avut loc ca urmare a unor cazuri de forta majora.

in anumite situatii, imprejurarile care exclud raspunderea juridica civila se por suprapune cu starea de necesitate si cu legitima aparare, cazuri in care ar trebui sa se tina seama si de regulile specifice acelor situatii.

Se cuvine sa precizam in final ca in functie de fiecare caz concret in parte, toate aceste cauze (imprejurari) pot sa inlature total vinovatia autorului faptei cauzatoare de prejudicii sau numai partial.

2.2.3. Raspunderea civila delictuala a persoanei juridice pentru fapta proprie

Notiune. Conditiile raspunderii. Persoana juridica are o raspundere patrimoniala proprie, aceasta putand fi delictuala sau contractuala. La randul ei, raspunderea civila delictuala poate fi o raspundere pentru fapta proprie sau o raspundere pentru fapta altuia (de regula, o raspundere in calitate de comitent, pentru faptele prepusilor sai - art. 1000 alin.3, C.civ., ori o raspundere pentru prejudiciile cauzate de lucrurile, edificiile ori animalele care ii apartin - art. 1000 alin.l, art. 1001 si art. 1002 C.civ.).

Raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie a persoanei juridice are loc in cazurile in care organul de conducere, cu prilejul exercitarii atributiilor ce ii revin, a savarsit o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii.

Conditiile generale ale raspunderii sunt cele continute in art. 998-999, acestea trebuind a fi coroborate cu dispozitiile Decretului nr. 31 / 1954, ale Legii nr. 15 / 1990, precum si cele ale Legii 31 / 1990. Astfel, art.35 din Decretul nr. 31 / 1954 prevede ca faptele licite sau ilicite savarsite de organele sale obliga insasi persoana juridica daca au fost savarsite cu prilejul indeplinirii functiei lor.

Fata de cele aratate mai sus, se impun unele precizari.

Organul persoanei juridice nu este un reprezentant al acesteia, nu sunt doua subiecte de drept deosebite, ci face parte din insasi persoana juridica, astfel ca faptele licite sau ilicite savarsite de organul persoanei juridice, cu prilejul exercitarii functiei sale, sunt considerate ca fiind facute de insasi persoana juridica ( art.35 din Decretul nr. 31 / 1954). Daca fapta ilicita s-ar savarsi de un reprezentant al persoanei juridice, cu prilejul exercitarii atributiilor incredintate, persoana juridica are o raspundere delictuala pentru fapta altuia, nu pentru fapta proprie. in acest sens si Ordonanta de Guvem nr. 26/2000'^° cu privire la asociatii si fundatii consacra distinctia intre raspunderea pentru faptele ilicite savarsite de organele de conducere ale persoanei juridice (in speta - asociatie sau fundatie) si raspunderea civila delictuala a persoanei juridice pentru fapta altuia (art. 24 alin. 1 lit. b si art. 26).

Fapta ilicita trebuie savarsita de organul de conducere cu prilejul exercitarii functiei sale, chiar daca se depasesc limitele legale ale func|iei. Aceasta inseamna ca organul de conducere trebuie sa fi actionat pentru realizarea scopurilor persoanei juridice, ca fapta savarsita sa aiba legatura cu functia exercitata. Daca a actionat ori nu organul de conducere cu prilejul exercitarii functiei sale se stabileste de instanta de judecata.

Fapta ilicita poate sa depaseasca limitele capacitatii de folosinta a persoanei juridice sau sa rezulte din folosirea unor mijloace ilicite utilizate pentru realizarea scopurilor persoanei juridice, astfel ca in ambele cazuri raspunderea persoanei juridice este angajata. Rezulta ca principiul specialitatii capacitatii de folosinta a persoanei juridice stabileste numai limitele de valabilitate a actelor juridice, dar nu si a faptelor ilicite.

Efectele raspunderii. Raspunderea civila delictuala a persoanei juridice trebuie privita ca o masura de protectie a victimei prejudiciului, aceasta avand posibilitatea de a obtine despagubiri de la persoana juridica. De aici, insa, nu rezulta ca persoana sau persoanele care intra in alcatuirea organelor persoanei juridice sunt la adapost de orice raspundere. Ultimul alineat al art. 35 din Decretul nr. 31 / 1954 prevede ca 'faptele ilicite cauzatoare de prejudicii atrag si raspunderea personals a celui ce le-a sSvarsit, atat fatS de persoana juridicS, cat si fatS de eel de-al treilea'.

Din cele aratate mai sus rezulta ca victima, la alegere, poate chema in judecata pentru despagubiri:

fie doar persoana juridica;

fie doar persoana fizica aflata in componenta organului de conducere;

fie, in solidar, persoana fizica respectiva si persoana juridica.

De cele mai multe ori tertul pagubit actioneaza numai persoana juridica, pentru motivul ca aceasta este solvabila si ii poate acorda reparatia prompta si integrala. In aceasta situatie, persoana juridica obligata la reparare, dupa ce plateste victimei despagubirile, are dreptul sa se intoarca cu o actiune in regres impotriva persoanelor fizice din componen|a organului de conducere care au savarsit fapta ilicita.

2.3. Raspunderea pentru fapta altei persoane

Dupa cum am aratat anterior, raspunderea pentru fapta altei persoane este o raspundere civila delictuala indirecta, cuprinzand urmatoarele forme:

raspunderea parintilor pentru fapta ilicita a copiilor minori (art. lOOOalin. 2, C.civ.);

raspunderea institutorilor si mestesugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii si ucenicii afla|i sub supravegherea lor (art. 1000 alin.4, C.civ.);

raspunderea comitentilor pentru prejudiciile cauzate de prepusii lor in func|iile incredintate (art. 1000 alin.3, C.civ.).

2.3.1. Raspunderea parintilor pentru fapta ilicita a copiilor lor minori

Notiune si reglementare. Aceasta forma a raspunderii civile delictuale este instituita prin art. 1000 alin.2 C.civ., care dispune: 'Tatal si mama, dupa moartea barbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dansii.'

Pentru inceput, in legatura cu formularea continuta in art. 1000 alin.2 C.civ., se impune o precizare: in prezent, instituirea subsecventa a raspunderii mamei numai 'dupa moartea barbatului' este cazuta in desuetudine. De lege lata se admite existenta unei raspunderi solidare a tatalui si a mamei in concordanta cu art. 97 alin.l C.fam., care arata ca 'ambii parinti au aceleasi drepturi si indatoriri fata de copiii lor minori'.

Sunt chemati sa raspunda pentru fapta copiilor lor minori parinfii naturali, indiferent ca filiafia este din casatorie sau din afara casatoriei. De asemenea, sunt chemati sa raspunda si parin|ii adoptivi; Ordonanta de Urgenta a Guvemului nr. 25 / 1997, cu privire la adoptie, nu mai recunoaste adopfia cu efecte restranse; conform art.l din ultimul 'in momentul stabilirii filiatiei prin adoptie, filiatia dintre copil si parintii sai naturali inceteaza'. Cu alte cuvinte, raspunzatori vor fi doar parintii adoptivi, nu si cei naturali.

Fundamentarea raspunderii parintilor. O asemenea fundamentare pomeste de la prezumtia unei culpe a parintilor in cazul in care copilul lor minor savarseste o fapta prejudiciabila.

Pentru fundamentarea raspunderii parintilor, in literatura de specialitate au fost propuse trei teorii:

neindeplinirea obligatiei de supraveghere a copilului minor;

neindeplinirea obligatiei de educare;

neindeplinirea obligatiei de crestere.

Literatura juridica recenta opteaza pentru ultima teorie prezentata -neindeplinirea obligatiei de crestere, obligatie care cuprinde atat indatorirea de crestere, cat si pe cea de educare.

Avand in vedere cele de mai sus, trebuie sa aratam ca in baza art. 1000 alin.2, C.civ., sunt instituite trei prezumtii:

prezumtia ca au existat abateri in indeplinirea obligatiilor parintesti, constand in actiuni sau inactiuni;

prezumtia de culpa a parintilor in privinta acestor abateri,

prezumtia de cauzalitate intre aceste abateri si fapta prejudiciabila a minorului, in sensul ca neindeplinirea obligatiilor parintesti a facut posibila savarsirea faptei prejudiciabile.

Conditiile generale si speciale ale raspunderii parintilor. Raspunderea parintilor pentru faptele prejudiciabile ale copiilor lor minori este angajata daca se face dovada indeplinirii a trei dintre conditiile generale ale raspunderii delictuale, precum si a unor conditii speciale. Conditiile generale sunt:

existenta prejudiciului;

existenta faptei ilicite;

raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu. Declansarea raspunderii parintilor nu este conditionata de existenta discemamantului copilului minor, ceea ce inseamna ca nu trebuie sa fie indeplinita si conditia vinova|iei.

Conditiile speciale ale raspunderii parinfilor sunt:

copilul sa fie minor;

copilul sa locuiasca cu parintii sai.

Referitor la prima conditie, este de retinut ca minoritatea trebuie sa existe in momentul comiterii faptei ilicite; parintii vor fi tinuti raspunzatori chiar daca intre timp copilul a implinit varsta de 18 ani. Raspunderea parintilor nu va fi angajata daca minorul, la momentul savarsirii faptei ilicite, avea dobandita capacitatea de exercitiu prin casatorie.

Cat priveste a doua conditie, art. 14 alin.l din Decretul nr. 31 / 1954 arata ca domiciliul legal al minorului este la parintii sai sau la acela dintre parinti la care locuieste statornic. De regula indeplinirea acestei conditii nu prezinta probleme deosebite, in unele situatii insa, locuinta copilului minor difera de domiciliul legal. Astfel, conform art. 14 alin.2 din Decretul nr. 31 / 1954 'domiciliul copilului - incredintat de instanta judecatoreasca unei a treia persoane ramane la parintii sai'. In aceste situatii se va avea in vedere locuinfa stabilita de lege si nu domiciliul minorului.

Probleme speciale se ridica atunci cand copilul minor savarseste fapta ilicita in timp ce, din diferite motive, de cele mai multe ori imputabilc si parintilor, conditia comunitatii de locuinta nu era implinita in fapt. Pentru solu|ionarea acestor probleme, in literatura de specialitate '^'au fost cristalizate anumite ipoteze:

minorul a parasit locuin|a parintilor sai, fara voia acestora, savarsind ulterior o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii;

minorul, la data savarsirii faptei ilicite, se afla temporar la rude, prieteni, in localitatea unde isi are locuinta de drept sau in alta localitate;

la data savarsirii faptei prejudiciabile minorul era internat in spital;

minorul paraseste scoala de munca si de reeducare unde era internat si, in timp ce vagabondeaza, savarseste o fapta prejudiciabila;

minorul savarseste fapta ilicita in timp ce parintii sai se aflau in executarea unei pedepse privative de libertate ori erau arestati preventiv;

minorul savarseste fapta ilicita in contextul in care parintii nu au o locuinta comuna.

Cu privire la toate aceste situatii, se considera ca parintii vor fi tinuti, in continuare, responsabili pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori.

Referitor la ultima ipoteza prezentata (minorul savarseste fapta ilicita in contextul in care parintii nu au o locuinta comuna), trebuie sa mai aducem cateva precizari:

pentru fapta minorului va raspunde parintele caruia acesta i-a fost incredintat;

ori de cate ori parintele caruia nu I-a fost incredintat minorul exercita in fapt drepturile parintesti, cu caracter de durata, iar minorul locuieste la el, raspunderea ii va reveni acestuia.''^

A se vedea B.Dumitrache, M.Nicolae, R.Popescu, coord.: C.Barsan, Gh.Beleiu, F.Deak, op.cit., p. 265-267; C.Statescu, C.Barsan, op.cit, p. 216-221.

j

Efectele raspunderii parintilor pentru faptele prejudiciabile ale copiilor lor minori. Daca sunt intranite atat conditiile generale, cat si cele speciale ale raspunderii pentru fapta ilicita a minorului, iar parintii nu au reusit sa rastoarne prezumtiile puse in sarcina lor prin dispozitiile art. 1000 (2) C.civ., atunci acestia vor fi tinuti sa raspunda integral fata de victima pentru prejudiciul cauzat. Victima se afla intr-o pozitie favorabila in ceea ce priveste obiectul probei, ea trebuind sa dovedeasca doar existenta prejudiciului si a legaturii de cauzalitate dintre prejudiciu si fapta ilicita a minorului.

Pentru recuperarea prejudiciului, victima are posibilitatea de a trage la raspundere:

fie doar pe minor (in temeiul art. 998-999 C.civ.);

fie doar pe parintii minorului, care raspund solidar (in temeiul art. 1000 alin.2 si a art. 1003 C.civ.);

fie deopotriva pe minor si pe parinti (in temeiul art. 1000 alin.2 si a art. 1003).'^^

Atat parintii, cat si minorul, sunt tinuti sa raspunda integral pentru prejudiciul cauzat victimei. Parintii care au platit victimei despagubirea se pot intoarce impotriva copilului lor minor pentru a recupera sumele platite cu acest titlu.

2.3.2. Raspunderea institutorilor si a artizanilor pentru prejudiciul cauzat de elevii s1 ucenicii aflati sub supravegherea lor

Notiune si reglementare. In conformitate cu art. 1000 alin.4 Cod civil, 'institutorii si artizanii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de elevii si ucenicii lor, in tot timpul cat se gasesc sub a lor priveghere'. Ei se pot apara de raspundere daca probeaza ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabil (art. 1000 alin.5 Cod civil). Fata de aceasta reglementare, trebuie sa facem cateva precizari privind termenii utilizati.

Prin institutor se intelege, in terminologia Codului civil, invatatorul de la clasele primare, dar intr-o interpretare mai extensiva s-a largit intelesul termenului si la urmatoarele categorii: educatorul din invatamantul prescolar, profesorul din invatamantul gimnazial, liceal sau profesional, pedagogul din internatele de elevi si eel ce ii supravegheaza pe elevi in taberele de elevi.

Aceasta raspundere este instituita de lege pentru institutor privit ca persoana fizica, care are indatorirea de a se preocupa de pregatirea si supravegherea elevului.

' I. Dogaru, op.cit., p. 634-635.

Prin notiunea de artizan se intelege mestesugarul care primeste spre pregatire ucenici.

Cu privire la varsta elevilor sau ucenicilor, ne raliem opiniei potrivit careia aceasta forma de raspunderea juridica civila intervine numai pentru elevii si ucenicii minori, nu si pentru cei majori, si practica judiciara fiind directionata in acest sens.

De asemenea, trebuie mentionat ca textul de lege are in vedere prejudiciile pe care elevul sau ucenicul le cauzeaza altei persoane, iar nu prejudiciile pe care insusi elevul sau ucenicul le sufera in timp ce se afla sub supravegherea profesorului sau mestesugarului (de exemplu, ca urmare a unei autoaccidentari, pentru care s-ar putea pune problema raspunderii in temeiul art. 998-999 Cod civil, cu conditia sa se dovedeasca direct fapta profesorului sau a mestesugarului care a determinat producerea prejudiciului).

Fundamentarea raspunderii. Factorul fundamental al acestei forme de raspundere este neindeplinirea sau indeplinirea necorespunzatoare a indatoririi de supraveghere a profesorului sau mestesugarului. Astfel, textul de lege stabileste trei prezumtii relative:

prezumtia ca indatorirea de supraveghere nu a fost indeplinita corespunzator;

prezumtia de cauzalitate intre neindeplinirea acestei indatoriri si savarsirea de catre elev sau ucenic a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii;

prezumtia vinei (culpei) profesorului sau mestesugarului in indeplinirea necorespunzatoare a indatoririi pe care o avea.

Prezumtiile instituite in baza art. 1000 alin.4 C.civ. sunt relative, putand fi inlaturate prin dovada contrara. Profesorul sau mestesugarul vor trebui sa dovedeasca, pentru rasturnarea prezumtiilor, ca desi supravegherea a fost exercitata in conditiile de exigenta cerute, totusi nu au putut sa inlature faptul prejudiciabil (art. 1000 alin.5).

Consecinta rastumarii prezumtiilor este aceea a reactivarii raspunderii parintilor pentru fapta copilului lor minor.

Conditiile raspunderii. Angajarea raspunderii in ipoteza art. 1000 alin.4 face necesara intrunirea urmatoarelor conditii generale:

existenta prejudiciului;

existenta faptei ilicite a elevului sau ucenicului;

raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu.

In general, victima nu trebuie sa dovedeasca existenta vinei elevului sau a ucenicului, raspunderea profesorului sau a mestesugarului putand fi angajata si In care elevul ori ucenicul a actionat fara discemamant.

Alaturi de aceste patru conditii si cele trei prezumtii relative instituite de lege, angajarea raspunderii presupune si indeplinirea a trei conditii speciale:

eel care a cauzat prejudiciul sa aiba calitatea de elev sau ucenic si sa fie minor;

fapta ilicita cauzatoare de prejudicii sa fi fost savarsita in timp ce elevul sau ucenicul se afla sau trebuia sa se afle sub supravegherea profesorului sau mestesugarului;

elevul sau ucenicul sa fi cauzat prejudiciul unei terte persoane.
Efectele raspunderii. Pentru recuperarea prejudiciului suferit,

urmare a faptei ilicite a elevului sau ucenicului, victima are la dispozitie urmatoarele posibilitati:

sa uzeze de actiunea in raspundere impotriva cadrului didactic sau a meseriasului pe temeiul art. 1000 (4) C.civ.;

daca elevul sau ucenicul a avut capacitate delictuala sau se poate dovedi ca in momentul savarsirii faptei avea discemamant, poate sa-1 actioneze in justitie direct in temeiul art. 998-999 C.civ.;

sa-1 cheme in judecata pentru despagubiri, in solidar, pe profesor (institutor) sau pe mestesugar impreuna cu elevul sau, dupa caz, ucenicul, in temeiul articolelor 998-999, 1000 (4) C.civ.

Ori de cate ori elevul sau ucenicul a avut discemamant si s-a dovedit sau se poate dovedi culpa sa, raspunderea cadralui didactic sau a meseriasului este in solidum. De aceea, daca profesorul sau meseriasul acopera intreg prejudiciul, atunci acestia au dreptul de a actiona in regres elevul sau ucenicul.

In ceea ce priveste corelafia raspunderii cadrului didactic sau a meseriasului cu raspunderea parintilor, s-au exprimat mai multe pareri:

opinia potrivit careia cele doua raspunderi se exclud reciproc;

opinia potrivit careia cele doua raspunderi pot fi angajate simultan si concurent;

opinia potrivit careia raspunderea parintilor este generala si subsidiara in raport cu raspunderea cadrelor didactice si a meseriasilor'^^

2.3.3. Raspunderea comitentilor pentru faptele prejudiciabile ale

prepusilor lor

Notiune si reglementare. Potrivit art. 1000 alin. 3 C.civ., comitentii raspund de "prejudiciul cauzat de () prepusii lor in functiile ce li s-au incredintat'.

Domeniu de aplicare. Pentru a stabili domeniul de aplicare al art. 1000 alin. 3 Cod civil, trebuie clarificati termenii de "comitent' si "prepus', pentru a defmi raportul de prepusenie.

in lipsa unei defmitii legale in doctrina juridica, se sustine ca esentiala pentru calitatile de comitent si prepus este existenta unui raport de subordonare care isi are temeiul in imprejurarea ca, pe baza acordului de vointa dintre ele, o persoana fizica sau juridica a incredintat unei persoane fizice o anumita insarcinare. Pe acest temei se naste dreptul comitentului de a da instructiuni, de a directiona, indruma si controla activitatea prepusului, |inut sa urmeze indrumarile primite'^^.

Raportul de prepusenie cunoaste mai multe izvoare care se refera la anumite contracte, situatii juridice sau chiar situatii de fapt.

Izvorul specific al raportului de prepusenie il constituie contractul de munca in cadrul caruia subordonarea salariatului fata de patron conduce la concluzia ca suntem in prezenta raportului de prepusenie care se prezuma relativ.

De retinut ca raportul de prepusenie nu se confunda, ca relatie juridica relevata in plan civil delictual, cu contractul de munca, acesta din urma fiind doar unui dintre izvoarele din care poate sa rezulte acest raport.

Calitatea de angajator-comitent poate sa fie detinuta de o persoana fizica sau, in cazul eel mai frecvent, de o persoana juridica, precum regia autonoma, societatea agricola, societatea comerciala etc.

Prezumtia relativa referitoare la existenta raportului de prepusenie intre angajator si salariat poate fi rasturnata in acele ipoteze in care acest raport ajunge sa se disocieze de contractul de munca.

Astfel, in cazul detasarii, calitatea de comitent o va prelua, fie si temporar, persoana juridica la care s-a produs detasarea prepusului. Solutia se explica prin aceea ca aceasta persoana juridica va exercita, la data detasarii, controlul efectiv asupra salariatului detasat.

Rationamentul se aplica si situatiei in care un utilaj este inchiriat unei anume intreprinderi, insotit de deserventul sau.

Disocierea poate fi cauzata de o autonomic specifica unor profesii. Astfel, medicul isi evidentiaza calitatea de prepus al unitatii sanitare la care este incadrat numai in legatura cu indatoririle de serviciu stabilite prin regulamente sanitare, angajarea raspunderii unitatii sanitare in calitate de comitent este permisa daca se dovedeste existenta unui prejudiciu cauzat de neindeplinirea de catre medic a unei indatoriri de serviciu.

Aceasta distinctie nu mai opereaza in privinta infirmierilor care in toate cazurile au calitate de prepusi ai unitatii sanitare. in acest sens, "paratul, in calitatea sa de medic de specialitate, aflandu-se in serviciul de garda, in executarea functiei incredintate si a atributiilor sale de serviciu, a acordat o asistenta medicala necorespunzatoare fiicei minore a reclamantilor, ceea ce a determinat invaliditatea permanenta a membrului ei superior drept. In atare situatie, unitatea sanitara careia i s-a adresat victima, unde i s-a acordat asistenta medicala de catre parat in cadrul functiei incredintate, consecinta a raportului de subordonare dintre prepus si comitent, este raspunzatoare pentru prejudiciul cauzat de medic, fiind gresita motivarea instantelor, in sensul ca independenta profesionala a medicilor si comiterea de fapte culpabile in cadrul asistentei de urgenta nu pot antrena raspunderea spitalului' (Tribunalul Suprem, sectia civila, decizia nr. 114 din 24 ian. 1989).

in mod exceptional, contractul de mandat si contractul de antrepriza pot genera raporturi de prepusenie daca, din continutul acestora, rezulta o subordonare foarte stricta intre mandatar si mandant, respectiv intre antreprenor si beneficiarul lucrarii. in lipsa unei asemenea subordonari stricte, mandantul si beneficiarul lucrarii nu pot fi actionati in despagubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate de mandatar, respectiv de antreprenor.

De asemenea, nu se poate concepe un raport de subordonare in sensul art. 1000 alin. 3 Cod civil nici intre locator si locatar. in situatia militarului in termen, se face distinctia intre:

faptele prejudiciabile ce ar fi savarsite in cadrul unei activitati ce corespunde serviciului militar, pe de o parte, si

faptele prejudiciabile ce ar fi savarsite de militarul in termen in afara acestui cadru, ca simplu particular, pe de alta parte.

in primul rand, solutia logica pe plan juridic ar fi aceea ca, pentru fapta savarsita in aceste conditii, sa nu raspunda decat autorul in baza art. 998-999 Cod civil, inainte de toate, nu s-ar putea pune problema existentei unui raport de prepusenie, deoarece satisfacerea stagiului militar nu are la baza acordul de vointa, "contractul' incheiat intre ministerul de resort si militarul in termen, ci o indatorire constitu|ionala ce incumba acestuia din urma.

in eel de-al doilea caz, se apreciaza ca, daca activitatea in cursul careia se cauzeaza prejudiciul excede sfera serviciului militar, se va angaja raspunderea instituita prin art. 1000 alin. 3 Cod civil impotriva veritabilului comitent.

Diversitatea izvoarelor din care se poate naste acest raport solicita o analiza mai atenta in scopul de a observa daca exista, la data savarsirii faptei, autoritate de a da instructiuni, a supraveghea si de a controla activitatea exercitata de persoana (comitentul) in interesul careia se exercita activitatea unei anumite persoane fizice (prepusul). Deci, determinarea existentei raportului de prepusenie constituie un element de fapt ce trebuie stabilit de la caz la caz.

Fundamentarea raspunderii comitentilor. Cu privire la fundamentarea rSspunderii comitentului pentru fapta prepusului, au fost formulate mai multe teorii, pe care le vom prezenta succint in cele ce

urmeaza .

a)      Teoria prezum^iei legale de culpa, potrivit careia raspunderea comitentului s-ar intemeia pe o gresita alegere a prepusului (culpa in eligendo) ori pe o gresita sau necorespunzatoare supraveghere a acestuia (culpa in viligendo).

b)      Ideea de reprezentare ca fundament al raspunderii, potrivit careia prepusul actioneaza in cadrul functiei incredintate in calitate de reprezentant legal al comitentului, ca un adevarat mandatar al acestuia si, ca atare, fapta sa ilicita este fapta comitentului insusi.

c)      Ideea de rise ca fundament al raspunderii, potrivit careia comitentul, fiind acela care trage foloasele activitatii desfasurate de prepus, tot el trebuie sa suporte si consecintele nefavorabile ale acestei activitati.

Fara a mai insista asupra argumentelor, trebuie sa aratam ca toate aceste teorii au fost criticate si respinse, rand pe rand, in literatura juridica'^^

d) Teoria garantiei a aparut ca o consecinta a insuficientelor prezentate
de celelalte teorii, cu privire (in special) la natura raporturilor intre
victima si comitent, precum si dintre acesta din urma si prepus. Nici
una dintre celelalte teorii, prin fundamentele propuse, nu este in
masura sa explice dreptul comitentului de a se intoarce cu actiune in
regres impotriva prepusului, pentru a obtine restituirea integrala a
despagubirilor platite, in locul sau, victimei.

Potrivit acestei teorii, care se gaseste aproape in toate solutiile practicii judiciare si care este impartasita si de majoritatea doctrinarilor, raspunderea comitentului pentru fapta ilicita a prepusului isi gaseste temeiul in ideea de garantie pe care art. 1000 (3) C.civ. o instituie in scopul protejarii victimei prejudiciului. Astfel, comitentul este considerat a fi garantul intereselor victimei, oferindu-i acesteia posibilitatea concreta de a ob|ine repararea prompta si integrala a prejudiciului suferit si punand-o la adapost de pericolul unei eventuale insolvabilitati a prepusului. Atribuindu-i comitentului rolul de simplu garant al intereselor victimei, aceasta teorie reuseste sa justifice, totodata, si dreptul pe care acesta il are de a se intoarce impotriva prepusului sau, pe calea unei actiuni in regres, pentru a-si recupera sumele platite victimei, intrucat el nu a facut nimic altceva decat sa avanseze, cu titlu de

A se vedea Ion Dogaru, op. cit., p. 643-652. '^'Idem.

cautiune, sumele de bani cuvenite tertului prejudiciat ca urmare a faptei ilicite a prepusului.

Conditiile raspunderii comitentului. Fiind, si de aceasta data, in prezenta unei raspunderi pentru fapta ilicita a altei persoane, se intelege ca premisa raspunderii comitentului este data de intrunirea tuturor conditiilor raspunderii prepusului in baza art. 998-999 Cod civil. Prin urmare, victima trebuie sa faca dovada faptei ilicite savarsite de prepus, a prejudiciului, a legaturii de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu, precum si a vinovatiei prepusului. Este de mentionat ca, in privinta ultimei conditii, nu se mai accepta derogari, comitentul neputand fi chemat sa raspunda pentru o fapta ilicita prejudiciabila comisa de prepus daca acesta a fost lipsit de vinovatie.

in afara acestora, exista doua conditii speciale ce urmeaza a fi satisfacute:

existenta la data savarsirii faptei a raportului de prepusenie;

savarsirea faptei de catre prepus in functiile care i s-au incredintat de comitent.

in ceea ce priveste prima conditie speciala, este relevant faptul ca, daca raportul de prepusenie incetase la data savarsirii faptei, comitentul nu va raspunde, nefiind deci intrunite aceste conditii.

Cea de a doua conditie speciala precizata expres in art. 1000 alin. 3 Cod civil a dus la numeroase controverse in efortul de a defini, la nivel de principiu, dar cat mai clar posibil, ce se intelege in fond prin "savarsirea unei fapte in functiile sale incredintate'.

Pentru evitarea unei interpretari extensive a acestei conditii speciale, in doctrina juridica s-au formulat cateva criterii pe care le consideram deosebit de utile:

comitentul va raspunde pentru tot ceea ce prepusul savarseste in cadrul normal al functiei incredintate, actionand pentru comitent, in limitele scopului in vederea caruia i-au fost conferite fimctiile;

comitentul sa raspunda si pentru tot ceea ce depaseste cadrul normal al functiei, daca intre acest exercitiu abuziv si fapta prejudiciabila se poate stabili o legatura de cauzalitate ori, eel putin, o corelatie necesara. Sub aspect subiectiv, este necesar sa existe macar aparenta ca fapta ilicita a fost savarsita in interesul comitentului;

comitentul nu va raspunde daca persoana prejudiciata a stiut ca prepusul actioneaza in interesul sau propriu ori cu depasirea atributiilor decurgand din functia incredintata ori daca activitatea prepusului a iesit din sfera de activitate in care comitentul exercita controlul asupra sa.

Din interpretarea per a contrario a art. 1000 alin 5 C.civ. (care prevede, in mod limitativ, pentru parinti, institutori si mestesugari.

posibilitatea de a proba faptul ca nu au putut impiedica producerea prejudiciului) rezulta ca prezumtiile de raspundere instituite in art. 1000 alin. 3 C.civ. nu pot fi inlaturate, cu alte cuvinte comitentul nu are posibilitatea de a proba ca nu a putut impiedica fapta prejudiciabila a prepusului sau.

Art. 9 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloialemodificata si completata prin Legea nr. 298/2001 prevede o exceptie de la regula imposibilitatii exonerarii de raspundere a comitentului. Astfel, articolul amintit prevede ca fapta de concurenta neloiala savarsita de un salariat in cursul atributiilor sale de serviciu atrage raspunderea comerciantului in solidar cu salariatul pentru pagubele provocate, exceptand cazul in care comerciantul va putea dovedi ca, potrivit uzantelor, nu era in masura sa previna faptele prejudiciabile.

Efectele raspunderii. Odata ce a aprobat indeplinirea conditiilor generale si speciale analizate, victima are urmatoarele posibilitati:

sa pretinda despagubiri de la comitent, pe temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civil;

sa pretinda despagubiri de la prepus, pe temeiul art. 998-999 Cod civil;

sa cheme in judecata pentru despagubiri, in solidar, pe comitent si pe prepus, pe temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civil si art. 998-999 Cod civil coroborate cu art. 1003 Cod civil.

Este unanim acceptat ca raspunderea comitentului a fost reglementata in scopul de a proteja victima prejudiciata in dorinta sa de a obtine in conditii mai sigure si mai facile repararea integrala a prejudiciului.

Persoana direct si in primul rand raspunzatoare ramane prepusul -comitentul fiind raspunzator numai in raport cu victima - ceea ce explica dreptul comitentului care a reparat prejudiciul de a se indrepta impotriva persoanei culpabile pentru recuperarea sumelor achitate victimei cu titlu de despagubiri. Comitentul are astfel la indemana o actiune in regres care este o actiune civila de drept comun, comitentul are dreptul de a recupera integral de la prepusul sau despagubirile platite.

Prepusul se poate exonera in parte de raspundere, dovedind ca la savarsirea faptei a concurat, alaturi de propria sa culpa, in a carei lipsa nu s-ar fi putut angaja nici raspunderea comitentului care a platit despagubirea, si culpa proprie a comitentului.

Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenfei neloiale, publicata in Monitorul Oficial nr. 24 din lOmartie 1991.

T Legea nr. 298/2001 de modificare si completare a Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenjei neloiale, publicata in Monitorul Oficial nr. 312 din 12 iunie 2001

Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Universul Juridic, Bucure?ti 2004, pag.

Este unanim acceptata in doctrina mentinerea solidaritatii prepusilor in cadrul regresului comitentului platitor (atunci cand, prin fapta ilicita, prejudiciul a fost produs de mai multe persoane avand calitatea de prepusi).

Atat in practica cat si in doctrina s-a pus problema raspunderii in situa|ia in care prepusii unor comitenl;i diferiti cauzeaza un prejudiciu unei terfe persoane. Pentru rezolvarea acestei probleme au fost propuse doua solu|ii:

a)          victima poate cere integral despagubirea de la oricare comitent (obliga|:i solidar pentru integralitatea prejudiciului), urmand ca ulterior sa repartizeze intre ei raspunderea;

b)          numai prepusii sunt obligati solidar pentru integralitatea prejudiciului, comitentul fiind obligat solidar cu prepusul sau doar in limita prejudiciului produs de acest prepus (in masura culpei acestuia)

O alta situatie este aceea in care mai multi prepusi, subordonafi unor comitenti diferiti, au savarsit o fapta ilicita prin care s-a cauzat un prejudiciu unuia din acesti comitenti. Fata de comitentul victima a prejudiciului, ceilalti comitenti vor raspunde solidar numai cu propriul prepus, iar prepusii vor raspunde solidar fata de victima prejudiciului'^^.

2.4. Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale si ediHcii

2.4.1. Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri in

general

Notiune si reglementare. Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este consacrata in art. 1000 (1) C.civ.: "Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat de fapta persoanelor pentru care suntem obligati a raspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastra'.

Considerat initial un text cu valoare introductiva pentru formele raspunderii delictuale indirecte, art. 1000 (1) C.civ. a capatat (ulterior adoptarii Codului civil de la 1864) statutul de temei legal pentru o noua forma a raspunderii delictuale indirecte si anume raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri in general. In aceasta interpretare, din art. 1000 (1) C.civ. se retin urmatoarele: "Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat () de lucrurile ce sunt sub paza noastra'.

Domeniu de aplicare. Determinarea domeniului de aplicare al art. 1000 (1) C.civ. presupune definirea urmatoarelor notiuni:

''Idem. ''Idem.

notiunea de "lucru';

notiunile de "paza' si de "paznic al lucrului';

notiunea de "cauzare de catre lucru a prejudiciului';

persoanele indreptatite a invoca acest text legal'

Notiunea de "lucru' in intelesul art. 1000 (1) C.civ. In genere, se considera ca art. 1000 (1) C.civ. are in vedere toate lucrurile (indiferent de felul acestora), exceptand pe acelea pentru care Codul civil sau alte acte normative instituie o raspundere civila delictuala speciala. Astfel, in Codul civil se instituie raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1001), de ruina edificiului (art. 1002), de asemenea, trebuie sa fie avute in vedere si alte lucruri pentru care legea instituie raspunderi delictuale speciale - aeronavele, instalatiile nucleare, vasele etc.

Notiunile de "pazd' si de "paznic al lucrului'. Articolul 1001 (1) C.civ. arata ca suntem raspunzatori de prejudiciul cauzat de "lucrurile ce sunt sub paza noastra', insa nu defineste ce se in|:elege prin notiunea de paza. Se are in vedere paza juridica sau paza materiala?

Prin paza juridica se intelege puterea de directie, control si supraveghere pe care o persoana o poate exercita in mod independent asupra unui lucru sau animal. Criteriul in functie de care se analizeaza existenta pazei juridice este acela al autoritatii independente asupra lucrului, autoritate ce-si are temeiul intr-un drept.

Paza juridica nu se confunda cu paza materiala, ce-i este subordonata. Paza materiala consta tot dintr-o putere de directie, control si supraveghere asupra lucrului, insa lipsita de independenta. Cu alte cuvinte, pazitorul material controleaza, directioneaza si supravegheaza lucrul la ordinele si instruc|iunile pazitorului juridic.

Avand in vedere ele aratate, sa revenim acum la problema determinarii notiunii de paza in conceptia art. 1000 (1) C.civ. in doctrina si jurisprudenta, s-a aratat ca acest text trebuie sa fie supus unei interpretari contextuale, facandu-se analogic cu art. 1001 C.civ., care dispune ca este raspunzator de prejudiciul provocat de un animal "proprietarul () sau acela care se serveste de dansul in cursul serviciului', fie ca "animalul se afla sub paza sa', fie ca "a scapaf. De aici rezulta ca si art. 1000 (1) C.civ. are in vedere paza juridica si nu cea materiala.

Cat priveste titularul pazei juridice, in literatura juridica'^^ au fost facute cateva precizari:

- proprietarul este prezumat, pana la proba contrarie, ca este titularul pazei juridice;

A se vedea Constantin Statescu, Comeliu Barsan, op. cit., p. 273-275; M. Eliescu, op. cit., p. 346-350. B. Dumitrache, M. Nicolae, R. Popescu, coord. C. Barsan, Gh. Beleiu, F. Deak, op. cit., p. 286-287.

o prezumtie de paza juridica, subsecventa primeia, functioneaza in cazul titularilor unor dezmembraminte ale dreptului de proprietate (uzufructul, uzul, abitatia si superficia);

paza juridica poate rezulta si dintr-un contract incheiat intre proprietar si o alta persoana, contract ce presupune transmiterea pazei juridice (de exemplu contractul de locatiune sau de comodat);

paza juridica poate apartine insa si unui posesor de buna-credinta sau de rea-credinta, fiind admis ca paza juridica nu este in mod esential o stare de drept.

Notiunea de "cauzare de catre lucru a prejudiciului'. In genere, se considera ca lucrul a cauzat prejudiciul, atunci cand acesta a contribuit in mod decisiv, prin particularitatile sale, printr-o energie si un dinamism proprii, la aparitia pagubei, chiar daca in lantul cauzal s-a interpus, intr-o anumita masura, si factorul uman.

Persoanele indreptatite a invoca raspunderea pentru prejudiciul cauzat de un lucru. Raspunderea intemeiata pe art. 1000 (1) C.civ. poate fi invocata de victima prejudiciului cauzat de lucrul altuia si de succesorii sai in drepturi.

Fundamentarea raspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Cu privire la fundamentarea acestei raspunderi, au fost emise doua conceptii de baza, traditionale: teoriile subiective si teoriile obiective

. Teoriile subiective fundamenteaza raspunderea pentru prejudiciile

cauzate de lucruri pe ideea unei prezumtii de vina a paznicului

juridic

in cadrul conceptiei subiective, pot fi identificate mai multe tipuri de fundamentari:

prezumtia relativa de culpa a paznicului juridic;

prezumtia absoluta de culpa a paznicului juridic;

a treia variants a conceptiei subiective a aparut ca urmare a criticilor aduse primelor doua, pe motiv ca acestea ar fi neconforme cu realitatea, atata vreme cat se admite ca raspunderea functioneaza chiar si in aceste cazuri in care, in sarcina paznicului juridic, nu poate fi retinuta nici o culpa, cum ar fi, de exemplu, in ipoteza cazului fortuit. Asadar, ca raspuns la aceste critici, adeptii fundamentarii subiective a raspunderii pentru lucruri au formulat o noua variants a acesteia, concretizata in conceptia asa-numitei "culpe in paza juridica', potrivit cSreia rSspunderea paznicului ar avea drept fundament nu o culpS prezumata, ci o culpS dovedita. Argumentul invocat in sprijinul acestei conceptii consta in faptul c5 paznicului juridic ii revine

A se vedea I. Dogaru, op. cit., p. 676-679.

obligatia de rezultat nu de mijloace, de a feri pe celelalte persoane de orice prejudiciu pe care lucrul 1-ar putea invoca.

Teoriile obiective fundamenteaza acest tip de raspundere pe simp lui suport de cauzalitate dintre "fapta lucrului' si prejudiciu. Conceptia obiectiva cunoaste urmatoarele variante:

fundamentarea raspunderii pe ideea de rise-profit;

teoria "prezumtiei de raspundere';

teoria "garan|iei privind riscul de activitate', argumentul principal al acestei conceptii este ca, prin analogic cu raspunderea comitentului, raspunderea paznicului juridic este concretizarea unei obligatii de garantie pentru riscul de activitate pe care acesta il introduce in societate, prin utilizarea lucrului. Aceasta ultima variants de fundamentare a raspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri este imbra|isata de doctrina si jurisprudenta zilelor noastre.

Conditiile raspunderii. Pentru angajarea raspunderii instituite de art. 1000 (1) C.civ., trebuie sa se dovedeasca indeplinirea urmatoarelor conditii:

existenta prejudiciului;

existenta unei "fapte a lucrului';

legatura de cauzalitate intre "fapta lucrului' si prejudiciu;

calitatea de paznic juridic a persoanei chemate sa raspunda. .

Cauzele exoneratoare de raspundere sunt:

fapta victimei;

fapta unei terte persoane;

cazul de forta majora.

Primele doua cauze nu vor produce efectul exonerator decat daca au caracterul unui caz de forta majora. Pentru a-1 exonera total de raspundere pe paznic, imprejurarea ce constituie forta majora este necesar sa fi fost singura cauza a producerii prejudiciului si nu doar una din cauzele concurente care au dus la rezultatul negativ.

Efectele raspunderii. In baza art. 1000 (1) C.civ., victima poate ob|ine de la paznicul juridic repararea intregului prejudiciu. Paznicul juridic are dreptul de a se intoarce cu o actiune in regres impotriva paznicului material, in masura in care dovedeste indeplinirea in persoana acestuia din urma a tuturor elementelor raspunderii pentru fapta proprie (art. 998-999 C.civ.).

2.4.2. Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

Notiune si reglementare. Potrivit art. 1001 C.civ., "proprietarul unui animal sau acela care se serveste de dansul in timpul serviciului este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau ca animalul se afla sub paza sa, sau ca a scapat'.

Domeniu de aplicare. Determinarea domeniului de aplicare presupune stabilirea categoriilor de animale a caror "fapta' atrage aplicarea art. 1001 C.civ., precum si a persoanelor chemate sa raspunda.

intrucat legea nu face nici o distinctie, se va raspunde pentru orice animal, domestic ori salbatic, agresiv ori bland. Indiferent de specie, se impune ca animalul in individualitatea sa sa fie obiect al dreptului de proprietate sau al altui drept real, in temeiul art. 1001 Cod civil, nu se raspunde pentru prejudiciile aduse de animalele de pe un fond de vanatoare de catre unitatea care administreaza acel teren. Pentru prejudiciile produse de animalele salbatice aflate In paduri, fonduri de vanatoare etc., este reglementata o raspundere speciala a acelor unitati care nu si-au Indeplinit obligatiile de starpire sau de alungare (art. 15 alin. 2 din Legea nr. 103/1996 privind fondul cinegetic si protectia vanatului)'^^.

Subiectul raspunderii este proprietarul animalului care, in temeiul unei prezumtii, are si paza juridica. Rezuka expres din lege ca paza juridica se poate transmite catre alta persoana care ar folosi animalul in interesul sau, independent de indrumarile si controlul proprietarului. Nu pot fi obligate sa raspunda persoanele care au doar paza materiala a animalului, in aceasta situatie, de exemplu, se afla pastorul animalelor.

in privinta fundamentarii raspunderii, trebuie sa aratam ca se pastreaza aceleasi teorii si argumente folosite in fundamentarea raspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri in general.

Conditiile raspunderii. Pentru angajarea raspunderii instituite de art. 1001 C.civ., trebuie sa se faca dovada indeplinirii urmatoarelor conditii:

existenta unui prejudiciu;

raportul de cauzalitate intre comportamentul animalului si prejudiciu;

calitatea de paznic juridic al persoanei de la care se pretind despagubirile.

inlaturarea raspunderii pazitorului juridic al animalului poate avea loc numai prin dovada formei majore, faptei tertului sau faptei victimei. Asadar, raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este obiectiva, fiind fundamentata pe ideea de garantie a asa-zisului "comportament' al

Legea nr. 103/1996 privind fondul cinegetic si protectia vanatului, publicata in Monitorul Oficial nr. 235 din 27 septembrie 1996.

animalului. Asa se explica faptul ca dovada cazului fortuit nu este de natura a o exclude.

Efectele raspunderii. Victima are dreptul sa ceara repararea prejudiciului de la pazitorul juridic al animalului. Acesta din urma, dupa ce repara prejudiciul, are dreptul de a se regresa impotriva persoanei ce a avut paza materiala a animalului, in temeiul art. 998-999 C.civ.

2.4.3. Raspunderea pentru ruina edificiului

Notiune si reglementare. Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului este reglementata expres in art. 1002 Cod civil, care dispune: "Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, cand ruina este urmarea lipsei de intretinere sau a unui viciu de constructie'.

Domeniu de aplicare. Determinarea domeniului de aplicare presupune determinarea definitiilor (in intelesul art. 1002 C.civ.) urmatoarelor notiuni: edificiu, ruina, lipsa de intretinere, viciu de constructie; de asemenea, trebuie circumscrisa si sfera persoanelor chemate sa raspunda.

a)     Notiunea de edificiu. Prin edificiu se intelege orice constructie realizata de om prin incorporarea unor materiale in sol sau la alta constructie, ob|inandu-se astfel, in mod durabil, un imobil prin natura sa. in aceasta categoric sunt cuprinse, de exemplu, casele, digurile, barajele, canalele etc. Sunt excluse insa acele structuri care nu sunt realizate de om (chiar daca sunt imobile) (de exemplu copacii, stancile etc.).

b)    Notiunea de ruina a edificiului. Raspunderea actioneaza pentru ruinarea, degradarea edificiului determinata numai de doua cauze: lipsa de intretinere ori viciul de constructie. Daca daunele s-ar fi produs datorita altor cauze, cum ar fi ploi toren^iale, furtuna care a smuls acoperisul proiectandu-1 asupra bunurilor altuia, nu opereaza art. 1002 Cod civil, imprejurarile limitative mentionate se caracterizeaza prin durata in timp, perioada in care proprietarul putea lua masuri de remediere si evitare a daunelor.

c)     Persoanele chemate sd raspunda. Raspunderea este a proprietarului. Se considera ca, si pentru un imobil inchiriat, proprietarului ii revin obligatii de intretinere, daca nu s-a prevazut altfel in contractul incheiat cu locatarul. Viciile de constructs ar putea fi imputate constructorului ori proprietarului anterior. Proprietarul edificiului, dupa ce va despagubi proprietarul de la care a dobandit imobilul, are actiune in regres, care se rezolva pe alt temei, in functie de clauzele contractelor, ale reglementarilor privitoare la termene de garantie.

Fundamentul raspunderii (pentru ruina edificiului) este identic cu fundamentul raspunderii pentru prejudiciile cauzate de bunuri in general, avand un caracter obiectiv.

Conditiile raspunderii. Pentru angajarea raspunderii instituite prin art. 1002 C.civ., victima prejudiciului trebuie sa faca dovada intrunirii urmatoarelor conditii:

existenta prejudiciului;

ruina edificiului;

raportul de cauzalitate intre ruina edificiului si lipsa de intretinere sau viciul de constructie;

raportul de cauzalitate intre ruina edificiului si prejudiciu. Efectele raspunderii. Daca sunt intrunite conditiile aratate mai sus,

este angajata raspunderea pentru ruina edificiului, proprietarul fiind obligat sa repare prejudiciul cauzat victimei. Daca poate fi dovedita o culpa, dupa plata despagubirii, proprietarul se poate indrepta, cu o actiune in regres, impotriva urmatoarelor persoane:

uzufructuarului ori locatarului care nu a efectuat repara|iile care cadeau in sarcina sa;

prepusului care avea obligatia sa se ingrijeasca de intretinerea edificiului;

constructorului sau proiectantului vinovat de viciile edificiului care a cauzat ruina;

vanzatorului de la care a cumparat imobilul, pe temeiul contractului de vanzare-cumparare; vanzatorul are obligatia de garantie pentru viciile ascunse ale lucrului.

3. Raspunderea contractuala

3.1. Consideratii introductive

in conformitate cu prevederile art. 963 alin. 1 Cod civil, contractele legal facute au "putere de lege' intre partile contractante. De aici rezulta un principiu de baza al dreptului nostru civil, in sensul ca obligatiile trebuie sa fie indeplinite in natura lor specifica, conform clauzelor convenite la termenul si locul stabilit.

Aceasta inseamna ca creditorul are dreptul a dobandi indeplinirea exacta a obligatiilor debitorului. in caz contrar, atunci cand debitorul nu isi executa in mod voluntar obligatiile contractuale, creditorul are dreptul de a cere instantelor de judecata obligarea debitorului la executarea acestora silita in natura.

Imposibilitatea executarii in natura a obligatiei izvorate din contract nu constituie, prin ea insasi, o cauza de liberare a debitorului. Daca se stabileste existenta unei asemenea imposibilitati, fara ca debitorul sa faca dovada ca nu-i este imputabila, obligatia nu se stinge, ci isi schimba doar obiectul, care se transforma intr-un echivalent banesc, pe care el il plateste creditorului, cu titlu de despagubiri. Obligatiei initiale i se substituie o obligatie de reparare a prejudiciului cauzat, creditorul fiind indreptatit sa ceara debitorului din a carui culpa s-a produs imposibilitatea de executare reala, repararea pagubei astfel incercata.

Executarea indirecta sau prin echivalent banesc reprezinta, deci, sub forma unei sume de bani acordata creditorului cu titlu de daune-interese, prestatiunea in natura la care era obligat debitorul prin contract. Imposibilitatea executarii in natura trebuie sa fie efectiva si imputabila debitorului culpabil, fiind constatata ca atare de instanta judecatoreasca.

Definitie. In doctrina juridica, raspunderea civila contractuala este definita ca fiind obligatia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului sau prin executarea necorespunzatoare ori cu intarziere a obligatiilor sale contractualeAsadar, pentru a fi in prezenta raspunderii civile contractuale, trebuie ca intre debitor si creditor sa existe un contract valabil incheiat. Ori de cate ori s-a cauzat un prejudiciu in lipsa ori in afara unei legaturi contractuale, se va angaja raspunderea civila extracontractuala sau delictuala'^^.

3.2. Conditiile raspunderii contractuale

Pentru angajarea raspunderii civile contractuale, trebuie indeplinite urmatoarele conditii:

prejudiciul;

fapta ilicita a debitorului;

culpa;

raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu. Necesitatea intrunirii acestor conditii rezulta din analiza dispozitiilor

art. 1073, 1082, 1083, 1084, 1086 Cod civil.

Prejudiciul. Neexecutarea obligatiilor contractuale are ca efect angajarea raspunderii debitorului numai daca creditorul a suferit un prejudiciu, o paguba. Necesitatea existentei prejudiciului rezulta din prevederea art. 1082 Cod civil, care dispune ca debitorul datoreaza daune-interese "de se cuvine'. Prejudiciul constituie un element esential, in sensul ca raspunderea debitorului nu este angajata daca neexecutarea ce-i este imputabila nu a cauzat creditorului o paguba materiala ce trebuie reparata. Evaluarea prejudiciului se poate face pe cale judecatoreasca si ea trebuie sa fie integrala, cuprinzand atat pierderea efectiv suferita de creditor, cat si

T A se vedea Liviu Pop, op. cit., p. 336.

A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, AI. Baicoanu, Tratat de drept civil roman, Ed. Nationals, Bucuresti, 1929, p. 7.

castigul de care a fost lipsit. Ea cuprinde, prin urmare, doua elemente: damnum emergens si lucrum cessans. Prin pierderea efectiv suferita, se intelege diminuarea survenita in patrimoniul creditorului, ca urmare a neexecutarii obligatiei debitorului.

Castigul nerealizat consta in cresterea care ar fi intervenit in mod normal in patrimoniul creditorului daca debitorul isi indeplinea obligatia luata. Daunele-interese nu pot cuprinde decat ceea ce este o consecinta directa si imediata a neexecutarii contractului.

Fapta ilicita consta in neexecutarea, executarea necorespunzatoare sau cu intarziere a obligatiei. Deci, fapta ilicita savarsita de debitorul contractual consta in neexecutarea obligatiilor sale contractuale. Neexecutarea obligatiilor contractuale are doua sensuri: "lato sensu' -consta in executarea necorespunzatoare ori cu intarziere a obligatiilor; "stricto sensu' - consta doar in neexecutarea totala sau partiala a acelor obligatii.

a)     Neexecutarea obligatiei poate fi totala sau partiala. Uneori chiar si o executare partiala are valoarea unei neexecutari totale, atunci cand obiectul obligatiei este indivizibil prin conven^ia partilor, precum si situatia cand se refera la neexecutarea unei obligatii accesorii, care a fost considerata o clauza esentiala la incheierea contractului.

b)    Executarea necorespunzatoare consta in executarea obligatiei de catre debitor cu nerespectarea conditiilor de calitate a prestatiei. Astfel, de exemplu, in cazul executarii defectuoase a unei reparatii, confectionarii unei haine prea mare sau prea mica pe care creditorul nu o poate utiliza etc., executarea necorespunzatoare a obligatiilor contractuale este proprie obligatiilor care au ca obiect prestatia de a face.

in toate cazurile de neexecutare si executare necorespunzatoare a obligatiilor contractuale, despagubirile in bani la care are dreptul creditorul pentru repararea prejudiciului care i-a fost cauzat se numesc daune-interese compensator ii.

Daca proba neexecutarii care are ca obiect prestatia de a da un lucru cert sau a nu face este mai usor de administrat, cea de a nu face este mai dificila. in ce priveste obligatiile care au ca obiect prestatia de a face, trebuie avuta in vedere clasificarea lor in: obligatii de rezultat si obligatii de mijloace. in cazul neexecutarii obligatiilor de rezultat, faptul neexecutarii se va dovedi indirect, probandu-se ca rezultatul la care debitorul s-a indatorat nu a fost obtinut. in eel de-al doilea caz, creditorul va trebui sa dovedeasca cum ca debitorul nu a actionat in nici un fel sau ca activitatea si mijloacele utilizate de el au fost necorespunzatoare si de aceea rezultatul urmarit nu a fost obtinut .

A se vedea L. Pop, op. cit., p. 338.

c) Executarea cu intarziere a obligatiilor contractuale prin care se intelege faptul ca debitorul a executat in natura obligatiile sale sau este gata sa le execute dupa implinirea termenului suspensiv stabilit in contract de catre parti. Atunci cand, prin intarzierea in executare, creditorul a suferit un prejudiciu, debitorul va fi obligat sa-1 despagubeasca. Aceste despagubiri se numesc daune-interese moratorii.

Intarzierea in executare poate fi considerata, uneori, neexecutarea propriu-zisa, totala sau partiala, a obligatiilor. Astfel, ea are valoarea unei neexecutari totale cand obligatia prin natura sa, potrivit art. 1081 Cod civil, nu putea fi executata decat pana la un anumit termen, pe care debitorul nu 1-a respectat.

Culpa este un element esential al raspunderii pentru neexecutare.

Debitorul se gaseste in culpa in toate cazurile in care - cu intentie, din imprudenta sau din neglijenta - a facut imposibila executarea in natura a obligatiei ce-i revine, cauzand astfel un prejudiciu creditorului sau. Orice actiune sau inactiune ilicita a debitorului, avand drept rezultat final imposibilitatea executarii in natura a obligatiei luate, constituie astfel o culpa in sarcina sa. In principiu, neindeplinirea obligatiei sale contractuale - de indata ce creditorul a administrat dovada acestei neindepliniri - este imputabila debitorului, in afara de cazul in care el stabileste ca neexecutarea provine dintr-o cauza straina ce nu-i este imputabila. Potrivit art. 1083 Cod civil, cazul fortuit sau forta majora apara pe debitor de raspundere, existenta lor fiind de natura sa arate ca imposibilitatea executarii obligatiei in natura nu este datorata culpei sale.

In literatura juridica s-au purtat discutii asupra problemei necesitatii dovedirii culpei. Rezolvarea ei face necesara luarea in considerare a clasificarii la care ne-am referit: obligatii de rezultat si obligatii de mijloace.

. in cazul obligatiilor de rezultat, s-a impus solutia potrivit careia culpa debitorului este prezumata. Aceasta prezumtie opereaza de indata ce creditorul face dovada ca debitorul nu a realizat rezultatul la care s-a obligat. Nerealizarea scopului urmarit constituie in fapt o dovada a vinovatiei debitorului, ceea ce declanseaza prezumtia relativa de culpa a acestuia (art. 1073, 1075, 1082). Asadar, creditorul nu este obligat sa dovedeasca existenta culpei debitorului. Cu toate acestea, o analiza a motivelor pentru care debitorul nu a obtinut rezultatul urmarit este uneori necesara. O asemenea examinare se impune in anumite situatii, cum sunt:

cand legea pretinde, in unele contracte, din partea debitorului o comportare deosebita decat cea obisnuita;

cand partile prevad o astfel de conduita a debitorului;

cand exista o aparenta de executare, dar ea este neconforma sau defectuoasa.

in toate aceste ipoteze, creditorul va trebui sa dovedeasca lipsa acelei conduite speciale in executarea obligatiei, prevazute de lege sau in contract ori, dupa caz, executarea neconforma ori defectuoasa a obligatiei.

. in cazul obligatiilor de mijloace sau de diligenta, situatia este cu totul diferita. Prin definitie, debitorul se obliga a desfasura o activitate diligenta si de a depune toate mijloacele necesare pentru a realiza un anumit rezultat. El nu garanteaza obtinerea acelui rezultat. Nerealizarea rezultatului, prin ea insasi, nu are ca efect declansarea vreunei prezumtii de culpa. Dimpotriva, pentru angajarea raspunderii contractuale, creditorul este obligat sa faca dovada ca debitorul a fost in culpa - nu a desfasurat o activitate diligenta s;i nu a folosit mijloacele adecvate care ar fi putut duce la obtinerea acelui rezultat.

Raportul de cauzalitate. Potrivit art. 1086 C.civ., "daunele-interese nu trebuie sa cuprinda decat ceea ce este o consecinta directa si necesara a neexecutarii obligatiei'. Se afirma astfel necesitatea unei relatii cauzale directe intre prejudiciu si neexecutarea contractului.

Din interpretarea art. 1086 si a art. 1082'^' C.civ., rezulta ca raspunderea civila contractuala nu poate fi angajata atunci cand prejudiciul este rezultatul unei cauze straine de fapta cocontractantului. Avem, astfel, in vedere forta majora si cazul fortuit, precum si fapta creditorului sau fapta unui tert. Asa cum am aratat deja, prin forta majora trebuie sa se inteleaga acea imprejurare de origine externa, cu caracter extraordinar, absolut imprevizibila si inevitabila. Cazul fortuit este o imprejurare interna, aflata in campul de activitate al debitorului sau o imprejurare externa previzibila si care poate fi evitata de catre omul prudent si diligent.

in materia raspunderii civile contractuale, nu exista deosebire de efecte intre cazul fortuit si forta majora - ambele exonereaza pe debitor de raspundere. Porta majora si cazul fortuit, asa cum se arata in literatura juridica'^^, sunt exoneratorii de raspundere numai cat timp nu s-a dovedit o actiune sau o inactiune anterioara debitorului care sa-i fie imputabila si fara de care nu s-ar fi produs aceste evenimente.

Criteriul de apreciere dupa care se stabileste in ce masura debitorul are o vina in neexecutarea obligatiilor asumate se gaseste in art. 180 C.civ., potrivit caruia "diligenta ce trebuie sa se puna in indeplinirea unei obligatii este totdeauna aceea a unui bun proprietar''^■^.

Art. 1082 C.civ. dispune: "Debitorul este osandit, de se cuvine, la plata daunelor-interese sau pentru neexecutarea obligatiei sau pentru intarzierea executarii, cu toate ca nu este rea-credinta din parte-i, afara numai daca nu va justifica ca neexecutarea provine din o cauza straina, care nu-i poate fi imputatp'. '^^ Constantin Statescu, Corneliu Barsan, op. cit., p. 317.

Ibidem.

3.3. Daunele-interese

Notiune. Asa cum deja am aratat, potrivit art. 1073, atunci
cand obliga|iile contractuale nu sunt executate intocmai, creditorul acestora
"are dreptul la dezddunare' sau, altfel spus, la daune-interese.

Prin daune interese trebuie sa se inteleaga despagubirile banesti (prin echivalent) datorate de catre debitor creditorului pentru neexecutarea, executarea cu intarziere sau necorespunzatoare a obligatiilor contractuale.

inlocuirea obligafiei initiale cu daunele-interese (reprezentand contravaloarea prejudiciului suferit de creditor) nu are semnificatia transformarii obligatiei initiale intr-o noua obligatie.

Clasificare. Daunele-interese sunt de doua feluri:
compensatorii si moratorii.

Daunele-interese compensatorii reprezinta echivalentul banesc al prejudiciului suferit de creditor, produs prin neexecutarea totala sau parfiala ori prin executarea necorespunzatoare a obligatiilor contractuale.

Daunele-interese moratorii reprezinta echivalentul prejudiciului provocat creditorului ca urmare a intarzierii executarii obligatiei contractuale (asumate de catre debitor).

Punerea in intarziere a debitorului - conditie a
acordarii daunelor interese. Pentru acordarea daunelor-interese,
alaturi de conditiile deja prezentate, mai trebuie sa fie indeplinita inca o
condifie si anume debitorul sa fie pus in intarziere.

Prin neexecutarea integrala si la timp a obligatiilor contractuale asumate, debitorul este de fapt in intarziere, insa, in sistemul Codului civil roman, debitorul nu este de drept socotit ca fiind pus in intarziere. De aceea, debitorul contractual trebuie sa fie pus in intarziere in mod formal.

Asa cum se arata in doctrina juridica'^'*, punerea in intarziere consta intr-o manifestare de vointa din partea creditorului, prin care acesta pretinde executarea obligatiei de catre debitor. O asemenea manifestare de vointa se poate face in urmatoarele forme:

a)    notificare sau somatic de plata trimisa prin intermediul executorilor judecatorcsti (art. 1079 C.civ.);

b)    cerere de chemare in judecata a debitorului, prin care se pretinde executarea obligatiei pe calea actiunii in justitie.

Exista unele situatii in care debitorul este de drept pus in intarziere, fara indeplinirea vreunei formalitati: o in situatiile anume determinate de lege (art. 1079 pet. 1 C.civ.);

o cand s-a prevazut expres in contract ca debitorul va fi in intarziere la

indeplinirea termenului la care trebuia sa-si execute obligatia (art.

1079 pet. 2 C.civ.); o cand obligatia, prin natura sa, nu putea fi indeplinita decat pana la un

anumit termen, pe care debitorul nu 1-a respectat (art. 1079 pet. 3

C.civ.);

o in cazul nerespectarii obligatiilor de a nu face (art. 1078 C.civ.); o in cazul obligatiilor continue (ca de exemplu obligatiile de fumizare a gazelor, apei, energiei electrice etc.). Punerea in intarziere a debitorului are urmatoarele efecte:

de la data punerii in intarziere, se stabileste refuzul debitorului de a-si executa obligatia contractuala, creditorul avand, astfel, dreptul de a pretinde daune-interese compensatorii;

de la aceeasi data, debitorul datoreaza si daune-interese moratorii;

daca obligatia consta in a da un bun individual determinat, de la data punerii in intarziere, riscul pieirii fortuite a acestuia se transfera asupra debitorului.

3.3.4. Evaluarea daunelor-interese. Stabilirea intinderii daunelor-interese poate fi facuta in urmatoarele moduri: pe cale judecatoreasca (evaluarea judiciara); prin lege (evaluarea legala); prin

IOC

conventia partilor (evaluarea conventionala)  .

Evaluarea judiciara se face prin hotarare judecatoreasca, cu respectarea principiilor continute in art. 1084-1086 C.civ.

Articolul 1084 stabileste regula generala dupa care se va face evaluarea judiciara: "Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind in genere pierderea ce a suferit si beneficiul de care a fost lipsit, afara de exceptiile si modificarile mai jos mentionate'. Cu alte cuvinte, prin evaluarea judiciara se va urmari repararea integrala a prejudiciului, luandu-se in considerare atat prejudiciul efectiv suferit {damnum emergens), cat si beneficiul nerealizat {lucrum cessans). Daca, prin prejudiciu efectiv suferit se intelege micsorarea patrimoniului creditorului ca urmare a neexecutarii intocmai a obligatiilor debitorului, prin beneficiu nerealizat se intelege sporul patrimonial pe care 1-ar fi obtinut creditorul daca debitorul si-ar fi executat in totalitate si la timp obligatiile sale contractuale.

In conformitate cu art. 1085 C.civ., debitorul raspunde doar de prejudiciile "care au fost prevazute sau care au putut fi prevazute la facerea contractului, cand neindeplinirea obligatiei nu provine din dolul sau'. Per a contrario rezulta ca debitorul va raspunde atat pentru prejudiciile

A se vedea Liviu Pop, op. cit, p. 346-351; C. Statescu, C. Barsan, op. cit, p. 321-327.

previzibile cat si pentru cele imprevizibile doar atunci cand neexecutarea obligatiilor contractuale se datoreaza dolului sau.

Potrivit art. 1086 C.civ., debitorul raspunde doar pentru prejudiciile directe (doar pentru "ceea ce este o consecinta directa si necesara a neexecutarii obligatiei), nu si pentru prejudiciile indirecte, chiar si atunci cand neexecutarea obligatiei rezulta din dolul sau.

Evaluarea legala, in sistemul Codului civil roman, priveste doar obligatiile ce au ca obiect prestatia de a da o suma de bani. Aceste obliga|ii se pot executa intotdeauna in natura. Ce aceea, neexecutarea obligatiei nu poate avea drept consecinta obligarea debitorului la plata daunelor-interese compensatorii, ci numai la plata daunelor-interese moratorii.

Articolele 1088-1089 C.civ. stabilesc regimul juridic al daunelor interese moratorii, din interpretarea acestor texte legale se pot cristaliza urmatoarele principii ale evaluarii legale:

daunele-interese moratorii "nu pot cuprinde decat dobanda legala, afara de regulile speciale in materie de comert, de fidejusiune si societate' (art. 1088 alin. 1 C.civ.);

creditorul nu este tinut "a justifica despre vreo paguba' (art. 1088 alin. 2 C.civ.);

daunele-interese moratorii sunt datorate, de regula, din ziua chemarii in judecata, simpla notificare prin somatie de plata nefiind suficienta pentru acordarea acestora (art. 1088 alin. 2 C.civ.);

clauza ce stabileste obligatia de a plati dobanda la dobanda (anatocismul) este nula (art. 1089 alin. 2 C.civ.).

Anatocismul este admisibil doar atunci cand indeplineste urmatoarele conditii:

a)     dobanda la dobanda sa fi fost stabilita prin hotarare judecatoreasca sau printr-o conventie speciala;

b)     dobanda trebuie sa fie datorata pe eel putin un an implinit;

c)     dobanzile sa fi ajuns la scadenta (art. 1089 alin. 1 C.civ.). Evaluarea conventionala. Clauza penala. Un ah mod de evaluare a

daunelor-interese este evaluarea facuta prin conventia partilor. Aceasta intelegere se numeste clauza penala si este reglementata in art. 1066-1072 C.civ.

Partile pot stabili intinderea daunelor-interese fie in cuprinsul contractului, fie printr-o conventie separata ulterioara incheierii acestuia, insa incheiata inainte de producerea prejudiciului.

Nulitatea obligatiei principale atrage si nulitatea clauzei penale, insa nulitatea acesteia din urma nu atrage nulitatea obligatiei principale (art. 1067 C.civ.). Clauza penala are, deci, un caracter accesoriu in raport cu obligatia principals a contractului.

Suma de bani prevazuta in clauza penala se datoreaza in locul daunelor-interese care s-ar putea stabili pe cale judiciara. Mentionam insa ca existenta clauzei penale nu transforma obligatia initiala intr-o obligatie altemativa. Debitorul este lipsit de posibilitatea de a opta intre executarea in natura si plata sumei prevazute in clauza penala. Aceasta posibilitate de a alege o are doar creditorul, dar numai cand obligatia principala, desi exigibila, nu a fost executata in natura de debitor. Clauza penala nu poate fi cumulata cu executarea in natura a obligatiei principale (art. 1068-1069 C.civ.).

Clauza penala devine exigibila cand sunt intrunite condi|iile raspunderii contractuale a debitorului. Suma stabilita nu poate fi modificata de instanta de judecata. Art. 1070 C.civ. prevede ca micsorarea este admisibila numai in cazul in care obligatia principala a fost executata partial. In ipoteza neexecutarii totale, de vreme ce a fost stabilita prin intelegerea valabila a partilor contractante, chiar daca este mult superioara prejudiciului, instantele de judecata nu sunt competente sa o modifice. Cu alte cuvinte, clauza penala are forta obligatorie intre partile contractante si se impune a fi respectata intocmai si de instantele de judecata.

3.4. Clauze de modificare a raspunderii contractuale

Majoritatea normelor aplicabile raspunderii contractuale sunt supletive, astfel incat pot fi modificate prin acordul de vointa al partilor contractante. Este necesar ca o conventie, prin care partile contractante stabilesc clauzele de modificare a raspunderii lor, sa fie incheiata inainte de neexecutarea obligatiilor si producerea prejudiciului.

Printr-o asemenea conventie, partile pot doar sa modifice raspunderea contractuala. Ele nu pot stipula in contract clauze prin care debitul sa fie exonerat de orice raspundere sau prin care nu este tinut sa raspunda pentru culpa sa grava sau pentru doi.

Astfel de clauze sunt lovite de nulitate absoluta, deoarece sunt o dovada a faptului ca debitorul nu a avut intentia de a se obliga din punct de vedere juridic; obligatiile debitorului sunt pur potestative'^^.

Exista trei categorii de clauze valabile de modificare a raspunderii contractuale:

- clauze de exonerare de raspundere pentru anumite cazuri exceptate si culpe determinate, cum ar fi neglijenta sau imprudenta. Dar clauza prin care debitorul ar fi exonerat de raspundere pentru dol este contrara ordinii publice si bunelor moravuri, de natura a Incuraja la frauda, astfel incat este lovita de nulitate absoluta.

A se vedea Liviu Pop, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Fundafiei "Chemarea', Iasi, 1996, p. 330.

Sunt valabile clauzele prin care se reduce numarul obligatiilor egale ale debitorului, cu conditia de a nu se incalca dispozitiile imperative ale legii si bunelor moravuri.

clauze de limitare a raspunderii contractuale sunt acelea prin care partile stabilesc o limita maxima a despagubirilor la plata carora debitorul poate fi obligat pentru neexecutarea obligatiilor sale, chiar daca prejudiciul suferit de creditor depaseste aceasta limita. si de aceasta data, clauza este valabila numai daca debitorul nu este vinovat de dol sau o culpa grava. Plafonul stabilit nu trebuie sa fie foarte redus pentru a constitui, in realitate, o clauza de neraspundere totala.

clauze care agraveazd raspunderea cand, prin acordul de vointa al partilor, debitorul isi asuma raspunderea si in ipoteza in care neexecutarea se va datora unor cazuri de forta majora determinate. Asadar, debitorul isi reduce numarul cazurilor de forta majora in prezenta carora legea il exonereaza de raspundere. Aceasta clauza care agraveaza raspunderea trebuie sa fie expres prevazuta in contract.

4. Asemanari si deosebiri intre raspunderea civila delictuala si raspunderea civila contractuala

Asemanari

Analiza comparata a celor doua forme ale raspunderii civile ne duce la concluzia ca ambele au aceeasi finalitate - repararea prejudiciului cauzat unei persoane fizice sau juridice printr-o fapta ilicita extraordinara sau contractuala.

Ca atare, pentru angajarea raspunderii civile in ambele forme (delictuala sau contractuala), este necesar a fi intrunite cele patru conditii sau elemente analizate anterior: fapta ilicita, prejudiciul, raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu, culpa sau vinovatia autorului faptei ilicite.

Desi in doctrina juridica se sustine in mod unanim teoria unitatii raspunderii civile, ambele forme alcatuind impreuna o singura institutie juridica, totusi unii autori, in lucrarile publicate in ultima perioada, au "sesizat' existenta unor particularitati ale regimului juridic al raspunderii contractuale in raport cu regimul juridic al raspunderii delictuale'^^.

Deosebiri

Asa cum am mai aratat, raspunderea civila delictuala este raspunderea de drept comun si se angajeaza in toate situatiile cand un prejudiciu este cauzat altei persoane prin incalcarea unei obligatii legale, cu caracter general, care incumba tuturor, pe cand raspunderea civila

A se vedea Ion Albu, Raspunderea civila precontractuala, R.R.D. nr. 7/1993, p. 40-41.

contractuala intervine numai atunci cand creditorul contractual sufera o paguba ca urmare a executarii lato sensu a obligatiilor nascute In sarcina debitorului dintr-un contract valabil Incheiat. Raspunderea pentru prejudiciile cauzate in faza premergatoare Incheierii contractului, prin revocarea ofertei, precum si raspunderea pentru nerestituirea prestatiilor executate In baza unui contract lovit de nulitate este Intotdeauna o raspundere delictuala. Deci, raspunderea contractuala intervine intre persoane fizice sau juridice care au o anumita calitate, aceea de par^i contractante, prin Incalcarea unei obligatii concrete si determinate In contract. Pe cale de consecinta, ori de cate ori raspunderea contractuala nu exista, eel care a suferit un prejudiciu prin fapta omului, de un lucru, animal sau ruina edificiului poate obtine repararea lui numai In conditiile si potrivit normelor raspunderii civile delictuale.

in cazul raspunderii delictuale, Intinderea reparatiei se stabileste In functie de cuantumul prejudiciilor directe, previzibile si imprevizibile. In materie contractuala, pentru stabilirea intinderii daunelor-interese, vor fi avute in vedere doar prejudiciile directe si previzibile, cu excepfia cazului In care debitorul se face vinovat de dol.

In cazul raspunderii delictuale, daca prejudiciul este cauzat de doua sau mai multe persoane, raspunderea lor este solidara (art. 1013 Cod civil); in materie contractuala. In principiu, daca sunt doi sau mai multi debitori, raspunderea lor este divizibila proportional cu obligatia. Asadar, in ipoteza pluralitatii de debitori, raspunderea lor solidara exista numai daca solidaritatea a fost stipulate expres in cuprinsul contractului incheiat cu creditorul.

Referitor la capacitatea de a raspunde. In materie delictuala raspund toate persoanele care au savarsit fapte ilicite si prejudecabile, actionand cu discemamant indiferent de varsta si de starea psihica, minorii sub 16 ani raspunzand delictual daca se face dovada ca. In momentul savarsirii faptei, au avut discemamant. In materie contractuala, capacitatea de a raspunde este identica cu capacitatea de exercitiu si se dobandeste, de regula, la implinirea varstei de 18 ani. Minorul intre 14 si 18 ani poate raspunde numai In cadml contractelor pe care le incheie valabil fara a fi necesara Incuviintarea ocrotitorilor legali si a autoritatilor tutelare, cum sunt actele de conservare si de administrare a patrimoniului.

Autorul faptei prejudiciabile sau persoana raspunzatoare este de drept pusa In Intarziere In cazul raspunderii delictuale. Dimpotriva, pentm antrenarea raspunderii contractuale, de regula, este necesara punerea debitorului In intarziere printr-o somatie de plata, prin intermediul executorilor judecatoresti.

In ceea ce priveste prescriptia dreptului la actiune. In materia raspunderii delictuale, se aplica Intotdeauna termenul general de prescriptie de 3 ani (face exceptie actiunea in raspundere pentru prejudiciile cauzate de accidente nucleare, cand termenul de prescriptie este de 10 ani), pe cand in materia raspunderii contractuale legea prevede, pe langa termenul general, si alte termene speciale.

in cadrul raspunderii delictuale, conventiilc de neraspundere intervenite inainte de savarsirea faptei ilicite, sunt, in principiu, lovite de nulitate; in cazul raspunderii contractuale, clauzele de neraspundere sunt valabile in anumite limite.