Eficienta economica in cadrul intreprinderii

EFICIENTA ECONOMICA IN CADRUL INTREPRINDERII

Eficienta economica se poate exprima: • sub forma randamentului combinarii si utilizarii factorilor de productie care oglindesc efectele economice obtinute la o unitate de efort depus Ec=Vr, unde Ec=eficienta economica si Vr = veniturile realizate. • sub forma consumului specific de factori de productie pentru obtinerea efectelor scontate in care arata consumul de factori ce revine pe unitate de efect economic util Ec = Cfp, unde Ec = eficienta economica si Cfp=factorii de productie consumati .

CRESTEREA EFICIENTEI

1)Maximizarea veniturilor prin:

- cresterea cifrei de afaceri

- cresterea incasarilor

- diversificarea serviciilor

- specializarea serviciilor

- marirea adaosului comercial etc.

2) Rationalizarea cheltuielilor prin:

- cresterea productivitatii

- calificarea personalului

- extinderea progresului tehnic

- organizarea mai buna a muncii

- imbunatatirea modului de cointeresare

Eficienta in domeniul serviciilor imbraca aspecte deosebite si are doua tipuri de efecte:

Efecte economice: se concretizeaza in rezultate economice, care sunt usor de cuantificat(profitul, cifra de afaceri, cheltuielile etc.)

Efecte sociale: privesc in primul rand beneficiarul si sunt mai greu de cuantificat( de exemplu efectul procesului de instruire dintr-o unitate de invatamant asupra viitoarei activitati a unui tanar)

3.1Conditii favorabile cresterii salariilor

In general, un sindicat va putea obtine concesii din partea patronilor sub forma maririi de salarii in urmatoarele conditii:

(a)Atunci cand cererea pentru bunuri este puternica, astfel ca antreprenorii vor putea, probabil, sa transfere salariile marite consumatorului sub forma preturilor mai mari. Acest lucru are un efect inflationist asupra economiei, dand un impuls de cost spiralei inflationiste.

(b) Atunci cand salariile marite pot fi justificate pe baza productivitatii marite. Se va promite realizarea de productii mai mari pe muncitor, astfel ca salariile marite nu vor trebui sa impuna marirea preturilor, ci pot fi distribuite pe un volum mai mare de marfa care se fabrica. Astfel de cresteri de productivitate se realizeaza prin abandonarea practicilor restrictive dirijate impotriva promovarii utilajelor noi, a noilor metode de lucru;

(c) Atunci cand exista o prea numeroasa forta de munca in industrie. Daca forta de munca poate fi convinsa sa se retraga din industrie, primind un fel de cota de plata dr ept compensatie, muncitorii in numar mai mic care raman in industrie se pot bucura de salarii mai mari;

(d) Atunci cand antreprenorii castiga "rente economice", iar sindicatul dispune de suficienta forta pentru a-i determina pe patroni sa renunte la o parte din aceste profituri;

(e) Atunci cand patronul lucreaza cu costuri scazute, acestea fiind obtinute prin plata unor salarii mai mici decat produsul marginal net. In astfel de circumstante, exista un puternic stimulent pentru muncitori in a se organiza iar o astfel de organizatie poate obliga patronatul la concesii. In general insa, muncitorii care sunt exploatati in acest fel sunt dificil de organizat; ei pot fi imprastiati in numeroase firme mici, sau locuiesc in zone in care s omajul este deosebit de puternic, ei pot fi si imigranti care nu cunosc limba. Uneori guvernele cauta sa aplice o "politica a veniturilor" care sa restrictioneze veniturile in moduri care sunt considerate "dezirabile". Astfel, veniturile pot fi limitate in interesul unei politici anti-inflatie, sau pentru a preveni dificultati ale "balantei de plati". Uneori, aceste politici sunt evidente, nepermitandu-se nici o crestere a salariilor (inghetarea salariilor), sau permitandu-se doar o anumita rata de crestere anuala (constrangerea salariilor).

Alteori, politicile sunt mascate manifestandu-se o atmosfera de "negociere libera" a salariilor intre patroni si angajati. Presiunile se manifesta asupra negocierilor salariale prin metode cum ar fi metoda ratelor de dobanda mari sau metoda "limitelor banesti". In cazul primului sistem, patronii care asigura mariri de salarii trebuie sa finanteze platile aditionale din surse financiare proprii sau sa plateasca rate de dobanda penalizatoare pentru imprumuturile care le acorda. Conform celui de-al doilea sistem, departamentele guvernamentale trebuie sa-s i limiteze cheltuielile la o mica parte din cheltuielile anului precedent. Orice marire de salarii trebuie sa fie finantata prin reducerea in alte parti. In ambele situatii, se manifesta un fenomen cunoscut sub numele de "deriva salariilor". Veniturile care nu pot fi in mod oficial marite manifesta o deriva usoara in sus in diferite moduri. De exemplu, s-ar putea sa nu se negocieze forme de plata noi dar primele de merit ar putea fi mai generoase. Salariatii pot fi promovati in servicii cu denumiri mai importante. Se dezvolta o presiune enorma pentru imbunatatirea reala a salariilor, iar "deriva salariilor" nu serveste decat pentru a sublinia, pentru cei care nu beneficiaza de deriva, ca propriile lor pozitii trebuie sa fie reevaluate. Finalul unei inghetari legale a salariilor este un   semnal pentru sindicate pentru a depune eforturi hotarate in scopul de a recastiga terenul pierdut.

3.2 Cererea si oferta de forta de munca

Necesarul (optim) de forta de munca la nivelul economiei nationale este reprezentat de totalitatea capacitatii de munca solicitata la un moment dat, intr-o anumita cantitate, structura profesionala si la un anumit nivel de calificare, care, in conditiile existente de inzestrare tehnica, de organizare a productiei si a muncii, durata a zilei de munca si productivitate, sa acopere cat mai deplin nevoia de munca si obtinerea unui efect maxim util. Un asemenea proces solicita, mai ales din partea agentilor economici, un efort deosebit, de corelare si de armonizare a necesitatilor cu interesele economice, la toate nivelurile economiei.

Activitatea social-economica neintrerupta atrage dupa sine reproducerea, tot atat de continuu, a necesarului de forta de munca, atat ca volum, cat si ca structura profesionala si grad de calificare. Asa cum in procesul de ansamblu al reproductiei, consumul creeaza imboldul productiei, tot asa si consumul continuu de resurse de munca, cerut de productia sociala, reproduce de fiecare data nevoia de forta de munca, diferita si ea de la o perioada la alta.

3 Venitul la nivel macroeconomic

Producerea venitului national nu este un scop in sine; ea urmareste satisfacerea trebuintelor prezente si viitoare ale membrilor societatii, venitul national fiind singura sursa de plata pentru serviciile efectuate, care sa asigure bunastarea oamenilor. Asadar, cu cat acest indicator inregistreaza marimi superioare, cu atat exista posibilitati reale ca fiecare membru al societatii sa inregistreze venituri mai mari, sau sa beneficieze de efectele pozitive ale unei repartitii judicioase a venitului national.

Producerea venitului national are drept motivatie satisfacerea celor doua necesitati vitale pentru o societate - consumul si economisirea -, astfel ca venitul (V) se divide, in procesul utilizarii, in doua mari componente: consum (C) si economii (E); deci V = C + E.

Scopul final al oricarei activitati economice fiind satisfacerea trebuintelor directe ale populatiei, venitul (in acceptiunea sa, micro si macroeconomica) este utilizat, in primul rand pentru consum si, apoi, pentru economii, in vederea sporirii avutiei.

Impartirea venitului in consum si economii, avand o anumita valoare, este limitata de marimea venitului. Acesta se descompune deci, si nu se compune din parti formate independent. El este pragul superior pana la care pot sa ajunga consumul si economiile insumate.

4 Consumul: factori de influenta si legitati

Consumul reprezinta partea din venit cheltuita pentru cumpararea de bunuri si servicii, destinate satisfacerii directe a trebuintelor populatiei si/sau necesitatilor generale ale societatii.

Consumul, la nivel macroeconomic, trebuie analizat sub cele doua forme ale sale: consum final si consum intermediar.

Consumul final reprezinta ansamblul cheltuielilor care permit satisfacerea directa a nevoilor umane, individuale si colective. Acestea sunt cheltuieli care nu contribuie in mod direct la cresterea productiei. Marimea consumului final (productiei finale) se determina ca diferenta intre valoarea tuturor bunurilor si serviciilor provenite din productia interna si din import, pe de o parte, si valoarea bunurilor intrate in consumul intermediar, a celor pentru investitii si a celor pentru export, pe de alta parte.

Consumul final se imparte la randul sau in doua categorii: consumul privat si consumul public.

Consumul privat cuprinde, conform practicii statistice internationale, toate bunurile materiale si serviciile cumparate de populatie (gospodariile private) inclusiv cele

provenite din productia proprie, in scopul satisfacerii necesitatilor. In cadrul acestui consum se includ: cumpararile de pe piata de bunuri durabile si de consum curent (cu exceptia imobilelor si terenurilor); achizitionarea de servicii (transport, telecomunicatii, posta etc.); cumpararile de produse agroalimentare s.a.m.d.

Consumul public cuprinde consumurile din institutiile administratiei centrale si locale de stat, efectuate pentru prestarea serviciilor publice. Altfel spus, in consumul public (de stat) se includ acele cheltuieli facute pentru prestarea serviciilor social-administrative, care sunt puse la dispozitia colectivitatii fara o plata speciala. Acest consum se poate cuantifica insumand cheltuielile cu bunurile consumate sau achizitionate pentru prestarea serviciilor publice (consumul intermediar al statului), amortizarea capitalului fix, salariile angajatilor din sectorul public etc.

Consumul intermediar (productia intermediara) reprezinta valoarea bunurilor economice provenite din procese de productie anterioare si care sunt folosite si consumate in alte procese de productie, in scopul crearii de noi bunuri si servicii. Acest consum cuprinde astfel cheltuieli cu materii prime, materiale, energie, combustibili, servicii diverse, reparatii curente etc.

In evolutia sa, consumul este supus influentei anumitor categorii de factori determinanti.

In cele ce urmeaza vom analiza influenta acestora asupra consumului final, intrucat consumul intermediar se deduce, dupa cum se stie, din calculul venitului national.

Factorul care joaca rolul cel mai important in evolutia consumului, la nivel macroeconomic, este venitul national disponibil (VND), adica venitul national (VN) corectat cu soldul incasarilor si platilor in raport cu strainatatea (soldul transferurilor curente cu strainatatea - STCS), astfel: VND = VN + STCS.

Corelatiile dintre venituri si cheltuielile pentru consum au fost analizate de numerosi specialisti, acestea fiind sintetizate in asa-zisele legitati ale consumului.

In cadrul acestora s-a impus ca importanta "legea psihologica fundamentala", formulata de economistul englez J. M. Keynes, conform careia, "odata cu cresterea sau scaderea venitului, oamenii inclina, de regula si in medie, sa-si mareasca sau sa-si diminueze consumul, dar intr-o proportie mai redusa". Daca, de pilda, venitu va creste cu 8%, consumul va spori cu 5% si, invers, daca venitul se reduce cu 8%, consumul se va diminua cu 5%. Cu alte cuvinte, variatia consumului ∆C este de acelasi semn cu cea a venitului ∆V, dar intr-o proportie mai mica, adica ∆V > ∆C, iar raportul este, in dinamica, pozitiv si subunitar.

Corelatiile dintre evolutia venitului si marimea consumului, pe diferite categorii de cheltuieli, au fost analizate si de economistul-statistician E. Engel, inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Acesta a efectuat primele studii empirice asupra acestui subiect, iar rezultatele cercetarii sale sunt cunoscute sub denumirea de legile (curbele) lui Engel. El a ajuns la concluzia ca, pornind de la un anumit nivel al venitului si pe baza unei anumite cresteri a acestuia, diferitele categorii de cheltuieli de consum vor inregistra urmatoarele evolutii:

- cele destinate achizitionarii produselor agro-alimentare cresc intr-o masura mai mica decat cresterea venitului, astfel ca isi reduc ponderea in totalul cheltuielilor de consum (coeficient de elesticitate < 1);

- cheltuielile destinate cumpararii articolelor de imbracaminte, incaltaminte, precum si cele cu locuinta, cresc proportional cu venitul, deci isi mentin constanta ponderea in totalul cheltuielior de consum (coeficient de elesticitate = 1);

- cheltuielile pentru educatie, recreere, petrecerea timpului liber si alte diverse servicii care contribuie la asigurarea confortului cresc intr-o masura mai mare decat cresterea venitului, sporind astfel ponderea acestora in totalul consumului (coeficient de elasticitate > 1).

Legatura functionala dintre venit si consum se exprima prin inclinatiile catre consum, respectiv: inclinatia medie si inclinatia marginala. Acestea exprima tendinta indivizilor de a cheltui o parte din venitul lor pentru procurarea bunurilor de consum (satisfactori).

Inclinatia medie spre consum (c) reprezinta raportul dintre consumul total si venitul disponibil, adica: c = V, si arata cat se cheltuieste pentru consum dintr-o unitate monetara de venit. Daca acest raport este exprimat procentual, el reprezinta rata consumului, adica ponderea consumului total in venitul disponibil; c = × 100.

Inclinatia marginala spre consum (c′) se calculeaza ca raport intre variatia consumului (∆C) si variatia corespunzatoare a venitului (∆V), conform relatiei: c′ = , si exprima cresterea (descresterea) consumului la o crestere (scadere) unitara a venitului. Altfel spus, reprezinta consumul suplimentar realizat de o persoana (gospodarie) atunci cand primeste o unitate monetara suplimentara de venit. Dupa cum am precizat, conform legii psihologice fundamentale, (c′) se prezinta, de regula, ca o marime pozitiva, dar subunitara, adica: 0 < c′ < 1. De precizat, ca inclinatia marginala spre consum poate atinge, cel putin teoretic, si valoarea 0, atunci cand ∆C = 0 (consumul ramane constant la variatia venitului), si valoarea 1, atunci cand ∆C = ∆V (consumul variaza in aceeasi proportie cu venitul), adica: 0 ≤ c′ ≤ 1.

Un alt factor determinant al consumului il constituie avutia (bogatia), care reprezinta valoarea tuturor bunurilor (activelor), tangibile si intangibile, ce se afla in proprietatea gospodariilor familiale si/sau administratiilor publice. Avutia este o marime de stoc care poate fi determinata la o anumita data, spre deosebire de venit care este un flux intr-o perioada de timp. Intre cele doua variabile economice exista insa o stransa legatura, intrucat bunurile care alcatuiesc avutia indeplinesc de regula caracteristicile bunurilor economice, astfel ca acestea au o valoare economica de piata. Ca atare, aceste active au capacitatea de a genera in viitor un flux de venituri pentru detinatorii lor. Putem spune, deci, ca un stoc de active (fizice si financiare) detinut de o persoana fizica (gospodarie familiala) este un potential generator de fluxuri de venituri, iar modificarile intervenite in volumul si structura activelor influenteaza fluxul de venituri si implicit cheltuielile de consum. Faptul ca o avere mai mare poate duce la un consum superior este denumit efectul de avutie. Evolutia consumului este influentata si de anticiparile sau previziunile privind venitul viitor, preturile si bogatia. Acestea influenteaza insa in mod

diferit consumul, dupa cum este vorba de anticipari privind veniturile sau bogatia si anticipari privind preturile.

Astfel, daca indivizii se asteapta ca intr-un viitor apropiat nivelul general al preturilor sa creasca (anticipari pesimiste), ei vor fi destul de motivati sa-si sporeasca cheltuielile prezente de consum. Invers, o perspectiva a scaderii preturilor (anticipari optimiste) va determina o reducere a cheltuielilor de consum prezente sau, mai bine spus, o amanare a acestora pentru o perioada imediat ulterioara.

Previziunile pesimiste, in ceea ce priveste veniturile sau bogatia (de exemplu, perspectiva intrarii in somaj a unei persoane angajate), pot determina menajele sa reduca anumite cheltuieli de consum (mentinandu-si insa consumul la un nivel minim vital) si sa economiseasca mai mult. Cand previziunile sunt optimiste (de exemplu, asteptarea promovarii pe un post sigur si mai bine platit), consumul prezent are o tendinta de crestere, in dauna economiilor, si in special, datorita contractarii de imprumuturi, ce urmeaza a fi rambursate ulterior.

5 Teoria dezechilibrului economic - concept, forme, cazuri de dezechilibru

In economia contemporana, realitatea arata ca agentii economici care sunt susceptibili de a economisi, in general, nu sunt aceeasi cu cei care iau decizia de a investi, existand posibilitatea dezechilibrului economic, dereglarea raportului dintre cererea si oferta globala fata de nivelul de echilibru (I < S sau I > S).

Marimile masurabile, care se compara si care evidentiaza egalitatea sau inegalitatea dintre ele, sunt rezultatul actiunii conjugate a unor forte opuse. In cazul echilibrului, ele se anuleaza reciproc, in timp ce in situatia de dezechilibru, unele devin preponderente in raport cu altele.

Dezechilibrul economic general reflecta acea situatie a unei economii, caracterizata prin dereglarea raportului dintre cererea globala si oferta globala, in cadrul sistemului de piete (piata bunurilor, piata monetara, piata muncii etc.).

In acest sens, se poate spune ca cele mai semnificative dezechilibre dintr-o economie nationala sunt: stagnarea sau contractia productiei; inflatia sau deflatia; subocuparea (somajul) sau, mai rar, supraocuparea etc.

Dezechilibrul economic se poate interpreta fie ca o stare normala a dezvoltarii economice, fie ca o stare anormala, rezultata din incalcarea regulilor fundamentale ele economiei de piata. Indiferent de caracteristica starii sale, dezechilibrul economic (ca si echilibrul dinamic) se manifesta, in conditiile miscarii reale a vietii economice, nu absolut, ci ca tendinta.

Dezechilibrele manifestate si percepute ca stari normale ale activitatii economice sunt acelea care insotesc dezvoltarea economica de ansamblu si sunt, in consecinta, acceptate de societate (de exemplu, intr-o activitate economica depasirea cheltuielilor de catre venituri reprezinta o forma a dezechilibrului normal; aceasta situatie intalnita in majoritatea activitatilor agentilor economici sta la baza inviorarii ofertei de bunuri economice si satisfacerii corespunzatoare a cererii).

Dezechilibrele cunoscute ca stari anormale intr-o activitate economica sunt acele dezechilibre nedorite si neacceptate de societate, care pot provoca tensiuni sociale si politice si care sunt reflectate de regula in scaderea economica (de exemplu, cresterea cheltuielilor bugetare peste nivelul veniturilor bugetare creeaza un deficit bugetar, care trebuie finantat, iar de cele mai multe ori aceasta finantare va genera fie o crestere a presiunii fiscale asupra populatiei si agentilor economici, fie o emisiune monetara fara acoperire, deci inflatie).

In functie de cele doua stari amintite, formele fundamentale ale dezechilibrului economic general, in cadrul unei economii de piata concurentiale, sunt: presiunea si absorbtia.

Presiunea este considerata expresia unui dezechilibru normal si se caracterizeaza prin existenta unei oferte execedentare, ceea ce inseamna ca vanzatorii 'alearga' dupa cumparatori, adica vorbim de o piata a cumparatorilor (buyers market). Starea de presiune presupune o concurenta acerba intre vanzatori, cumparatorii facand selectia bunurilor care se produc, pentru ca au posibilitatea sa aleaga.

Absorbtia este reflectarea unui dezechilibru anormal si se caracterizeaza printr-o cerere excedentara, ceea ce inseamna o penurie de oferta, adica este o piata a vanzatorilor (sellers market). In acesta situatie, cumparatorul este cel care 'sta la rand', la nivelul acestuia manifestandu-se o aspiratie nesatisfacuta. Starea de absorbtie se traduce in realitate prin concurenta puternica intre cumparatori si formarea 'cozilor' de asteptare in magazine.

Cind se creeaza o egalitate intre nivelul aspiratiei vanzatorului si cel al consumatorului, pe piata se manifesta starea de echilibru.

Dezechilibrele economice sunt expresia influentei unei sume de factori (modificarea limitelor resurselor si tehnologiilor, restrictiile sau posibilitatile consumatorilor privind cumpararea de bunuri si servicii, greseli de politica economica pe termen lung etc.), astfel ca in acest sens, pe piata exista in orice moment surplusuri din partea cererii sau ofertei, economia fiind dominata de dezechilibre. De altfel, acestea surprind fiecare moment din dinamica vietii economice, insa aspectul important care-l intereseaza pe economist este trendul raportului (decalajului) dintre cererea si oferta globala. Daca aceasta marja are o tendinta de crestere, economia se afla intr-un proces de dezechilibru, si este nevoie de politici macroeconomice adecvate pentru stoparea acestui proces. Daca insa decalajul dintre cele doua marimi tinde sa se micsoreze, economia se caracterizeaza printr-un echilibru dinamic, cele doua marimi (cererea si oferta) sunt intr-un proces de adaptare una la exigentele celeilalte, iar masurile de politica macroeconomica aplicate trebuie sa continue.

Asadar, cauzele fundamentale ale dezechilibrelor macroeconomice se refera, fie la excesul de oferta, fie la excesul de cerere. In functie de aceste evolutii ale marimilor implicate, principalele dezechilibre economice se manifesta in urmatoarele cazuri: a) excesul de oferta pe piata bunurilor economice, combinat cu excesul de oferta pe piata muncii si b) excesul de cerere pe piata bunurilor, combinat cu excesul de oferta pe piata muncii.

a) Excesele de oferta, atat pe piata bunurilor, cat si pe piata muncii se concretizeaza in imposibilitatea vanzarii unei parti a bunurilor produse si in neutilizarea unei parti din forta de munca disponibila, adica in cresterea somajului (cu alte cuvinte, productie fara desfacere si oameni fara ocupatie). Excesul de oferta pe piata bunurilor economice (presiunea) are mai multe cauze, printre care enumeram: scaderea puterii de cumparare a populatiei, care nu mai poate absorbi o parte din masa de bunuri de pe piata; incertitudinile pietei, care determina pe fiecare producator sa-si formeze rezerve (stocuri) de produse, pentru a nu pierde potentialii cumparatori, rezerve care, la nivel national, depasesc cu mult cererea normala de bunuri; formarea unui surplus de capacitati de productie, ca urmare a cresterii investitiilor, capacitati care nu-si gasesc pe deplin corespondenta in planul cererii globale etc.

b) Excesul de cerere pe piata bunurilor si excesul de oferta pe piata muncii reprezinta o combinatie mai grava prin implicatiile sale economico-sociale, intrucat conduce de regula la manifestarea simultana intr-o economie a celor doua fenomene - inflatie si somaj. Printre cauzele care pot determina excesul de cerere (absorbtia) pe piata bunurilor se pot enumera: satisfacerea insuficienta a aspiratiilor consumatorilor, care sunt nevoiti sa recurga la substituiri de bunuri fortate, inclusiv la economii silite, intretinand astfel si mai mult cererea; disproportiile intre ramurile de productie, care se reflecta intr-un volum mai mic al ofertei de bunuri in raport cu cererea de bunuri de productie si de consum din partea agentilor economici si populatiei; potentialul investitional scazut etc.

6 Politici economice anticiclice

In vederea atenuarii fenomenelor de instabilitate din viata economica actuala a tarilor lumii, guvernele si agentii economici specializati concep si adopta masuri pentru limitarea acestora. Asemenea masuri s-au intreprins inca din secolul trecut, dar au fost intregite si perfectionate pe masura mai bunei cunoasteri a interdependentelor din cadrul economiei, relevate de teoria economica.

Politicile anticiclice isi au originea in modalitatile diferite de percepere a cauzelor fluctuatiilor ciclice. Ele se pot grupa in doua mari categorii: politici de influentare a cererii agregate si politici de influentare a ofertei agregate. Pentru influentarea cererii agregate³⁴ este necesara interventia statului in economie prin urmatoarele actiuni: politica cheltuielilor publice, politica monetara si de credit si politica fiscala. Aceste politici au la baza teoria lui J. M. Keynes, conform careia cauza principala a fluctuatiilor agregate ale activitatii economice consta in modificarile nedorite ale cererii agregate, in raport de posibilitatile de evolutie a ofertei agregate. Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuatiilor ciclice, J. M. Keynes a conceput o serie de mijloace si instrumente de politica economica, cum ar fi: cheltuielile publice, sistemul de impozite si taxe, rata dobanzii si masa monetara, sistemul asigurarilor sociale de stat etc., care au fost perfectionate si au devenit componente ale politicii economice pe termen scurt. Aceste politici sunt promovate de stat si aplicate prin organismele sale, institutiile financiar-bancare si alti agenti economici, intr-o anumita logica si corelate in functie de conditiile si gradul de cunoastere a realitatilor economice.

Politica cheltuielilor publice, in faza de recesiune, presupune cresterea cheltuielilor bugetare (chiar chiar cu pretul unui deficit bugetar inflationist), in scopul de a mentine sau impulsiona cererea agregata. Prin aceasta actiune, cererea globala in crestere va antrena cresterea productiei, in special de bunuri de consum, marcand inceputul unei relansari economice. Cheltuielile de la bugetul statului vizeaza achizitii de stat, investitii social-culturale, investitii in intreprinderi publice etc.

Politica monetara si de credit are ca principale instrumente: rata dobanzii, creditul si masa monetara. Aceste instrumente sunt folosite in mod diferentiat, in functie de starea conjuncturii economice. In faza de boom prelungit, cand rata inflatiei atinge niveluri ingrijoratoare, iar pericolul aparitiei altor dezechilibre in economie este major, se aplica, de regula, o politica monetara restrictiva, prin punerea in miscare a instrumentelor specifice: sporirea ratei dobanzii, restrictionarea creditelor, controlul masei monetare etc. Efectul consta in reducerea cererii de bunuri de consum si a investitiilor si deci franarea activitatii economice, insotita de o stabilizare a preturilor, dar si de o crestere a somajului. In faza de recesiune se procedeaza invers, rata dobanzii scade, ceea ce determina sporirea volumului creditelor si a masei monetare in circulatie, iar pe aceasta baza se stimuleaza cererea de bunuri de consum si de investitii, cu efecte asupra cresterii productiei si, implicit, asupra gradului de ocupare a fortei de munca. Evolutia ratei dobanzii si a volumului creditelor se bazeaza pe manevrarea taxei scontului si variatia rezervelor minime obligatorii - ca instrumente de politica monetara utilizate de Banca Centrala.

Politica fiscala consta in utilizarea sistemului de impozite si taxe in scopuri anticiclice. In faza de recesiune statul poate reduce fiscalitatea (scaderea impozitelor directe si/sau indirecte), lasand o parte mai mare a veniturilor la dispozitia agentilor economici, stimuland astfel consumul si investitiile. In faza de boom, statul procedeaza,

Atenuarea fluctuatiilor ciclice din economiile tarilor dezvoltate, pana la jumatatea anilor '70, a sadit incredere in viabilitatea politicilor anticiclice care vizeaza influentarea cererii agregate, in raport cu starea generala a economiei. In plus, in aceste tari s-au produs o serie de schimbari structurale, care au favorizat atenuarea fluctuatiilor cererii agregate, prin aparitia unor stabilizatori automati ai cererii agregate cum ar fi: sistemul fiscal progresiv asupra veniturilor; modul de acordare a indemnizatiilor si alocatiilor pentru somaj si asistenta sociala; relativa rigiditate a preturilor; modul de stabilire a salariilor si a altor categorii de venituri prin contractele colective de munca; cresterea rolului firmelor mari si puternice, prin care se asigura politica de gestiune a stocurilor si a programelor de investitii pe termen lung si de asigurare a resurselor de finantare, independent de faza ciclului decenal etc.

de regula, la cresterea fiscalitatii (in special a celei directe), pentru a frana cererea globala in expansiune (ca urmare a cresterii veniturilor) si a incerca sa stopeze dinamica inflatiei, sporind ponderea impozitelor in materia impozabila (veniturile impozabile). In acest fel, se incaseaza si sume suplimentare la buget, care acopera deficitele acumulate in faza de recesiune.

Acest set de politici anticiclice, de inspiratie keynesista, trebuie aplicate in mod corelat si in raport cu situatia concreta a altor variabile si interdependente din economie. In functie de acestea, va predomina un anumit tip de politica economica. In practica economica internationala s-a dovedit ca nu exista retete miraculoase si universale privind promovarea si succesul politicilor anticiclice si ca efectele scontate ale acestora depind, in mare masura, de interpretarea lor in raport de realitatile economice din fiecare tara si perioada.

Influentarea ofertei agregate se bazeaza pe aplicarea a doua grupe de masuri: a) realizarea de reforme structurale, care sa permita afirmarea concurentei si preturile libere, prin eliminarea centrelor de putere economica (oligopoluri, centrale sindicale), care pot obtine venituri independent de evolutia ofertei; b) manevrarea unor parghii economice, care sa ofere perspective bune de profit pentru producatori, stimulandu-i astfel sa mentina sau sa sporeasca oferta de bunuri.

Ambele grupe de masuri se bazeaza pe functionarea deplina si normala a mecanismelor pietei. Alterarea mecanismelor pietei libere creeaza disfunctionalitati intre cerere si oferta, instabilitate, fluctuatii ciclice, inflatie si somaj.

In esenta, cele doua categorii de politici anticiclice (bazate pe cerere si oferta), se refera la raportul dintre economie si stat, dintre interventie si noninterventie in viata economica, inclusiv pentru depasirea fenomenelor de criza.

In conditiile contemporane, alaturi de politicile monetare si de credit, de cele fiscale si cheltuielile publice, statul intervine (indirect) in economie si prin alte instrumente cum ar fi: programarea economica, planificarea activitatii economice in sectorul public, politica subventiilor etc.

Politici (masuri) de combatere a inflatiei

Datorita consecintelor negative asupra organismului economic si social, inflatia constituie un obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate tarile cu economie de piata. De asemenea, politicile antiinflationiste actuale trebuie astfel elaborate incat sa combata eficient inflatia si, in acelasi timp, sa permita cresterea economica si limitarea somajului.

In mod firesc, politicile de combatere a inflatiei sunt corelate cu cele doua forme cauzale ale acestui fenomen - inflatia prin cerere si inflatia prin costuri. In consecinta, ele vizeaza, fie controlul cererii agregate, in sensul reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, in sensul sporirii ei.

♦ Controlul cererii agregate se poate realiza prin doua tipuri de politici economice: politici bugetar-fiscale si politici monetare.

Politicile bugetar-fiscale folosesc, de regula, doua instrumente sau parghii de politica economica, precum: fie reducerea cheltuielilor publice, care constituie o componenta importanta a cererii agregate, fie cresterea presiunii fiscale, ceea ce reduce masa monetara destinata consumului si investitiilor. Astfel, atat prin politica restrangerii cheltuielilor publice (guvernamentale), care presupune mentinerea unor deficite bugetare cat mai mici, cat si prin politica presiunii fiscale, care inseamna o crestere a impozitelor directe si indirecte, se realizeaza asa-numita 'politica deflationista'. Daca aceleasi parghii se folosesc in sens invers, respectiv cresterea cheltuielilor guvernamentale si reducerea impozitelor, atunci se are in vedere reducerea somajului, si constuie parti componente ale unei politici denumite 'reflationiste'.

Politicile monetare vizeaza controlul masei monetare aflate in circulatie si au drept scop, fie blocarea (inghetarea) masei monetare, fie reducerea acesteia in corelatie cu nevoile circulatiei. Ambele cerinte se realizeaza prin combinarea, de catre banca centrala, a urmatoarelor instrumente de politica monetara: manevrarea taxei rescontului, operatiuni de open-market, variatia cotei rezervelor obligatorii.

Manevrarea taxei de rescont reprezinta un instrument dominant al politicii monetare, datorita efectului sau asupra volumului creditului ce se poate acorda intr-o economie, deci asupra marimii masei monetare, daca se are in vedere functia de emisiune a creditului. Manevrarea taxei de rescont genereaza cresterea sau scaderea costului creditului, prin intermediul dobanzilor, fapt care se reflecta in micsorarea sau marirea masei monetare din circulatie, in concordanta cu obiectivele de politica monetara ale bancii centrale. Rescontarea reprezinta operatiunea la vedere prin care banca centrala (de emisiune) achizitioneaza de la bancile comerciale efectele de comert, anterior scontate de acestea, monetizandu-le la o valoare diminuata cu suma ce reprezinta taxa de rescont, adica dobanda pe care o percepe banca centrala pe durata creditarii bancilor comerciale, durata care se intinde pana la scadenta efectelor de comert preluate (cambii, bilete la ordin etc.). In acest context, este evident faptul ca nivelul taxei de rescont influenteaza in mod direct taxa scontului, adica dobanda pe care bancile comerciale o percep de la detinatorii de efecte de comert, atunci cand acestia doresc sa transforme aceste titluri in lichiditati, inainte de scadenta. De precizat, ca taxa scontului este intotdeauna superioara taxei de rescont. Asadar, banca centrala fixeaza nivelul taxei de rescont in functie de evolutia pe care doreste sa o imprime masei monetare, prin intermediul creditului. Atunci cand intentioneaza o extindere a acesteia, reduce taxa de rescont, ieftinind creditul si marind volumul acestuia. Dimpotriva, cand se urmareste o contractie a masei monetare, mareste taxa rescontului, scumpind astfel creditul din economie si implicit reducand volumul acestuia. Acest instrument de politica monetara are insa o anumita limita de eficacitate, in sensul ca banca centrala nu-l poate folosi decat in masura in care bancile comerciale au nevoie de credite de refinantare.

Operatiunile de open-market reprezinta un alt instrument esential de politica monetara, la indemana bancilor centrale, prin intermediul caruia acestea actioneaza in directia restrangerii sau extinderii masei monetare. Aceste operatiuni constau in vanzarea-cumpararea de pe piata monetara a unor efecte publice sau private (titluri de valoare - actiuni, obligatiuni), demonetizandu-le, adica retragand o anumita cantitate de moneda, atunci cand le vinde, sau, dimpotriva, monetizandu-le, adica introducand in circulatie o cantitate suplimentara de moneda atunci cand le cumpara. In felul acesta se modifica structura masei monetare din circulatie in defavoarea sau favoarea lichiditatii. Operatiunile de open-market au un dublu efect: cand banca centrala vinde titluri se reduce cantitatea de moneda centrala de pe piata monetara si se provoaca o scadere a pretului (cursului) titlurilor tranzactionate, iar atunci cand cumpara titluri de pe piata monetara efectele sunt inverse. Pentru a avea insa succes, ca instrument de politica monetara, aceste operatiuni trebuie sa se desfasoare in conditiile unui volum suficient de mare de titluri negociabile.

Variatia cotei rezervelor obligatorii reprezinta instrumentul de politica monetara cel mai generalizat, adica folosit de catre autoritatile monetare din aproape toate tarile industrializate. Politica rezervelor obligatorii, promovata de banca centrala, consta in obligatia pe care o au bancile comerciale de a-si constitui rezerve minime obligatorii, intr-un cont nepurtator de dobanda deschis la banca centrala. Aceasta din urma stabileste cuantumul acestor rezerve, prin aplicarea unei cote procentuale la totalul resurselor atrase de bancile comerciale. Aceasta masura are, pe de o parte, un caracter prudential, marind gradul de lichiditate al bancilor comerciale, iar pe de alta parte, diminueaza resursele de creditare ale acestor banci si, implicit, capacitatea lor de a crea moneda prin credit. Banca centrala poate, deci, influenta sporirea sau reducerea ofertei de moneda scripturala din partea bancilor comerciale, prin diminuarea, respectiv majorarea cotei (procentului) rezervelor obligatorii. Variatia cotei rezervelor obligatorii este un instrument de politica monetara restrictiva, foarte eficace, intrucat afecteaza direct multiplicatorul creditului.

♦ Controlul ofertei agregate presupune sustinerea ofertei din economie, actionand asupra tuturor cauzelor care conduc la scaderea sau stagnarea productiei nationale. In acest context, trebuie precizat ca unele din masurile menite sa ajute la relansarea ofertei globale sunt contrare celor aplicate pentru restrangerea cererii globale din economie. Altfel spus, in anumite situatii, stimularea ofertei globale pe termen mediu si lung nu se poate realiza fara anumite impulsuri pe termen scurt date cererii globale. Iata de ce este foarte important, ca autoritatile guvernamentale si politice ale unei tari sa elaboreze politici antiinflationiste bine fundamentate teoretic si stiintific si, mai ales, bine ancorate in realitatile tarii respective. Cunoasterea profunda si analiza riguroasa a mecanismului si cauzelor fenomenului pot conduce la adoptarea acelor decizii de politica macroeconomica, care sa contracareze eficient acest efect al dezechilibrelor din economie - inflatia.

Intre masurile de sprijinire a ofertei agregate dintr-o economie se pot enumera, ca principale, urmatoarele:

- ieftinirea creditelor, prin scaderea ratei medii a dobanzii pe piata monetara, si acordarea acestora, cu prioritate, in scopuri productive si acelor agenti economici care prezinta planuri de afaceri viabile. Consecintele acestei masuri vor fi, atat o crestere a volumului investitiilor in economie, cat si o punere la timp in functiune a obiectivelor de investitii;

- acordarea unor facilitati fiscale, care pot insemna: scutiri sau reduceri de impozite in primii ani de activitate; reduceri de impozite pentru profiturile reinvestite; scutiri temporare de la plata impozitului pe profit pentru investitiile de capital strain; aplicarea sistemului de amortizare accelerata a capitalului fix; reducerea taxelor vamale la unele materii prime provenite din import si inglobate in produsele destinate pietei interne; reducerea taxelor vamale la unele produse finite provenite din import s.a.

- reducerea costurilor de productie, deziderat care poate fi realizat prin eforturile si implicarea directa a agentilor economici. Acestia trebuie sa ia in considerare, atat achizitionarea de factori de productie la preturile cele mai mici de pe piata (fara a fi insa afectata calitatea acestora), cat si cresterea randamentului acestor factori (cresterea productivitatii muncii, cresterea eficientei capitalului fix, reducerea consumurilor specifice de materii prime si materiale, cresterea vitezei de rotatie a capitalului circulant etc.). Toate acestea conduc la o reducere a costurilor pe unitatea de produs. De asemenea, in aceasta directie trebuie sa se manifeste si rolul statului, atat pentru descurajarea monopolurilor si oligopolurilor, cat si pentru intarirea si respectarea concurentei loiale si sanctionarea celei neloiale.

In final, trebuie precizat ca inflatia ramane un fenomen deosebit de complex si, inca, insuficient cunoscut, fapt reflectat atat de teoria, cat si practica economica mondiala. In acest context, nu exista o solutie unica si magica de combatere a acestui fenomen pretutindeni. Solutiile pot fi diferite, in functie de realitatile si traditiile fiecarei tari.

8 Masuri de combatere a somajului

Somajul fiind o problema care afecteaza intr-o proportie covarsitoare economiile tuturor statelor diminuarea lui a devenit obiectiv major al guvernelor lumii. Prin continutul lor masurile anti-somaj au efecte directe si indirecte asupra economiei.

In general masurile anti-somaj sunt de doua tipuri:

Politici pasive. Se refera la indemnizatia de somaj (care in opinia unor economisti nu face decat sa scada presiunea financiara care apasa asupra somerului, fara a avea un effect pozitiv asupra volumului global al somajului) si la reducerea numarului populatiei active prin pre-pensionari, cresterea perioadei de formare a tinerilor etc.

Politici active. Presupun o interventie clara pe piata muncii influentand real nivelul global al ocuparii prin subventii si stagii de formare profesionala. Utilitatea unor asemenea masuri ca modalitati principale de combatere a somajului in masa nu trebuie exagerata, ele pot fi deosebit de utile in anumite situatii, dar in acelasi timp trebuie exprimate rezerve cu privire la aplicarea lor in masura ceruta.

. Prima indoiala se refera la eficacitatea unor asemenea masuri in contextul

prabusirii generalizate a productiei. In conditiile in care oferta pentru forta de munca este scazuta, politicile pentru promovarea mobilitatii acesteia se pot confrunta cu succese modeste.

. Politicile sunt prea costisitoare si implica ample masuri administrative, ele

trebuie aplicate selectiv si orientate spre anumite grupuri de indivizi cum ar fi somerii cu stadiu lung care au anumite nevoi specifice. Politicile active ale pietelor fortei de munca din Europa Centrala si de Est pot fi impartite in trei tipuri, fiecare adresandu-se unui element diferit al somajului. Desi, cauzele care determina somajul variaza in timp in privinta intensitatilor de-a lungul zonelor, trei dimensiuni principale emana si necesita reactii politice diferite:

- pe termen scurt spre mediu, somajul pe ansamblul economiei constituie rezultatul unor socuri de ansamblu, precum impactul stabilizarii macroeconomice si reducerea brusca a cererii agregate, colapsul planificarii centralizate inclusiv al Consiliului de Ajutor Reciproc si, pentru multe economii nationale, cresterilor mari ale preturilor energiei si materiilor prime. Asemenea socuri determina scaderea cererii pentru forta de munca pe ansamblul economiei, chiar daca efectele sunt mai puternice in unele sectoare decat in altele;

- pe termen mediu, somajul structural rezulta din dezechilibrele structurale cauzate de schimbarile preturilor relative, din confruntarea cu comertul mondial, cu tehnologia moderna si cu practicile manageriale. Asemenea socuri care sunt fundamentale pentru intregul proces de tranzitie, fac necesara restructurarea economiei si deplasarea fortei de munca dintr-un sector intr-altul. In acest domeniu politicile active vizand recalificarea si mobilitatea fortei de munca sunt cruciale;

- pe termen lung, piata fortei de munca va trebui sa se ajusteze de la caracteristica regimului de cerere excesiva a planificarii centralizate la situatia in care somajul constituie o trasatura permanenta a peisajului economic. In cele mai multe tari cu economie de piata, sectorul public reprezinta principala agentie responsabila pentru conducerea burselor de angajare a fortei de munca necalificate sau cu calificare profesionala redusa.

Masurile menite sa sprijine intreprinderile constituie un mod prin care se incearca mentinerea fortei de munca urmarindu-se inlocuirea masurilor de sprijinire generalizata cu acelea de sprijinire selectiva, orientate spre firmele care au perspective de viabilitate economica si care functioneaza in domenii economice esentiale.