Repunerea in termenul de prescriptie

Repunerea in termenul de prescriptie

Repunerea in termen consta in acel beneficiu pe care legea il acorda titularilor dreptului la actiune, care au fost impiedicati, de cauze temeinic justificate, sa-si exercite dreptul la actiune inauntrul termenului de prescriptie, de a fi socotiti totusi ca au introdus actiunea in justitie in cadrul termenului de prescriptie.

In temeiul acestei institutii juridice, organul jurisdictional (instanta de judecata sau de arbitraj) este autorizat de lege sa acorde totusi protectia sa acelui titular al dreptului care a depasit termenul de prescriptie in mod justificat.

Repunerea in termen confera institutiei prescriptiei extinctive un deplin caracter real, intentia legiuitorului fiind de a acorda protectia fortei de constrangere a statului, chiar daca titularul dreptului nu a actionat in termenul de prescriptie, impiedicat fiind de cauze care exclud culpa acestuia.

Reglementarea legala a acestei institutii este data de prevederile art. 19 din D. 167/1958: " instanta judecatoreasca sau organul arbitral poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit, sa dispuna chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea actiunii, ori sa incuviinteze executarea silita.[1]

Cererea de repunere in termen va putea fi facuta numai in termen de o luna de la incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie".

Aceste dispozitii au aplicabilitate generala, in sensul ca sunt aplicabile tuturor drepturilor la actiune care sunt supuse efectelor prescriptiei extinctive.

Efectul principal al repunerii in termen consta in socotirea prescriptiei ca nefiind implinita, ceea ce presupune drept consecinta: admiterea actiunii in justitie sau a actiunii arbitrale, si obtinerea titlului executor cu posibilitatea de a‑l aduce la indeplinire pe calea executarii silite. Cererea de repunere in termen se poate face fie prin insasi cererea principala de chemare in judecata, de arbitrare sau de executare silita, fie prin cerere separata. In acest din urma caz, ambele cereri trebuie introduse in termen de o luna.

Daca titularul dreptului a actionat pentru chemare in judecata, la arbitraj, sau pentru executare silita, fara a fi cerut si repunerea in termenul de prescriptie, desi acest lucru se impunea, fiind indeplinite conditiile legale, aceasta cerere poate fi presupusa de catre instanta si admisa din oficiu (art. 19 alin. 1 Decretul 167/1958).

Daca legiuitorul a prevazut expres si limitativ cauzele care determina suspendarea sau intreruperea prescriptiei extinctive, in cazul institutiei repunerii in termen nu se stabilesc, prin actul normativ, nici motivele si nici criteriile de apreciere a acelor "cauze temeinic justificate", care dau posibilitatea judecatorului de a aplica acest beneficiu.

A fost lasata in seama organelor de jurisdictie sarcina de a aprecia, de la caz la caz, daca motivul invocat drept scuza pentru depasirea termenului de prescriptie constituie sau nu o cauza temeinic justificata.

Putem concluzia ca institutia repunerii in termen exclude atat forta majora, cat si culpa. Domeniul ei de aplicabilitate incepe unde inceteaza culpa si inceteaza unde incepe forta majora.

Practica judiciara[2] a retinut o serie de cauze apreciate de catre instante drept "temeinic justificate" impunand repunerea in termenul de prescriptie a actiunii titularului dreptului:

- executarea unei pedepse cu inchisoarea, de catre titularul dreptului care nu a ingaduit darea unei procuri pentru intentarea unei actiuni in justitie;

- spitalizarea indelungata ori repetata a celui ce urma sa faca un act intrerupator de prescriptie;

- imposibilitatea mostenitorului, datorita unor situatii speciale, de a afla despre deschiderea mostenirii la care avea vocatie succesorala;

- cunoasterea de catre parte, dupa implinirea termenului de prescriptie, a faptelor stabilite de organul de cercetare penala;

- comunicarea unei hotarari de catre organul de jurisdictie dupa depasirea termenului de executare de un an.

Nu constituie cauze temeinic justificate necunoasterea legii sau eroarea de drept.

Un caz special de repunere in termenul de prescriptie este prevazut de art. 13 al. 2 din Legea 18/1991 privind fondul funciar, in care se prevede ca: "mostenitorii care nu isi pot dovedi calitatea, intrucat terenurile nu s-au gasit in circuitul civil, sunt socotiti repusi de drept in termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au apartinut autorilor lor.

Ei sunt considerati ca au acceptat mostenirea prin cererea pe care o fac comisiei".

De asemenea, prin art. 5 al. 4 din Legea nr. 112/1995, s-a dispus ca mostenitorii, in sensul prezentei legi, sunt socotiti de drept acceptantii succesiunii de la data depunerii cererii prevazute in art. 14", pentru restituirea in natura a apartamentelor intrate in proprietatea statului ca efect al nationalizarii, ori in alt mod sau, dupa caz, acordarea de despagubiri.

Repunerea in termenul de prescriptie in cazurile mai sus prezentate, privind Legea nr. 18/1991 si Legea nr. 112/1995, opereaza de plin drept, fara a mai fi necesara o hotarare judecatoreasca in acest sens.

Potrivit art. 19 al. 2 din Decretul 167/1958, "cererea de repunere in termen va putea fi facuta numai in termen de o luna de la incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie".

Acest termen este aplicabil atat cererii de repunere in termen, cat si acordarii din oficiu a repunerii in termenul de prescriptie.

Termenul de o luna este un termen de prescriptie, fiind deci susceptibil de intrerupere ori de suspendare, in raport cu cauzele invocate pentru oprirea prescriptiei.

Hotararea de repunere in termen, care poate fi sentinta, decizie sau incheiere este supusa recursului.