Teoria si practica integrarii economice

1. Ce reprezinta procesul de integrare?

Etimologic, a integra inseamna a include, a ingloba intr-un tot diferite parti componente, acestea devenind parti integrante ale intregului.

Economistul francez Jean Weiller cauta sa largeasca cadrul definitiilor integrarii. Pentru el ,,integrarea nu inseamna o simpla adunare, ci, intr-un spatiu dat, cresterea posibilitatilor de coordonare a planurilor centrelor de decizie, in scopul formarii unui sistem economic unic. A studia integrarea inseamna a ne ridica deasupra nivelului pietei si a ne indrepta atentia spre decizii, anticipari si intentii". Aceasta definitie are in vedere integrarea vest-europeana, iar ,,centrele de decizii" sunt autoritatile si organele diferitelor state nationale.

Pentru economisti ca Viner sau von Haberler , integrarea ar consta in simpla punere in contact a economiilor prin inlaturarea tuturor barierelor care vor sta in calea schimburilor. Aceasta integrare nu ar fi nimic altceva decat crearea unei vaste piete libere, formata prin unirea a doua sau mai multe economii. In acest sens, nu se poate vorbi de o integrare, ci doar de o juxtapunere de economii care pastreaza fiecare caracterele sale proprii si care devin mai mult sau mai putin dependente, fiecare suferind repercursiuni in urma evenimentelor care survin la vecini.

François Perroux defineste conceptul de integrare pe baza integrarii vest-europene. ,,Actul integrarii uneste elementele pentru a forma un tot sau mareste coeziunea unui tot deja existent. A integra Europa va fi, presupunand ca elementele Europei sunt natiunile, a le aduna pe acestea intr-un tot care merita prin coeziunea sa, de a fi numit european, sau marirea coeziunii unui tot deja existent care va fi legitim de a fi numit Europa"

In domeniul economic, integrarea isi propune, dupa Perroux, de a inlocui echilibrele nationale stabilite in cadrul fiecarei natiuni europene, intre fiecare natiune europeana si celelalte natiuni din Europa si din afara ei, printr-un nou echilibru al unui ansamblu format de catre natiunile europene, considerat mai favorabil pentru natiunile ce alcatuiesc ansamblul. Plecand de la definitia data integrarii vest-europene pe baza de solidaritate, asa dupa cum a considerat cunoscutul specialist francez André Marchall, putem considera ca aceasta este de patru feluri si anume:

1. Economica, care poate rezulta, abstractie facand de coordonarea politicilor nationale sau de aplicarea unei politici comune, din multiplele si complexele legaturi economice tesute peste frontiere intre producatorii natiunilor membre: industriasi, bancheri, comercianti;

2. Sociala, adica se realizeaza o anumita egalitate a sanselor, care implica, contrar integrarii economice, interventia puterilor publice nationale si europene. Daca integrarea economica poate fi de natura privata, integrarea sociala nu se concepe altfel decat institutionala;

Politica, cand in cadrul Europei Occidentale va fi realizata unitatea de conducere, iar conditiile de creare si functionare a unei autoritati supranationale fiind reunite, ansamblul integrat va fi structurat in functie de interesele comune;

4. Teritoriala, care este adevarata integrare intrucat este in acelasi timp economica, sociala si politica.

In lume exista zeci de asocieri de state, diferind intre ele prin gama de teme ale conlucrarii sau prin gradul de institutionalizare. Daca in 1990 acordurile regionale erau mai putin de 25, astazi depasesc 90. In afara U.E., cele mai active sunt M.E.R.C.O.S.U.R., acord incheiat intre Brazilia, Argentina, Uruguay, Paraguay si Chile si Asociatia Natiunilor din Asia de Sud-Est (A.S.E.A.N.), urmate de numeroase intelegeri regionale ale Caraibelor, Anzilor, Africii vestice sau estice, dar si N.A.F.T.A. si regiunea Pacificului. Noi initiative, precum aceea a 34 de tari din America de Nord si de Sud, privesc o zona posibila de comert liber.

Desi acuzata ca incearca sa formeze o federatie de state si ca se preocupa mai mult de obiectivul unitatii, decat de cel de instaurare mai larga a ordinii liberale, nu putem sa nu inregistram magnitudinea constructiei europene si capacitatea sa de a uni in jurul proiectului de unitate, forte economice, politice si umane considerabile. E adevarat ca Europa are, spre deosebire de S.U.A., o mobilitate sociala mai redusa, rate de somaj mai ridicate, inflexibilitate in materie de politici economice si fiscale, fara sa mai vorbim de lipsa unei culturi sau a unei limbi comune. Cu toate acestea, prin insasi rezistenta ei la aceste neajunsuri, Uniunea Europeana este un model important pentru toate incercarile de integrare economica, politica, sociala din diferite regiuni ale globului.

O radiografie mai adanca asupra evolutiei procesului de integrare regionala in context global evidentiaza realitati si abordari diferite. Astfel, Frank Petiteville (profesor la Institutul de Studii Politice din Grenoble) arata ca "putem sa fim de acord asupra unei definitii a integrarii regionale ca fiind regruparea (mai mult sau mai putin pragmatica pe plan institutional) mai multor state apartinand unei arii geografice delimitate, avand ca obiectiv cooperarea economica si/sau politica pe termen lung" . Trebuie insa mentionat faptul ca acordurile de integrare regionala se concretizeaza nu numai prin extinderea ariei geografice, ci si prin diversificarea domeniilor de activitate si de negociere. Exista o multitudine de factori, care conduc spre o tot mai mare diversitate a formelor de integrare regionala. , cum ar fi: numarul de state aderente, caracterul mai mult sau mai putin orientat spre adancirea procesului integrationist, vocatia prioritar comerciala sau dimpotriva, politica a programelor, gradul de institutionalizare si de transfer al suveranitatii.

O conditie esentiala a integrarii o reprezinta stabilitatea politica la nivelul statelor membre ale diferitelor grupari integrationiste. Trebuie mentionat, de asemenea, faptul ca, in cea mai mare parte, structurile de integrare regionala sunt si trebuie polarizate in jurul unei tari cu un mare potential material, financiar si uman, considerata adevarata ,,locomotiva" pentru blocul economic respectiv. Avem astfel: N.A.F.T.A. (in jurul S.U.A), Comunitatea pentru Dezvoltarea Statelor din Sudul Africii S.A.D.C. (Republica Africa de Sud), Comunitatea Economica a Statelor din Africa de Vest C.E.D.E.A.O. (Nigeria), M.E.R.C.O.S.U.R. (Brazilia), Uniunea Europeana in jurul Frantei si Germaniei, A.P.E.C. in jurul Japoniei etc. Se pune justificat problema capacitatii reale a liderului regional de a asigura antrenarea tuturor celorlalti membri si inaintare in sensul dorit a regiunii in ansamblul ei. Deci, trebuie analizat atat punctele forte ale respectivei economii, dar mai ales, interrelatiile cu celelalte state din zona si gradul sau de acceptare de catre ceilalti.

Concluziile privind dimensiunea si impactul proceselor de integrare regionala asupra evolutiei relatiilor internationale ar putea fi exprimate prin urmatoarele considerente:

- integrarea regionala permite membrilor organismelor integrationiste sa participe mai activ la schimburile comerciale internationale si sa detina o pozitie mai puternica in cadrul negocierilor multinationale;

- initiativele regionale (acorduri, grupari, comunitati, uniuni, asociatii, consilii, etc.) contribuie la accelerarea proceselor de reforma si de macrostabilizare la nivel national, subregional si regional, implicit la cresterea interdependentelor economice;

- accelerarea procesului de regionalizare va conduce la intensificarea investitiilor straine si la un mai rapid transfer de tehnologii moderne, cu efecte benefice asupra eficientizarii proiectelor de dezvoltare.

2. Piata Unica Interna

Dintre cele trei Comunitati, care au constituit ceea ce ani de zile s-a numit Comunitatile Europene (CE), CEE este de departe cea mai importanta si mai avansata in ceea ce priveste amploarea si instrumentele folosite. Tratatul CEE, prin continutul sau si, poate si mai evident, prin misiunile sale, dezvaluie combinatia preferintelor economice si a obiectivelor politice ca, de altminteri, si balanta puterii care a prevalat in timpul negocierilor ce au dus la semnarea sa in 1957.

Elementul central al Tratatului din 1957 a fost infiintarea unei piete comune, adica a unei zone economice in cadrul careia sa aiba loc circulatia libera a bunurilor, serviciilor, persoanelor si capitalului. Accentul a fost pus in principal pe eliminarea taxelor si a restrictiilor cantitative si pe suprimarea oricarei forme de discriminare bazata pe nationalitate. Se indica o abordare economica mai liberala decat cea din Tratatul de la Paris prin accentul pus pe abolirea barierelor comerciale, prevederile pentru o politica de concurenta a CEE, dupa modelul antimonopolist din SUA, si atitudinea negativa cu privire la ajutorul de stat, in pofida restrictiilor incluse in Tratatul de la Roma. Aceasta se poate explica in termenii unei deschideri mai mari a noului tratat. Era, de asemenea, o oglindire a increderii mai mari a guvernelor europene in eficacitatea mecanismelor de piata o incredere castigata treptat prin performantele economice din anii anteriori.

De la intrarea in vigoare si pana la inglobarea sa in Tratatul de la Maastricht in 1992 in cei peste 30 ani de functionare, tratatul CE a cunoscut diverse modificari fie in interpretarea sa, fie in litera sa. Intr-un proces complex si divers, ratiunile care au dus la completarea, adoptarea sau modificarea acestuia, au fost si ele diverse si complexe, de la evenimente politice interne si externe, pana la noutati din sistemul mondial.

Intre principalele adaptari ale tratatului amintim:

- evolutia sistemului institutional al comunitatii cu modificari in modul de luare a deciziilor in consiliu, cunoscut sub numele de ,,compromisul de la Luxemburg" din anul 1966. Fuzionarea executivelor celor 3 comunitati, 1967. Noi competente ale Parlamentului, noi institutii (cum a fost Curtea de Conturi);

- extinderea geografica a integrarii prin aderarea de noi state, fapt care a dus la adaptari tehnice (in compozitia institutiilor sau in sistemul de vot) la noi fonduri structurale, la noi mecanisme bugetare.

- extinderea competentei comunitare la noi domenii (mediu, moneda, pescuit);

- Actul Unic European, 1985, care a intarit tratatul CE si a cuplat langa integrarea economica un sistem de cooperare in politica externa a statelor membre.

Obiectivele CE au fost completate in cei 40 de ani datorita caracterului evolutiv si dinamic al procesului de constructie comunitara.

Se poate afirma ca obiectivul urmarit in tratat era integrarea economiilor statelor membre. Aceasta reiese chiar din preambulul la tratat care se refera la necesitatea de a intari unitatea economica, de a asigura dezvoltarea armonioasa a acestora prin reducerea decalajului dintre diferitele regiuni si sprijinirea acelora mai putin favorizate.

Obiectivul general a fost prevazut sa se realizeze prin:

1. crearea unei piete comune caracterizata printr-un anumit numar de libertati;

2. apropierea progresiva a politicii economice a statelor membre prin care sa se sprijine evolutia comunitatii cu scopul de a asigura:

dezvoltarea armonioasa a activitatilor economice in ansamblul comunitatii;

expansiunea economica continua si echilibrata;

cresterea accelerata a nivelului de viata;

relatii mai stranse intre tarile membre.

Piata comuna - numeste un spatiu comun al unui grup de state care este guvernat de regulile economiei de piata. Ea reprezinta o etapa intermediara in drumul catre Uniunea Economica. Primul care a conferit un sens juridic pietei comune a fost tratatul CECO si apoi tratatele CEE si CEEA.

Pentru a se ajunge la integrarea unei piete nationale intr-un spatiu comun, tratatul CE a prevazut un anumit numar de libertati fundamentale:

1. Libera circulatie a marfurilor - a fost prevazuta sa se realizeze in primul rand prin constituirea unei uniuni vamale (un teritoriu vamal unic al tarilor membre si o politica comerciala comuna fata de terti).

Acest aspect presupunea:

- inlaturarea completa, dar treptata, a taxelor vamale pentru produsele de import si export in relatiile comerciale dintre statele membre;

- acelasi proces de inlaturare completa, dar tot in mod treptat, a restrictiilor cantitative si a altor bariere cu caracter netarifar din calea comertului reciproc;

- instituirea unui regim fiscal unic.

In linii generale, Uniunea Vamala se considera a fi realizata la 1 iulie 1968, prin infaptuirea liberei circulatii a persoanelor active, a inlaturarii restrictiilor cantitative. Celelalte deziderate vor fi indeplinite mai tarziu, la cumpana deceniilor noua si zece, odata cu aplicarea Actului Unic European si a functionarii Pietei Unice Interne.

In acest sens, decisiv a fost momentul 1985, cand s-a aprobat Carta Alba si care isi propusese mai multe obiective indraznete in acest domeniu al concretizarii teoriei privitoare la integrarea economica:

- unificarea celor 12 piete (la acea data), pentru a le transforma intr-o semnificativa si puternica piata unica;

- formarea pietei unice trebuia privita, insa, in dinamica si flexibilitatea ei, care sa permita folosirea in mod optim a resurselor de care dispuneau economiile nationale membre: naturale, umane, tehnice, financiare.

Spatiul fara frontiere interne urma sa fie desavarsit pana la 31 decembrie 1992. La finele acestui termen de gratie s-a constatat ca majoritatea obiectivelor stabilite au fost indeplinite, iar peste 90% dintre initiativele legislative propuse prin Carta Alba au fost adoptate, in principal, prin utilizarea votului bazat pe majoritatea calificata.

Rezultatele obtinute in aceasta perioada de timp s-au concretizat in:

- liberalizarea totala a miscarilor de capital;

- renuntarea in totalitate la controlul la frontiere;

- sporirea in mai mare masura a liberalizarii prestarilor de servicii;

- liberalizarea pietei achizitiilor publice.

Insa, libertatea schimburilor comerciale era ingreunata de existenta frontierelor fizice, a barierelor de ordin tehnic, precum si a barierelor fiscale.

Pentru prima situatie, printre masurile cele importante luate, putem mentiona:

- simplificarea controalelor administrative facute la punctele de frontiera si implementarea unui tip de document unic pentru aceste cazuri;

- in anul 1992, s-au eliminat complet controalele frontaliere, ca urmare a coordonarii politicilor aplicate si crearii legislatiei comune.

In ceea ce priveste barierele de ordin tehnic, neajunsurile vizau, in primul rand, existenta normelor industriale diferite, dar si dificultatea procedurilor de aprobare si certificare a produselor si care sa asigure conformitatea unui bun cu criteriile nationale sau normele industriale utilizate. Drept urmare, s-a impus adoptarea unui set de masuri de armonizare tehnica a statelor membre, iar cand criteriile nationale nu mai raspundeau exigentelor referitoare la securitate si sanatate, s-a adoptat o alta solutie, in loc de armonizare: recunoasterea reciproca. In acest fel, se creau premisele ca produsele fabricate si comercializate intr-o tara membra sa poata beneficia de acces legal pe pietele altor state membre, chiar daca normele tehnice erau diferite.

Iar, in ceea ce priveste barierele fiscale, acestea erau dependente de problemele fiscale ale firmelor (intreprinderilor) si impunerea lor directa, aferente realitatilor din fiecare stat membru. De aici si necesitatea ca Piata Unica sa conduca la abolirea acestora si la armonizarea, in cat mai inalt grad a impozitului direct, a TVA-ului, ca si a impozitelor specifice.

2. Libera circulatie a persoanelor active

In cadrul unei clasificari cu caracter general, persoanele ce au dreptul sa circule liber in interiorul comunitatii sunt urmatoarele :

- persoanele inactive, categorie in care se includ, in principal, pensionarii, studentii;

- persoanele active, adica lucratorii care desfasoara o activitate salariala sau independenta.

Analizand aceasta a doua categorie (care ne intereseaza cel mai mult), libera circulatie a fortei de munca , prevederile originare din anul 1985 prevedeau ca ,,orice cetatean al unui stat membru, indiferent de nationalitate, are dreptul de accede la o activitate salariala, sau efectuata pe cont propriu, pe ca sa o desfasoare pe teritoriul altui stat, in conformitate cu prevederile legale carora se supun lucratorii nationali ai statului in speta".

Pentru a veni in sprijinul acestui deziderat, constructia Pietei Unice Interne trebuia sa fie facuta de asa maniera incat sa garanteze cetatenilor comunitari doua drepturi fundamentale:

1. libera trecere a frontierelor de stat intre tarile membre, fara indeplinirea formalitatilor vamale;

2. egalitatea oportunitatilor de acces la activitati salariale si profesionale independente.

Dupa cum am mai spus, la 14 iunie 1985, Franta, Germania, statele Benelux, au incheiat Acordul Schengen, moment ce a reprezentat transpunerea in practica a liberei circulatii a marfurilor si persoanelor.

La data de 19 iunie 1990 s-a incheiat Conventia de aplicare a acordului Schengen si la care au mai aderat, in perioada 1990-1996 : Italia, Portugalia, Spania, Grecia, Austria, Finlanda, Suedia, Danemarca. In plus, pentru a facilita desfiintarea controalelor la frontiere, s-a format Sistemul de Informare Schengen, ce consta dintr-o retea informatica intre politiile nationale si care permitea consultari multilaterale privind persoanele si mijloacele de transport atunci cand se efectuau operatiuni de control.

Libera circulatie a serviciilor , in principal activitatile financiar-bancare, asigurarile si institutia bursei de valori. Principiul de desfasurare a acestei activitati se bazeaza pe principiul licentei unice si al supravegherii de catre tara de origine, in sensul in care autorizatia initiala a tarii de origine era suficienta pentru ca o entitate economica sa-si poata stabili baza de activitate intr-o alta tara comunitara. Pentru acest lucru, se impuneau eforturi de armonizare a normelor existente, precum si recunoasterea reciproca a normelor si regulilor de supraveghere si control utilizate de fiecare autoritate in parte.

In sectorul bancar, legislatia comunitara a prevazut, de o maniera etapizata, urmatoarele masuri pentru fluidizarea activitatii de prestari servicii:

- reglementarea "licentei unice", prin care orice entitate economica autorizata in tara de origine isi poate stabili centrul de activitate in orice stat membru, fara a fi necesara o noua autorizare.

- stabilirea unui coeficient de solvabilitate de 8% (adica raportul intre fondurile proprii si active), ca si luarea de masuri in lupta contra spalarii banilor.

In ceea ce priveste asigurarile, aici lucrurile s-au derulat cu oarecare dificultate, datorita existentei de produse neomogene, a unor restrictii nationale, o plaja intinsa de clienti si alte lacune legislative. Ca evolutie, in domeniul comunitar, sa precizam ca in anul 1986, printr-o sentinta a Curtii de Justitie, s-a reiterat importanta principiului liberei circulatii in domeniul prestarilor de servicii in contextul existentei unei piete unice a asigurarilor, totusi sub rezerva precizarii cazurilor in care trebuia sa se aplice controlul, fie de catre tara de origine, fie de catre tara de rezidenta a clientilor.

Intregul ansamblu de directive din domeniul asigurarilor, vizand toate categoriile de asigurari practicate pe piata, a devenit functional in anul 1994, cand se poate vorbi, in adevaratul sens al notiunii, de o piata unica a asigurarilor.

In domeniul bursier, s-au derulat activitati sustinute in vederea apropierii legislatiilor, armonizarii acestora, pentru constituirea unei piete financiare unice, caracterizata prin liberul acces la piete si burse, dar si prin neingradirea activitatilor de investitii. Momentul de varf al intregii campanii de formare a pietei unice de capital s-a constituit din directiva emisa pentru serviciile de investitii, in ceea ce privea ,,licenta unica", activitatea de supraveghere din partea tarii de origine s.a..

In ceea ce priveste asa numitele servicii de corespondenta , prin Carta Alba pentru buna derulare a activitatilor pe Piata Unica Interna se considerau a fi deosebit de importante comunicatiile audio-vizuale si telecomunicatiile. De ce se afirma acest lucru? Deoarece acest mod de comunicare catre publicul larg implica costuri de operare mai reduse; cresc schimburile de astfel de servicii intre tari, intr-un timp scurt si cu volum mare de informatii, ceea ce duce si la compatibilizarea sistemelor nationale; dar si ridicarea la nivelul tehnic si calitativ al furnizorilor de profil din exterior (a se vedea concurenta japoneza in domeniu).

In ceea ce priveste media audio-vizuale, masurile ce s-au adoptat au vizat liberalizarea schimburilor de programe europene si, in acest fel, sprijinirea difuzarii programelor europene, ca si dezvoltarea televiziunii prin cablu si satelit, pentru o gama cat mai larga si variata de consumatori.

Dar, daca vorbim de intregul sector al serviciilor, cel ce asigura peste 70 % din forta de munca europeana si participa cu circa 2/3 la crearea PIB la nivelul Uniunii Europene, sa amintim ca, la 16 martie 2006, dupa doi ani de la introducerea de catre Comisia Europeana a celebrei Directive Bolkenstein , s-a gasit o formula de compromis si o remodelare a continutului acestui act normativ . In textul initial al legiuitorului se stipula posibilitatea restrangerii accesului strainilor pe pietele lor de servicii, pe motiv de : securitate si sanatate publica, protectia mediului, politici sociale si protectia mediului. Propunerea initiala a Comisiei Europene promitea un efect dinamizator asupra economiei europene, prin eliminarea regulii tarii de origine. Iar daca s-ar fi invocat motivele prezentate mai sus, liberalizarea ar fi ramas doar un deziderat asternut pe hartie.

Toate discutiile iscate in jurul acestei directive au condus la adoptarea unei forme cosmetizate a acesteia de catre Parlamentul European la 12 martie 2006. Insa, nici acest pas pozitiv nu a risipit temerile statelor occidentale ca, odata cu liberalizarea pietei serviciilor, se va genera somaj, in paralel cu un masiv aflux de forta de munca din Estul Europei. Cu toate acestea, obiectivul liberalizarii trebuie mentinut in beneficiul tuturor statelor membre.

4. Liberalizarea capitalurilor, realizata pornind de la Tratatul CEE si prin care statele membre au hotarat ca, in mod progresiv, ca si in celelalte capitole ale crearii Pietei Unice Interne, sa suprime restrictiile aflate in calea circulatiei libere a capitalurilor. In acest sens, s-au aprobat doua Directive privind liberalizarea acelor tranzactii de capital ce vizau investitiile directe,  creditele pe termen scurt si mediu , miscarile de capital cu caracter personal, precum si valorile mobiliare cotate la bursa.

Dupa anul 1990 asistam la deplina liberalizare a miscarilor de capital, prin eliminarea obstacolelor ce impiedicau aceste miscari, prin aplicarea de autorizatii temporare de masuri de salvgardare, dar si mentinerea aceluiasi grad de libertate in fluxurile de capital din statele terte.

Tot ceea ce am prezentat pana acum au fost elementele fundamentale ale Pietei Unice Interne, acelea chemate sa puna in practica teoria integrarii europene si sa construiasca armatura economica a noului tip de economie ce se edifica pe pamantul batranei Europe.

Aceasta Piata Unica constituita in urma cu 15 ani trebuie sa fie cadrul asigurarii competitivitatii celor 27 economii comunitare. Ce inseamna acest lucru ? Ca se impune ca acest instrument institutional economic sa asigure dezvoltarea sustenabila a economiei europene. Aceasta, la randul ei, depinde in mod decisiv, astazi, de posibilitatea utilizarii globale a tehnologiilor de ultima ora. Si se ajunge, in acest fel, pentru spatiul comunitar european, pornind de la pilot markets la conceptul de lead markets . Aceste piete sunt punctul de pornire in actiunea de difuzare a inovatiilor tehnologice actuale si reprezinta piete regionale (cel mai adesea insesi pietele nationale) ce poseda capacitatea de a implementa mai devreme ca alte entitati proiectele inovative, dar care dispun de factori specifici ce asigura posibilitatea si celorlalte economii (piete) sa utilizeze aceste realizari.

Economiile de tip lead markets se caracterizeaza printr-un inalt venit pe locuitor, prin existenta de consumatori dornici de produse si servicii cu caracter de noutate si de calitate superioara, precum si instituirea de conditii flexibile pentru realizarea acestor inovatii pe piata (in beneficiul atat al producatorilor, cat mai ales al utilizatorilor). Toate tehnologiile folosite trebuie sa fie ,,prietenoase" si in concordanta cu mediul inconjurator, sa tina cont de problemele ce pot apare si in alte zone sau regiuni, ajungandu-se, deci, la punerea unei chestiuni in termeni globali, tinand cont de cerintele ambientale globale.

Drept urmare, analiza si identificarea proceselor de pe lead markets capabile sa conduca la realizarea unei dezvoltari sustenabile, trebuie sa aiba in vedere o interdisciplinaritate a mai multor stiinte precum : economia mediului ambiant, managementul inovatiei, economia inovatiei, analiza politica. Sigur ca acesta este trendul actual, de care trebuie sa tina seama cei ce prefigureaza constructia economica europeana, deoarece sustinerea acestor strategii ale noilor tehnologii este benefica tuturor celor care participa pe pietele globale ale lumii.

Insa, mai era nevoie de ceva, din punct de vedere economic, ca intreg angrenajul proiectat si realizat sa poata functiona: sistemul monetar.

Sarpele monetar

Bazele constructiei monetare europene au fost puse la summitul de la Haga din decembrie 1969, in cursul caruia Consiliul European adopta o directiva de relansare a constructiei comunitare. Acordul Smithsonian (incheiat la Institutul Smithsonian) de la Washington, din decembrie 1971, care a marit marja de variatie admisa in cadrul Sistemului Monetar International de la 1% la 2,25%, a grabit crearea unui mecanism specific al tarilor europene. Marjele de fluctuatii ale tarilor europene in raport cu dolarul fiind largite la 2,25%, insemna implicit ca doua tari europene pot avea o marja maximala de 9% (de 4,5% intre ele). Astfel, tarile europene au decis sa stabileasca intre ele un sistem de schimb bazat pe limitarea mai stransa a mijloacelor de fluctuatie, care ar fi dus la stabilizarea cursurilor de schimb si protejarea impotriva variatiilor dolarului.

In aprilie 1972, cele sase tari ale Europei comunitare (Franta, Germania, Belgia, Olanda, Italia si Luxemburg) semneaza Acordurile de la Bale care prevedeau marjele superioara si inferioara de fluctuatie autorizate, in raport cu dolarul si anume de 2,25%, dar si marjele de fluctuatie intre ele care era tot de 2,25%. Cu aceasta constrangere aditionala , sistemul a fost numit sarpele monetar (banda de fluctuatie limitata intre tarile europene) in ,,tunel" (marja de fluctuatie in raport cu dolarul). Sarpele monetar este constituit din evolutia fiecarui cuplu de monede europene, ale caror cursuri de schimb nu pot sa se indeparteze unul de altul mai mult de 2,25% cu totul (latimea ,,sarpelui" este de doua ori mai mica decat aceea a tunelului, care are ca punct de referinta dolarul). La o luna dupa acest acord, alte trei tari au aderat la sistem si anume Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, iar ceva mai tarziu si Norvegia. Dorinta statelor europene a fost la acea vreme de a se implica mai activ in determinarea fundamentelor unei noi ordini monetare internationale. Trebuie precizat faptul ca sarpele monetar s-a dezvoltat, evoluand dinspre o rigiditate excesiva a cursurilor de schimb, la inceputurile sale, catre o maniera mai flexibila, spre finalul functionarii sale.

In scurta sa evolutie, sarpele monetar s-a confruntat cu fluctuatii bruste. Chiar din prima luna de la aderarea sa la sistem, lira sterlina iese din acesta ca urmare a unei grave crize a platilor externe; mai apoi urmeaza si Danemarca care paraseste sistemul in iunie, dar revine in luna octombrie a aceluiasi an (1972). Luna ianuarie 1973 debuteaza cu flotarea lirei italiene, care paraseste sarpele in februarie. In martie 1973 Suedia se asociaza la sistem, iar marca germana se reevalueaza cu 3%. Tot in acest an este infiintat Fondul European de Cooperare Monetara (FECOM) care avea urmatoarele functii: sa monitorizeze sistemul comunitar al cursurilor de schimb, sa asigure natura multilaterala a interventiilor nete ale bancilor centrale asupra monedelor europene. Anul 1974 este anul in care Franta paraseste sistemul ca, mai apoi, sa revina in iulie 1975, dupa care in martie 1976 se retrage din nou. Incepand cu acest an, sarpele monetar european s-a redus la o zona a marcii, avand in jur marca germana, florinul, coroana daneza, francul belgian si luxemburghez, iar realinierile devin tot mai frecvente. Cererile unilaterale de realiniere a paritatilor pivot nu au fost semnificative in perioada 1977-1978, acesti ultimi ani de functionare a sarpelui generand masuri moderate de folosire a cursurilor de schimb ca instrumente de ajustare economica. Esecul sarpelui monetar poate fi explicat prin absenta coordonarii politicilor economice si prin rezultate divergente in materie de inflatie si somaj. Cu alte cuvinte, tarile raspund socurilor prin politici economice independente.

1. Sistemul Monetar European (SME)

Crearea Sistemului Monetar European a fost negociata in cursul anului 1978 si a intrat in vigoare in 1979. SME apartine categoriei sistemelor monetare cu flexibilitate limitata, fiind o combinatie intre cursurile fixe si fluctuante, rezultand un sistem de schimburi ,,stabile si ajustabile".

Obiectivele SME vizau:

- limitarea deprecierii sau aprecierii unei monede in raport cu altele la maximum 2,25% de o parte si de alta a unui curs ,,pivot";

- facilitati de creditare pe termen scurt si asistenta financiara pe termen mediu;

- crearea unui fond comun care sa sustina aceste facilitati de creditare;

- restabilirea competitivitatii intreprinderilor, care presupune o reducere a costurilor, prin reducerea costului salarial;

- stabilitatea preturilor, ca obiectiv final.

- crearea, alaturi de propriul mecanism si a unei monedei proprii, denumita ECU (European Currency Unit).

La momentul lansarii sale, sistemul se definea prin urmatoarele trasaturi principale:

unitatea monetara europeana, care era definita ca un cos in compozitia caruia intra o suma de 12 monede; ECU era activul principal al SME, fiind un numerar abstract; valoarea sa era egala cu suma monedelor care o compuneau. Ponderea monedelor participante s-a stabilit, la momentul compunerii, pe baza unui set de criterii economice dar si subiective. Criteriul economic viza: ponderea tarii respective in PNB-ul cumulat al CEE; ponderea tarii in comertul reciproc; ponderea tarii in sistemul de sprijin financiar al SME. Incepand cu anul 1979, aceste criterii au servit doar ca indicatori cadru, fiind ajustate cu alti determinanti mai putin economici.

sistemul cursurilor bilaterale, care era conceput pentru a functiona in mod simetric astfel: fiecare tara isi fixa rata de schimb in raport cu ECU: ,,cursul pivot". Plecand de la acest curs pivot, cursurile pivot bilaterale erau determinate intre tarile europene. Fiecare tara se angaja sa mentina rata de schimb fata de celelalte in interiorul benzii de 6% pentru Italia, ca si pentru noii aderenti: Spania in iunie 1989, Marea Britanie in octombrie 1990, Portugalia in aprilie 1992). Aceste rate de schimb bilateral erau utilizate pentru construirea ratelor de schimb centrale de schimb in cadrul SME. Caracteristic SME este denominarea ratelor centrale in ECU.

indicatorul de divergenta, care este elementul de noutate al SME si care arata momentul cand Bancile Centrale trebuie sa intervina pe piata; momentul este stabilit atunci cand 75% din marja de 2,25% este atinsa. Indicatorul se calculeaza dupa formula:

ID_i = unde, s_i - cursurile valutare de piata pentru valuta i

c_i - cursurile centrale pentru valuta i

w_i - ponderea valutei in cosul valutar

Cand o tara si-a atins cursul de sus fata de o alta (care deci atinge cursul de jos) bancile centrale ale celor doua tari trebuie sa reactioneze pentru a mentine paritatea. Banca centrala din tara cu moneda forte trebuia sa-si vanda moneda in schimbul celei ce apartine tarii cu moneda slaba; in acelasi timp, banca centrala a tarii cu moneda slaba trebuia sa-si cumpere propria sa moneda in schimbul rezervelor sale. In sfarsit, cand o tara nu mai putea sa-si mentina paritatea in interiorul benzii inguste, exista posibilitatea realizarii unei realinieri intre paritati. Ea consta in devalorizarea monedelor slabe si reevaluarea monedelor puternice. Regulile SME lasa sa se inteleaga ca doua tari care se apropie de marjele lor de fluctuatie trebuie amandoua sa intervina; dar nu este o regula obligatorie. In practica, tara a carei rata de schimb se apreciaza nu intervine, in timp ce tarile cu mai multa inflatie si cu moneda slaba o fac.

mecanismul de creditare, care avea la baza Fondul European de Cooperare Monetara (FECOM), infiintat in aprilie 1973; statele participante trebuiau sa transfere 20% din rezervele lor in aur si dolari in schimbul ECU acestui fond; depozitele imbracau forma unor acorduri de swap reinnoibile la fiecare trei luni, sumele fiind ajustate permanent in functie de fluctuatiile activelor de rezerva, de pretul aurului si de cursul de schimb al dolarului american; depozitele oficiale in ECU puteau fi utilizate pentru sustinerea mecanismelor de interventie in baza unor credite dar nu si pentru interventii directe.

Sistemul Monetar European a cunoscut mai multe etape in cursul evolutiei sale. O prima etapa ar constitui-o perioada cuprinsa intre anii 1979-1983; acesti patru ani au fost destul de agitati, caracterizandu-se printr-un numar relativ mare de realinieri monetare (de paritate), sapte la numar.

A doua etapa este cuprinsa intre anii 1984-1987, care este marcata de stabilitate, data de faptul ca realinierile s-au facut in medie o data la 12 luni. Eforturile depuse au vizat: cresterea convergentei intre cursurile nominale, coordonarea politicilor monetare in scopul consolidarii stabilitatii cursurilor de schimb.

A treia etapa a tinut din 1988 pana in 1990 si in care ca urmare a acordurilor de la Basel-Nyborg nu s-a mai facut nici o realiniere monetara (a ratelor de schimb), pentru a lupta mai bine contra inflatiei. Aceasta renuntare impune realizarea unei politici monetare restrictive. Se schimba astfel putin mai multa fixitate a schimburilor contra unei putin mai reduse autonomii monetare. Totusi, o mica marja de manevra subzista intre timp in alegerea ratei dobanzii gratie mentinerii controlului schimburilor.

A patra etapa o constituie perioada 1991-1993 care s-a caracterizat prin ceea ce teoreticienii numesc triunghiul de incompatibilitate, conform caruia o tara nu poate avea simultan o politica monetara autonoma, o rata de schimb fixa si o libertate de circulatie a capitalurilor. Dezvoltand, putem spune ca atunci cand o tara emite moneda, oferta de credit devine mai mare si deci mai ieftin, cu rate ale dobanzilor mai mici. Automat, atunci cand scad dobanzile la credite, scad si dobanzile la depozite (remunerarea capitalului este mai slaba). Astfel, capitalurile migreaza spre strainatate in cautarea ratelor mai bine platite. Aceasta pierdere de capital alimenteaza o puternica cerere pentru devizele straine si moneda nationala tinde sa se deprecieze. Pentru a-si proteja moneda, tara respectiva trebuie sa-si utilizeze rezervele pentru a rascumpara devizele create pana ce dobanda urca suficient de mult, incat investitorii sa-si replaseze banii in aceasta tara si rata de schimb sa nu se deprecieze. Cu libera circulatie a capitalurilor o tara
nu-si poate controla moneda si rata de schimb. Fie hotaraste sa-si controleze emisia monetara, dar trebuie sa lase in acest caz sa varieze rata de schimb, fie isi fixeaza rata de schimb si isi pierde atunci autonomia politicii sale monetare. In perioada '91-'93 se liberalizeaza circulatia capitalurilor si pe fondul recesiunii economice europene, marjele de fluctuatie sunt largite la 15% pentru a opri atacurile speculative care impingeau unele monede spre depreciere. Trebuie amintit aici ca tarile responsabile intr-un fel de crizele monetare din '92-'93 au fost Germania si Franta care prin politicile monetare, una restrictiva alta mai putin, care dorea o relansare economica si o scadere a somajului, au favorizat atacurile speculative. Iar autoritatile nu au realizat in mod clar oportunitatea de a demonstra pietei ca speculatia este o actiune riscanta, lucru ce a dus la manifestarea crizei din iulie 199

A cincea etapa am putea-o considera din 1994-1998, etapa care sa pregateasca punerea in practica a unui obiectiv pe cat de important pe atat de necesar si anume: realizarea inainte de sfarsitul secolului XX a unei uniuni monetare intre tarile Comunitatii. Aceasta etapa este una de tranzitie la Uniunea Economica si Monetara Europeana. Acest lucru nu putea fi realizat fara indeplinirea unor criterii monetare si bugetare de convergenta.

Criteriile monetare de convergenta se refereau la[11]:

- rata inflatiei, care nu trebuie sa depaseasca mai mult de 1,5 puncte media celor trei tari cu cele mai scazute rate de inflatie; este important ca ratele de inflatie sa convearga, deoarece tarile care au o inflatie mai mare decat altele sufera o pierdere de competitivitate care nu mai poate fi corectata printr-o devalorizare.

- rata dobanzii pe termen lung, care nu poate depasi mai mult cu doua procente media celor trei tari cu dobanda cea mai scazuta; acest criteriu depinde de doua aspecte: raportul cerere-oferta de credite si rata inflatiei anticipata. Trebuie spus ca rata inflatiei anticipata este integrata in dobanda pe termen lung. In consecinta, convergenta dobanzilor pe termen lung inseamna convergenta ratelor de inflatie anticipate.

- rata de schimb, care trebuie sa ramana in interiorul limitelor de fluctuatie ale SME fara tensiune grava, nici devalorizare in timpul celor doi ani care preced evaluarea criteriilor in vederea trecerii la moneda unica.

Se poate vedea deci, ca respectivele trei criterii monetare se sprijina in principal pe inflatie, in primul rand in mod explicit, al doilea pentru ca dobanzile pe termen lung inglobeaza anticiparile de inflatie, si al treilea deoarece constrange tarile sa-si controleze costurile in loc sa caute recuperari usoare ale competitivitatii, cu ajutorul devalorizarilor.

De asemenea, criteriile bugetare de convergenta se refereau la:

- deficitul public, care nu poate depasi 3% din PIB.

- datoria publica, care nu poate depasi 60% din PIB.

- ,,dreptul seniorial", care se concretizeaza in emisiune monetara pentru a reduce datoria reala, este interzis.

Privit in ansamblu, Sistemul Monetar European a raspuns in mod satisfacator, in cei peste 14 ani de functionare, scopului pentru care a fost creat si anume asigurarea unei stranse cooperari intre tarile comunitare, care sa duca la realizarea stabilitatii monetare si la evolutia neinflationista a preturilor.

4. Economia UE-27

Considerata, asa dupa cum este normal o singura entitate, Uniunea Europeana contine cea mai intinsa si puternica economie a lumii, cu un PIB nominal in 2006 de 15.373 miliarde $ (locul I in lume), sau exprimat in PPP (paritatea puterii de cumparare) de 1200 miliarde $ (tot locul I), indicatorii macroeconomici exprimati per capita indicand urmatoarele valori: 31.120 $ ( locul 10 pe plan mondial), iar exprimat in puterea de cumparare avand valoarea de 25.913 $ (doar locul 16 mondial).

Pentru acest inceput de secol, economia Uniunii Europene a crescut anual intr-un ritm mediu de aproximativ 2%, cea mai importanta componenta economica nationala fiind Germania, a carei crestere economica este prognozata, pentru anul curent, la 2,8 % .

Insa aspectul economic cel mai pregnant (si de care se tine cont atunci cand se elaboreaza politica regionala) il reprezinta importantele decalaje, disparitati, intre diferitele regiuni ale Europei comunitare si care reflecta tocmai diferitele radacini istorice, culturale, religioase, ale statelor membre. Edificator este ecartul de peste 12 ori intre cea mai dezvoltata regiune din cadrul UE, Frankfurt (Germania) si cea mai ramasa in urma dintre regiuni, Regiunea de Nord-Est din tara noastra (aspect pe care il vom evidentia ceva mai incolo in lucrare).

Clivajele regionale se rasfrang si asupra economiilor nationale, astfel incat PIB-ul/locuitor este, de multe ori, cu 10-25 % mai mare decat media UE in tarile occidentale, dar ajunge la numai o treime- doua treimi din media europeana in cea mai mare parte a statelor din Rasaritul Europei, incluzand chiar si potentialii candidati la extindere, cum ar fi Croatia, Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei, sau Turcia

Uniunea Europeana este si cel mai puternic exportator al lumii si al doilea importator la scara mondiala, fiind astfel un partener deosebit de puternic si influent in cadrul Triadei comerciale de la nivelul economiei mondiale. Dar, iata cum se prezenta situatia principalilor parteneri comerciali ai UE (2005) :

A.    import China, Japonia, Rusia, S.U.A.

B.    export : China, Rusia, Elvetia, S.U.A.

In continuare, utilizand date puse la dispozitie de catre Eurostat , vom analiza situatia economica a Uniunii Europene in acest moment (inclusiv previziunile pentru 2007 si 2008) si vom desprinde trasaturi ale vectorilor de evolutie

Tabel 4 (1)Situatia PIB pe ansamblu UE si aferent Statelor Membre

Dupa cum se observa, incepand cu Ciprul, pentru un numar de 14 state, inclusiv Romania, PIB (exprimat in PPP) per capita se situeaza sub media UE, ajungand chiar la mai putin de jumatate din aceasta valoare . Lucru ce ne indica cu claritate nivelul de dezvoltare economica atins in present de aceste tari. De fapt, exista o statistica clara facuta privind PIB-ul pe locuitor (cum este cea pentru anul 2006) si in care tarile membre ale UE sunt aranjate in functie de depasirea anumitor praguri ale PIB /locuitor. Daca peste pragul de 25.000 euro intalnim majoritatea statelor occidentale, la valorile mai reduse regasim nu numai statele foste socialiste din Centrul si Estul Europei, ci chiar state cu sisteme capitaliste, dar cu importanta geostrategica pentru UE : Cipru, Portugalia, Grecia, Malta.

Iar daca privim situatia statelor candidate si potential candidate, vedem ca situatia economica, luand numai acest indicator macroeconomic, nu este dintre cele mai fericite pentru viitoare configuratie a Uniunii Europene. Insa, asa cum vom intari in capitolul special dedicate largirii dimensiunilor UE, acesta este un proces ireversibil, hotarat deja si depinde de actualele structuri institutionale, precum si de cele ce sunt proiectate, sa asigure cuprinderea fara prea multe convulsii si a respectivelor economii intr-un angrenaj bine ,,gresat" socio-economic, politic si competitiv.

Sa ne oprim putin asupra ratei cresterii economice (adica a PIB-ului ) care, la nivelul intregului sistem al UE a fost, in anul 2006, de 3,1 % . In tabelul urmator este prezentata situatia acestui indicator pentru toate statele ce fac parte din Uniunea Europeana : 

Tabel 4 (2) Ratele de crestere economica State Membre UE

Rate crestere PIB-UE 15 conform datelor FMI	Rate crestere PIB pentru noii membri
State Membre  Cresterea % a PIB  Austria  Belgia  Danemarca  Finlanda  Franta  Germania  Grecia  Irlanda  Italia  Luxemburg  Olanda  Portugalia  Spania  Suedia  Marea Britanie	State Membre  Crestere % a PIB  Bulgaria  Cipru   Republica Ceha  Estonia  Ungaria  Letonia  Lituania  Malta  Polonia  Romania  Slovacia  Slovenia  Uniunea Europeana Eurozona

Se observa ca ritmuri mai inalte de crestere economica au inregistrat statele din valul extinderii de la 1 mai 2004 si care le-au devansat pe cele ale statelor occidentale. In special grupul Tarilor Baltice se desprinde ca lider si de aici Letonia cuu 11 % crestere a PIB, apropiata de cea a Chinei, liderul mondial in domeniu, ce a inregistrat o rata a cresterii economice de 9 %, in medie, pentru ultimii 25 de ani.

Insa, simpla crestere a ratelor PIB nu inseamna implicit si o dezvoltare multidimensionala si sustinuta a economiilor nationale. Astfel incat se impune analiza participarii tuturor sectoarelor economice la crearea PIB, pentru a desprinde plusurile si minusurile activitatii. Daca privim la nivelul intregii Uniuni Europene, vedem ca la crearea PIB-ul comunitar, in 2006, isi adusesera contributia : 70, 5 % serviciile (deci peste 2 / 3 din total, aceasta fiind tendinta centrala a perioadei), 27, 3 % industria si numai 2,1 % agricultura.

Vizand insa activitatea pe termen lung si asigurarea prosperitatii sustinute a regiunii, este necesara asigurarea unei sporiri a ratei de crestere a PIB in tari dezvoltate, precum Franta, Germania, Italia, avand ca o contrapondere o temperare a ratelor de crestere in Europa Centrala si de Rasarit. Transpusa la nivelul guvernelor, aceasta tinta trebuie realizata prin politici de stabilitate monetara, punerea accentului pe activitatea de export in cadrul relatiilor comerciale, utilizarea cat mai deplina (si relativ ieftina) a fortei de munca,..

Mai ramane de analizat nivelul de ocupare al fortei de munca, tradus prin rata somajului, atat privind Uniunea Europeana si care se cifra la 7 % in mai 2007, cat si la nivelul economiilor componente. Inainte de a analiza rata pe fiecare dintre Statele Membre, sa spunem ca ratele somajului in celelalte tari ce alcatuiesc Triada comerciala mondiala erau de 4,7 % in S.U.A., respectiv de 4,1 % in Japonia..

Tabel 4 (3) Rata somajului in statele comunitare

State Membre Rata somajului Apr 2006 Apr 2007  Austria  Belgia  Danemarca  Finlanda  Franta  Germania  Grecia  Irlanda  Italia  Luxemburg  Olanda  Portugalia  Spania  Suedia  Marea Britanie (UK)

State Membre  Rata somajului Apr 2006 Apr 2007  Bulgaria  Cipru  Republica Ceha  Estonia  Ungaria  Letonia  Lituania  Malta  Polonia  Romania  Slovacia  Slovenia  Uniunea Europeana

Rezulta, cu claritate, ca tendinta a fost de scadere a ratei somajului, chiar daca s-au manifestat usoare cresteri ale acesteia in tari precum Marea Britanie, Portugalia, Ungaria, Luxemburg. (in alte cazuri manifestandu-se scaderi marcante ale ratei : Romania, Slovacia, Polonia, Estonia, Bulgaria, adica state ce au facut parte din fostul bloc comunist est-european si care s-au confruntat cu mecanismele si fenomenele dure ale tranzitiei). Discutand tot in termenii celor trei sectoare economice de baza, populatiua activa a Uniunii Europene este ocupata in proportie de 67 % in domeniul serviciilor, 27, 3 % in industrie si 4,4 % in agricultura (deci aceeasi ordine si cam aceleasi proportii cu participarea sectoarelor economice la crearea PIB).