Cererea de bani si oferta de bani

Cererea de bani si oferta de bani

Intre gradele de comercializabilitate ale diverselor bunuri si servicii exista diferente considerabile. Exista bunuri pentru care nu este dificil sa se gaseasca doritori dispusi sa achite cea mai ridicata suma care este cu putinta de obtinut in conditiile date, sau una numai cu putin mai mica. Exista alte bunuri pentru care este foarte dificil de gasit un client rapid, chiar daca vanzatorul este dispus sa se multumeasca cu o compensatie mult mai redusa decat aceea la care ar putea spera daca ar gasi un alt aspirant, a carui cerere sa fie mai intensa. Diferentele acestea de comercializabilitate sunt cele care au determinat aparitia schimbului indirect. Un om care nu poate obtine imediat ceea ce doreste pentru gospodaria sau intreprinderea lui de afaceri, sau care nu stie inca de ce fel de bunuri va avea nevoie intr-un viitor incert, se apropie de obiectivul sau ultim daca tranzactioneaza un bun mai putin comercializabil la care doreste sa renunte in schimbul unuia mai comercializabil. Se poate de asemenea intampla ca proprietatile fizice ale marfii pe care doreste sa o vanda (cum ar fi perisabilitatea sau costurile suportate pentru depozitarea sa, sau alte imprejurari similare) sa-l sileasca sa nu mai astepte. Uneori el poate fi imboldit sa se grabeasca sa renunte la bunul respectiv pentru ca se teme de deteriorarea valorii de piata a acestuia. In toate cazurile de felul acesta el isi amelioreaza propria situatie prin achizitionarea unui bun mai comercializabil, chiar daca acesta nu este de natura sa-i satisfaca direct vreuna din nevoile sale personale.

Un mijloc de efectuare a schimburilor este un bun pe care oamenii nu-l achizitioneaza nici pentru propriul lor consum, nici pentru a-l intrebuinta in propriile lor activitati productive, ci cu intentia de a-l tranzactiona ulterior, in schimbul acelor bunuri pe care doresc sa le utilizeze, fie pentru consum fie pentru productie.

Moneda este un mijloc de efectuare a schimburilor. Ea este cel mai comercializabil bun pe care-l achizitioneaza oamenii pentru ca doresc sa-l ofere in acte ulterioare de schimb interpersonal. Moneda este lucrul care serveste drept mijloc de efectuare a schimburilor general acceptat si intrebuintat de toti. Aceasta este singura sa functie. Toate celelalte functii care li se atribuie banilor de catre oameni nu sunt decat aspecte particulare ale acestei functii primare si unice, aceea de mijloc de efectuare a schimburilor. [3]

Mijloacele de efectuare a schimburilor sunt bunuri economice. Ele sunt rare; exista [p.402] o cerere pentru ele. Exista, pe piata, persoane care doresc sa le achizitioneze si care sunt dispuse sa tranzactioneze bunuri si servicii in schimbul lor. Mijloacele de efectuare a schimburilor poseda valoare in tranzactii. Oamenii fac sacrificii pentru achizitionarea lor; ei platesc "preturi" pentru ele. Particularitatea acestor preturi rezida numai in aceea ca ele nu pot fi exprimate in termeni monetari. Cu referire la bunurile si serviciile vandabile vorbim despre preturi, sau preturi monetare. Cu referire la moneda vorbim despre puterea ei de cumparare, care priveste diverse bunuri vandabile.

Exista o cerere pentru mijloacele de efectuare a schimburilor deoarece oamenii doresc sa detina cate un stoc format din ele. Fiecare membru al unei societati de piata doreste sa posede o anumita cantitate de bani in buzunar sau intr-o casa de bani, o detinere de moneda sau un sold monetar de o anumita marime. Uneori el doreste sa pastreze o detinere de moneda mai mare, alteori una mai mica; in cazuri exceptionale el poate chiar sa renunte la orice detinere de moneda. In orice caz, imensa majoritate a oamenilor nu doresc sa posede doar bunuri vandabile; ei doresc, in egala masura, sa detina bani. Detinerea lor monetara nu este doar un reziduu, o margine necheltuita a avutiei lor. Ea nu este un rest neintentionat ramas dupa ce s-au consumat toate actele deliberate de cumparare si vanzare. Cantitatea sa este determinata de o cerere deliberata pentru bani lichizi. Ca si in cazul tuturor celorlalte bunuri, schimbarile survenite in relatia dintre cererea si oferta de bani sunt acelea care produc schimbari in raportul de schimb dintre bani si bunurile vandabile.

Fiecare unitate monetara este proprietatea unuia dintre membrii economiei de piata. Transferul banilor de sub controlul unui actor in acela al altuia se face imediat si in mod continuu. Nu exista nici o fractiune de timp intermediara, in care banii respectivi sa nu faca parte din detinerea monetara a unui individ sau a unei firme, ci sa fie doar aflati in "circulatie". [4] Este gresit sa distingem intre banii aflati in circulatie si banii neintrebuintati. Nu este mai putin eronat sa deosebim intre banii circulanti si banii tezaurizati. Ceea ce se numeste tezaurizare este marimea detinerii monetare care -- in opinia personala a observatorului - depaseste ceea ce este socotit a fi normal si adecvat. Insa tezaurizarea este detinere de moneda. Banii tezaurizati sunt inca bani si indeplinesc in tezaure aceleasi obiective pe care le indeplinesc si in detinerile de moneda numite normale. Cel ce tezaurizeaza bani crede ca anumite conditii speciale justifica utilitatea acumularii unei detineri de bani care depaseste volumul pe care l-ar pastra el insusi in conditii diferite, sau pe care il considera adecvat alti oameni, sau un economist care ii cenzureaza actiunea. Faptul ca el actioneaza in felul acesta influenteaza configuratia [p.403] cererii de moneda in acelasi fel in care o influenteaza orice cerere "normala".

Multi economisti evita sa intrebuinteze termenii de cerere si oferta, in sensul de cerere si oferta de bani pentru detineri monetare, deoarece se tem ca ar putea aparea confuzii cu terminologia intrebuintata in mod curent de bancheri. Printre acestia se obisnuieste, intr-adevar, sa se intrebuinteze denumirea de cerere de bani pentru imprumuturile pe termen scurt si cea de oferta de bani pentru oferta de asemenea imprumuturi. In acelasi context, piata pentru imprumuturi pe termen scurt este numita piata de bani. Se spune ca banii sunt rari daca se inregistreaza o tendinta de crestere a ratei dobanzii la imprumuturile pe termen scurt si ca banii sunt abundenti daca rata dobanzii pentru asemenea imprumuturi scade. Aceste moduri de exprimare sunt atat de solid impamantenite incat nu se pune problema de a le elimina. Insa ele au favorizat si au raspandit multe erori. Ele i-au facut pe oameni sa confunde notiunea de bani cu cea de capital si sa creada ca augmentarea cantitatii de moneda ar putea sa diminueze in mod durabil rata dobanzii. Pe de alta parte, tocmai enormitatea acestor erori sugereaza ca este putin probabil ca terminologia intrebuintata sa poata crea vreo neintelegere. Este greu de presupus ca economistii ar putea gresi cu privire la chestiuni atat de fundamentale.

Altii au afirmat ca nu s-ar cuveni sa vorbim despre cererea si oferta de bani pentru ca obiectivele celor care cer bani difera de obiectivele celor care cer bunuri vandabile. Bunurile, spun ei, sunt cerute, in ultima instanta, in vederea consumului, pe cand banii sunt ceruti pentru a se renunta la ei, cu prilejul unor acte ulterioare de schimb. Nici aceasta obiectie nu este valida. Intrebuintarea pe care o dau oamenii unui mijloc de efectuare a schimburilor consta, in cele din urma, in a renunta la ei. Dar inainte de aceasta ei sunt dornici sa acumuleze o anumita cantitate de bani, astfel incat sa fie pregatiti pentru momentul in care se va putea efectua o achizitie. Tocmai pentru ca nu doresc sa-si satisfaca nevoile personale exact in clipa in care renunta la bunurile si serviciile pe care le aduc ei insisi pe piata, tocmai pentru ca doresc sa astepte, sau sunt nevoiti sa astepte pana cand apar conditii propice pentru a cumpara, oamenii nu practica barterul direct, ci pe cel indirect, prin interpunerea unui mijloc de efectuare a schimburilor. Faptul ca banii nu se altereaza prin utilizarea care li se da si ca pot furniza servicii pe o perioada de timp practic nelimitata constituie un factor important in configuratia ofertei de moneda. Insa el nu altereaza intru nimic faptul ca valoarea atribuita monedei trebuie explicata in acelasi fel in care se explica valoarea atribuita tuturor celorlalte bunuri: prin cererea acelora care doresc sa obtina o anumita cantitate de bani.

Economistii au incercat sa enumere factorii care, in cadrul [p.404] intregului sistem economic, pot determina cresterea sau descresterea cererii de bani. Asemenea factori sunt: cifrele populatiei; masura in care gospodariile individuale isi satisfac propriile nevoi prin productie autarhica si masura in care produc pentru nevoile altora, comercializanu-si produsele si cumparand lucruri necesare propriului consum de pe piata; distributia activitatilor economice si efectuarea platilor in diferite sezoane ale anului; institutiile de ajustare a datoriilor si creantelor care se anuleaza reciproc, de felul caselor de compensatii (clearing). Este adevarat ca toti acesti factori influenteaza cererea de bani si nivelul detinerilor monetare ale diversilor indivizi. Dar ele nu le influenteaza decat indirect, datorita rolului pe care-l joaca in consideratiile oamenilor cu privire la determinarea volumului de solduri monetare pe care le considera adecvate. Decisive sunt intotdeauna judecatile de valoare ale persoanelor in chestiune. Diversii actori hotarasc cu privite la nivelul detinerilor lor monetare care li se pare adecvat. Ele isi duc la indeplinire hotararea renuntand la cumpararea de bunuri, titluri de valoare si creante purtatoare de dobanda si prin vanzarea de asemenea active sau, pentru a obtine rezultatul contrar, sporindu-si achizitiile. Cu privire la bani, lucrurile nu stau altfel decat cu privire la toate celelalte bunuri si servicii. Cererea de bani este determinata de comportamentul oamenilor care doresc sa-i obtina pentru detinerile lor monetare.

O alta obiectie avansata impotriva notiunii de cerere de moneda a fost aceasta: Utilitatea marginala a unitatii monetare descreste mult mai lent decat aceea a altor bunuri; de fapt, descresterea ei este atat de lenta incat poate fi practic ignorata. Nimeni nu spune vreodata ca cererea sa de bani este satisfacuta si nimeni nu renunta vreodata la vreo ocazie de a obtine mai multi bani, daca sacrificiul necesar nu este prea mare. De aceea este inacceptabil sa se considere ca cererea pentru bani este limitata. Dar insasi notiunea de cerere nelimitata este contradictorie. Rationamentul acesta popular este in intregime gresit. El confunda cererea de bani pentru detineri monetare cu dorinta de mai multa avutie, exprimata in termeni monetari. Cel ce afirma ca setea sa de bani este insatiabila nu doreste sa afirme ca detinerea sa de moneda nu poate fi niciodata prea mare. Ceea ce doreste el sa spuna in realitate este ca nu poate fi niciodata prea bogat. Daca va beneficia de un flux banesc suplimentar, el nu il va intrebuinta pentru augmentarea detinerii sale monetare, sau il va utiliza numai partial in acest scop. El va cheltui surplusul fie pentru consum imediat, fie pentru investitii. Nimeni nu pastreaza vreodata mai multi bani decat doreste sa posede in detinerea sa de moneda.

Ideea ca raportul de schimb intre bani, pe de o [p.405] parte, si bunurile si serviciile vandabile, pe de alta, se formeaza, ca si rapoartele mutuale dintre diversele bunuri vandabile, prin cerere si oferta, a constituit esenta teoriei cantitative a monedei. Aceasta teorie este in esenta o aplicatie a teoriei generale a cererii si ofertei la cazul particular al banilor. Meritul ei a fost incercarea de a explica determinarea puterii de cumparare a monedei prin acelasi tip de rationament care se intrebuinteaza pentru explicarea tuturor celorlalte rapoarte de schimb. Neajunsul ei a fost ca a recurs la o interpretare holista. Ea privea la oferta totala de bani din Volkswirtschaft si nu la actiunile persoanelor si firmelor individuale. Un produs al acestui punct de vedere eronat a fost ca exista o proportionalitate intre modificarile cantitatii - totale - de bani si preturile monetare. Insa criticii mai timpurii au esuat in incercarile lor de a evidentia erorile implicate in teoria cantitativa si de a-i substitui acesteia o teorie mai satisfacatoare. Ei nu au combatut greselile din teoria cantitativa; dimpotriva, au atacat nucleul ei de adevar. Ei incercau sa nege ca exista o relatie cauzala intre fluctuatiile preturilor si acelea ale cantitatii de moneda. Aceasta negatie i-a condus catre un labirint de erori, contradictii si absurditati. Teoria monetara moderna reia firul teoriei cantitative traditionale, in masura in care porneste de la recunoasterea faptului ca modificarile puterii de cumparare a monedei trebuie cercetate in concordanta cu principiile aplicate tuturor celorlalte fenomene de piata si ca exista o legatura intre modificarile cererii si ofertei de bani, pe de o parte si acelea ale puterii de cumparare, pe de alta. In acest sens, teoria monetara moderna poate fi considerata o versiune imbunatatita a teoriei cantitative.

Importanta epistemologica a teoriei lui Carl Menger referitoare la originea banilor

Carl Menger nu a furnizat doar o teorie praxeologica irefutabila referitoare la originea banilor. El a recunoscut de asemenea importanta teoriei sale pentru elucidarea principiilor fundamentale ale praxeologiei si a metodelor de cercetare ale acesteia. [5]

Au existat autori care au incercat sa explice originea banilor prin decret sau contract. Autoritatea, statul, sau un contract intre cetateni ar fi instituit in mod deliberat si constient schimbul indirect si banii. Deficienta de capatai a acestei doctrine nu rezida in presupozitia ca oamenii dintr-o epoca in care schimbul indirect [p.406] si banii nu erau familiare ar fi putut concepe un plan al unei noi ordini economice, in intregime diferit de conditiile reale ale epocii lor, si ar fi putut intelege importanta unui asemenea plan. Ea nu rezida nici in faptul ca istoria nu ne furnizeaza nici un indiciu in sprijinul unor asemenea afirmatii. Exista motive mai serioase pentru respingerea ei.

Daca admitem ca fiecare pas care duce de la schimbul direct spre schimbul indirect si, ulterior, spre acordarea de preferinta utilizarii ca mijloc de efectuare a schimburilor anumitor bunuri, caracterizate prin comercializabilitatea lor deosebit de pronuntata, amelioreaza conditiile partilor implicate, atunci este dificil de inteles de ce ar trebui, cand cercetam originile schimbului indirect, sa recurgem in plus la decrete autoritare sau la contracte explicite intre cetateni. Un om care intampina dificultati in obtinerea a ceea ce doreste sa achizitioneze prin barter direct isi sporeste sansele de a achizitiona lucrul respectiv prin schimburi ulterioare, daca isi procura un bun mai comercializabil. In aceste conditii nu este necesar amestecul guvernului sau interventia unui contract intre cetateni. Ideea fericita de a proceda astfel le-ar putea veni indivizilor mai ageri, iar cei mai putin inzestrati ar putea imita metoda celor dintai. Este cu siguranta mai plauzibil sa admitem ca partile care actioneaza au recunoscut avantajele imediate de care se puteau bucura de pe urma schimbului indirect, decat sa presupunem ca intreaga imagine a unei societati in care comertul se desfasoara prin intermediul banilor ar fi fost conceputa de un geniu si, daca adoptam doctrina contractului, explicata celorlalti oameni in mod convingator, prin mijloacele persuasiunii.

Daca, pe de alta parte, nu admitem ca indivizii au descoperit ca este mai avantajos pentru ei sa practice schimbul indirect decat sa astepte o ocazie de a efectua un schimb direct si, de dragul argumentatiei, admitem ca autoritatile sau un contract se afla la originea introducerii banilor, atunci apar intrebari aditionale. Trebuie sa ne intrebam ce fel de masuri au fost intrebuintate pentru a-i determina pe oameni sa adopte un procedeu a carui utilitate nu o intelegeau si care era, din punct de vedere tehnic, mai complicat decat schimbul direct. Putem presupune ca s-a recurs la constrangere. Dar in acest caz trebuie sa ne intrebam, in continuare, in ce moment si in ce imprejurari schimbul indirect si intrebuintarea banilor au incetat sa fie percepute ca proceduri stingheritoare, sau cel putin indiferente, devenind avantajoase in ochii indivizilor implicati.

Metoda praxeologica urca indarat pe firul fenomenelor pana la actiunile indivizilor. In cazul in care conditiile de schimb interpersonal sunt de asa natura incat schimbul indirect faciliteaza tranzactiile si daca -- si in masura in care - oamenii realizeaza existenta acestor avantaje, schimbul indirect si banii isi fac aparitia. Experienta istorica ne arata ca aceste conditii au fost si sunt prezente. Este de neconceput cum ar fi putut oamenii sa adopte schimbul indirect si banii si sa perpetueze aceste modalitati de efectuare a schimburilor in absenta conditiilor mentionate.

Problema istorica a originii schimbului indirect si [p.407] a banilor nu priveste praxeologia. Singurul lucru relevant este ca schimbul indirect si banii exista deoarece conditiile necesare pentru existenta lor au fost si continua sa fie prezente. Asa stand lucrurile, praxelogia nu are nevoie sa apeleze la ipoteza ca un decret autoritar sau un pact au permis inventarea acestor moduri de efectuare a schimburilor. Daca doresc, etatistii pot continua sa-i atribuie statului "inventarea" banilor, indiferent cat de improbabila ar fi aceasta ipoteza. Ceea ce conteaza este ca un individ isi procura un bun nu pentru a-l consuma sau pentru a-l utiliza in productie, ci pentru a renunta la el intr-un act de schimb ulterior. Un asemenea comportament din partea oamenilor face dintr-un bun un mijloc de efectuare a schimburilor si, daca acest comportament devine comun cu privire la un anumit bun, bunul respectiv devine moneda. Toate teoremele teoriei catalactice a mijloacelor de efectuare a schimburilor si a banilor se refera la serviciile pe care le furnizeaza un bun in calitatea sa de mijloc de efectuare a schimburilor. Chiar daca ar fi adevarat ca imboldul pentru introducerea schimbului indirect si a banilor ar fi provenit de la autoritati sau dintr-o intelegere intre membrii societatii, afirmatia ca numai comportamentul persoanelor care efectueaza schimburi poate crea schimbul indirect si banii ramane nezdruncinata.

Istoria ne poate spune unde si cand au fost intrebuintate pentru prima oara mijloace de efectuare a schimburilor si cum, ulterior, s-a redus din ce in ce mai mult gama bunurilor utilizate in acest scop. Deoarece deosebirea dintre notiunea mai larga de mijloc de efectuare a schimburilor si cea mai restransa de bani nu este neta, ci de natura graduala, nu se poate ajunge la nici un consens istoric referitor la tranzitia de la simple mijloace de efectuare a schimburilor la moneda. Raspunsul la aceasta intrebare este o chestiune de intelegere interpretativa istorica. Dar, dupa cum am mai spus, distinctia dintre schimbul direct si cel indirect este neta si toate rezultatele pe care le stabileste catalactica referitor la mijloacele de efectuare a schimburilor se refera, in mod categoric, la toate bunurile cerute si procurate in calitate de asemenea mijloace.

In masura in care afirmatia ca schimbul indirect si banii ar fi fost instituite prin decret sau contract se doreste a fi o dare de seama despre evenimente istorice, este sarcina istoricilor sa-i demonstreze falsitatea. In masura in care ea este formulata numai ca afirmatie de natura istorica, ea nu poate afecta in nici un fel teoria catalactica a banilor si explicatia evolutiei schimbului indirect pe care o furnizeaza ea. Dar daca este formulata ca o afirmatie despre actiunea umana si evenimentele sociale, ea este inutila, deoarece nu ne comunica nimic despre actiune. A spune ca intr-o buna zi guvernantii sau cetatenii adunati intr-o conventie au fost loviti brusc de inspiratia ca ar fi o idee buna sa se faca schimburi indirecte, si anume prin mijlocirea unui mijloc general intrebuintat de efectuare a schimburilor, nu este o afirmatie despre actiunea umana. Este numai o impingere indarat a problemei care se pune.

Este necesar sa intelegem ca nu putem contribui cu nimic la cercetarea stiintifica a actiunilor umane si a fenomenelor sociale declarand ca acestea ar fi create de stat, un lider carismatic, sau o revelatie [p.408] coborata peste intregul popor. Asemenea afirmatii nu infirma nici concluziile unei teorii care arata cum pot fi asemenea fenomene intelese ca "rezultatul neintentionat, rezultanta neproiectata in mod deliberat si neurmarita prin intermediul unor eforturi individuale specifice ale membrilor societatii." [6]