Constituirea si utilizarea capitalului intreprinderii

Constituirea si utilizarea capitalului intreprinderii

1. Formarea capitalului intreprinderii

Orice intreprindere, pentru a functiona in conditii optime, trebuie sa dispuna de lichiditati banesti pentru a-si onora obligatiile asumate, respectiv datoriile cu scadente apropiate asigurandu-si astfel echilibrul financiar pe termen scurt. In acelasi timp insa, trebuie sa actioneze si in directia realizarii unor investitii care sa-i faciliteze dezvoltarea ulterioara, caz in care se ridica problema finantarii necesitatilor pe termen mediu si lung. Deci, in permanenta trebuie sa se urmareasca adaptarea mijloacelor de finantare la nevoile de finantare. Sursele de procurare a capitalului intreprinderii sunt interne (autofinantare) si externe - crearea si majorarea capitalului social, indatorare si subventii. Analizand capitalul pe structura capitalurilor proprii si imprumutate se poate spune ca acesta poate fi procurat prin doua modalitati:

I - crearea capitalurilor proprii;

II - indatorarea.

I.        Crearea capitalurilor proprii

Capitalurile proprii sunt o sursa de finantare constituita din suma aporturilor, a diferentelor

de reevaluare, provizioane reglementate si profituri. Ele raman in permanenta la dispozitia intreprinderii constituind si o garantie pentru creditori. Capitalurile proprii sunt caracterizate de o serie de trasaturi cum sunt:

sunt capitaluri neexigibile;

sunt remunerate in functie de rezultatele obtinute de intreprindere;

in cazul lichidarii intreprinderii actionarii sunt despagubiti din valoarea ramasa dupa onorarea obligatiilor fata de creditori;

confera investitorilor in fonduri proprii posibilitatea administrarii si chiar gestionarii intreprinderiii.

Analiza formarii capitalurilor proprii implica o prezentare distincta a celor doua componente: capitalul social si respectiv rezerve, rezultate, fonduri proprii.

Constituirea capitalului social reprezinta prima faza de finantare a unei intreprinderi (notiunea de capital social este practic inseparabila de cuvantul societate). Constituirea si circulatia capitalului social sunt diferentiate in functie de forma juridica a societatilor comerciale.

Cea mai mare parte a intreprinderilor sunt constituite ca societati de capital respectiv ca societati in care aportul de capital se realizeaza prin titluri negociabile care nu angajaza responsabilitatea ofertantului de capital decat pentru suma subscrisa.

Forma de constituire a capitalului social cea mai utilizata este emisiunea de actiuni. Actiunile sunt titluri de participatie care confera detinatorului calitatea de coproprietar in limita valorii inscrise pe ele dandu-i dreptul de a participa la distribuirea profiturilor sub forma de dividende.

In statutul societatii sunt prevazute si tipul actiunilor (nominative sau la purtator) si valoarea nominala a acestora (care nu poate fi mai mica de 0,1 lei). Intreprinderile pot emite si actiuni preferentiale cu divident prioritar fara drept de vot ce confera detinatorului urmatoarele drepturi: dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil al exercitiului financiar, inaintea oricarei distribuiri; drepturile recunoscute actionarilor cu actiuni ordinare, cu exceptia dreptului de a participa si de a vota in adunarile generale ale actionarilor. Insa, acestea nu pot depasi 25 % din capitalul social si trebuie sa aiba aceeasi valoare nominala ca si actiunile ordinare.

Indiferent de forma de organizare a intreprinderilor, constituirea capitalului social se realizeaza in baza actului constitutiv care poate fi reprezentat de contractul de societate, de statut sau de un inscris unic ce include si contractul si statutul societatii. In actul constitutiv este inscris aportul asociatilor sau actionarilor la constituirea capitalului social. Constituirea oricarei forme de societate implica in mod obligatoriu aporturi in numerar, fiind admise si aporturile in natura (acestea se realizeaza prin transferarea drepturilor corespunzatoare si prin predarea efectiva catre societate a bunurilor aflate in stare de utilizare). Legislatia prevede ca prestatiile in munca nu pot constitui aport la formarea sau m,ajorarea capitalului social.

In crearea capitalului social se manifesta doua faze respectiv: subscrierea capitalului si varsarea acestuia. Deci, social se imparte in capital social subscris nevarsat si capital social subscris varsat. Capitalul subscris nevarsat reflecta partea capitalului pe care proprietarii sau asociatii s-au angajat sa-l puna la dispozitia intreprinderii iar capitalul subscris varsat reprezinta sumele efectiv depuse de catre actionari (asociati) in contul societatii comerciale precum si transferul in patrimoniul acesteia a bunurilor ce constituie aportul in natura al actionarilor.

Constituirea rezervelor, rezultatelor si a fondurilor proprii are la baza profitul net sau brut. Formele sub care se constituie sunt:rezerve legale, rezerve statutare (contractuale) si alte rezerve.

Capitalul social stabilit in momentul infiintarii intreprinderii poate fi modificat ulterior in functie de necesitatile si politica de finantare fie in sensul sporirii fie in sensul reducerii (cel mai frecvent insa se inregistreaza o sporire a acestuia).

Majorarea capitalurilor proprii se realizeaza fie prin sporirea capitalului social fie prin autofinantare.

1. Sporirea capitalului social reprezinta o decizie financiara, strategica, adoptata de adunarea generala a actionarilor sau consiliul de administratie si se poate realiza prin:

a) aporturi noi in nunerar si/sau in natura ale actionarilor sau asociatilor;

b) incorporarea profitului, rezervelor, a primelor legate de capital;

c) conversia datoriilor in capital;

d) absorbtia totala sau partiala a altei societati.

a) Aporturile noi in numerar si/sau in natura ale actionarilor sau asociatilor determina sporirea capitalului social prin emisiunea de noi actiuni sau prin majorarea valorii nominale a actiunilor existente.

Cresterile de capital prin aporturi de numerar pot fi analizate ca vanzari de actiuni. Actiunile noi sunt identice cu cele vechi sub aspectul drepturilor pe care le confera (dreptul de divident, dreptul de vot, dreptul de coproprietari). Pentru a compensa riscul generat de diluarea capitalului investit in cazul unei noi emisiuni, reglementarile legale confera un drept de preferinta pentru subscrierea de noi actiuni. In acest sens, actionarii vechi au dreptul sa cumpere actiuni noi la o valoare egala cu pretul de emisiune, intr-un numar proportional cu numarul de actiuni detinut anterior emisiunii. Orice persoana straina care doreste sa achizitioneze titluri din noua emisiune trebuie sa-si procure mai intai drepturile preferentiale de subscriere corespunzator titlurilor dorite si apoi sa achite intreprinderii emitente pretul de emisiune al actiunilor respective.

Partea suplimentara de capital obtinuta in acest fel este egala cu numarul de actiuni emise inmultit cu pretul de emisiune. Pretul de emisiune trebuie sa se situeze la un nivel mai mic decat cursul vechilor actiuni pentru a se asigura succesul operatiunii de subscriere. In cazul in care pretul de emisiune ar fi mai mare decat cursul vechilor actiuni, actiunile noi nu ar fi atractive deoarece pe piata ar exista actiuni la un pret mai mic. In cazul in care cursul actiunilor este scazut intreprinderea nu trebuie sa procedeze la cresteri de capital prin emisiune de actiuni deoarece ar trebui sa coboare prea mult pretul de emisiune. Deci, pretul de emisiune trebuie stabilit intre valoarea nominala si cursul vechi.

Daca se opteaza pentru majorarea valorii nominale a vechilor actiuni se impune exercitarea votului tuturor actionarilor si convingerea lor sa aduca noi capitaluri (aceasta modalitate intampina dificultati determinate de dispersia teritoriala a vechilor actionari). Emisiunea de noi actiuni este o operatie mai usoara deoarece actiunile noi pot fi cumparate de oricine (dar vechii actionari au dreptul preferential de subscriere). In acest caz apare insa dificultatea stabilirii pretului de emisiune, astfel incat el sa nu se apropie prea mult de cursul vechilor actiuni (acesta este limita superioara a pretului de emisiune).

Metoda cresterii valorii nominale a actiunilor presupune:

determinarea sporului valorii nominale aferent unei actiuni:

valoarea nominala a unei actiuni noi:

marimea capitalului social dupa majorare:

Daca se opteaza pentru cresterea numarului de actiuni se determina:

numarul de actiuni noi necesare acoperirii capitalului suplimentar:

numarul total al actiunilor dupa emisiune:

marimea capitalului social dupa majorare:

Emisiunea de actiuni nu este o tehnica agreeata de vechii actionari deoarece in absenta unui mecanism compensator poate duce la pierderi financiare. In realitate insa, legiuitorul le acorda dreptul preferential de a cumpara un numar de actiuni noi proportional cu numarul de actiuni vechi detinute, acest drept actionand compensatoriu fata de scaderea valorii bursiere a actiunilor.

Dreptul preferential se determina ca diferenta intre cursul vechi al actiunilor si noua valoare bursiera dobandita dupa realizarea emisiunii, astfel:

,

unde: d_s - dreptul preferential de subscriere; C₀- cursul actiunilor vechi; N₀- numarul actiunilor vechi; N₁- numarul actiunilor noi; P_E- pretul de emisiune.

In cazul in care vechii actionari nu-si exercita dreptul preferential de subscriere in termenul stabilit actiunile sunt puse in vanzare prin negociere pe piata financiara prin subscriptie publica (legislatia romaneasca prevede acordarea unui termen de cel putin o luna din ziua publicarii in monitorul oficial a dreptului de preferinta).

Daca este vizata sporirea capitalului social prin aporturi in natura, adunarea generala a actionarilor (care a hotarat aceasta) trebuie sa numeasca unul sau mai multa experti pentru evaluarea acestor aporturi. Dupa realizarea evaluarii adunarea generala poate decide sporirea capitalului social, realizand o descriere a aporturilor in natura, numele persoanelor ce le efectueaza si numarul actiunilor ce se vor emite in schimb.In cazul aporturilor in natura dreptul de preferinta inceteaza. Aceasta modalitate nu are ca efect imbunatatirea lichiditatii intreprinderii ci a raportului capitaluri proprii/datorii.

b) Incorporarea profiturilor, rezervelor si a primelor de emisiune

Aceasta modalitate este determinata de politica de autofinantare promovata de intreprindere. O parte din profitul anual al intreprinderii poate fi utilizata pentru constituirea si sporirea rezervelor. Cand acestea ating un anumit nivel intreprinderea poate decide incorporarea lor in capitalul social (cu exceptia rezervelor legale) emitand noi actiuni. Operatiunea de incorporare a rezervelor nu determina resurse financiare noi pentru societatile comerciale deoarece si pana la incorporarea in capitalul social, agentul economic dispune de sumele respective, contabilizate la rezerve. Aceasta modalitate se poate realiza fie prin multiplicarea numarului actinilor care se distribuie gratuit actionarilor, fie prin cresterea valorii nominale a actiunilor.

In primul caz fiecare actionar va dispune dupa incorporare de mai multe actiuni dar profitul se va imparti in functie de numarul actiunilor. Daca profitul nu creste, se mentine suma totala repartizata ca dividend dar scade randamentul pe actiune, iar daca profitul creste, sporeste atat volumul total al dividendelor cat si randamentul total al actiunilor. Practic, actionarul nu risca diminuarea profitului obtinut ci doar repartizarea acestuia pe un numar mai mare de actiuni.

In schimb oferta suplimentara de actiuni poate determina scaderea cursului care se poate stabili astfel:

unde: - cursul actiunilor dupa marirea numarului acestora.

In aceasta situatie protectia vechilor actionari se asigura prin intermediul unui cupon ce poarta denumirea de drept de atribuire, acesta fiind egal cu pierderea suportata de actionar prin emisiunea de noi actiuni.

Valoarea unui drept de atribuire se determina ca diferenta intre valoarea bursiera a unei actiuni inainte si dupa emisiune, astfel:

A doua modalitate nu influenteaza pretul actiunilor de pe piata financiara, modificandu-se numai rata dividendului pe actiune nu si dividendul ca atare.

Atribuirea de actiuni nu determina modificarea situatiei capitalului actionarilor; astfel, ceea ce se pierde prin micsorarea valorii bursiere a actiunilor se recupereaza prin dobandirea de noi actiuni. In acelasi timp insa, ramane neschimbata speranta ca pe viitor sa creasca remuneratia totala ce va fi obtinuta de actionari daca se mentine politica de dividende promovata de intreprindere. Nici puterea de influenta a actionarilor asupra conducerii intreprinderii nu se modifica in cazul atribuirii de actiuni deoarece fiecare actionar primeste actiuni noi proportional cu numarul de actiuni vechi pe care le detinea. In schimb, in cazul in care cursul actiunilor inregistreaza cresteri actionarii inregistreaza castiguri nete datorita numarului sporit de actiuni de care ei dispun.

c) Cresterea capitalului prin conversia datoriilor se utilizeaza in special atunci cand se urmareste anularea unor datorii astfel incat trezoreria sa nu fie afectata. Este o modalitate proprie marilor societati pe actiuni care anterior au contractat imprumuturi obligatare emitand obligatiuni convertibile in actiuni si ea presupune transformarea datoriilor pe termen scurt in datorii pe termen mediu si lung. Forma cea mai des intalnita este conversia obligatiunilor in actiuni (se poate realiza si conversia datoriei privind participarea salariatilor la profit). Conversia obligatiunilor in actiuni determina o crestere de capital fara fluxuri financiare pozitive. Pe ansamblu, sursele intreprinderii sunt aceleasi dar imprumutul obligatar devine capital social. Cu prilejul emisiunii se stabileste termenul in care se poate face conversia precum si rata de conversie ce va fi utilizata.

Obligatiunile convertibile sunt remunerate mai slab decat alte tipuri de obligatiuni dar sunt preferabile deoarece permit detinatorilor dupa convertire sa beneficieze de eventuala crestere economica a societatii. De asemenea ele sunt preferabile si actiunilor deoarece in cazul in care nu sunt convertite raman obligatiuni ce aduc castiguri anuale sigure iar achizitionarea lor se face la un pret fixat in prealabil, existand si un venit minim asigurat. Pentru emitent, obligatiunile convertibile prezinta avantajul ca au o rata a dobanzii mai scazuta decat la imprumuturile obligatare clasice. De asemenea, prin conversia datoriilor se exercita o influenta pozitiva asupra structurii de finantare datorita diminuarii ponderii datoriilor

d) Absorbtia totala sau partiala a altei societati.

Aceasta modalitate are ca efect sporirea capitalului social cu partea de capital social a societatii absorbite. Fuziunea are ca efect dizolvarea, fara lichidare, a societatii care isi inceteaza existenta si transmiterea universala a patrimoniului sau catre societatea beneficiara, in starea in care se gaseste la data fuziunii, in schimbul atribuirii de actiuni sau de parti sociale ale acestora catre asociatii societatii care inceteaza si, eventual, a unei sume de bani, care nu poate depasi 10% din valoarea nominala a actiunilor sau partilor sociale atribuite. Fuziunea are loc la data inscrierii in registrul comertului a mentiunii privind majorarea capitalului social al societatii absorbante. Aceasta dobandeste drepturile si preia obligatiile societatii pe care o absoarbe.

Autofinantarea

Este cel mai raspandit principiu de finantare si implica dezvoltarea intreprinderii cu forte proprii, prin utilizarea unei parti din profitul obtinut in exercitiul expirat. Prin intermediul autofinantarii, intreprinderea isi procura o parte din mijloacele de finantare, fara sa mai apeleze la actionari sau la diversi creditori. Autofinantarea reprezinta acea parte din capacitatea de autofinantare ramasa disponibila, dupa distribuirea dividendelor:

At = CAF - Dd,

unde: At- autofinantarea totala; CAF- capacitatea de autofinantare; Dd- dividende distribuite.

Aceasta relatie se aplica numai pentru tarile unde participarea salariatilor este considerata ca o cheltuiala deductibila fiscal si nu ca o destinatie de realizare a profitului, asa cum este reglementata in tara noastra, unde:

A = CAF - (Dd + Psp)

unde:Psp- participarea salariatilor la profit.

Capacitatea de autofinantare (CAF) reflecta potentialul financiar degajat de activitatea rentabila a intreprinderii, la sfarsitul exercitiului financiar, respectiv sursa interna de finantare generata de activitatea industriala si comerciala a acesteia menita sa asigure: finantarea unor nevoi curente, de exploatare; cresterea fondului de rulment; finantarea totala sau partiala a noilor investitii; rambursarea imprumuturilor contractate; remunerarea capitalurilor investite. Capacitatea de autofinantare se determina dupa deducerea impozitului pe profit si este rezultatul intregii activitati desfasurata de intreprindere, fiind deci echivalentul unui cash flow potential net global.

Calculul capacitatii de autofinantare se face pornind de la veniturile si cheltuielile gestiunii curente susceptibile de a se transforma (imediat sau la termen) in fluxuri de trezorerie, prin doua metode puse in evidenta de structura contului de profit si pierdere: deductiva si aditionala.

Prin metoda deductiva se porneste de la excedentul brut de exploatare, fiind stabilita ca diferenta intre veniturile incasabile si cheltuielile platibile.

In metoda aditionala, calculul capacitatii de autofinantare porneste de la rezultatul net al exercitiului, la care se adauga cheltuielile calculate (amortizari si provizioane) neplatibile la o anumita scadenta si din care se scad veniturile calculate (reluari asupra provizioanelor).

In esenta, capacitatea de autofinantare reprezinta un indicator care exprima independenta financiara a intreprinderii reflectand un flux de disponibilitati potential sau real. Marimea sa depinde de rentabilitatea intreprinderii, de politica de investitii si de metodele de amortizare a activelor imobilizate. Autofinantarea constituie o sursa interna destinata acoperirii nevoilor de finantare a exercitiului viitor. Pentru intreprindere, autofinantarea este importanta, oferindu-i acesteia o serie de avantaje: reprezinta o sursa independenta si stabila de finantare in anumite situatii nefavorabile pentru intreprindere; confera intreprinderii libertatea de actiune, ingaduindu-i acesteia independenta de gestionare fata de organismele financiare si de credit; permite franarea indatorarii si, implicit, reducerea cheltuielilor financiare; masoara randamentul capitalurilor proprii, respectiv rentabilitatea financiara (autofinantarea neta/ capitaluri proprii); reprezinta factorul hotarator in deschiderea accesului la piata de capital si in atragerea capitalului extern.

II. Indatorarea

In cazul in care nevoia globala de finantare a intreprinderii nu este acoperita de capitalurile proprii se apeleaza la alte mijloace cum sunt: credite bancare pe termen scurt, mediu sau lung, credite obligatare, credite furnizor si alte datorii din exploatare.

Intreprinderea poate sa opteze pentru indatorarea pe termen mediu si lung si pentru indatorarea pe termen scurt.

Indatorarea pe termen mediu si lung se realizeaza prin intermediul creditelor bancare pe termen mediu si lung, a creditului obligatar si a creditului Bail (leasing).

Creditele bancare pe termen mediu si lung se acorda de catre bancile comerciale pentru perioade mai mari de 1 an, pentru achizitionarea de active fixe, realizarea de investitii in echipament de productie, utilaje etc, pe baza unor garantii ferme prezentate de debitori. Aceste credite joaca un rol important in finantarea intreprinderilor, fiind destinate acoperirii cheltuielilor de investitii in echipament de productie, constructii, operatiuni de export.

Pentru acordarea creditului intreprinderea trebuie sa depuna o documentatie economica si financiara complexa care cuprinde ultimul bilant contabil, bugetul de venituri si cheltuieli pe anul in curs, contul de profit si pierdere, lista bunurilor si valorilor ce constituie garantii asiguratorii pentru creditul solicitat, studiul de fezabilitate, previziuni pe perioade mai mari s.a. Garantiile asiguratorii acceptate de banci sunt: gajul asupra unor bunuri, gaj care poate fi fara deposedare (se poate exercita asupra unor masini, utilaje si alte bunuri materiale de folosinta indelungata care nu sunt afectate de creante in favoarea altor persoane fizice si juridice si care pot fi valorificate) si cu deposedare (are ca obiect titluri de valoare, metale pretioase s.a.); garantii bancare emise de banci sau institutii financiare si de credit din tara si din strainatate, agreate de banca romana; depozite in lei sau in valuta existente in cont la banca; bunurile achizitionate din credite si asigurate la societatile de asigurare; ipoteca asupra unor bunuri imobile precum si asupra unor masini, utilaje si instalatii fixate in spatii.

Conditiile creditului se negociaza intre banci si debitori: rata dobanzii, termenul de rambursare, eventuala perioada de gratie, penalizari pentru nerespectarea clauzelor contractuale s.a. Nivelul dobanzii la creditele bancare este mai ridicat decat cel utilizat de organismele financiare specializate. Marimea costului creditului bancar, respectiv rata dobanzii depinde de trei factori: volumul creditului, rata dobanzii si timpul de creditare. Rambursarea creditelor se realizeaza in conformitate cu situatia privind esalonarea ratelor si a dobanzilor anual, semestrial, trimestrial sau lunar, prin anuitati constante sau variabile, cu sau fara perioada de gratie. Pe baza acesteia compartimentul financiar al intreprinderii determina fluxurile financiare generate de decizia de creditare ce pot fi incluse in bugetul de venituri si cheltuieli. Pe parcursul perioadei de angajare a creditului banca realizeaza analize periodice asupra intreprinderii si a obiectivului creditat, astfel incat sa evite riscul de nerambursare in cazul in care se constata deteriorari ale activitatii economice ale acesteia.

Creditul obligatar presupune emisiunea de obligatiuni respectiv de titluri de valoare care confera detinatorului dreptul la o dobanda anuala fixa, indiferent de rezultatele intreprinderii. Detinatorul unei obligatiuni este numit obligatar si este un creantier al intreprinderii. In tara noastra, emisiunea de obligatiuni este reglementata de Legea nr. 31/1990, care prevede pentru societatile pe actiuni posibilitatea de a emite obligatiuni la purtator sau nominative insa pentru o suma care sa nu depaseasca 75% din capitalul varsat si existent potrivit ultimului bilant contabil aprobat. In cazul in care intreprinderea realizeaza o emisiune de obligatiuni prin oferta publica se impune publicarea unui prospect de emisiune din care sa rezulte marimea capitalului social si a rezervelor, situatia patrimoniului social conform ultimului bilant contabil aprobat, suma totala a obligatiunilor care au fost emise anterior si a celor care urmeaza sa fie emise, modul de rambursare, valoarea nominala a obligatiunilor, dobanda lor s.a.

Ca urmare a variatiei cursului obligatiunilor la bursa si a ratei dobanzii pe piata financiara, rentabilitatea pentru investitori si costul pentru intreprinderile emitente sunt aleatorii. Incertitudinea si riscurile pentru veniturile viitoare au determinat aparitia unei multitudini de tipuri de obligatiuni cu caracteristici diferite, tinzand spre reducerea, cat mai mult posibil a riscurilor. Imprumuturile obligatare pot fi grupate astfel: de tip clasic; grupate; cu bon de subscriere; participative; deschise; indexate; perpetue s.a.

Imprumutul obligatar de tip clasic este caracterizat de o serie de elemente cum sunt: numele emitentului, suma totala a imprumutului, numarul de titluri, valoarea nominala si data subscrierii, pretul de emisiune, valoarea de rambursare, rata dobanzii, modul de calcul al remuneratiei, conditii de amortizare si rascumparare. Rambursarea obligatiunilor se realizeaza in conformitate cu scadentele inscrise in contract: prin anuitati constante, prin serii egale, amortizare unica la sfarsitul duratei imprumutului, prin cupon unic. In primul caz, amortizarea se poate face la valoarea nominala sau la prima de rambursare. Intreprinderea varsa in fiecare an o suma constanta, reprezentand amortismente plus dobanzi, in vederea stingerii treptate a datoriei. In timp, in structura varsamintelor anuale partea reprezentand capitalul rambursat creste in fiecare an iar partea reprezentand dobanda scade. Valoarea anuitatii se determina astfel:

unde: Sa- anuitatea de rambursat (amortismentul anual plus dobanda); C- valoarea capitalului imprumutat prin emisiunea de obligatiuni; d-rata dobanzii; t- durata in ani a imprumutului obligatar.

Dar, suma anuala de rambursat este formata din amortismentul anual (a) si dobanda (D), astfel:

Deci, partea de capital rambursata in primul an este:

Numarul obligatiunilor rambursate in primul an este stabilit prin raportarea acestei sume la valoarea nominala; acesta va fi utilizat pentru determinarea obligatiunilor rambursate in ceilalti ani deoarece numarul acestora creste in progresie geometrica cu ratia 1+d, astfel:

In cazul in care rambursarea se efectueaza la prima de rambursare valoarea anuitatilor se determina in mod similar, dar suma anuala de plata se majoreaza cu valoarea primei de rambursare. Prima de rambursare se determina ca diferenta intre pretul de rambursare si valoarea nominala.

Amortizarea prin serii egale presupune rambursarea unui numar egal de obligatiuni in fiecare an. De aceasta data capitalul rambursat este egal in fiecare an iar suma dobanzii scade de la un an la altul. Si in acest caz rambursarea se face la valoare nominala sau la prima de rambursare. Anuitatea se calculeaza la fel, fiind diferiti doar cei doi termeni (VN sau PR) din prima parte a relatiei, astfel:

unde: N- numarul de obligatiuni emise; VN- valoarea nominala; N_r- numarul de obligatiuni ramase de rambursat; PR- pret de rambursare.

Amortizarea unica se realizeaza in conditiile platii anuale a dobanzilor. Emitentul ramburseaza in totalitate imprumutl la scadenta dar la sfarsitul fiecarui an se platesc dobanzi asupra volumului total al imprumutului. De obicei, se constituie si un fond de rambursare (sinking found) prin plasarea unei sume suficiente pentru constituirea unui capital egal cu suma ce trebuie rambursata la scadenta.

Rambursarea prin cupon unic presupune capitalizarea dobanzilor si plata lor odata cu imprumutul, la scadenta.

Rambursarea imprumuturilor se poate face si anticipat in cazul in care acest lucru a fost precizat cu prilejul emisiunii. In functie de evolutia ratei dobanzii pe piata financiara, emitentul poate sa rascumpere anticipat obligatiunile emise si plasate in cazul in care valoarea bursiera este mai mica decat valoarea de rambursat. Dar, numarul de obligatiuni rascumparate nu poate fi mai mult de jumatate din numarul obligatiunilor amortizabile intr-un an. In tara noastra, obligatiunile se ramburseaza la scadenta. Legislatia prevede si posibilitatea ca obligatiunile sa poata fi rascumparate inainte de scadenta prin tragere la sorti, la o suma superioara valorii lor nominale stabilita de intreprindere si anuntata cu cel putin 15 zile inainte de data tragerii la sorti.

Finantarea prin obligatiuni comporta atat avantaje cat si dezavantaje. Astfel dintre avantajele utilizarii acestei modalitati mentionam: determina mobilizarea unor resurse importante de finantare; permite evitarea bancilor si a cheltuielilor bancare in procurarea resurselor necesare; se obtine un profit mai mare pentru reinvestire decat in cazul finantarii prin emisiune de actiuni; ofera posibilitatea rambursarii anticipate in functie de evolutia ratei dobanzii. In acelasi timp insa, emisiunea de obligatiuni prezinta si dezavantaje, astfel: implica efectuarea unor cheltuieli financiare, indiferent de rezultatele inregistrate de societate; determina diminuarea lichiditatilor intreprinderii emitente ca urmare a obligativitatii rambursarii imprumutului; exista riscul ca operatiunea de subscriere sa nu aiba succes.

Leasingul sau credit contract de inchiriere reprezinta o metoda de finantare care, in esenta, se poate asimila imprumutului. El poate fi definit ca o tehnica contractuala prin care o societate de leasing (locator) cumpara, la cererea unui client (locatar) bunuri de natura imobilizarilor, in vederea inchirirerii acestora clientului respectiv pentru o perioada de timp determinata si in schimbul achitarii unei redevente sau chirii, care contine promisiunea de vanzare la incheierea locatiei in functie de valoarea reziduala.. Intreprinderea utilizatoare a obiectivelor de investitii ce se dobandesc nu are calitatea de proprietar ci de uzufructier, chirias in acest contract.

In tara noastra, leasingul este reglementat de legislatia in vigoare (O.G. nr. 51/1997), fiind definit ca ,,operatia prin care o parte, denumita locator/finantator, transmite pentru o perioada determinata dreptul de folosinta asupra unui bun, al carui proprietar este, celeilalte parti, denumita utiliyator, la solicitarea acesteia, contra unei plati periodice, denumita rata de leasing, iar la sfarsitul perioadei de leasing locatorul sau finantatorul se obliga sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului de a cumpara bunul, de a prelungi contractul de leasing, ori de a inceta raporturile contractuale". Utilizatorul poate sa cumpere bunul inainte de sfarsitul perioadei de leasing in cazul in care isi achita toate obligatiile asumate prin contract si a convenit acest lucru cu cealalta parte de la inceput. Formele de leasig reglementate sunt: leasingul financiar si leasingul operational.

Aceasta modalitate de finantare prezinta atat avantaje cat si dezavantaje. Astfel, dintre avantaje se pot mentiona:

creditul-bail este o operatiune care nu modifica structura financiara a intreprinderii ci numai angajamentele de plata anuale, capitalul propriu ramane deci neangajat legal fapt ce creeaza intreprinderii posibilitatea unor imprumuturi bancare;

realizarea unui contract este mai simpla decat cel determinat de un credit obisnuit; permite accelerarea dezvoltarii fara sa afecteze autonomia financiara prezenta a intreprinderii;

locatorul sau proprietarul pot oferi locatarului servicii legate de instalarea si punerea in functiune a obiectului de leasing;

bunurile proprii creditabile ale locatarului raman neafectate de garantii intrucat obiectul leasingului va constitui garantia fata de locator;

chiriile platite diminueaza baza impozabila.

Dezavantajele acestei modalitati de finantare sunt:

afecteaza autofinantarea viitoare datorita obligatiilor periodice de plata;

costul de finantare este mai ridicat fapt ce impune obtinerea unei rentabilitati cel putin acoperitoare;

bunul nu apartine intreprinderii utilizatoare si ca urmare nu constituie obiect al calcularii amortizarilor corespunzatoare, ceea ce inseamna ca aceasta nu va beneficia de economia de impozit pe profit corespunzator deducerii cheltuielilor de amortizare (in cazul leasingului operational);

neplata unei rate atrage dupa sine pierderea bunului si obligatia de plata a tuturor ratelor restante.

Indatorarea pe termen scurt este modalitatea de finantare prin care se acopera nevoile temporare de capital ale intreprinderii. Practic, se contracteaza datorii cu scadenta de pana la un an pentru operatiuni a caror desfasurare constituie ciclul curent al exploatarii. In anumite cazuri se poate opta pentru aceasta modalitate si pentru finantarea investitilor intreprinderii pana la constituirea capitalurilor necesare realizarii acestora din surse proprii. Ca urmare, decizia de finantare pe termen scurt nu trebuie sa urmareasca numai acoperirea financiara a necesitatilor curente, ci ea trebuie sa fie si elastica, sa permita adaptarea la nevoile concrete ale diferitelor perioade astfel incat resursele financiare sa poata fi majorate sau diminuate corespunzator. Aceasta forma implica utilizarea urmatoarelor instrumente: credite bancare pe termen scurt si credite specifice pe termen scurt.

Intreprinderile care desfasoara o activitate rentabila pot sa opteze pentru utilizarea creditelor bancare pe termen scurt atunci cand doresc sa-si extinda activitatea decat sa realizeze acest lucru doar in momentul in care isi constituie fonduri proprii prin capitalizarea profiturilor. Aceste credite pot fi contractate la institutiile bancare pentru perioade mai mici de un an, pe baza unor garantii ferme. Creditele bancare pe termen scurt sunt diferentiate prin obiect, modalitate de acordare, garantare, restituire, durata si cost, utilizandu-se urmatoarele categorii: credite de trezorerie; credite de scont; credite pentru stocuri cu destinatie speciala; credite pe stocuri; credite pentru nevoi temporare; facilitati de cont.

Creditele de trezorerie se contracteaza in scopul asigurarii echilibrului de trezorerie, fara sa aiba un obiect nominalizat, prin contul curent. Acestea se acorda pe baza situatiei de trezorerie care se intocmeste pe baza datelor contabile din trimestrul anterior, a programelor de activitate si de desfacere precum si a altor documente din care sa reiese diferenta intre stocurile si cheltuielile de efectuat ale intreprinderii pe de o parte si sumele de incasat si creditele acordate anterior pe de alta parte.

Creditele de scont (pe baza de creante comerciale) se acorda prin scontarea la bancile comerciale a efectelor comerciale ale intreprinderii inainte de scadenta in schimbul unei taxe de scont. Aceasta are o valoare egala cu dobanda pana la scadenta plus comisionul bancii. Creditul de scont este rambursat ca urmare a derularii unei operatii comerciale din care banca isi va recupera sumele acordate. Efectele scontate nu mai apar in bilantul intreprinderii in activ- ca efect de incasat ci sunt inscrise, pana la scadenta in angajamente in afara bilantului. Dar, beneficiarul creditului este raspunzator pentru rambursarea acestuia (in situatia neonorarii platii in ziua fixata el trebuie sa restituie creditul).

Creditele pentru stocuri cu destinatie speciala se acorda in special intreprinderilor care prelucreaza materii prime agricole si care trebuie sa-si formeze stocuri ce se consuma intr-o perioada mai mare de un trimestru (fara a se depasi 12 luni de la constituire). Ele se acorda prin conturi simple de imprumut, pe baza solicitarilor si a situatiilor de trezorerie trimestriale. Din acestea, intreprinderile pot sa efectueze plati in functie de realizarea aprovizionarilor. Rambursarea creditelor de acest gen se stabileste in momentul contractarii in raport de previziunile privind valorificarea stocurilor.

Creditele pe stocuri sunt credite pe termen scurt garantate cu anumite stocuri de marfuri ce sunt depozitate in locuri speciale (acestea sunt gestionate de societati private). Dovada existentei marfurilor in depozitul respectiv este reprezentata de recipisa warrant (de fapt este un titlu de credit si, in acelasi timp un titlu de proprietate asupra marfurilor) ce poate fi scontata la banci pentru obtinerea unui credit pe termen scurt.

Creditele pentru nevoi temporare sunt acordate intreprinderilor pentru cauze neprevazute cum sunt primirea in avans unor materii prime, intreruperea productiei, dificultati in expedierea produselor finite, formarea unor stocuri in vederea participarii la diverse targuri sau expozitii s.a. Cererea de credite depusa de agentii economici trebuie sa precizeze cauzele care au determinat aceasta situatie precum si termenele la care se vor elimina si deci rambursa creditele. Aceste credite se acorda pe o perioada de pana la nouazeci de zile prin conturi simple de imprumut.

Facilitatile de cont se acorda pentru o perioada de timp foarte scurta (cateva zile) pentru acoperirea unor necesitati urgente de trezorerie dar cu precizarea ca incasarile care vor servi la restituirea imprumutului trebuie sa fie identificate cu claritate.

Credite specifice pe termen scurt sunt reprezentate de:

- creditul comercial furnizor;

- creditele pe baza de bilete de trezorerie sau bonuri de casa ;

Creditele comerciale furnizor reprezinta platile amanate pentru materiile prime si materialele consumabile primite de la furnizori. Durata creditului client poate varia intre 30 si 90 de zile. Momentul constituirii acestuia este reprezentat de cel in care furnizorul accepta sa nu fie platit in momentul livrarii bunurilor. Sursele atrase prin intermediul acestei modalitati sunt avantajoase deoarece nu sunt oneroase. Insa, beneficiarul creditului trebuie sa respecte termenele de plata astfel incat sa evite penalitatile de intarziere. De asemenea, el trebuie sa analizeze daca este avantajoasa aceasta modalitate in comparatie cu posibilitatea de a primi o bonificatie in cazul achitarii pe loc. Tinand cont de faptul ca intreprinderea acorda credite comerciale clientilor sai rezulta ca politica de credite comerciale promovata de intreprindere are o importanta deosebita in acoperirea nevoilor ei curente de exploatare.

Creditele pe baza de bonuri de casa sunt obtinute de intreprinderi prin emisiunea si plasarea acestora pe termen scurt de pana la un an. Pentru asigurarea subscrierii emitentul trebuie sa ofere o remuneratie atragatoare.

Intreprinderile pot utiliza si avansuri primite de la clienti in scopul achizitionarii materiilor prime necesare inceperii fabricatiei produsului intr-un procent convenit din pretul negociat in contract.

Indatorarea pe termen scurt prezinta avantajul ca se poate realiza rapid oferind suplete in nevoile intreprinderii, e mai putin costisitoare dar are si dezavantajul ca poate expune intreprinderea la riscul de insolvabilitate in cazul in care aceasta are de rambursat sume mari la termene apropiate.