Dezvoltarea psihica in contextul deficientelor auditive

DEZVOLTAREA PSIHICA IN CONTEXTUL DEFICIENTELOR AUDITIVE

Obiective

Surprinderea limitarilor si particularitatilor impuse de deficiente auditiva;

Prezentarea functiilor auzului;

Prezentarea functiilor limbajului;

Cunoasterea modalitatilor de compensare.

Cuvinte cheie:

Functia de fond, functia de avertizare, functia euristica, triunghiul de referinta, compensarea tehnica.

1. Modalitatile senzoriale la deficientii de auz

In cele ce urmeaza ne propunem sa surprindem modalitatile prin care deficitul auditiv se rasfrange asupra diferitelor domenii ale vietii psihice si in special asupra functiilor cognitive, demers pentru care este necesar sa subliniem care sunt functiile auzului si ale limbajului ceea ce ne va permite sa evidentiem acele structuri sau componente care sunt afectate in conditiile deficientei, precum si care este natura acestor atingeri.

In absenta auzului, vazul capata un rol important ca sursa de informare, cu care opereaza copiii surzi. O cale informationala de prim ordin pentru surzi este calea vizuala de exemplu, o mare parte din informatiile asupra limbajului celor din jur (limbaj verbal si limbaj gestual) este captata pe aceasta cale. Unii specialisti sustin ca la copiii surzi sensibilitatea vizuala si performantele legate de aceasta sunt afectate, fiind sub norma, comparativ cu auzitorii. Altii considera ca, datorita solicitarii mai intense a vazului, performantele vizuale la surzi le depasesc pe cele ale auzitorilor.

In urma unor cercetari experimentale s-a ajuns la urmatoarele constatari: daca sarcinile vizuale sunt mai simple si nu necesita procese de sinteza, performantele surzilor nu sunt sub nivelul normei. Daca sarcinile perceptive vizuale sunt mai complexe, performantele copiilor surzi sunt mai mici. Performantele vizuale cresc numai daca se realizeaza un antrenament special de stimulare a vazului: antrenament la tahistoscop, redarea sub forma de desen a perceptiilor vizuale etc.

Este afectata sinteza perceptiilor din cauza nedezvoltarii limbajului, care are si aceasta functie, de integrare perceptiva.

Defectele vederii cromatice la copiii surzi sunt mai numeroase decat la auzitori. La populatia normala aceste defecte sunt intre 1-5% iar la surzi de 7% (Ishihara).

Perceptia haptica include sensibilitatea tactila si cea kinestezica. La copiii surzi exista devieri de la norma, mai ales daca sarcina perceptiva este mai complexa.

Referitor la aceste modalitati senzoriale, daca performantele la auzitori cresc aproape progresiv, la copiii surzi, in clasele I-IV, performantele inregistreaza un salt considerabil, iar in clasele mai mari performantele surzilor se apropie de ale auzitorilor. Printr-o actiune sistematica, prin exercitii speciale pentru dezvoltarea sensibilitatii tactil‑kinestezice, copiii surzi recupereaza decalajul si se inscriu in norma.

Sensibilitatea vibratila este o forma specifica de sensibilitate, distincta de cea tactila. Aceasta forma de sensibilitate nu a fost suficient studiata la auzitori si nici la surzi. Exista date prin care sensibilitatea vibratila se apropie de cea auditiva, aceasta poate fi considerata ca un auz de contact. Stimulul este acelasi: vibratia corpurilor, dar auzul s‑a dezvoltat pornind de la aceasta sensibilitate comuna, pentru a receptiona vibratiile pe calea auditiva, a aerului. Auzul este un simt de distanta, sensibilitatea vibratila intra in functie prin contact direct.

Referitor la aceasta sensibilitate exista mai multe opinii:

a)          Unii autori o considera ca varianta a sensibilitatii tactile. Receptorii sensibilitatii tactile ar fi aceeasi ca si cei pentru sensibilitatea vibratila.

b)          Alti autori considera ca aceasta sensibilitate nu este o simpla varianta a sensibilitatii tactile, ea are alti receptori, alte cai aferente si alte cai corticale. Marinescu (citat de Mare, 1993) sustinea ipoteza prin care sensibilitatea vibratila este de natura osoasa, receptorii vibratili aflandu-se in periost.

c)          Sensibilitatea vibratila are receptori specifici, inca nepusi in evidenta. Este sustinuta ipoteza "general‑tisulara" a sensibilitatii vibratile. Receptorii vibratili sunt raspanditi in toate tesuturile: muscular, cutanat, periost. Comentand teoria sensibilitatii osoase, acesti autori considera ca atunci cand plasam un corp vibratil pe os, sensibilitatea este crescuta pentru ca osul are rol de rezonator, amplifica vibratiile.

d)         Alti autori considera ca este vorba de o sensibilitate vibro-tactila, ambele forme intrand in actiune, cand intervine un corp care vibreaza.

Acuitatea celor doua forme de sensibilitate este diferita: sensibilitatea auditiva este mai fina decat cea vibratila.

Toate aceste constatari experimentale recomanda utilizarea sensibilitatii tactil-vibratile in demersurile compensative ale deficientei auditive, un exemplu in acest sens sunt protezele vibratile

2. Principalele functii ale auzului

Principalele functii ale auzului sunt: functia de fond, functia de avertizare si cea simbolica (Fraser, 1995). Urechea este o fereastra in permanenta deschisa spre lumea exterioara, ea este o interfata intre mediu si sistemul nervos, care prin adaptarea informatiei vibratorii transmite semnale periodice si permite perceperea intervalelor. Mesajul auditiv este difuzat la diferite niveluri ale sistemului nervos, ca urmare efectul sunetului este extrem de complex. Prin conditionare sunt identificate forme sonore complexe care sunt memorizate, clasificate, cuprinse in sisteme. Astfel de forme sunt melodiile sau pattern-urile intonatorii, ele vor fi utilizate ca simboluri la nivele inalte de abstractizare si vor contribui la dezvoltarea limbajului si a comunicarii.

Elemente cu valoare informativa fonetica sunt: intensitatea, inaltimea si timbrul sunetelor. S-a constatat ca functia de captare a urechii este mult mai diferentiata decat sustin interpretarile clasice din fiziologia acustica. Acest fapt permite perceperea unor elemente acustice informative chiar si in deficientele auditive profunde, stiut fiind ca sunt extrem de rare cazurile de surditate totala. O alta functie este cea de alerta, care se manifesta prin declansarea reactiilor vegetative si motrice. Modul in care se organizeaza aceste transformari conduce la aparitia intervalului de timp care sta la baza perceptiei ritmului. Dupa Lafon (1985) primul parametru al perceptiei auditive, care corespunde functiei arhaice a urechii, este variatia brusca a intensitatii sonore. Timpul este perceput sub forma de intervale deci, ca "timp gol", precum si sub forma de prezenta a fenomenului acustic deci, ca "timp plin". Combinatiile celor doua forme genereaza toate tipurile de structuri ritmice. In deficientele auditive profunde, prin reeducarea auditiva se vizeaza perceperea structurilor ritmice ca un prim pas in antrenamentul auditiv, prin intermediul aparaturii electroacustice. In completarea antrenamentului auditiv vine cel fonoarticulator, care prin inchiderea si deschiderea periodica a laringelui genereaza noi variatii ale impulsurilor care fac sa apara o activitate nervoasa in fibrele nervului auditiv.

Perceptia volumelor si a distantelor are si aspecte acustice. Ecoul si intervalul de timp al acestui ecou informeaza asupra distantei fata de obiectul care reflecta unda sonora. Absorbtia acestor unde provoaca senzatia de profunzime. Copilul surd nu are aceasta dimensiune: distantele dintre obiecte, profunzimea spatiilor, volumul locurilor, toate sunt alterate. Este ca si cum auzitorii ar fi nevoiti sa evolueze intr-o lume cu doua dimensiuni.

Prin urmare, functia de fond permite monitorizarea permanenta a mediului asigurand stabilitatea si echilibrul organismului in, si cu acel mediu. Informatiile furnizate in permanenta de auz, de tipul celor obisnuite sau cu mica relevanta, nu solicita un anumit raspuns. Spre deosebire de aceasta, functia de avertizare declanseaza reactii de raspuns la modificarile mediului. In ambele situatii se mentine un echilibru relativ dar este stimulata si capacitatea de invatare prin surprinderea stimulilor sonori cu valoare informativa asupra shimbarilor produse in mediu. Pornind de la acest aspect se declanseaza si functia euristica ce conduce spre noi experiente (Fraser, 1995).

Spre deosebire de auzitori, lumea deficientilor de auz este mai putin sigura si stabila, ei putand fi luati prin surprindere de schimbari produse in afara campului vizual sau la distanta. In astfel de situatii copiii surzi devin constienti de schimbari numai daca adultii le atrag atentia asupra lor. Este un aspect frecvent neglijat, cu repercusiuni asupra dezvoltarii cognitive a acestor copii. In conceperea programelor educative precum si in pregatirea profesorilor si a parintilor trebuie avut in vedere acest lucru pentru a li se furniza copiilor surzi o cantitate de informatii care sa compenseze limitarile din copilarie.

Functia simbolica este legata de achizitia si dezvoltarea limbajului, precum si de comunicarea interpersonala. Reprezentarea duratei la deficientii auditivi este instabila iar logica secventiala este imprecisa, cu toate acestea in perceperea, intelegerea si producerea vorbirii ramane indispensabila perceptia timpului. Chiar daca perceperea elementelor fonetice este grav perturbata, melodia frazei si ritmul prozodic compenseaza aspectele fonetice contribuind la sporirea inteligibilitatii vorbirii. Vorbirea este, de fapt, un gest tradus in cuvinte datorita fluxului respirator. Vederea miscarilor (articulatorii sau nu) este doar un aspect necesar dar nu si suficient pentru organizarea psihomotricitatii. Copilul surd este jenat in engramarea gesturilor, in constituirea schemei corporale, in perceptia spatiului.

Pentru constituirea imaginilor mintale adecvate, explorarea obiectelor trebuie sa fie completa. Copilul auzitor pornind de la cateva elemente senzoriale isi imagineaza altele, apoi verifica, face apel la ceea ce a stocat anterior si identifica chiar inainte de a termina explorarea. Lafon (1985) sustine ca aceasta capacitate de imaginare lipseste copilului surd, care ramane astfel atasat concretului, iar mecanismele de abstractizare, legate de experimentarea prin actiune si vorbire, raman la un nivel rudimentar limitand accesul la achizitiile scolare si culturale.

3. Principalele functii ale limbajului

Halliday (1975) face o clasificare a functiilor limbajului iar Webster si Mc Connell (1987) le rezuma la trei: functia cognitiva, sociala si abstracta. Limbajul intervine eficient in categorizarea experientelor, in realizarea schimburilor de elemente informationale si in generarea de experienta lingvistica. In acceptiune comuna principalul handicap indus de deficienta auditiva este limitarea comunicarii, inteleasa mai ales ca si comunicare interpersonala. De aici rezulta importanta deosebita acordata antrenamentelor lingvistice si dezvoltarii abilitatilor de comunicare. Acest lucru este pozitiv in masura in care nu se absolutizeaza aspectul mentionat in detrimentul celorlalte arii afectate de pierderea auditiva.

Delius (1981) arata ca, daca abilitatea senzoriala este redusa ca urmare a lezarii unui receptor senzorial, este afectat campul personal si sirul de experiente ambientale disponibile organismului. Cu toate acestea procesarea informatiei preluata din mediu prin canale senzoriale, poate fi completa si precisa chiar si atunci cand aceasta informatie este incompleta sau viteza ei de transformare este ridicata. Aici intervin "exercitiile de cunoastere" care prelucreaza informatii din experienta anterioara. Simturile se gasesc intr‑o relatie de interdependenta care cunoaste anumite transformari si deplasari ale punctelor nodale de interactiune precum si a ponderii unora dintre ele, pe parcursul dezvoltarii ontogenetice.

Exista doua categorii de sensibilitati: pentru distanta (vizuala; auditiva) si pentru apropiere (olfactiva; gustativa; cutanata; kinestezica). Simturile pentru apropiere detin o pondere mai mare in perioada 0-2 ani din viata copilului, manifestari, descrise de catre Piaget pentru stadiul senzorio‑motor. In stadiile urmatoare aceste comportamente diminueaza si creste ponderea simturilor pentru distanta. Myklebust (1964) arata ca la anumite categorii de subiecti: deficienti auditivi, deficienti mintali, autisti precum si la adulti cu boli psihice (schizofrenie) persista simturile pentru apropiere. Experientele furnizate de cele doua categorii de simturi vor fi supuse prelucrarii si vor constitui esafodajul experientelor cognitive si senzoriale.

4. Implicatii psihopedagogice

Wood si colab. (1986) subliniaza doua aspecte importante referitoare la informatia auditiva. Aceasta are un caracter preponderent temporal, in momentul in care se produce si inceteaza. Pentru a o putea examina organismul trebuie sa-si dezvolte anumite deprinderi. Pentru aceasta sunt puse in lucru MSD si abilitatea de a stabili succesiunea temporala. Este o deprindere de care tindem sa nu fim constienti, dar care se dezvolta inca din viata intrauterina si are implicatii multiple, inclusiv in realizarea procesului de comunicare. Aceasta abilitate nu se constituie spontan la persoanele cu deficienta auditiva congenitala, lucru care se repercuteaza asupra capacitatii lor de invatare. Fie ca este vorba de invatare verbala, fie motorie, ei isi vor aminti numai ultima sau ultimele secvente, restul ramanand confuz. Pentru combaterea acestei deficiente, activitatile de invatare vor trebui descompuse in secvente bine precizate, cu grupari si reluari ale acestor secvente.

Alta dificultate intampinata in invatare se refera la problema "triunghiului de referinta": un copil trebuie sa faca simultan conexiuni intre sine si obiectul (fiinta, evenimentul) despre care ii vorbeste o alta persoana (parinte, educator). Copilul auzitor, in aceasta situatie, are simultan doua experiente din registre senzoriale diferite care se completeaza reciproc, imbogatindu-se. El priveste obiectul si asculta explicatiile adultului ceea ce intregeste imaginea si conduce la o reprezentare mintala complexa. Copilul surd trebuie sa faca legatura intre doua trairi vizuale care se produc simultan, dar pe care el le poate percepe doar succesiv. Vorbirea adultului o percepe sub forma unei succesiuni rapide de imagini labiobucale pe care trebuie sa le asocieze cu imaginea obiectului (caracteristici vizuale care i se impun atentiei). Aceasta implica retinerea imaginii vizuale si stabilirea unei conexiuni voluntare cu o alta observatie vizuala, precum si stabilirea unei ordini intre evenimentele percepute. In procesul de invatare a citirii aceste dificultati se accentueaza fiind necesare conexiuni rapide intre imaginea labiobucala (de pe fata profesorului) si imaginea grafica a cuvantului (din carte), mai ales cand cuvantul predat este necunoscut de catre copil, el trebuind sa memoreze pentru scurt timp acel cuvant neinteles.

In aceste conditii se impune trairea experientei sunetului cat mai de timpuriu, nu numai prin expunerea la modele lingvistice, ci si prin perceperea sonora a evenimentelor derulate in timp, prin punerea in lucru a capacitatilor auditive reziduale.

5. Compensarea

Pentru pastrarea legaturii homeostatice dintre necesitatile persoanei si circumstantele externe, se produce o modificare in functionarea celorlalte simturi, precum si in organizarea perceptiva (Myklebust, 1964). Compensarea presupune o substituire a functiei lezate prin crearea unui mod de actiune pe baza legii unitatii si interactiunii unui sistem, pentru echilibrarea functionala a organismului si pentru adaptarea la mediul natural si social. Stanica si Popa (1994) abordeaza compensarea din perspectiva teoriei sistemelor. Ei disting trei tipuri de compensare: organica, functionala si mixta.

Compensarea organica se realizeaza la nivelul fiecarui bloc sistemic iar in cazul deficientei auditive se manifesta cresterea eficientei functiei auditive prin exersarea auzului rezidual.

Compensarea functionala se face la nivel intersistemic prin preluarea functiilor afectate de catre analizatori valizi, precum si prin completarea nivelului senzorial‑perceptiv prin suplinire mintala. Personalitatea umana fiind un sistem dinamic, deschis, functionarea sa are la baza respectarea principiilor integrarii si ierarhizarii, al activismului, unitatii, analizei si sintezei informatiilor.

Teoriile referitoare la suplinire senzoriala si compensare au fost grupate de catre Colin (1991) in: teoria indiferentei, a contagiunii si a compensarii. Teoria indiferentei sustine ca afectarea unuia dintre simturi nu se rasfrange asupra celorlalte. Teoria contagiunii sustine influentarea celorlalte simturi de catre simtul defect, fie pe baza contagiunii etiologice (un factor etiologic raspunzator de surditate poate afecta si alti analizatori) sau pe baza principiului interactiunii analizatorilor. Teoria compensarii se refera la preluarea partiala de catre simturile valide a unei parti din functiile simtului afectat. Exista trei modalitati de manifestare prin: compensare senzoriala, perceptiva si intelectuala.

Compensarea organica sau senzoriala - Privarea de un simt este insotita de o superioritate a celorlalte simturi. La deficientii de auz vederea si tactil- kinestezicul ar avea o putere de discriminare mai mare ca la valizi. Gratuitatea acestei ipoteze a fost demonstrata prin studii experimentale (Hayes, Ferray citati de Colin, 1991).

Compensarea perceptiva - Perceptiile simturilor intacte vor fi mai vii, mai precise, urmate de o viata intensa a reprezentarilor. Aceasta conceptie este dezmintita de cercetarile asupra imaginilor eidetice la surzi precum si de faptul demonstrat ca, perceptia si memoria surdului nu prezinta superioritate decat pentru imagini familiare.

Compensarea intelectuala - Complexitatea informatiilor pe care copilul le extrage din date lacunare ar fi consecinta unei elaborari intelectuale. Insa, evolutia in timp a labiolecturii arata ca perfectionarea rezultatelor in citirea labiala depinde de automatizarea procesului, iar apelul la reflectie analitica asupra datelor vizuale perturba acest proces.

Compensarea, dupa Mare (1993) are diverse acceptiuni:

In sens larg, prin compensare se are in vedere intregul proces instructiv-educativ care vizeaza dezvoltarea personalitatii copilului cu toate componentele sale. In masura in care surditatea afecteaza anumite functii psihice actiunea recuperatorie vizeaza intreaga personalitate.

In sens restrans, compensarea consta in angajarea tuturor modalitatilor senzoriale in vederea principalei consecinte a surditatii, adica diminuarea starii de mutitate. Aceasta actiune se numeste demutizare: deblocarea limbajului verbal in primul rand sub forma sa orala. Sistemul verbal, in mod normal, implica functionarea mai multor componente senzoriale si efectoare. Verigile acestor sisteme sunt periferice si centrale. Limbajul este un sistem complex care la om se manifesta pe fondul functiei semiotice (capacitatea creierului uman de a folosi semne). Functia semiotica sta la baza tuturor formelor de limbaj care ar putea fi dezvoltate la copil. Sistemul verbal-oral angajeaza o serie de analizatori si de organe efectoare.

Activitatea verbala si produsul finit al activitatii verbale in forma orala sunt distincte:

Activitatea verbala implica: auz, vaz, simtul tactil‑vibratil si cel kinestezic.

Produsul finit este un produs sonor, se adreseaza in primul rand analizatorului auditiv care receptioneaza produsul activitatii verbale si poate fi detasat de subiect prin inregistrare. Si ceilalti analizatori sunt implicati in receptia diferitelor momente ale activitatii verbale: vazul receptioneaza miscarile aparatului fono‑articulator (labiolectura); analizatorul vibro‑tactil percepe vibratiile produse in timpul activitatii verbale; receptorii cutanati receptioneaza unele momente ale activitatii verbale (contactul buzelor, al limbii).

Cand este afectata functia auditiva sunt puse in lucru doua modalitati de compensare:

una naturala realizata prin perfectionarea capacitatilor senzorial‑perceptive intacte si care poate fi intersistemica si intrasistemica;

si compensarea tehnica.

Compensarea naturala intrasistemica se realizeaza prin dezvoltarea resturilor auditive prin exercitii specifice precum si prin antrenamentele auditive legate intim de activitatea de demutizare. Compensarea intersistemica permite o perfectionare a sistemelor senzorial-perceptive intacte, fiind vizate doar unele momente ale activitatii verbale si nu produsul finit al acesteia.

Compensarea tehnica creste eficienta procesului auditiv‑verbal prin amplificarea capacitatii senzorial‑perceptive. Toate mijloacele tehnice vizeaza produsul final al activitatii verbale, sunetul. Unele mijloace tehnice transforma semnalul sonor in semnale perceptibile pe diferite canale senzoriale.

O activitate prin care se completeaza informatiile provenite de la organele senzoriale este lectura. Prin intermediul lecturii ne completam pe plan mintal ceea ce in mod obisnuit apare ca o reprezentare specifica sau comuna unor sensibilitati, reusim sa transferam informatii dintr-un registru senzorial in altul, intervenind procesul numit sinestezie (Fraser, 1995). Persoanele care au un simt deteriorat vor avea perceptii asupra mediului diferite de ale persoanelor auzitoare, atat cantitativ cat si calitativ. Omul gaseste solutii pentru a se acomoda cu starea de surditate. Copilul "invata" sa fie surd, iar acest lucru mascheaza deficitul senzorial si are implicatii asupra dezvoltarii si educatiei acestor copii.

Relatia dintre defect si deficienta nu este o relatie de directa proportionalitate. In cazul in care orientarile educative si expectantele privind reusitele copilului surd se bazeaza doar pe o evaluare a dificultatilor perceptive, se savarseste o eroare.

Croxen si Fraser (1980) descriu sistemul de procesare a informatiilor prin cele patru caracteristici ale acestuia: 1) pastrarea si transmiterea informatiilor; 2) selectarea informatiilor; 3) elaborarea informatiei; 4) realizarea feed‑back‑ului.

Prelucrarea informatiei de catre copiii surzi, capata anumite particularitati. Astfel, este important rolul protezei auditive pentru asigurarea unei perceptii auditive, chiar daca rudimentara. Copilul trebuie protezat in stereofonie si trebuie invatat sa asculte ceea ce poate auzi. O protezare adecvata si o educatie auditiva bine conceputa vor permite copilului sa integreze in comportamentul sau mesajele acustice. El trebuie sa invete sa interpreteze sunetul distorsionat si modul de elaborare al raspunsului. Interpretarea informatiilor auditive prin intermediul protezei necesita si limitarea zgomotului de fond. O importanta aparte o are reducerea nesigurantei vazuta ca ansamblul informatiilor care sunt neintelese de catre copil. Oricine incepe sa cunoasca si sa se descurce intr-un anumit domeniu (auditiv, limba vorbita si/sau limba scrisa) are la inceput impresia ca totul devine foarte "zgomotos". Experientele trebuie sa fie organizate intr‑un model informational care sa serveasca selectarii informatiei din mediu. Are contributie redundanta informatiei care permite concentrarea procesarii informatiei si elaborarea ei. Exemple de redundanta sunt:

folosirea simultana a limbajului verbal, a celui facial si corporal in transmiterea unui mesaj;

gestionarea prelucrarii si a interpretarii informatiilor receptate pe baza unor categorii de informatii din limba vorbita si anume: informatii fonologice, sintactice, semantice.

Ivimey (1977) arata ca nu se produce o perceptie liniara a vorbirii: ceea ce percepem nu este ceea ce auzim ci este produsul final al procesului cognitiv. Pentru a reusi sa acceada la limbajul vorbit, copiii cu deficit auditiv, trebuie sa depaseasca simpla receptare a unor elemente izolate, ceea ce constituie doar o abordare superficiala sau o etapa initiala in acest proces complex care este achizitia si dezvoltarea limbajul verbal.

Teme:

Care sunt formele de compensare puse in lucru in cazul persoanelor cu deficiente de auz?

Ce este si cum se tine seama de "triunghiul de referinta" in recuperarea copiilor cu deficiente de auz?

Aratati importanta "abilitatii de stabilire a succesiunii temporale".